Sofia Doina GAVRILĂ: Poeme

Sfântul grai românesc

 

Sfântul nostru grai românesc

plămădit din pâine dulce,

este vorba ce-o rostesc

toți urmașii lui Neculce.

 

Limba noastră literară

de voi poeți, preaslăvită,

este dulce sau amară,

când cu lacrimi e rostită.

 

În vatră de sat cântată

pe la sfinte sărbători,

în biserici cuvântată

plânsă-n strune de viori,

 

Același grai ne sfințește

când doina cu dor suspină

vorba sfântă ne unește

graiul molcom ne alină.

 

În grădina de rai sublim

nu e floare mai frumoasă

decât limba ce-o vorbim

azi români, la noi acasă.

 

Este darul din strămoși

lapte supt din sânul mumei

și-l vom lăsa bucuroși

urmașilor fii … ai humei.

19.08.2019

 

 

Aripi de dor

 

Cum să pot zbura la tine cu aripa-mi frântă,

Să mă strecor tiptil în suflet cu aripi de dor,

Când eu sunt doar aripa, din partea dreaptă,

O parte a inimii ce sângeră prin dor sfâșietor.

 

Suntem îngerii căzuți din ceruri, blestemați,

Ce-am îndrăznit să iubim fără voie să cerem,

Pentru iubirea noastră de oameni, alungați

Din Eden, iubind ne vom izbăvi de blestem.

 

Oameni și îngeri din carne și lut plăsmuiți,

Coborând divinul din cer, în rai pământesc,

Printre aștrii și stele, de nebuloase înghesuiți,

Purtând pulbere de stele pe aripi, se contopesc.

 

Înșeuați la carul mare bidivii de foc nărăvași,

Peste constelații și timp, zboară iubire purtând,

Îngerii din ceruri  suntem iubind sub același

Cer nemilos, două aripi o singură inimă având.

07.01.2015

 

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

 

Ileana VLĂDUȘEL: Dragă Țară!

Dragă Țară!

 

Frumoaso ce mi-ai fost casă și vis, să-mi ierți plecarea! Soarta de proscris e-o soartă grea.

Această cruce cruntă, aș vrea să n-o fi dus, dar tu vândută ai fost de mult de haitele de hoți.

 De acum, doar în povești eu la nepoți, voi spune despre tine, cum, odată,

 erai cea  mai frumoasă, mândră, fată!

 

Am plâns când am plecat! Plângeau cu mine și râuri și pădurile străbune și vântul

 și uscatele coline! Dar ce puteam să fac? De-aș fi rămas, azi aș fi fost doar lut amestecat cu lutul

curajoșilor străbuni și n-am dorit să-i întinez pe buni cu teama și cu neputința mea!

 Îl rog pe Dumnezeu, în iad să-i dea!

 

Să nu fii tristă c-am plecat! În van aș fi rămas când lângă tine șacalii mișună. Destine

 s-au scris, în praful vântului s-a dus și toți au rupt bucăți din tine și-n în mine,

 sufletul abia mai poate să rabde atât de neagră nedreptate.

Dar suntem slabi frumoasa mea!

 

 De acum, suntem robiți, vânduți, avem stăpân, doar plânsul ne-a mai fost lăsat,

 cu el ne ducem traiul cenușiu sub cer, un cer ce nu mai este al nostru! Sper,

 ca măcar visul să rămână viu și amintirea ta! Ce spirit viu și ce frumoasă ai fost, ce bogății

 ascunse în adâncuri, ce câmpii!

 

Cum am lăsat să pună peste gât năpârca vânzătoare acest jug?!Ne-au luat copiii dragi și ne-au lăsat

în suflete săraci ei, ce-au mâncat din blid la masa ta și au băut nectarul tău și vinul. Te-au vândut!

Te-au rupt, te-au violat și te-au călcat, cu talpa lor murdară! Te-au trădat!

Te-au scos mișeii la mezat!

