Nicu GAVRILOVICI: Brișcă și îngeri

Brișcă și îngeri

Înham la brișca sufletului îngeri
Și te colind cum colindam demult,
Pe bolta cerului cu degetul scriu plângeri
În timp ce șoapta-n noapte ți-o ascult.

Storc galben din gutui și sorb nectarul
Ciorchinilor care se coc în vii,
Pentru iubirea ta arunc cu zarul
Și-mi cade când ,,a fi” când ,,a nu fi”.

De-atâta toamnă mă transform în brumă,
Tu crizantemă, în petale sângeri,
În patul tău cu vise-albastre du-mă

Să navigăm pe marea de atingeri…
Și-n timp ce rugăciuni așterni pe humă
Înham la brișca sufletului îngeri.

Poem din alt veac

M-am trezit azi noapte în a toamnei cușcă
Cu frânghii de doruri ferecat la mâini,
Mă-mbăta mirosul prafului de pușcă
Și mireasma caldă a rotundei pâini.

Roșu ca rubinul clipocea în cupă
De-o juma de secol ferecat în vas,
Vinul ce hangița-l destupase după
Ce în patu-i moale am făcut popas.

Șaptele-i poznașe îmi păreau colindă,
Pielea ei maree ce mă duce-n larg,
Busuiocul vrajă agățată-n grindă,
Sfeșnicul ce-n umbre mă-nvelea, catarg.

Miroseau a struguri sfârcurile zvelte,
Gura ei deschisă era colț de rai,
Marmoree brațe lebede în delte,
Ochii candelabre-aprinse în serai…

Ca un golden luna mă privea mirată
Cum trăgeam din vinul rubiniu o dușcă,
Doar un sfert din ceea ce am fost odată
M-am trezit azi noapte în a toamnei cușcă.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Septembrie 2019

Cristian Gabriel VULPOIU: Ploaie de toamnă

PLOAIE DE TOAMNĂ

E seară de septembrie, mă ceartă frunzele absurde,
Și-mi lacrimă odiseea cireșilor de mai
Ramurile de vise nu îmi mai pot răspunde
Mă inundă ploi vasale cu abisalul vers bălai.

Culeg stele coapte, frunze ce respiră elixire,
De sub cerul yin și yang între două tăceri
Gândul lumină îmi cântă nemuriri la lire
Plămădind stropii de vise din zorii pauperi.

Respir soaptele toamnei din pletele-i de absint,
Sub curcubeie desculțe ce balotează neguri
Pe cioburi de clepsidre alerg prin labirint
Ascult refrenul ploii din ludice amurguri.

Citesc psaltirea-n frunzele ce cad a cruce,
Când vântul vivant a scris pe vis eternitatea
Spre plenitudini noaptea versul că-mi seduce
Un pian îmi mai suspină-n rugă pietatea.

Ploaia de toamnă coboară pe strune de vioară,
Pe portativul rastignit al lacrimei din zori
Trezind din letargie clipe precum o mândră
Ce se desmiardă-n falduri în marea de fiori.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

Laura OPARIUC: Tu și eu

TU ȘI EU
(copiilor mei)

Tu mergi odată cu frunzele,
eu stau la masă cu timpul
ce mă strânge la piept
cu o mie de mâini
de nisip curgător…
Timpul pe cine ajunge?
Forma tălpilor tale dispare,
prin valuri de-nceput de toamnă,
eu curg cu nisipu-n vâltoare,
viața nouă acuma se toarnă
chiar pe șira spinării
în goana zborului cel mare
și mă întreb ascuțit când vii,
atât de mult doare,
prin veacul obosit,
rătăcit de înalt,
de azur încenușit,
cu picături arse-n asfalt…
Cu tine mai gonesc înc-o viață
sub cerul frumos de acasă,
în cel mai frumos vals
cu lumea toată împletită-n balans
de aripi lungi crescute la țărm
din dorul prea lung
în lumea stătută…
Ascultă cum tac prin luna căruntă
întoarsă în câmp
cu nume noi și iubiri vechi …
Poți ajunge aici,
după taina nopții,
să te ating
înainte de clipa de-apoi?
În septembrie să vorbim,
la distanță de un cuvânt,
prin frunze cu iz de aramă și-argint,
în pauza dintre cuvinte,
adevărat labirint cândva…
E septembrie din nou,
oprește, te rog, umbra ta,
să stăm puțin, să-ți vorbesc,
în respirația zilei de azi,
fă loc să-ți spun Te iubesc…

