Conturul unei șoapte
Îmbrățișați, în tăcerea eterică îți ating surâsul pâlpâit.
De undeva din adâncuri îți răsare
azurul intens din priviri.
Cu inflexiuni colorate, vii, inefabile,
de nepovestit prin slove,
ne sunt toate clipele,
brodate spontan,
în complexitatea lor,
într-o nebănuită călătorie,
asemeni misterului ceasului din perete
și-a orelor desprinse,
ca frunzele
de toamnă blândă
peste țărmul mării noastre,
ce trec, în dansul lor, fără a le simți.
Tic-tac, tic-tac… Tic-tac, tic-tac…
Căldura șoaptei tale îmi poartă pașii spre mine.
Aici sunt eu, trestie înălțată spre soare,
lângă tine plutesc amintirile.
Fără să mai aștepte,
coridoare greu de atins
îți dau târcoale.
Pe drum, o cărare
ne-așteaptă
albul înghețat al gândurilor.
29 septembrie 2018
Din fâlfâirea aripilor
La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.
Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează
semne ascunse,
avertismente, simboluri,
în agitaţia celor mai fragile frunze,
în şoapta copacilor,
în inima pietrelor,
în forma şi culorile norilor.
Treptat descoperi o limbă pierdută,
improvizată, ţesută
cu răbdare şi transparenţă.
Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,
melancolia îngerilor o duce departe.
Un joc colorat în care dansează
lumina veşniciei.
O armonie răsună la porţile raiului de neatins,
ce vrei să-l cucereşti.
O lume fără timp,
fără durere, fără tristeţe,
o buclă în care totul este prezent.
Un râs zglobiu irumpe,
un râs de copil hărăzit iubirii.
Suflet nemărginit ca iubirea visată,
ca iubirea dorită.
Nu ştii unde,
nu ştii cum, nu ştii când
ai ajuns sa fii surprins de fericire.
Lumina te întâmpină
în pragul eternităţii – două sunete originale
pentru apa pură şi proaspătă.
25 aprilie 2018
Flux și reflux
Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,
o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,
cu picioarele goale m-am plimbat prin timp
și în palma grădinii
mi- a răsărit trandafirul dimineții.
În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,
fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,
te joci cu roluri diferite, le inversezi,
te așezi și privești în perspectivă,
în timp ce visele
zboară în haos,
împrăștiate peste tot
răspunsul se naște din adânc,
o șoaptă, o chemare
abia se-aude: “ Lliniștește-te,
toate au o intenție,
chiar dacă nu o vei cunoaște vreodată.”
Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,
lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,
corpurile s-au mișcat deja,
cuvintele s-au vorbit deja,
sunetele s-au auzit deja,
acest flux s-a produs deja,
dar te însoțește,
se răsucește până
se desprinde și ultima legătură.
18 august 2018
Frunze, frunze pe cer se rotesc
Frunze, frunze de toamnă
zboară în amintirea primăverii trecute.
Sub soarele molcom,
copacii renăscuţi la viaţă,
iarba verde şi câmpul de flori.
Uneori, liniştea cuvintelor rănite
e unica salvare
a primăverii florii de cireş,
uneori…
Picături de vis din vis,
oglindă concavă,
un văl de lumină, un zâmbet-păpădie,
rătăcesc prin univers,
căutând iubirea.
Dar unde sunt toate acum?
Se întunecă cerul, vântul melancolic
pătrunde în ceaţă.
Frunza galbenă îşi cere un timp în poveste,
risipită pe cerul unde
trec nori şi stoluri de păsări.
Dincolo de marginile vieţii,
prin carnea cuvintelor,
poemele scrijelite pe trupul ei,
împrăştiate de furtună spre luna pictată,
fixează eternitatea clipelor
la chemarea umbrelor adormite.
O pasăre îşi cântă ultimul cântec.
Cerul şi ploaia, râul şi vântul
mângâie arcuşul, naşte cuvântul,
smulge durerea din floarea tăcerii,
plânge vioara în liniştea serii,
un vis inspirat din repetare
un vis în care te pierzi, renăscându-te.
Sufletul strigă: – Vreau să iubesc!
Ce păcat – vara, o frântură
şi-apoi fermentează în sânge!
