Conturul unei șoapte

 

Îmbrățișați, în tăcerea eterică îți ating surâsul pâlpâit.

De undeva din adâncuri îți răsare

azurul intens din priviri.

Cu inflexiuni colorate, vii, inefabile,

de nepovestit prin slove,

ne sunt toate clipele,

brodate spontan,

în complexitatea lor,

într-o nebănuită călătorie,

asemeni misterului ceasului din perete

și-a orelor desprinse,

ca frunzele

de toamnă blândă

peste țărmul mării noastre,

ce trec, în dansul lor, fără a le simți.

 

Tic-tac, tic-tac… Tic-tac, tic-tac…

Căldura șoaptei tale îmi poartă pașii spre mine.

Aici sunt eu, trestie înălțată spre soare,

lângă tine plutesc amintirile.

Fără să mai aștepte,

coridoare greu de atins

îți dau târcoale.

Pe drum, o cărare

ne-așteaptă

albul înghețat al gândurilor.

 

29 septembrie 2018

 

 

Din fâlfâirea aripilor

 

La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.

Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează

semne ascunse,

avertismente, simboluri,

în agitaţia celor mai fragile frunze,

în şoapta copacilor,

în inima pietrelor,

în forma şi culorile norilor.

 

Treptat descoperi o limbă pierdută,

improvizată, ţesută

cu răbdare şi transparenţă.

Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,

melancolia îngerilor o duce departe.

Un joc colorat în care dansează

lumina veşniciei.

 

O armonie răsună la porţile raiului de neatins,

ce vrei să-l cucereşti.

O lume fără timp,

fără durere, fără tristeţe,

o buclă în care totul este prezent.

Un râs zglobiu irumpe,

un râs de copil hărăzit iubirii.

Suflet nemărginit ca iubirea visată,

ca iubirea dorită.

 

Nu ştii unde,

nu ştii cum, nu ştii când

ai ajuns sa fii surprins de fericire.

Lumina te întâmpină

în pragul eternităţii – două sunete originale

pentru apa pură şi proaspătă.

 

25 aprilie 2018

 

 

Flux și reflux

 

 Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,

o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,

cu picioarele goale m-am plimbat prin timp

și în palma grădinii

mi- a răsărit trandafirul dimineții.

 

În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,

fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,

te joci cu roluri diferite, le inversezi,

te așezi și privești în perspectivă,

în timp ce visele

zboară în haos,

împrăștiate peste tot

răspunsul se naște din adânc,

o șoaptă, o chemare

abia se-aude: “ Lliniștește-te,

toate au o intenție,

chiar dacă nu o vei cunoaște vreodată.”

 

Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,

lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,

corpurile s-au mișcat deja,

cuvintele s-au vorbit deja,

sunetele s-au auzit deja,

acest flux s-a produs deja,

dar te însoțește,

se răsucește până

se desprinde și ultima legătură.

 

18 august 2018

 

 

Frunze, frunze pe cer se rotesc

 

Frunze, frunze de toamnă

zboară în amintirea primăverii trecute.

Sub soarele molcom,

copacii renăscuţi la viaţă,

iarba verde şi câmpul de flori.

 

Uneori, liniştea cuvintelor rănite

e unica salvare

a primăverii florii de cireş,

uneori…

 

Picături de vis din vis,

oglindă concavă,

un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,

rătăcesc prin univers,

căutând iubirea.

 

Dar unde sunt  toate acum?

Se întunecă cerul, vântul melancolic

pătrunde în ceaţă.

Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,

risipită pe cerul unde

trec nori şi stoluri de păsări.

 

Dincolo de marginile vieţii,

prin carnea cuvintelor,

poemele scrijelite pe trupul ei,

împrăştiate de furtună spre luna pictată,

fixează eternitatea clipelor

la chemarea umbrelor adormite.

 

O pasăre îşi cântă ultimul cântec.

Cerul şi ploaia, râul şi vântul

mângâie arcuşul, naşte cuvântul,

smulge durerea din floarea tăcerii,

plânge vioara în liniştea serii,

un vis inspirat din repetare

un vis în care te pierzi, renăscându-te.

Sufletul strigă: – Vreau să iubesc!

Ce păcat – vara, o frântură

şi-apoi fermentează în sânge!

Un strigăt între două tăceri.

 

Cad frunzele, zac adormite,

primăvara mi le aduce înapoi,

pline de tristeţe.

 

Un ciclu scurt de viaţă, ars,

încearcă să-mi amintească de inimă,

cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,

din pietre şi taină,

ca o punte între cer şi pământ

în orele clepsidrei.

De dincolo de cuvintele întinse

pe fire de nisip, stăpânii timpului.

 

În întunericul cel mai deplin

este adevărata Lumină.

Ascunsă, condensată cât o mie de sori,

este în noi. Dormitează.

Doar cel care-şi doreşte cu ardoare

o poate trezi. Lumina vine,

în inima curată coboară.

 

Pe firul gândului meu tresare inima ta,

fiecare atingere

propagă un nou sunet.

Cu mine stai

când rămâi doar cu tine,

mulţumind pentru revărsarea de pace.

 

2 octombrie 2016

 

 

Furaţi de-un nou anotimp

 

Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă însăşi.

Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: În miezul lor (poeme)” →