—————————-

Laura OPARIUC

Septembrie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: ce-o fi, o fi

ce-o fi, o fi

am pierdut din gânduri stăruința
concentrarea pe un ideal
am rămas cu ce-o fi o fi
nu mai încep nicio zidire de viitor
dar mă păstrez în casa veche
încăpătoare pentru suflet

lipsit de prejudecăți
mai fac un timp eforturi
dar fără să mă hazardez prea mult
îmi forțez cât pot norocul
până cad în genunchi fără cuvinte
și caut zile umbroase

sunt doar un om supus greșelii
cu gustul otrăvit de amarul durerii
închis în singurătatea provincială
precum un uitat de lume
aruncat cum o frunză toamna
în ploia bolnavă și tristă

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Septembrie 2019

Emilia-Paula ZAGAVEI: Toamnă

Toamnă

Lasă-mă să-ți ascult
Romanța parfumată
A culorilor tale,
De flacără întârziată.
Lasă-mă să-ți miros
Aromele
Ce dansează
În amalgamul iubirii.
Lasă-mă să-ți gust
Fructul zemos
Al plăcerii.
Lasă-mă să-ți admir
Tablourile tale
Încărcate de nostalgie
Și pictate de vis.
Lasă-mă să-ți mangâi
Sufletul bătătorit
De ani.
Lasă-mă să te iubesc!

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

23 septembrie 2019

Mirela ONEA: Ecoul iubirii

Ecoul iubirii

Unde s-a dus, iubirea din noi?
Poate s-au rătăcit…sentimentele.
Undeva, în Univers, ele,
Călătoresc îmbălsămate
În miresme de vise,
Pictate în curcubeu,
De râsetele noastre stridente ,
Aninate pe frunzele copacilor,
Balansându-se în adierea vântului,
Ori, naufragiate în valurile mării .
Cine știe…Undeva…
În orizonturi, zac clipele fericirii,
Zbuciumate în lanțurile grele,
Sortite în rugina uitării …
În noi, amintirile,
Se zbat între pereții sufletelor
Sfâșiate de dor
Şi doar trăirile castei iubiri
Mai picură cu pași mărunți
În privirea tristă, adâncită în tăcere,
Pentru totdeauna.

––––––––––-

Mirela ONEA

22 august 2019

Irina Lucia MIHALCA: Puterea tăcerii

Puterea tăcerii

Noaptea a început să se rotească amețită
într-o improvizație lineară,
de neatins
– o dimineață înainte de a veni.
Între un strigăt și altul e liniște,
perdelele care acoperă lumina
posedă speranța.

Privesc lucrurile adunate pe masă
pentru a căuta
ceea ce merită să fie,
în lumină sunt clipele atinse
de melancolia îngerilor.
E darul meu pentru seara aceasta,
seara care mi-a plâns la piept
de întunericul
fragil, dezgolit, intim,
seara care mi-a dat
toate aceste melodii.

Faţa mea a rămas în mâinile tale.
Spune-mi ceva
despre tine sau despre mine!

Viața subjugă timpul.
Un țipăt s-a pierdut în inima nopţii,
o vibraţie tăcută, în armonie
cu o poartă întredeschisă
spre trepte umezite
de antracitul durerilor
acoperite de frunze.
Calmează-te în inima furtunii!
Vocea ta, încă, persistă în urechea mea.

Tu și cafeaua sunteţi la fel, plini de iubire,
iar eu respir această aromă
din mâinile tale.
Bucură-te!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

23 septembrie 2019

Mihaela BANU: Versuri

Din flori de nufăr
– Sonet –

Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.

Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.

De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,

După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.

În toamna gri
– Sonet –

Copacii-s palide fantome
În toamna gri, cu chipul slut,
Când frunzele-nturnate-n lut
Țes noi covoare policrome.

Continue reading „Mihaela BANU: Versuri” →

Florin-Cezar CĂLIN: Curajul delimitat al timpului meu…

Curajul delimitat al timpului meu…

– Cât curaj și câtă trudă … au putut să zacă-n tine?,

… încât tu ai reușit … să mă smulgi din rădăcini.

(din tăcerea mea mirată, care m-ascundea de mine),

… și c-un gest de împilare, să mă uiți în rugăciuni.

Blestemat de a mea soartă, ca să car, piatră de moară,

… crucea vieții, sfărâmată … de intransigența ta.