Un strigăt între două tăceri.
Cad frunzele, zac adormite,
primăvara mi le aduce înapoi,
pline de tristeţe.
Un ciclu scurt de viaţă, ars,
încearcă să-mi amintească de inimă,
cu lumina strălucind peste flăcări de lacrimi,
din pietre şi taină,
ca o punte între cer şi pământ
în orele clepsidrei.
De dincolo de cuvintele întinse
pe fire de nisip, stăpânii timpului.
În întunericul cel mai deplin
este adevărata Lumină.
Ascunsă, condensată cât o mie de sori,
este în noi. Dormitează.
Doar cel care-şi doreşte cu ardoare
o poate trezi. Lumina vine,
în inima curată coboară.
Pe firul gândului meu tresare inima ta,
fiecare atingere
propagă un nou sunet.
Cu mine stai
când rămâi doar cu tine,
mulţumind pentru revărsarea de pace.
2 octombrie 2016
Furaţi de-un nou anotimp
Ploaia redă seminţei creşterea de viaţă însăşi.
Auzi cum bate ritmic miezul în lemn?
Cu mine te-opreşti în linişte
pentru a uita de tine,
inima mea e lipită de inima ta,
îţi ascult respiraţia, e-aceeaşi ca a mea.
Umbrele cad în adâncurile acestui preludiu.
O mare de sunete!
Auzi foşnetul şi cântul frunzelor,
ca o trecere prin noi,
în timp ce crengile salciei
ne-ating
şi-n dansul lor ne urcă la cer?
Unde eşti? Delir printre ape.
Furaţi de-un nou anotimp
asculţi cum creşte clipa?
O respiraţie ne ridică pe aripi de vânt,
un fluviu pe pagini de dor
este poemul nostru.
Prin dezmierdări de cuvinte, furtună de dorinţe,
tu, femeie-floare, până la carminul fluturilor
îl ameţeşti sorbind lumina
ce curge
din râul de flăcări.
Scăldaţi în soare ne regăsim
în fiecare cuvânt, în fiecare punct,
în fiecare semn
şi spaţiul necuprins dintre ele.
Curcubeul de tăceri amestecă
infinitul cu magia luminii,
locuind oceanul,
izvoarele Cerului ne contopesc,
se-nchină altarelor vieţii,
înălţând ruguri de flori viselor.
Cu mâna atingi
culorile răsăritului şi-ale apusului.
Tot ce ştim acum – cuvintele rămân în noi
pentru toată viaţa!
Nu pleacă, continuă să păşeaşcă cu noi,
în tăcere, asemeni celor plecaţi!
Pribeag printre frunzele toamnei
priveşti copacii,
străbaţi o stradă lungă,
simţi şi pătrunzi în carne
lumina
din câmpiile
cuvântului întemniţat,
în diamant pur poartă un sunet,
printre tărâmuri de ape
construieşte contratimpi,
accente ritmice, sincope…
În palmă, linia destinului
– linia noastră –
o atingi diafan
ca pe o gamă armonică,
ţi-e teamă de pauza
dintre cele două momente,
totul începe să se zbată în tine.
Aşezată acolo unde e cumpăna vieţii
pentru a-i da un sens
intru în tine
pentru a-mi găsi locul.
Simţi că te pierzi şi regăseşti,
în acelaşi timp,
cuprinzându-mă.
Priveşti în ochi durerea
şi laşi pe cineva să te iubească.
Uneori un semn este doar un semn,
uneori un punct este doar un punct,
uneori un spaţiu este doar un spaţiu,
uneori un cuvânt este doar un cuvânt.
Dacă lumea este un labirint
unde-i vei găsi harta? –- te-ntrebi.
Când Moartea ne cântă
suntem pe-aceeaşi undă.
Deoparte pluteşte Cartea pierdută,
arsă, regăsită, rescrisă apoi.
Un clopot de apă
ni se-nchide deasupra,
în tâmple zvâcneşte ochiul de peşte.
Prin colţii morţii urci pe scara vieţii,
cu fiecare clipă
provoci intervale întinse,
reinventezi comori
să-ţi continui drumul,
dezveleşti adâncul. Acolo eşti viu!