 

Cei ce-au rămas așteaptă doar un semn, dar de la cine, astăzi, domnitor, e doar  un iuda

vânzător de țară și lângă el năpârci ce mușcă. Fiară să fii și-i aperi pe copii dar lacomii

 

 acestei țări, nu simt decât plăcerea banului, arvună, pentru trădare și pentru minciună

și te-au lăsat la venetici  feudă!

 

În mine răni adânci își odihnesc războiul sufletesc. Eu  te iubesc dar nu mai pot să stau,

mai am un pui și-l vreau în viață. În deal, la căpătâi, acolo unde odihnește buna,

 am îngropat din tine Dorul. Buna, femeie aprigă și curajoasă o să te apere de toți.

 Frumoaso!

 

N-au mai rămas speranțe la cei vii. Suntem mai morți ca morții! Într-o zi, de voi trăi destul,

o să vorbesc de tine celor mici. Mă pedepsesc eu singură pentru că n-am curaj să lupt

dar locuiesc doar printre lași și lașitatea e molipsitoare, o recunosc

 deși adânc mă doare!

 

 Stăpâni acum  sunt hoții, trădătorii, jivine înfometate adulmecând din rana ta, roș sângele aprins.

Așteaptă pe la colțuri și pândesc poate a mai rămas ceva…Mai vezi? Mai simți?

Îi mai auzi cum latră, cum scheaună la ușa ta, frumoasă fată ?Și nu e nu e nimeni care să-i alunge!

 În mine strigă sufletul și plânge!

 

Am mai putea salva ce-a mai rămas? Putem! Însă avem nevoie de-o chemare! Cheamă-ne tu

și  poate la chemare vom strânge sute câteva. Tot vom muri însă măcar așa, vom ști și noi,

 vei ști și tu, c-o urmă, a mai rămas din strămoșeasca sârbă ce se juca pe oase de dușman.

La arme plânșii mei însângerați sărmani!

 

Eu nu mai pot! Tu poți? Nici tu? Ca noi, sunt încă sute, buni pentru-n război. La arme frați, surori,

 copii! Cât mai avem o țară! Suntem vii! Suntem copiii acestei țărișoare ce sângerează oameni

buni! De moare, ai cui vom fi, pe unde ne vom duce? Ce căpătâi va odihni o cruce, când se va mili

 de lașitatea noastră Domnul?

 

Cin-va fi la slujba noastră de înmormântare? Cin-va aduce la mormânt o floare? La arme dragii mei,

 la fel ca mine, vă fierbe flacăra mâniei în vine! Cât mai răbdăm, cât să mai suferim!

Eu plec, tu pleci, ei pleacă…suferim…N-ar fi mai bine oare să luptăm?

Poate că vom muri, dar să încercăm!

 

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

20 august 2019

 

Mircea Dorin ISTRATE: Grupaj liric

DAR   DUMNEZEIESC

 

Pe întinderea lumescului,

Din-nălțimile cerescului,

Peste firea omenescului,

Aripile îngerescului

Umbra largă și-o întinde,

Lumea toată mi-o cuprinde,

În vrerea dumnezeiescului.

 

El, Tatăl cerescului

Stăpânitorul universului,

Născătorul sfințescului

În piatra mănăstirescului

Și-n sufletul arhiericescului,

Ne-a dat sfânta cea lumină

Să ne dezrobim de tină,

Urmând sfatul  învrednicitului

Din chilia schitului.

 

Lui  să-i dăm dar ascultare

Pentru câte e în stare

Să ne de-a la fiecare

Din a minții dumisale

Dar dumnezeiesc ce-l are,

Boaba cea de-nțelepciune

Ce să facă-n noi minune,

Să întoarcem la altare

Sufletul  în dezbinare

 

15.o8.2019

 

 

BUNĂ  PLATĂ

 

Mai ții minte cele timpuri, când prin căile astrale,

Tot ținându-ne de mână ne făceam bătută cale,

Eu, spunându-ți dulci cuvinte, tu tot dându-mi sărutări

Și, cuprinși de-nfiorarea  trcătoarele visări,

Le trăiam uitând de lumea ceea fadă și soiasă,

Mucezită-n ale sale și-apoi veșnic, mincinoasă.

