Gabriela RAUCĂ: Răsărit

Răsărit

Trimite-mi, iarăși, Soare, cărare de lumină
Și îmi deschide calea, la început de zi,
Așează-ți mângâierea, peste o mare lină,
În drum de strălucire, ce mă va încălzi!

Îmbrățișează-mi trupul, suav, cu-a ta căldură,
Și mângâie-mi obrazul cu raze aurii,
Atinge-mă pe pleoape, sărută-mă pe gură
Și prinde-mi diademă în plete ruginii!

Înalță-te pe boltă și-aruncă-mi o privire,
Îmbracă-mă în aur, dorind să înțeleg
Că îmi oferi, și mie, sublima strălucire,
Ce o trimiți din ceruri, Pământului întreg!

Învăluie-n lumină, de vis, întinsa mare
Și fă ca să sclipească argintul din nisip,
Din nou îmi dă binețe și îmi zâmbește, Soare,
Lăsând să se-oglindească, în ape, al tău chip!

—————————

Gabriela RAUCĂ

Mallorca, septembrie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Somnul orașului (II)

SOMNUL ORAŞULUI ( II )

– autumnală reghineană –
(Reghin – ” Orașul viorilor „, ” Orașul de pe deal ” !)

Privesc cum doarme ” Oraşul de pe deal „,
Spre dimineaţă visul se prelinge…
Toamnă vestală, nudă-n calendar,
Septembrie placid, abscons se stinge.

Decor autumnal, vag-ruginiu,
Bizare constelaţii zboară-n noapte,
Burgul suspină tainic şi pustiu,
Împărăţind dorinţe, taine, şoapte.

Văd vârfuri ce străpung dor abisal,
Sus, la ” Pădure „, se sărută fagii,
Mă bântuie peren un vis vernal,
Cu ochii verzi, cu buze dulci ca fragii.

Se-mperechează frunze pe alei,
Un ultim gest de clorofile-amoruri,
Cu iz de mentă, must, parfum de tei,
Mă prăbuşesc într-ale mele doruri.

Privesc cum doarme ” Oraşul de pe deal „,
Octombrie, candid, în geam îmi bate,
Sub potpuriu de toamnă, ireal,
Te mai aştept în cartea vieţii… Parte…

( vol. Călătorul, ed. Vatra veche, 2018 )

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Elena TUDOSA: Iubirea-mi este dor, mi-e lacrimă și gând

Uimită fereastra sufletului am deschis,
Căci mai simțeam zvâcnind un fir de viață,
Se-nfiripa iubirea dintr-un tăciune-aprins,
În care-întrezăream o urmă de speranță.

Crezând că din tăciune scânteia vă zvâcni,
Mă amăgeam tăcută în sufletu-mi stingher,
Și tot efortul meu din nou dar de a iubi,
Se răstignise mut în ochiul tău de cer.

O aripă de înger purtată de un vânt,
La fereastra sufletului meu trist se-oprise,
Lament mi-era iubirea, suna a jalnic cânt ,
Din trupul tău de înger, de unde ea căzuse.

Eu tristă o priveam,în deznădejdea mea,
În dorul meu amarnic, scânteie-s și mă sting,
Iubirea-n trup îmi este povara cea mai grea,
Mângâi sfios aripa,oftez și -ncep să plâng,
De dorul tău iau perna în brațe și o strâng!

Tăcerea ta iubite

Calc pe cărări pustii acum umbrite,
De frunze moarte ce se scutură pe rând ,
Înveșmântată în tăcerea ta iubite,
Care mă arde din călcâie până-n gând.

Precum un corb ce se rotește-n zbor,
În căutarea hranei sale necesare,
Mă chinui să îmi potolesc amarul dor,
Însă tăcerea ta, atât de crunt mă doare.

Ca o fantomă tu sufletul mi-l bântui,
Nu te arăți la față și îmi ești ireal,
În așteptări lungi astăzi tu mă mântui,
Iubirea ta nu-mi este decât coșmar fatal.

Din a toamnei grele melancolie,
De-as dispărea în zbor de corb înalt,
Tăcerea ta povară cruntă-mi este mie,
Apasă greu și mersul mi-atât de-ntortocheat.

Calc peste frunze moarte pe care le strivesc,
Aș vrea ca mersul meu deloc să nu le doară,
Mă cert în gând zicându-mi: de ce te mai iubesc,
Dacă tăcerea ta simt azi cum mă doboară .

