Dragă Țară!
Frumoaso ce mi-ai fost casă și vis, să-mi ierți plecarea! Soarta de proscris e-o soartă grea.
Această cruce cruntă, aș vrea să n-o fi dus, dar tu vândută ai fost de mult de haitele de hoți.
De acum, doar în povești eu la nepoți, voi spune despre tine, cum, odată,
erai cea mai frumoasă, mândră, fată!
Am plâns când am plecat! Plângeau cu mine și râuri și pădurile străbune și vântul
și uscatele coline! Dar ce puteam să fac? De-aș fi rămas, azi aș fi fost doar lut amestecat cu lutul
curajoșilor străbuni și n-am dorit să-i întinez pe buni cu teama și cu neputința mea!
Îl rog pe Dumnezeu, în iad să-i dea!
Să nu fii tristă c-am plecat! În van aș fi rămas când lângă tine șacalii mișună. Destine
s-au scris, în praful vântului s-a dus și toți au rupt bucăți din tine și-n în mine,
sufletul abia mai poate să rabde atât de neagră nedreptate.
Dar suntem slabi frumoasa mea!
De acum, suntem robiți, vânduți, avem stăpân, doar plânsul ne-a mai fost lăsat,
cu el ne ducem traiul cenușiu sub cer, un cer ce nu mai este al nostru! Sper,
ca măcar visul să rămână viu și amintirea ta! Ce spirit viu și ce frumoasă ai fost, ce bogății
ascunse în adâncuri, ce câmpii!
Cum am lăsat să pună peste gât năpârca vânzătoare acest jug?!Ne-au luat copiii dragi și ne-au lăsat
în suflete săraci ei, ce-au mâncat din blid la masa ta și au băut nectarul tău și vinul. Te-au vândut!
Te-au rupt, te-au violat și te-au călcat, cu talpa lor murdară! Te-au trădat!
Te-au scos mișeii la mezat!
Cei ce-au rămas așteaptă doar un semn, dar de la cine, astăzi, domnitor, e doar un iuda
vânzător de țară și lângă el năpârci ce mușcă. Fiară să fii și-i aperi pe copii dar lacomii
acestei țări, nu simt decât plăcerea banului, arvună, pentru trădare și pentru minciună
și te-au lăsat la venetici feudă!
În mine răni adânci își odihnesc războiul sufletesc. Eu te iubesc dar nu mai pot să stau,
mai am un pui și-l vreau în viață. În deal, la căpătâi, acolo unde odihnește buna,
am îngropat din tine Dorul. Buna, femeie aprigă și curajoasă o să te apere de toți.
Frumoaso!
N-au mai rămas speranțe la cei vii. Suntem mai morți ca morții! Într-o zi, de voi trăi destul,
o să vorbesc de tine celor mici. Mă pedepsesc eu singură pentru că n-am curaj să lupt
dar locuiesc doar printre lași și lașitatea e molipsitoare, o recunosc
deși adânc mă doare!
Stăpâni acum sunt hoții, trădătorii, jivine înfometate adulmecând din rana ta, roș sângele aprins.
Așteaptă pe la colțuri și pândesc poate a mai rămas ceva…Mai vezi? Mai simți?
Îi mai auzi cum latră, cum scheaună la ușa ta, frumoasă fată ?Și nu e nu e nimeni care să-i alunge!
În mine strigă sufletul și plânge!
Am mai putea salva ce-a mai rămas? Putem! Însă avem nevoie de-o chemare! Cheamă-ne tu
și poate la chemare vom strânge sute câteva. Tot vom muri însă măcar așa, vom ști și noi,
vei ști și tu, c-o urmă, a mai rămas din strămoșeasca sârbă ce se juca pe oase de dușman.
La arme plânșii mei însângerați sărmani!
Eu nu mai pot! Tu poți? Nici tu? Ca noi, sunt încă sute, buni pentru-n război. La arme frați, surori,
copii! Cât mai avem o țară! Suntem vii! Suntem copiii acestei țărișoare ce sângerează oameni
buni! De moare, ai cui vom fi, pe unde ne vom duce? Ce căpătâi va odihni o cruce, când se va mili
de lașitatea noastră Domnul?
Cin-va fi la slujba noastră de înmormântare? Cin-va aduce la mormânt o floare? La arme dragii mei,
la fel ca mine, vă fierbe flacăra mâniei în vine! Cât mai răbdăm, cât să mai suferim!
Eu plec, tu pleci, ei pleacă…suferim…N-ar fi mai bine oare să luptăm?
Poate că vom muri, dar să încercăm!
——————————-
Ileana VLĂDUȘEL
20 august 2019