 

Era timpul tinereții, vîrsta poleită-n  aur,

Când, purtăm cu toți pe frunte, preafăloși cuuni  de laur

Și visam că noi schimba-vom lumea asta-mbătrănită

Și-alta-n locul ei vom pune, mai frumoasă-ntinerită,

Toată plină de iubire, de plăcere și fior,

De dorințe-nfierbțntate, de visare și de dor.

 

Ne-amăgeai Mărite Doamne cu acele dulci plăceri

Ca să credem că viața-i clipe lungi de primăveri,

Timp puțin din ea lăsat-ai, doar așa, pentr-o gustare

Să învețe-a noastre simțuri ca să vezi de ce-i în stare

Tinerelul fără minte cela veșnic visător,

Când îi dai drogul iubiri și Ți-l faci pe veci dator.

 

Toți trăit-am cele clipe de extaz și  bucurie,

Toți trăit-am înălțarea neștiind că o să vie

Altceva de cât  văzut-am în  clipita de visare,

Alceva decât iubire, fericire, bunăstare,

Altceva decât frăție în dorința de mai bine,

Crunt-amară amăgeală și minciună ce tot vine.

*

Neuitata mea iubire, lasă-ți lumea ta știută

Cloacă vie, puturoasă, dezbinată, prefăcută

Și mai hai ca altădată să pornim într-o visare

Prin cerescul lumii noastre, pe știuta cea cărare,

Tu, mi-i da o sărutare, eu plăti-voi însutit

Cu-n șirag de vii luceferi, pentr-o clipa, de iubit.

 

14.08.2019

 

 

MARII  NOȘTRI, SFINȚI  ROMÂNI

 

Zei, ce-mi numărați milenii,  gârboviți de veșnicie,

Învechiți pe tâmpla vremii, sunteți umbra ăstui loc,

A uitat de voi clipita și pierduți în sihăstrie

Îmi sunteți de-acum povestea, unui timp făr’ de noroc.

 

Cine dară vă mai știe din a timpului uitare

Cum ați stat în fala lumii în lăcașul vost’ ceresc,

Cum al vostru cela nume se rostea cu-nfiorare,

Iar mânia voastră încă, era vifor în lumesc.

 

Fost-ați răi cum fost-a omul și-n nărav asemănare

Ați avut cu el de-o seamă, lungi milenii petrecând,

Pofticioși de bunătățuri,  zei nedemni,  făr’ de onoare,

Ne-ați furat feciore încă, de atâtea ori la rând.

 

Între voi nu fost-a pace, ci în fală și-n trufie

Războitu-v-ați într-una pentru-avere și putere,

Ce să-nvețe omenetul, că-n a voastă cea domnie

N-ați ținut cu adevărul, ci v-ați pus a voastră vrere?

 

Pieritoarea voastră lume, s-a topit în cea  uitare

Și în locul  ei venit-au sacerdații  înțelepți,

Marii preoți, învățații,  ce cu-a lor iluminare

Fostu-ne-au Christoșii noștri, ceia buni, cinstiți și drepți.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Grupaj liric”

Florin-Cezar CĂLIN: Ochii tăi sculptează-n doruri…

Ochii tăi sculptează-n doruri…

 

– Ochii tăi sculptați în doruri, au rămas smeriți în soartă!,

… privind galeş inocenţa … ce a izvorât din ei.

(dar şi visele pasive … care i-au bătut la poartă),

… din lăuntrica visare, drept în transa dragostei.

 

”- Moartea-i o necunoscută, când iubeşte nemurirea!”,

(ştiu că o să mă-nvingă … însă nu voi înceta).

… să gust boabele de rouă … ce le lasă fericirea,

… zi de zi … în dimineţi, când răsare umbra ta.

 

– Zâmbetu-i îmi compromite, beneficii pământene!,

… face din zidirea ei … plânsul meu din subteran.

”- Parcă este o fantomă, ce mă bântuie sub gene!”,

… şi tot plânge că iubirea … este-un virus inuman.