Din ochi-mi triști iarăși îngândurată șterg
O lacrimă rebelă, ce pe-obraz se prelinge ,
Cât aș dori iubirea-ți nătângă să-nțeleg,
Când taci și-a ta tăcere mi-e jar aprins ce frige.

——————————-

Elena TUDOSA

Octombrie 2019

Continue reading „Elena TUDOSA: Iubirea-mi este dor, mi-e lacrimă și gând” →

Ioana CONDURARU: Numai Tu Doamne (poeme)

Când inima în taină plânge
Și sufletul mi-e atât de trist,
Pasul unde mă va duce?
La Blândul și Bunul Iisus!

Unde să regăsesc alintul
Și creanga dulce de mălin,
Dacă nu la Domnul Sfântul
Cu pioșenie de mă închin!

Primește-mi lacrima iubirii
Chiar dacă este prea târziu,
Să pot gusta din legea firii
Iar fericită apoi să fiu,

Că numai Tu dai alinare
Și înțelepciune celor mulți
Fără a cere vreo favoare,
Prin bogăție sau arginți.

Cu Tine la drum să pornesc
Când soarele duios se-arată,
Mergând pe cale să găsesc,
Iubirea Sfântă și curată,

Că Tu ești izvorul vieții
Și pâinea cea neâncepută
Dând sens iubirii și tristeții,
La înmormântare și la nuntă.

Doamne Sfânt te rog o clipă,
Nu mă îndepărta de Tine,
Mai lasă-mă lâng-a Ta criptă
Să depun facerea de bine,

Că prin voința Ta Divină
Poți fericirea să aduci
Dăruind Sfânta Lumină
Și iertare celor mulți.

Pe Valea Plângerii

Pe Valea Plângerii pășesc
Purtând în suflet diademe
Pentru acei care hodinesc,
Sub pământul Țării mele.

Furtună simt în depărtări
Un vuiet infinit de moarte,
Iar din eternele chemări,
Timpul, toaca îl răzbate.

Țara mea cu chip de zână,
Crude vremi te-au străbătut
Voind să te coboare-n tină,
Dar Tu mai mândră ai zâmbit

Fluturând spre libertate,
Steagul celor ce-au luptat,
Pentru credința și dreptate
Punând iubirea într-un regat.

Pe Valea Plângerii privesc
Cum răsare blăndul soare
Sub chip Dumnezeiesc,
Iar eu scriu alte calendare.

Despre tine

(Gând pios, Anei Podaru)

Ce pot spune
Acum când ești deja plecată,
Căci Domnul ți-a trasat un drum
Și te așteptă la a Sa poartă!
Un nufăr îți înflorea în suflet
Împrăștiind al lui nectar
Iar tu îl dăruia-i în zâmbet,
Pus într-un bob de chihlimbar.
Ne-am cunoscut din întâmplare
În lumea versului divin
Făcându-ne câte o favoare,
De a ne agrea puțin.
Dar ce păcat o boală crudă
Te-a înjunghiat cu al său pumnal
Tu însă i-ai făcut în ciudă,
Luptând intens pân’ la final.
Acum citesc doar un anunț
Că ai zburat spre alte zări
Și nu mai vreau un alt denunț,
Te voi păstra în mii de sori.
Îți spun Adio și pe curând.
Cândva ne-om întâlni în ceruri
Și ne-om înveseli plângând,
Citind în versuri adevăruri.

7 octombrie 2019

Răzvrătitul

Toamna a fost o minune
Și cu rele dar și cu bune.
Bunele au fost mai multe
Ca și turmele de munte,
Sunt negre dar și cărunte.
Da-păi Ion înfierbântat
A plecat hai-hui prin sat,
Că s-a enervat de tot:
,, – Ica-șa, da, ci mă credi robot!
Hai la deal, dut-i la vale,
Că mi-am pierdut din rabdari
De atâta fâțâit!
Doamni, parcî a înnebunit.”
Mergea tot gesticulând
Cu Maria lui în gând.
Însă, acum îmi dau cu seama
Unde este toată drama!
În butoiul de stejar.
Acolo trase vinu iar.
Maria la tot ochit,
Cu sticluța la băut.
Dar îi puse ea capac:
,,-Dar ț-ai găsit:
Parcî ești un pui di drac!
Cum mă întorc, cum o chitești
Șî apoi de-abia îmi vorbești.”
Spune cu năduv nevasta.
De când vinu s-a acrit,
Ute și-a găsit năpasta.
De atâta cicălit
Se făcuse foc și pară
Și îndată a dispărut.
I-al pi Ion de unde nu-i!
Însă biciu îi în cui
Și de-a veni,
Va fi vai de Dimnealui.
Asta este o poveste,
Dar vă spun,
Uneori se adeverește
Însă dacă omu-i bun,
Toate le agonisește. Continue reading „Ioana CONDURARU: Numai Tu Doamne (poeme)” →

