Timp
Topește timpul peste lume
Un amalgam de neajuns,
Pe un penel tăcit să-ndrume
Cuvântul cel de nepătruns.
Poveste încâlcită-n spume,
Un mut poem care apune,
Străin azi costumat în glume
Ce se apleacă-n iertăciune.
Aleargă iute printre vise
Golind copacii de frunziș,
Îmbracă ale noastre case
Într-un alean ce stă pieziș.
Și-n vuietul pe care-l lasă
La trecerea de peste ani,
Găsim povestea dureroasă
În care-am devenit orfani.
Și lacrimi curg peste durerea
Închisă-n labirintulul firii,
Împărtășindu-și azi părerea
Uitată-n glastra nemuririi.
Măști
Cad măști peste inimi și vise
Se-mpiedică-n zare-un cuvânt
Din ochi curg lacrimi proscrise
Ce rătăcesc pe pământ.
Se sparge tăcerea de pietre
Și visul se-mparte în vers
Pe margini de lacrimi, orchestre
Își cântă dorul pervers.
Nori grei apasă pe suflet
Dureri împărțite-n apus,
Iubirile își caută umblet
Într-un poem indispus.
Tristeți matinale pictează
Timpul grăbit înspre ieri,
Doar o privire cutează
Să rătăcească spre nicăieri.
Durerea din noi…
Pe geană de gând
Abstractă visare
Se-mbracă un nimb
De aleasă cântare.
Îngerii toți
Jelesc o iubire,
Pe la noi porți
Cerșesc fericire.
Amarnicul dor
Cu scut de poveste
Cântă în cor
La uși de neveste.
Poemul e-un vis,
Incoloră culoare
Mai spinteci abis
Pe frunți cu candoare.
Lăsate amoruri
Desprind de prin noi
Urlete–n zboruri
Căzute apoi.
Ne pierdem tăcuți
În seara din zori
Îmbrâncind muți
Durerea din noi.
———————————–
Emilia-Paula ZAGAVEI
3 august 2019