 

… doar prin gesturi suplineşte, periodic, fala sa,

(e-un bilanţ apoteotic … zinc sculptat în veşnicii).

”- Nimfa crimelor interne, iar mai nou, menirea mea!”,

… ce mi-a ostoit durerea … din multiple tragedii.

 

Căutându-şi sistematic … fericirea prin străini,

”- N-a-nţeles că-n ea mocneşte, umbra de fidelitate!”.

… care-i va schimba destinul, zilelor, din rădăcini,

(atinsă de-o nebunie … ce nu pare-o laşitate).

 

– Meșteșug turnat în artă!- Moft, de timp, întârziat!,

”- Asta este nerozia … ce credea c-o va comite!”.

… umbră-n coada fericirii, cu o urmă de păcat,

”- Ce subtil zâmbește chinul, când privirea îşi ascute!”.

 

Privind galeş inocenţa … ce a izvorât din ei,

… dar şi visele pasive … care i-au bătut la poartă.

(din lăuntrica visare, drept în transa dragostei),

… ochii tăi sculptează-n doruri, rămânând smeriți în soartă!.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

10 august 2019

 

Varga Istvan ATTILA: Nevoite vorbe lipsite de adevăr (poezii)

Scursele minciuni

 

Minciuni…

Scurse.

Izvorâte,

Din locuri,

Al lumilor,

Ascunse…

 

Dezvelite,

în lumi…

Mărginite.

Prin cuvenite,

nevoite…

 

Nevoite,

A le rosti,

deși…

rostiri,

ale lor,

le distruge,

ne nimicesc…

Cel ridicat,

de El,

prin El.

 

Nerostitul tăcerii întrerupte

 

Închise.

De tot,

și cu…

Cu totul,

în acele….

Cuvântări.

Cuvinte dense,

răsturnate,

Deseori…

nerăsplătite,

lipsite…

 

cuvinte,

închise,

în sinele,

din nou,

din noi.

 

Cuvântări,

Lipsite…

De voințe,

sensuri

și fapte…

doar rostite,

în nerostitul,

tăcerii întrerupte!

 

 

Rupte-s rosturile ne…

 

Rupte-s

Vorbele,

Continue reading „Varga Istvan ATTILA: Nevoite vorbe lipsite de adevăr (poezii)”

Daniela ACHIM-HARABAGIU: Despre Poet (grupaj liric)

Suntem trăitorii unor vise…
ucise
de noi înșine,

 

de mama natură,
Poetule,
nefericită creatură

 

 

 ȚI-AM SPUS

 

Ți-am spus că te iubesc și ți-am dat drumul,

În înălțimi să zbori către un alt necunoscut

Și am păstrat din umbra ta parfumul

Și spinii trandafirului din inimi petrecut.

 

Ți-am spus că te iubesc și te-am eliberat,

Din strașnica închisoare a gândurilor mele,

Fără să-ți spun că sufletu-mi rămâne de răni însângerat,

Asupra cărora am presărat, magnific praf de stele.

 

Ți-am spus că te iubesc și fără ca să știi,

Ai preluat  frumoasă,  teribilă,  ștafeta

Neîntâmplată,  a unei mari iubiri târzii,

Cu care-am zdruncinat și cerul și planeta.

 

Ți-am spus că te iubesc fără nimic în schimb a cere,

Deși de-a pururi, în veci, cerșind am să rămân,

Iubire închipuită, venin și deopotrivă miere,

Fără să încerc vreodata asupra-ți vreun asalt păgân!

 

Ți-am spus că te iubesc și ți-am spus totul

Și ce folos  de totul, n-ai fi știut, de eu nu ți-aș fi spus,

Și daca-aș fi tăcut, la ce folos secretul?

 

Ți-am spus că te iubesc. Ce dacă?

Naintea mea sau după, chiar zeci de guri ți-au spus.

 

 

ÎN ORAȘUL ÎN CARE LOCUIEȘTI

 

Am fost în orașul în care tu locuiești,

Speram să te zăresc pășind pe stradă,

Să fii pe un balcon unde stai și privești,

Sau să te văd la o fereastră într-o mansardă.