Mihaela BORZEA: Lăturașii

Stau înhămați doi îngeri la căruță,
Mă tot întreb de unde, cum și cine
I-a scuturat din steaua lor micuță
Și i-a-nvățat s-ajungă pân’la mine.

M-a năpădit alean de ierni trecute,
Când din cuptor se înălțau arome,
Iar lămpile cu gaz pictau tăcute,
Pe varul alb, tablouri cu fantome.

Butoaiele-și așteaptă mustu-n spume,
Miros a lemn de dud mâinile mele,
A clipe coapte, lacrimi și legume,
A pâine caldă și a dor de stele.

Plâng amintiri din faldurile minții
Și sufletu-mi se zbate în tăcere,
Tresar și ca prin vis îmi văd părinții
Aduși de spate, încărcând panere.

Parcă-i aud din moarte cum vibrează
În pieptul meu, călăuzindu-mi pașii:
„Nu pierde vremea, vino și așază
La stânga și la dreapta, lăturașii.”

—————————-

Mihaela BORZEA

07 octombrie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Ana Podaru a fost zidită în nemurire…

Draga noastră Ana Podaru a fost zidită în nemurire. Drum bun printre stele, Ană!

Asemeni unei frunze, s-a dezlipit de lumea aceasta discret… Doar că ea nu a căzut, ea s-a înălțat. Au chemat-o îngerii să scrie versuri după care să compună cântări în ceruri.

Un suflet nobil, iubit de mulți dintre noi, o Ană care s-a autozidit de dragul nostru în zidul de cristal al speranței. A luptat, a sperat, s-a rugat. Când a fost prea mult pentru trupul ei firav, când mâna nu a mai putut ține creionul i-au crescut aripi și a zburat lăsând în urma ei un gol pe care doar versurile ei nemuritoare îl pot întrucâtva umple.

Mulțumim pentru ce ne-ai fost, Ana! Din când în când, din marginea unei ploi de vară zâmbește-ne din mirajul unui curcubeu. Vei îmbogăți bolta cu o lumină în plus și ne vei veghea. Iar noi vom privi spre cer așteptându- să pogori, înger cărturar, cu o nouă poezie.
Nu te vom uita nicicând, vei rămâne mereu frumoasă și zâmbitoare, zână a cuvântului.
Dumnezeu să te bucure cu cerul Lui!

Din când în când

Din când în când se stinge un poet
Pășind spre nemurire trist, discret
Vâslind cu-aripa printre crengi de duzi…

În zorii zilei șoapta le-o auzi
În glas de vânt ori de privighetori…
Poeții, singurii nemuritori

Din când în când ei înfloresc în maci
Iar noi de îngeri devenim săraci.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

7 Octombrie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Pentru tine Ana Podaru

Pentru tine Ana Podaru

Nu pot să uiți ce-ai fost odată
ești om şi lacrimă udată,
eşti Ana lui Podaru fată…
şi înger înălţat în viață!

Nu-ţi pară rău de asta lume,
suntem noi, cei, care vom plânge
și flori ți-om presăra pe cruce,
să te păstrăm cu drag în suflet

Şi dacă versurile tale le vom
citi cu împăcare,

să ştii și tu, că nici o floare,
nu se ofileşte și dispare !

Mirosul tău îl duce vântul
şi frunzele vor șterge gândul,
În toamna lui octombrie
se plânge,
că Ana s-a pierdut şi nu mai
este!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

7 octombrie 2019

Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri

Eu un vis oare?

