Intrus în propriile simțuri
Nu vreau să mă hazardez
nici să cred în himere,
desenez în cuvinte conturul,
îi adaug în interior înțelesul dorit
în fiecare zi.
Ascult clipocitul clipelor în trecere
și-n mă văd în ochiuri de apă,
dar nu mă recunosc.
Sunt un intrus în propriile simțuri,
mă umplu cu sentimente
pe care le dăruiesc.
Seara ador culorile din crepuscul
cu patima trăirii
a celui care cândva moare.
—————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Octombrie 2019
Lacrimă de stea
De-ar fi ca viața nemurire să devină
Aș bea cu sete din pocalul cu otravă
N-aș regreta nicio secundă
Timpul ce zboară și a sa ispravă
Dar viața nu e nemurire
Este mănunchi de zile ce se scurg
Precum curg râurile de iubire
Prin sufletele de poveste
Ce s-ar târî-n genunchi
De ar afla că, Doamne, tu,
Le vei permite în ploaia vieții
Veșnic să se scalde
Și să renască din lacrimă de stea.
———————————
Irina-Cristina ŢENU
11 octombrie 2019
FĂRĂ ACOPERIRE
Pădurea a fost tăiată pe motiv că
nu are acoperire pe poteci
și că fără poteci nu se poate face turism
Iar fără turism,Geografia moartă este…
Ce a rămas din pădure sunt cioatele
ce par monumente nefinalizate de când
acel anotimp a intrat în istorie
neavând acoperire pe frunze…
Și că neavând frunze
a fost numită pădure artificială
și astfel a fost dusă la muzeu,
fiind botezată”natură moartă”
plus de asta
i-ar trebui măcar un arbore falnic cu frunze
pentru a putea fi redenumită pădure
dar de unde măcar un singur exemplar ca acesta
că unui puiet îi trebuie zeci de ani
pentru a se dezvolta la asemenea dimensiune
Astfel am fost duși în eroare spre a crede că
de această dată n-am intrat în pădure
ci în muzeu …
——————————–
Vasile Dan MARCHIȘ
istorio-fobie
cercul verde al igienei pământului s-a închis în prietenii
împrejmuind timpul filozofilor la ora căderii frunzelor
când fiecare se culcă pe o rână a gândului amorțit
murmurând silabe bâlbâite de neofiți adormiți
lăsând rațiunea să scape printre degetele desenate pe nisip.
fără să clipească un ochi râde altul plânge
când oile zac în poiană cu vântul și gândul
miorița behăie peste istoria nudă, stigmatizată în roi
cu jalbe și efecte ciuntite, plugul spintecă
răscolește povestea incizată în mit, restaurată prin rit.
discursul bombat pe unde poluat trecutul erupe
reminiscențe de sit prin hornuri înfundate de timp;
cu lecția nefăcută miorița șchioapă în târlă
de atâta promisiune cerneala a intrat în recesiune
împing capetele la plecăciune când trec mai marii în procesiune.
în șoapta delicată de acasă
ciuruită de perfuzia memoriei
miorița se mută la infirmerie
accelerând idealul peste blana ce flutură
în colectiva cu suhat și multe cârduri de oi.
————————–——————
Gavril Iosif SINAI
Octombrie 2019
Azi
Azi prin minte îmi colinzi,
Dulcea mea iubire-amară,
În tăceri de dor mă-nchizi,
Ca într-un amurg de seară.
Azi în gânduri îmi revii,
Dulce-amarul meu răsfăț,
Iar în clipele-mi pustii,
Să iubesc iar vrei să-nvăț.
Azi prin gândurile mele,
Cu-amintiri îmi curgi în valuri,
Dragostea inima-mi cere,
Punte peste-a vieții maluri.
Azi precum o luntre-mi torni,
Peste-al vieții val plutești,
Vii tristețea să-mi transformi,
În iubiri nepământești.
Azi îmi ești un răsărit,
Din zorii zilei desprins
Dor de-albastru infinit,
Mângâierea mea din vis.
Azi te chem din Paradis,
Dorul prea crunt m-a răpus.
Liniștea din schit
Se lasă seara pe furiș îngândurată,
În timp ce soarele învăluit a rămas
Într-o,, horbotă de nori roșii, galbeni brodată „,
Frumos amurg în care munți-și găsesc popas.