 

Erau mulți castani înfloriți, străjeri la drum,

Totul mirosea a zenit și speranță,

Dar nu te-am vazut, nici nu aveam cum,

Probabil erai plecat, undeva în vacanță.

 

Și liliacul era înflorit, cel alb și cel violaceu,

Cerul albastru, părea înlțat de un curcubeu,

Ce îi sprijininea  bolta, ca un bătrân lacheu,

Dar între toate, nicăieri nu vedeam chipul tău.

 

Cred că am să mai trec prin al tău oraș,

Măcar să-i respir primăvăratecul aer,

Pe ale castanilor frunze să-ți scriu un răvaș,

Și să mai deapăn al amintirilor caier.

 

 

MIRABILA POVARĂ

 

Oare, ce e iubirea?

Aș zice: mirabilă povară,

Că-i dulce  ca mierea,

Dar haina-i, e precară.

 

Și uneori e mândră,

Iar alteori e tandră,

Și umblă zdrențuită,

De multe ori flamândă,

 

Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: Despre Poet (grupaj liric)”

Liana NICOLAE: Vieți paralele (poeme)

PENTRU A FI

 

„Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii,

a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură

a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi

a dorinţei de-a avea totul de-a gata”

(Feodor Dostoievski)

 

Pentru a fi bătrâni şi înţelepţi trebuie să fiţi mai întâi tineri, naivi şi sănătoşi

Rămânând constanţi în iubire, să nu-ntoarcem armele împotriva celor dragi

Aşa, numai pentru a le da o lecţie, aşa cum n-ai încerca marea cu degetele

Apoi să rămâi uluit să vezi ce iese, pentru că e greu să crezi că va fi ceva bun

Vei crede în trăiri, în adormiri, pentru toate acestea toarnă-mi cenuşă în vene

Trecutul îl vei lăsa în dezechilibru, altfel vei pierde altădată mult timp preţios

Pentru a te achita de datorii, poţi pierde sentimente adevărate, fără întoarcere

Merită să aştepţi oricât dar ai convingerea că la capăt te aşteaptă ce ai nevoie

 

Aruncă gunoaiele zornăitoare, nefolositoare, nu mai au loc în cascada inimii

Ascultă, ajută, nu prelua necazurile altora, altfel rămâi cu acţiuni negative

Toarnă în disperare gândurile mele, curăţă locul ca pe un ogor complet nou:

Inima, mintea, spaţiu, adună-te din plecări, din vis, unde îţi vei duce sufletul?

Ştiu că-ţi pasă de ceilalţi dar te laşi păcălit de aparenţe înşelătoare, trezeşte-te

Aplică ce ai învăţat până acum, rămâi deschis la noutăţi interesante, măsoară

Îmi amintesc cu ce furie înspăimântătoare loveau valurile crestele înspumate

Pentru a putea naviga delfinii dormeau rotund, pe roata neîncepută a largului

 

Scrisul, cred, înseamnă să urmăreşti un ţel imaginar, evaziv, greu de făcut

Pe care nu-l vei atinge niciodată, mă simt stânjenită,dar nu voi ajunge acolo

Am izbutit de prea puţine ori, comparativ cu eforturile încercărilor mele

De fapt, n-am senzaţia că voi fi luată în seamă, cred că sunt  o persoană

Care bate pagini la ordinator, sunt o simplă maşină constrânsă de împrejurări

Dar asta-i viaţa mea şi ce veţi găsi aici constituie doar periferia vieţii mele

Pentru că viaţa mea intensă e munca mea, n-am prejudecăţi, încerc să înţeleg

Ceea ce este dincolo de vârsta mea, contradicţiile artei, ale societăţii, ale mele

 

 

LANȚ

 

