Cu sufletul să-mi scrii, de vrei să fie

Cuvântul tău cuprins în poezie

Și mai ales de vei să înfioare

O inimă smerit, doritoare

De dragoste, de dor și de  iubire,

De liniște și pace, făr’ oprire.

 

Și de-i vedea că încă lăcrimează

Și inima din dânsul îmi oftează,

Să știi c-al tău cuvânt l-ai nimerit

Și cela suflet încă necăjit

L-ai alinat în clipa de durere

Și din amar făcutu-l-ai de miere.

 

Ai vrea să fii așa? fii tu cel care

Îmi fi-va slugă-n rând la fiecare,

Dând de la el iertare necerută,

Iubire fără margini, ne-ntreruptă,

Și-o fi închinător pe la icoane,

Cu gândul ne-ntrerupt la Tine, Doamne.

 

Atuncea poți să scrii în adevăr

Din simțurile tale-n fir-a-păr,

Atuncea ai la celălalt crezare

Și-al tău cuvânt pătrunde-n fiecare

Și-i fi în toate celea-nvrednicit,

Să dai ce ai din tine, fericit.

 

Nu aștepta de loc vre-o mulțumire,

Ti-i mulțumi c-ai dat în bucurie

Și că al tău cuvânt a fost primit

De-un suflet neștiut ce la dorit,

Să-i stâmpere arsura unui dor,

Să facă o zi bună, tuturor.

*

Și eu încerc a face cu noroc

Vă fie a-voastră ziuă arsă-n foc.

Să dai fără să ceri e-o faptă bună

Ce-ncet, încet, în timp mi se adună

Și-atuncea ești deplinul mulțumit,

Că versul tău a fost, bine primit.

 

 

COVOR  DE  FOȘNITOARE  FRUNZE

 

Covor de foșnitoare frunze,

Îmi arămesc încet cărarea,

De-acum veni-vor tainic muze

Mi-aducă-n suflet, alinarea.

 

S-a dus arsura verii care

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Împărțitorul de cuvinte” →