Se lasă seara și întunericul cuprinde,
Văzduhul văduvit de lună și de stele,
În falduri neguratice totul se ascunde,
Precum în suflet-s îngropate păcatele rele.
Se lasă seara peste munții gârboviți,
Ce-adăpostesc în sânul lor un bătrân schit,
În care de ochii lumii aprigi ,feriți,
Își duc câțiva călugări traiul lor liniștit.
Se lasă seara și-n liniștea monahală
Pustiul devine pace divină, iubire eternă
La ceas de rugăciune-n tăcere abisală,
Coboara-n suflete, puritatea supremă.
Se lasă seara, totu-i căzut în letargie
În sfântul schit se-aude ecoul slujbei
De Sfântă Liturghie!
Sub pașii noștri
Sub pașii noștri sunt atâtea frunze,
Le simt durerea până și în gând,
Le-aș săruta, dar n-am atâtea buze,
Și nici atâtea lacrimi nu mai sunt!
Le simt prezența undeva, în talpă,
Ce-n liniște se-așează pe asfalt,
Și-atunci când le atinge, parcă, saltă,
Într-un balans fantastic și înalt!
Pe o alee răsturnată, parcă,
Privim de sus spre cerul arămiu,
Plutim prin ceruri cu-o albastră arcă,
Iar între noi e un copac pustiu!
Și-n timp ce plouă peste noi cu frunze,
Simt cum tăcerea singură și tristă,
Cu vălul tras, printre lumini difuze,
Se-ndepărtează-n lume, fantezistă!
Pășim prin frunze într-o altă toamnă,
Cu crengile aprinse de iubire,
In anotimpul care ne condamnă,
La zile lungi de sinceră trăire!
———————————–
Marilena Ion CRISTEA
Ploiești
(Imagine sursă internet)
Ascult toamna
Ascult toamna
Cum îmi șoptește-n taină,
Cuvinte fără număr
Și parcă simt o teamă,
Căci spre Calea Lactee
Drumu-i aglomerat
De dorul tău iubite
Ce plânge pe-nserat.
Cocoarele plecară
Cu tot cu ai mei ani
Lăsând în urmă visul
Și freamăt de castani.
Cu picuri reci natura
Copacii îi mângâie
Iar eu doresc doar luna
Frumoasă să îmi fie,
În nopțile tăcute,
Luminând feeric
A viselor minute.
Mă înfioară noaptea
Și-acesta ploaie deasă,
Căci mâine e departe
De fericirea noastră.
Tristeți de toamnă
Mă îngenunche astă toamnă tristă,
Cu mii de lacrimi strânse în batistă
Poposind grăbită sub nucul uscat,
Când amurgul scoate un ultim oftat.
Și cât doresc să te mai văd zâmbind
Lângă fereastra îngropată în lut,
Unde în glastră mușcatele -nfloreau
Și parcă tainic pe mine m-așteptau!
Nimic din toate astea nu mai sunt,
Doar vântul bate geamul prăfuit
Scoțând un scrâșnet infernal și sec,
Iar eu plângând spre amintiri mă plec.
Mă poți ierta acum la ceas de dor
Când gândul umblă parcă călător,
Dorind să te găsească așa ca altă dată,
Frumoasă, dulce surâzând la poartă?
E liniște doar vremea-și toarce firul
Iar printre crengi aud parcă suspinul
Unui copil plecat de mult în lume.
Eu sunt acela dar… fără de nume.
Din complezență
Indiferenți treceți prin viață
Tratând pe alții cu dispreț,
Fiind prezenți din complezență
Dar totuși sunteți prea absenți.
E falsitate în cuvinte
Când doar vreți lauri pentru voi
Trecând în grabă pe morminte
Semnând decrete și legi noi.
Nu înțelegeți că iubirea
Se naște din cuvântul, darnic
Crezând că însăși fericirea
E de a fi mereu slugarnic.
Un suflet stă la colț de stradă
Întinzînd mâna că ar vrea,
Doar vorba caldă de-alinare
Crezând în complezența ta.
Dar mergi privind în altă parte
Spunând doar simplu: ,, Un cerșetor.”
Fără să știi cât foc mai arde
În acel suflet iubitor.