Simt cum se strânge lanţul nu numai al exilatului, ci şi în planul artei

Nu sunt în centrul disputelor, sub zodia unui miracol voi scrie despre

O tulburătoare poveste de iubire pătimaşă, mi-era foame de nişte semne

De o rană care sângerează fără întrerupere, copleşitoare suferinţă la Paris

Mă simţeam o pradă a destinului, pasivă jertfei, o victimă de care depindeam

Şi nu mai doream să fiu, de mine depindea, un captiv cu drumurile închise

Poate am fost doi duşmani, dar am fost foarte fericiţi depărtaţi, chiar în doi

Simţeai că  doreai să vii la mine cu inima ta nebună, contradictorie, rătăcită

 

Nu vreau să te ador, să te caut, este prea greu, dar peste toate, te iubesc

Doream să visăm acelaşi vis în aceeaşi noapte, protejaţi de zei în vise

Ştii cu ce se măsoară adâncimea somnului, de ce visăm fără voie? De ce?

Ce înrudiri afective ne-nlănţuie, cum să avem acelaşi vis la aceeaşi oră?

Iată că soarele străluceşte indferent sub un cer albastru şi uniform, acolo

Iar sub el goneau norii albi şi grăbiţi, fugeau mai repede ca pânzele umflate

Ne simţeam ca omul bine crescut în faţa unei amante, care nu vrea să-i spună

Că nu crede în minciunile pe care le debitează – iar  vântul începea să bată

 

De ce n-am fost dangăt de clopot aurit, ascuns în plânsul lumii ploioase?

Luna se ascundea la pieptul pădurii, soarele încă nu răsărise, era cenuşiu

Şi-n fundul cerului o stea foarte îndepărtată nu mai clipea, noaptea  pălise

Nostalgii gratuite, spectrale şi comparate de oamenii cu o fericire sfioasă

Marea începuse să se irizeze, valurile nopţii atârnau, dar mareea începuse

Şi suprafaţa cenuşie devenită de un albastru cum culoarea guşei turturelelor

Sunt o floare presată, neputincioasă, bărbatul discret,  din exil… erai chiar tu

Ştiai şi tu că în viaţă nimic nu valorează mai mult decât liniştea sufletului

 

 

CREAȚIE

 

„Abţine-te să dojeneşti pe cineva, orcine ar fi.

Dacă oamenii s-ar putea schimba, s-ar schimba.

Dacă nu pot. Iar tu şi mai puţin ca ei”

(Emil Cioran)

 

Creaţia este individuală, spontană, valoarea ei este uitată, nedefinită

Ea înseamnă evoluţie, ea este eternă, ea creează pentru spiritul sufletesc

Rămâne un bun obştesc, readuce omul la el însuşi, îi stimulează siguranţa

Către viaţa interioară, aici sufletul se bazează pe simţire, pe artă şi raţiune

Continue reading „Liana NICOLAE: Vieți paralele (poeme)”

Simon JACK: Pictor de umbre (poeme)

Caligrafie

 

Nu sunt mai puțin pictor de umbre,
dacă-ți umblu murmurat
prin luminișul ochiului schițat
pe neînchiderea orbului
in straie de calviții,
mai repede mă struguresc întomnatic
vin în setea cremenei din noaptea
frunzei ce va cade
odată cu tine,
primăvară
floare, cer,
pasăre și coapsă
adulter,

știu să scriu cu alb
in alb,
până când și nevăzutul marginilor
de pământ,
nu sunt mai puțin poet
dacă-ți prind la piept rânduri reîncepute
de la virgulă în sus,
ceas, clipă după șoaptă
ulcior,
mătraguna cailor, izvor
pe praguri
de secetă sortată după mărimea
buzelor,

nu sunt mai puțin
dacă din mine nu te mai rețin
neîndoliată,
de pictori…și poeți
anonimi!…

15 august 2019

 

 

Zbor…

 

Zboruri de cuvinte prin mine plutesc
pescăruși de vacanțe ori fire de iarbă
prin mări de speranțe vuiesc
în drone de viață, pe-a cerului talpă.

Întorși de la sine în somnuri feline
din liniștea serii ingeri în aripi
tânjesc, se clătină nimburi obide
pe umerii vieții și timpul ia chip omenesc.