Pe masă, într-o altă lume, citesc pe-o foaie:
– Bine te-am regăsit, iubito!
24 octombrie 2014
În miezul lor
Cu ochii ei hărăziți din diamante negre
a venit de niciunde și de peste tot,
din visul tău de-o viață
întrupat în ființa ei.
Aproape ești.
Treci de zidul de ceață.
Enigma dragostei – dulce și amar.
În cădere liberă te lași,
tot ce trăiește
și tot ce moare
se extinde
și se restrânge.
Lumea se recompune,
linii și puncte,
puncte, puncte stranii,
ca notele valurilor portative
dintr-un manuscris mozartian.
Umbrele mângâiate de vânt se leagănă ușor.
Te întrebi de ce te-a cucerit.
Știi că nu-i obsesie.
E zâmbetul ei poetic,
un pic copilăros,
ce-l poartă cu ea
ca un cristal pur,
o liniște cosmică în care
se-aude doar respirația ei calmă.
Cu inima bolnavă, ascunse în adâncuri,
cuvinte tăinuite, fragile, mistuite,
țâșnesc, coboară, zboară
și plutesc tăcute,
delicate ca o pasăre.
Cu dor și cu alean, ca o șoaptă în vânt,
pe-o creangă de mărgăritar
se sting prelung
în foșnetul așternuturilor.
Vântul se liniștește,
pădurea tace.
Tu și cu mine.
Față în față, goi.
În liniștea de aur priveai rătăcit
și aripi lungi de înger departe te purtau.
Lumea e numai sunet
și fiecare om
își are
propriul sunet divin.
Sunt aici lângă tine,
începem acolo unde sfârșim
și viața e darul divin pentru fiecare,
în simplitatea ei
o putem recunoaște.
Faci primii pași spre libertate.
La ce te vei gândi
înainte să se ridice cortina?
3 septembrie 2017
Rostire
Cu privirea te caut, inimile
sunt făcute
să plutească în ceilalţi
pentru a da existenţă şi identitate,
asemeni buzunarelor lunii
care sunt pierdute
pentru a locui în ea.
În vis te-ai cufundat,
stelele s-au ciocnit
și galaxiile
se învârt în ritmul lor.
Pe marginea apei ne plimbăm.
În tăcerea fertilă, printre liniile lungi,
de improvizaţie liniară,
se-aude
o melodie suavă, înflăcărată,
de o sensibilitate delicată,
ca o baladă.
În timp ce se înclină
și sărută râul,
o salcie
își împrăștie frunzele
pentru a câștiga
viață ramurilor,
atingându-ne cu blândețe.
Procesul se repetă.
Din această scenă,
natura pasiunii
este descoperită în slavă.
Vocea ta este o bijuterie în sufletul meu.
Dintr-o spirală te deschizi,
îmbrățișezi imprevizibilul
și înveți să-ți deschizi echilibrul.
Ceva se pierde brusc,
dar pierderea e însoțită
de un dor sfâșietor.
Dincolo de ușile deschise,
privim spre depărtări
umbrele
ce ni se-ascundeau,
închideri
și deschideri curg
într-o armonie copleșitoare
și Cerul coboară, revărsându-se.
Ai în tine puterea regenerării,
a înălțării pe aripi,
a unirii aripilor cu aripi,
formând planoare
ce plutesc pe melodia cerului.
Contopit cu tine te unești cu viața.
Între cuvânt și lumină
există doar un spațiu gol.
Lacrima ploii, lacrima stelelor,
lacrima Cerului,
lacrima Omului,
picături rotunde
prin care
ni se preling
emoțiile, oglindindu-ne.
17 iulie 2018
În miezul lor
Cu ochii ei hărăziți din diamante negre
a venit de niciunde și de peste tot,
din visul tău de-o viață
întrupat în ființa ei.
Aproape ești.
Treci de zidul de ceață.
Enigma dragostei – dulce și amar.
În cădere liberă te lași,
tot ce trăiește
și tot ce moare
se extinde
și se restrânge.
Lumea se recompune,
linii și puncte,
puncte, puncte stranii,
ca notele valurilor portative
dintr-un manuscris mozartian.
Umbrele mângâiate de vânt se leagănă ușor.
Te întrebi de ce te-a cucerit.
