PENTRU A FI

„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii,

a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură

a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi

a dorinţei de-a avea totul de-a gata”

(Feodor Dostoievski)

Pentru a fi bătrâni şi înţelepţi trebuie să fiţi mai întâi tineri, naivi şi sănătoşi

Rămânând constanţi în iubire, să nu-ntoarcem armele împotriva celor dragi

Aşa, numai pentru a le da o lecţie, aşa cum n-ai încerca marea cu degetele

Apoi să rămâi uluit să vezi ce iese, pentru că e greu să crezi că va fi ceva bun

Vei crede în trăiri, în adormiri, pentru toate acestea toarnă-mi cenuşă în vene

Trecutul îl vei lăsa în dezechilibru, altfel vei pierde altădată mult timp preţios

Pentru a te achita de datorii, poţi pierde sentimente adevărate, fără întoarcere

Merită să aştepţi oricât dar ai convingerea că la capăt te aşteaptă ce ai nevoie

Aruncă gunoaiele zornăitoare, nefolositoare, nu mai au loc în cascada inimii

Ascultă, ajută, nu prelua necazurile altora, altfel rămâi cu acţiuni negative

Toarnă în disperare gândurile mele, curăţă locul ca pe un ogor complet nou:

Inima, mintea, spaţiu, adună-te din plecări, din vis, unde îţi vei duce sufletul?

Ştiu că-ţi pasă de ceilalţi dar te laşi păcălit de aparenţe înşelătoare, trezeşte-te

Aplică ce ai învăţat până acum, rămâi deschis la noutăţi interesante, măsoară

Îmi amintesc cu ce furie înspăimântătoare loveau valurile crestele înspumate

Pentru a putea naviga delfinii dormeau rotund, pe roata neîncepută a largului

Scrisul, cred, înseamnă să urmăreşti un ţel imaginar, evaziv, greu de făcut

Pe care nu-l vei atinge niciodată, mă simt stânjenită,dar nu voi ajunge acolo

Am izbutit de prea puţine ori, comparativ cu eforturile încercărilor mele

De fapt, n-am senzaţia că voi fi luată în seamă, cred că sunt  o persoană

Care bate pagini la ordinator, sunt o simplă maşină constrânsă de împrejurări

Dar asta-i viaţa mea şi ce veţi găsi aici constituie doar periferia vieţii mele

Pentru că viaţa mea intensă e munca mea, n-am prejudecăţi, încerc să înţeleg

Ceea ce este dincolo de vârsta mea, contradicţiile artei, ale societăţii, ale mele

LANȚ

Simt cum se strânge lanţul nu numai al exilatului, ci şi în planul artei

Nu sunt în centrul disputelor, sub zodia unui miracol voi scrie despre

O tulburătoare poveste de iubire pătimaşă, mi-era foame de nişte semne

De o rană care sângerează fără întrerupere, copleşitoare suferinţă la Paris

Mă simţeam o pradă a destinului, pasivă jertfei, o victimă de care depindeam

Şi nu mai doream să fiu, de mine depindea, un captiv cu drumurile închise

Poate am fost doi duşmani, dar am fost foarte fericiţi depărtaţi, chiar în doi

Simţeai că  doreai să vii la mine cu inima ta nebună, contradictorie, rătăcită

Nu vreau să te ador, să te caut, este prea greu, dar peste toate, te iubesc

Doream să visăm acelaşi vis în aceeaşi noapte, protejaţi de zei în vise

Ştii cu ce se măsoară adâncimea somnului, de ce visăm fără voie? De ce?

Ce înrudiri afective ne-nlănţuie, cum să avem acelaşi vis la aceeaşi oră?

Iată că soarele străluceşte indferent sub un cer albastru şi uniform, acolo

Iar sub el goneau norii albi şi grăbiţi, fugeau mai repede ca pânzele umflate

Ne simţeam ca omul bine crescut în faţa unei amante, care nu vrea să-i spună

Că nu crede în minciunile pe care le debitează – iar  vântul începea să bată

De ce n-am fost dangăt de clopot aurit, ascuns în plânsul lumii ploioase?

Luna se ascundea la pieptul pădurii, soarele încă nu răsărise, era cenuşiu

Şi-n fundul cerului o stea foarte îndepărtată nu mai clipea, noaptea  pălise

Nostalgii gratuite, spectrale şi comparate de oamenii cu o fericire sfioasă

Marea începuse să se irizeze, valurile nopţii atârnau, dar mareea începuse

Şi suprafaţa cenuşie devenită de un albastru cum culoarea guşei turturelelor

Sunt o floare presată, neputincioasă, bărbatul discret,  din exil… erai chiar tu

Ştiai şi tu că în viaţă nimic nu valorează mai mult decât liniştea sufletului

CREAȚIE

„Abţine-te să dojeneşti pe cineva, orcine ar fi.

Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.

Dacă nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei”

(Emil Cioran)

Creaţia este individuală, spontană, valoarea ei este uitată, nedefinită

Ea înseamnă evoluţie, ea este eternă, ea creează pentru spiritul sufletesc

Rămâne un bun obştesc, readuce omul la el însuşi, îi stimulează siguranţa

Către viaţa interioară, aici sufletul se bazează pe simţire, pe artă şi raţiune

Continue reading „Liana NICOLAE: Vieți paralele (poeme)” →