Judeci în pripă orice faptă,
Fără a analiza concis
De ce e lumea-i prea săracă,
Când a ta e un paradis.
Nu poți înțelege soarta
Celor înfometați și triști
Negîndind, se-nvârte roata
Și totul poate fi doar, bis.
De complezență dăruiți
Un colț din locul vostru scump
Pentru acei care doresc,
Un simplu petec de pământ. Continue reading „Ioana CONDURARU: Versuri de toamnă”
Tristă amintire
O amintire mi s-a așezat pe pleoapă
Nu vrea să plece, insistă să rămână
Și-mi răvășește-n inima curată
Căci a venit să stea, pe mine se răzbună!
Continuă cu-atâta-nverșunare,
Nu știu exact ce caută-n unghere,
Găsește totul straniu și colbul în uitare
Prin colțuri amintiri ce zac stinghere.
Nu vreau să răscolească a mea tihnă
Şi totuși este prea perseverentă,
Scormone în minte, fără de odihnă
Apoi ca din impuls ea pleacă insolentă.
Este o amintire tristă și uitată,
Ce stăruie în gându-mi fără noimă
Aș vrea să-mi lase inima împăcată,
Placida armonie și viața mea molcomă.
26 februarie 2019
——————————-
Mirela ONEA
Adeseori
Adeseori visez cu ochii plini
de zări ce-au prins într-înşii rădăcini
şi pajişti înflorite cresc în mine
având în jurul lor păduri adânci
din care se înalţă mândre stânci
ce vor ca paşii mei să le domine.
Adeseori,sfidând orişice risc,
pe cel mai înalt munte-o vreme-s pisc
şi sufletul de frumuseţi se-mbată
când văd în jurul meu numai splendori,
în cele mai fantastice culori
ce nu speram să le zăresc vreodată.
Adeseori când mâinile le-ntind
pot stelele din visuri să le-aprind.
11 octombrie 2019
Iubita mea
Iubita mea. Ţi-i părul de argint,
dar eu cu ochii dragostei te-alint
şi sufletul îţi cântă pe-o vioară
ce-a fost necontenit inima mea,
o pătimaşă doină care vrea
să te descrie ca pe o comoară .
Iubita mea. Cum aş putea măcar
un strop să-ţi dau din ce-mi dai tu în dar
cu-atâta drag şi-atâta bucurie,
când visurile tandre le alini
şi scoţi zâmbind ai îndoielii spini
din trupul care vrea altar să-ţi fie.
Iubita mea. Ce binecuvântat
am fost când Creatorul mi te-a dat.
10 octombrie 2019
nemărginiri brăzdate de stele
sau poate făclii aprinse
de pustnici fără veac,
le țin amintiri
după ureche o vreme,
o vreme a tâmplei
îmbrăcată în frac,
strâng nemărginiri
alese de somn,
somnul priveghi la moartea
păgână
ca păsări din fum în cuiburi
pe lună,
cu noaptea în vis nedormit
mă sugrum!
nemărginiri cubiste
in socluri
pe care stau plutind îngeri andini,
ierni ce-și ning aripi moi
pe fluturi,
fluturi ce ning ierni agățate-n
micimi,
nemărginirea
Icoană în suflet, etern obelisc
neterminat ceva
pierdut printre gânduri,
ceva timpuriu născut doar
din vânturi,
fugar nelătrat de-ogarii de pândă
când vămi se închid
sub el prea târziu!
Ordine-n haos
primul gând a fost
să fac ordine-n haos,
mai întâi
imprăștiat cum eram
sub buza ta de jos m-am adunat
in ultimele icnete
de-aseară când mi-ai pronunțat
numele mic
numai în consoane,
am strâns apoi din baie
cubul rubik
două tablouri de Picasso
cu nudiști înecați în pătrate
și triunghiuri,
prosoapele de șters pe sus
vidul din aer,
ciorapii tăi din plasă
un dovleac scobit de Halloween,
semnul de carte al jurnalului
gol
un implant dentar căzut
in pantoful tău,
brelocul cu noi doi copii
câteva cioburi de la oglindă
un ursuleț din pluș cu ochii
scoși,
Continue reading „Simon JACK: Nemărginiri lirice…”