Știi că nu-i obsesie.
E zâmbetul ei poetic,
un pic copilăros,
ce-l poartă cu ea
ca un cristal pur,
o liniște cosmică în care
se-aude doar respirația ei calmă.
Cu inima bolnavă, ascunse în adâncuri,
cuvinte tăinuite, fragile, mistuite,
țâșnesc, coboară, zboară
și plutesc tăcute,
delicate ca o pasăre.
Cu dor și cu alean, ca o șoaptă în vânt,
pe-o creangă de mărgăritar
se sting prelung
în foșnetul așternuturilor.
Vântul se liniștește,
pădurea tace.
Tu și cu mine.
Față în față, goi.
În liniștea de aur priveai rătăcit
și aripi lungi de înger departe te purtau.
Lumea e numai sunet
și fiecare om
își are
propriul sunet divin.
Sunt aici lângă tine,
începem acolo unde sfârșim
și viața e darul divin pentru fiecare,
în simplitatea ei
o putem recunoaște.
Faci primii pași spre libertate.
La ce te vei gândi
înainte să se ridice cortina?
3 septembrie 2017
În trecere
În întinderea albă, un strigăt binecuvântat.
La o masă a ursitoarelor, în a treia zi,
un drum îţi trasezi prin viaţă.
Prin poarta boltită,
spre zenit,
treci de un nou prag.
În mantie de ivoriu,
stâlpul vieţii îţi încheie drumul.
Aripi crescute se ridică-n aer.
Prin ceaţa risipită uşor,
despărţiri şi absenţe, lumini, miresme şi umbre.
Între două lumi, împletindu-şi orele,
urme de paşi, treceri şi borne.
Acolo eşti?
Picături de ploaie, mantie de stele,
râuri învolburate, toate se contopesc.
Împinse spre mal, înmuiate în smirnă şi-n tămâie,
literele împrăştiate pe foaia de scris
acoperă spaţii întinse,
amintirile legănate îşi poartă clipele,
aşteaptându-şi desfrunzirea, în singurătate,
până aproape de liniştea ninsorii.
În bătaia vântului, oglinda cuvântului,
în oceanul gândului, privirea neantului,
vis albastru la ceas de seară, scânteind doruri de taină,
fulgi firavi de păpădie, dulci chemările-şi adie,
din gând în inimă, în poezie.
Trăindu-l, prin bezna vâscoasă,
adevărul lăuntric
îţi şopteşte
locul de unde ai plecat
de-a lungul anilor.
Pe harta cerului nemărginit,
slobozite, noi constelaţii sclipesc.
Închis ermetic, un cufăr cu comori
aşteaptă să fie deschis.
În zorii naşterii tale,
un curcubeu stelar se întrupează,
dansează bucuros, zâmbind blajin vieţii.
Veşnicia iubirii, mai veşnică
decât veşnicia timpului.
21 septembrie 2016
Învelișul cuvintelor
Pe timpi calzi se aștern timpii reci, înghețați,
ușor ne desprindem de năluci, de amintiri vii sau palide.
În noaptea asta vei visa lumea ultimului ei poem
ce-ți umple sufletul cu isihie,
în abisul adevărului știi că
în lumea creației ei
simți eternitatea acestei lumi.
Când soarele luminează, în cele patru straturi
– galben, cian, negru și magenta –, baptisteriul din Florența,
înfrunți hazardul timpului.
Cometele rătăcesc pe cer.
Aproape de bezna începutului,
profețiile se prefac în realitate, prind viață,
împlinind destinul glasului nostru.
Asculți murmur după murmur,
un răspuns tainic, subteran, vei primi
din gravitația copacilor
ce vara-și atârnă
crengile până la pământ,
iar iarna se înalță spre cer.
Asculți fiecare copac ce ți se destăinuie
și uite cum readuci anotimpurile în viața ta.
Într-un timp blând, un fir roșu te conduce.
Fragilă și nouă, trezită din somn,
clipa domină în toate,
contopită în necunoscut
prin cuvânt capătă un nume,
se întrupează.
Spre perfecțiune te miști asimptotic,
totul e în continuare, nimic nu e de la zero,
căci dincolo de limite rămâne trăirea colorată.