– Porni-i munca de Sisif, la-nceput, așa-ntr-o doară!,

… hotărând după aceea … să o pot și termina.

– Mușcă gura-ți luminoasă, brațul meu de sinistrat!,

… alungând pentru o clipă … larma-nsingurării tale.

– Când mi-așterni tu, pentru cină, o iubire-unicat!,

… sănatoasă-n rădăcini … și-n cinismuri imorale.

… de o vreme mă tot doare, zâmbetu-ți pus în vitrină,

– Chiar când sufletu-mi te cere … să îi fii mereu silfidă!.,

(să-i îngreunezi tu soarta … cu privirea ta velină),

… ca apoi să îl dezmierzi, tot în ea, că-i pozitivă.

Este bine ca să taci … mai ceva decât osânda,

… și să smulgi din radăcini, urma noastră de păcate.

– Ca să poți umple cu zile, anii care-mi fură pânda!,

… dezvoltată chiar de mine … pentru-a ta integritate.

– Țin în pumni puterea ta … și-un nedefinit real!,

… sfâșiat de-un dor intens, ce s-a cuibărit în mine.

… oh, de-aș ști c-această fază, este gestul tău final,

– Aș dori definitiv … să prind rădăcini în tine!.

”- Cât curaj crezi că mai are, timpul meu sa te aștepte?”.

*împilare = aplecare spre pământ

*silfidă = duh aerian feminin, foarte ușor și agil

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Anna-Nora ROTARU: Poeme

METAMORFOZĂ

A mai căzut o frunză, o inimă pierdută,
Speranţă vestejită şi vis fărâmiţat…
Că m-am lăsat în voie, de amăgiri vândută
Şi toamna mi-a furat şi ultima-mi redută,
Pe vară alungând-o, ce lin m-a răsfăţat,
În braţe calde m-a cruţat,

Dăruindu-mi soare şi de la flori parfum,
În cale-mi sub talpă, mi-a aşternut petale…
Dar azi văd dureros, că şi-a schimbat costum,
Din toate ce-am iubit, rămas-a fum şi scrum,
Azi cântecele verii, par simfonii a jale,
Din munţii păduroşi la vale…

Nici văzul nu m-ajută, privirea nu mă-mbată,
Auzul mi-este surd, nu prind vibraţia-ocultă…
Ecoul nu mai ajunge, nu poate să răzbată,
Că-i-n grote încuiat, puteri n-are să bată
Şi bocetul naturii, oare cine-l mai ascultă ?
E grea melancolia, multă…

Înlăuntru-mi simt-a geme, o grea singurătate,
Ce muşcă-n cet din mine, cu ciocul de acvilă…
În dans de frunze moarte, de vijelii purtate,
Mă prind în hora lor, spre un final, uitate,
De toamna ce va trece, fugind şi ea umilă,
Din calea iernii, cu chipu-i de argilă…

MELANCOLIE DE TOAMNĂ

S-a aşternut iar toamna sosindu-ne în prag,
Venită de departe, de pe dealuri şi coline…
Cu frunze-mbujorate, pe şnur puse-n şirag,
S-alunge biata vară, sprijinită de-un toiag,
Făcându-i în ciudă, cu mândreţi de crinoline,
Din lunci, livezi de roade pline…

Un dulce vântişor, prin frunze se strecoară,
Le smulge şi le duce-n vârtejuri prin grădină…
Mormane în vreun colţ, pe cărărui presoară.,
Purtându-le în aer, le zboară, le coboară,
Pe arpegii, menuete, din dulce violină,
Cu paşii graţioşi de balerină…

Parfumuri răspândeşte, de must şi de gutuie,
Crizanteme şi roze-ngenuncheate peste glie…
Le-adulmec cu nesaţ prin deschisa-mi ferăstruie
Privirea-mi pierd adesea şi mută ca statuie,
Mă uit la rana verii cum sângerează-n bătălie,
Stropind frunzişu-n roş, melancolie,

Ştiind că or să vină plumburii zile cu brumă,
Când vânturile s-or năpusti în vrăjmaşă vijelie…
Mă doare să văd iar, cum frumosul se sugrumă,
Zvârlindu-l în şuvoaie prin colb, prundiş şi humă,
Scaieţii rămânând, mărăcini, zornăit de măciulie,
Al macilor uscaţi în iarba colilie…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme” →