E un vis oare?
Și mi-am înfipt condeiul
în piept cât am putut de tare..
Dar…
Nu doare!
O fi iubirea?
In care nimic din ce faci
pentru ea nu doare?
Sau e visare?
Cine știe oare…

Lumină de umbră

Iubito, te-am întrebat, odată
Ce umbră răsare lumină
Te-ai uitat mirată..
Și sfioasă mi-ai grăit
Că,..umbra e întuneric..
Te-am luat în brațe..
Umbrele s-au înlănțuit
După nopțile noastre
De depărtare.
În ochii ți-a răsărit
Lumina iubirii
Din două umbre
Ce și-au unit
Întunericul Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri” →

Victor COBZAC: Ajută-mă Doamne

AJUTĂ-MĂ DOAMNE

In memoriam Ana PODARU

(din ciclul: „Începe ziua cu Ana, poate-ți ajută” )

Ajută-mă Doamne să scriu un poem,

Trimite-mi cuvinte vechi, demodate,

Să cadă balsam, … pe o rană ce doare,

Să învie acel… cui îi sunt… dedicate.

Ajută-mă Doamne să-ntorc printre noi,

O floare de dor ce-nflorește… odată,

Pe-o soră de-a mea… pe una mai mică,

Un suflet de înger, … și-o fire curată.

Ajută-mă Doamne, … o singură dată,

A Ta e puterea, … a ta-i îndurarea,

Poți multe, acum mi-o întoarce pe Ana

Și n-o să-ți mai trec niciodată cărarea.

Ajută-mă Doamne să trec peste multe,

Dă-mi aripi, deprins și cu una să zbor,

Să-mi iau sora-n brațe, aduc pe Pământ

Și nu mă lăsa, … de durere, … să mor.

Ajută-mă Doamne, măcar cu un sfat,

Pe rana din suflet rabd pumnul de sare

Din cele cerești, … cu sorți de izbândă,

Să aibă puterea, … de frate mai mare.

Ajută-mă Doamne, cât inima-mi cere,

Pentru mine destul, pentru Ana atât,

Cât să poată să scrie din cer un răvaș,

Sunt gata să merg… pe tăiș… de cuțit.

Ajută-mă Doamne să trec pân’ la capăt,

Cu tălpile-n răni… prin jăraticu-ncins,

Să iau o scânteie, … cu mâinile… goale,

S-aprind focul inima, … care s-a stins.

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Republica Moldova

8 octombrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Poeme

Secunda ta de rouă…

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Când te-ndepărtezi prin dânsa, cu piciorul descălțat,

… simt cum lași sfădită-n urmă, învechitul tău păcat.

– Săvârșit de o ispită, de un măr, cu gust de Soare!,

… și-un Adam fără de minte, fără haine sau odoare.

Dimineața ta din umbră, are zâmbet adorat,

… înțeles de toți aceeia … care ți l-au adulat.

(povestind prin Galaxie, că iubirea este-o taină),

– O întrecere cu sine … și a dorurilor haină!.

”- E-o magie că aceasta … cumpără orice secundă!”,

… iar apoi chiar se preface, în privirea ta redundă.,

(plagiind pentru o clipă … zona mea de influiență),

… sfidând astfel pronosticuri pentru orice concurență.

– Nu visa că mă dobori, cu vreo șarjă de cuvinte!,

… pregătite academic … poate pentru cele sfinte.

– Ori cu clipa-ți fericită … că sărută a mea geană!,

… fiind foarte dezinvoltă, în secunda sa de taină.

Ești o dimineață oarbă … dar cu zâmbet colorat,

… care-mi spune că ar vrea, sfidător, un alt regat.

(nu știu ce-o face cu el … fiindcă mie nu mi-a spus),

”- Cred că-l va negocia, când o fi, cu cel de sus!.

Mi-ai fost dată fără Soare, fiindcă inundai privirea,

… universul meu de gânduri … visele-mi, chiar amintirea.

– De-asta este bine, poate, pentr-un secol sau chiar două!,

… să-ți prefaci divinitatea în … secunda ta de rouă.

Măștile ascunse ale sentimentelor noastre…

– Viața curge-n abstinență … și în linii teatrale!,

… purtând mantia tăcerii, în culori multicolore.

(împletită dintr-un fir … cu tendințe imorale),

… prinse-n zborul unor păsări cu tradiții carnivore.

Ne-am ținut cândva de mână, chiar sub ploaia de păcate,

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Poeme” →