Cu fiecare rugăciune, piatra muntelui se tocește,
într-un spațiu amplu,
o punte a dorinței a întins cuvintele
prin fiecare piatră,
prin fiecare templu înălțat.
Cu mantia ei învolburată
leagănă copacii și pe pământ,
o interacțiune a verticalei cu orizontala.
Rugă și spovedanie. Vrei să atingi cerul,
dincolo de ferestrele
acestei temnițe nevăzute,
iar odată cu tine lumea se va schimba.
Într-un semn amplu, la granițele pe care le deschizi,
respiri nemărginirea.
Iubirea o protejezi, îi netezești asperitățile
și uite cum
creeeaza miracole.
13 septembrie 2018
Nu păsări, ci zboruri
În coborâri cromatice, pe malul unui râu,
a pășit printre nopți nedormite
ce străpung cerul,
precum niște flăcări.
A ascultat cântecul păsărilor,
a urmărit fluturii – îi plăcea să râdă,
un zâmbet cald,
ca un răsărit de soare.
În spatele acelui vers a deschis universul.
În grădina hesperidelor – păzită de un dragon cu o sută de capete,
crește pomul Herei, cu merele de aur ce-ți asigură nemurirea.
Atlas i-a adus câteva mere lui Heracles
– să-și împlinească
a unsprezecea poruncă,
fiind osândit, apoi, de zei, să poarte veșnic,
pe umerii săi largi bolta cerească.
Ziduri și coloane zvelte, de înălțimi amețitoare,
scuturi estompate, platoșe ne separă
de realitatea
din jurul nostru.
Acolo unde mirajele nu pier,
visele se desfac bizar,
se rulează
și se îndoaie
la marginea zilei.
E-o altă intrare necunoscută.
Perspective amețitoare se deschid,
imagini viu colorate
respiră în oceanul memoriei azima simțirii.
Filtrată de vitralii înalte,
lumina – albie de foc – inundă totul în jur.
În pragul ușilor, la granițe,
de-a lungul marginilor,
se petrec cele mai interesante lucruri.
15 aprilie 2019
O clipă de neuitat
Haide, să ne întâlnim cu un vis!
Agățate de ancora cerului stau cuvintele vii,
o plimbare
pe vânturile gândului
acolo unde nu vom fi singuri,
scăldați de valuri trecem prin oglinzi paralele,
dintr-o realitate rece evadăm,
străbatem întinse câmpii neîngrădite,
într-o centură de timp ne cufundăm,
prin ierarhia îngerilor
un foc este mereu aprins,
un labirint se naște…
Să ne întâlnim cu un vis!
Să ne pierdem din nou în acel izvor…
Vom găsi un colț care va fi doar al nostru!
Pe râul vieții pluteşte
un cântec despre singurătate,
o lacrimă cade într-o grădină misterioasă,
o fată cântă acest cântec.
Cuminte şi răbdătoare,
o creangă de măr
surâde spre miezul mărului.
Fiecare moment îl promite pe celălalt.
O piesă vie se-aude din noi.
Să ne întâlnim cu un vis!
Pe roata cu caneluri se-nvârte un fir, din ceruri trimis.
Poate vom reuși din nou
și, pentru doi, cerul nu va fi de ajuns.
Un cântec ai adus înapoi
– licărirea unui vis…
4 iunie 2018
Pe-o aripă de fluture
Oamenii dorm şi, uneori, îşi împart pulsul gândurilor,
zbuciumul, temerile, confuziile, pierderile,
ecoul cuvintelor, miezul trăirilor,
potirul din inimi şi vise,
roua de lacrimi şi zâmbete,
Multe îşi împărtăşesc,
despre culoarea
apusului de soare când pleacă,
despre toate lucrurile
care te-omoară
şi care te ţin de viaţă,
speranţa de speranţă.
Unde ne sunt paşii când creştem?
În căutarea regatului nostru
împingem limitele, dărâmăm zidurile.
Am lăsat uşa deschisă, poate te-ai întors
la toate lucrurile care-ţi lipseau,
la paginile vieţii colorate,
la locurile pe care
nu le-ar păstra memoria în ea,
la locurile de care
ni se lipesc amintirile.
Inimile noastre respiră intens lava iubirii.