Zborul e calea picioarelor frânte
genunchiul ce știe pământul culca,
te-nălță străine și fă-ți bolta frunte
mai lasă icoana în ramă că n-ai ce-nchina!

Rotund ca și ochiul e zborul întins
mărgeanelor caste ce-ascund răsăritul,
din păsări lumină în focul nestins
ne plouă edenic cu gene umbrind asfințitul.

Zbor de fosile arhaice noi cugetări
când larve din fluturi fac altele noi,
rămân simple dâre în aer și zări
abia o părere ce zboară la gât c-un pietroi!

15 august 2019

 

 

Între două seri

 

Pudică dimineața merge pe sârmă
intre doi ochi încă visători,
pe scaunul de la fereastra prinsă-n aritmii
de ziduri amorțite
un gând zăbovește zălud în roua frunții
atemporal pierdută prin ierburi
dulci cu iz de melci bombon,
peisagistic soarele răsare întâi
de după arbori cu gutui
plutiri de vânt haihui liliachii pe tâmplă
rostuiesc de zare ora,
vrăbii sălășluiesc în scrâșnetul luminii
ce acoperă pământul și potolesc
de zbor și cerul și cocorii unui colind
cazon de viață printre zodii,
poetic risipesc din neguri începutul
o nouă zi-ntre două seri
și-o mare de-alfabeturi…

16 august 2019

Continue reading „Simon JACK: Pictor de umbre (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: O fată ţi-a traversat timpul/Ein Mädchen durchquerte deine Zeit/ Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău

O fată ţi-a traversat timpul

 

Pe moneda bătută atunci
a fost trecut eronat anul,
o melodie de departe te cheamă,
poezia ei s-a ascuns în tine,
doar visul i-l porţi în suflet…

 

O fată ţi-a traversat timpul –
reamintirea unui alt timp sau doar
o trecere temporară printr-un nou timp.
Acesta-i misterul şi cheia timpului ei!

 

Lumina ei a pâlpâit la ceas de seară,
călătorind împreună,
pe pământ înspre pământ,
nu ai recunoscut-o,
dar focul din mână i l-ai citit –
că te-ai născut din neşansa
de a fi iubit şi a o iubi
dincolo de viaţă şi moarte…

 

Se lasă noaptea. Încerci să-i refaci traseul
chiar dacă nu şi-a atins cerul sufletului,
nici stelele în palmă nu le-a ţinut,
nu se auzeau nici măcar şoapte,
doar foşnetul clipelor şi sângele buzelor.
Dar setea nu ţi-o potolesc!

 

Printre copaci vântul îşi poartă
suspinul frunzelor pe alei,
– blestemul rătăcirii atâtor vieţii,
neavând construită fundaţia de petale.

 

În ochii de culoarea timpului
reţii doar clipa visării.
Ce ai astăzi,
mâine poate fi o mare durere!

 

Din aripi bate şi zboară o porumbiţă albă,
o melodie auzi,
priveşti înainte vrăjit – cercuri mari,
în oglinda apei, face valul,
malurile se depărtează încet,
din umbră lunecă luntrea înspre lumină.

 

Fără întoarcere, uşurat de poveri,
sufletul e desprins, acum, în cerul subţire,
în cerurile de dincolo de cer se vor uni în uitare…

 

 

Ein Mädchen durchquerte deine Zeit

                                deutsche Übersetzung von: Michael Tudor

 

Auf die geschlagene Münze
ein falsches Jahreszahl wurde eingeprägt.
Eine Melodie ruft dich aus der Ferne,
ihr Gedicht wurde in dich verborgen, und
nur ihr Traum trägst in deine Seele …

 

Ein Mädchen durchquerte deine Zeit –
Erinnerung einer andere Zeit, oder nur
ein vorübergehenden Durchgang durch eine neue Zeit,
dies ist das Geheimnis und der Schlüssel ihrer Zeit!

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: O fată ţi-a traversat timpul/Ein Mädchen durchquerte deine Zeit/ Unâ featâ ţâ tricu pri chirolul a tău”