În această seară, o inimă secată exilează fluturii
din geografia luminii.
Tristeţea mistuitoare îţi atârnă în ochi,
mai frumoasă ca pictura
unui copil cu un fundal în ruine,
pentru că durerea e frumoasă
când se citește-n priviri.
Liniștea asta e o fisură,
ca un om ce se întoarce mut,
iar tu continui
să respiri miresmele singurătăţii.
Ochiul tău e o puşcă de vânătoare.
Cine ţi-a spus
că inima mea e o pasăre!?
De tine nu te poţi lepăda,
nu o poţi alunga,
chiar dacă ai mai făcut-o.
Nu mai trimite nimănui tristeţea ta.
Printre cutele timpului
apare un nod care te blochează.
Şarpele îşi muşcă coada la nesfârşit.
Eşti viu, niciodată nu ai murit.
Durerea diformă nu are margini,
nu se desprinde,
îşi ia, doar, o pauză, un timp de odihnă.
Învaţă să trăieşti cu demonii ei, fără să te aperi.
Îmbrăţişează copacul nostru tainic.
Viaţa te cheamă. Iartă şi mergi mai departe.
E timpul să dansezi cu frenezie,
ca şi cum ai smulge
o bucată de bucurie din buzunarul sorţii.
Schimbă muzica asta lentă
cu un cântec vioi, alert, plin de viaţă!
Prin fiecare celulă,
prin fiecare por să-ţi pătrundă.
Noaptea cu întinderea ei ne luminează şi surâde.
Stelele sunt ochii îngerilor
care-l păzesc pe iubit.
Ştiu că nu vreau să-ţi mai spun nimic.
Las, doar, un bilet: “Te iubesc!”.
Poetul spune o poezie celor ce nu aud,
ca un pictor
care îşi arată pânzele orbilor,
în timp ce poezia cere
să-şi înalţe lumina, zborul şi cântul.
14 iulie 2019
Sărutul
Imprevizibile sunt clipele.
Până la întâlnirea noastră, imponderabile,
își așteaptă, tăcute,
timpul și locul,
zborul și visele din stele.
Fără aripi, fără pânze, fără vânt.
Acum știi, ele vin odată cu tine, prin tine.
Căutare.
Rătăcire.
Bucurii și lacrimi.
În noapte, îți ascult bătăile, respirația, gândurile.
În urmă lași totul.
– Dă-mi mâna, deschide-ți aripile!
Când mâinile ni s-au atins,
cuvintele invizibile țâșnesc din inimi pe buze,
ca o explozie între lumină și întuneric
sau, poate,
a fost suficient
doar o scânteie divină
să ne aprindă flăcăra
atât de fragilă și totuși, puternică.
Dincolo de timp, realitate și vis.
Magie. Extaz și pasiune.
Lumină.
Infinit.
06 august 2017
Semne primordiale
Cu ea în gând.
O clipă, o clipă voluptoasă!
Locul unde zidurile se topesc.
Fiecare undă – catifea netezită cu căldura buzelor
înmuiate
de catifeaua fierbinte.
Crud, dar cald, verdele atins de ea devine fierbinte.
Străbați câmpia spre izvoarele secrete.
În prezența râurilor învolburate,
liniile curbe devin spirale unghiulare.
O ridici în trepte efervescențe,
netrăite, încă,
spre culmi necunoscute,
spirală cu volute multiple,
îmbrățișate-n lanț, în oglindă.
Apa și viața!
Vrei să-i guști fiecare strop,
vibrând cu un val de căldură,
coloană romboidală, în zig-zag,
două scări
– una să urci spre Cer
și una să ajungi spre Pământ,
fulgerul prin care Cerul
a dăruit omului Focul.
Cu întreg Universul comunici.
Cu ochii acoperiți, un somn adânc,
pierdut în vise galopante.
Urmărești linia trupului – o plutire între buzele
și brațele visului
accentuate de fântână,
un unghi și sensul vieții.
Linii paralele,
doar in prezența apei e posibilă viața.
Un vis. Ea are cheia.
Un semn ceresc ți-a țesut și cusut.
Un cerc – mișcarea fără de început și sfârșit.
Și mâine ai zbura!
13 mai 2019
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București