,,Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu / Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca,14;26-27)
Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de preț lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.
Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.
Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.
În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.
Mântuitorul nu ne cere să ne “urâm” pe cei apropiați, să îi “dușmănim”, ne cere altceva: să îl iubim și să credem în El mai mult decât în orice și să căutăm ca și noi și cei dragi ai noștri să fim alături de El. Că să fim mai limpezi.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cel mai de preț”
„În nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârși nedreptatea, nici să răspundem cu ea, deci nici să săvârșim răul, nici să răspundem cu el.” – Socrate
„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”
În urmă cu 22 de ani, atunci când a fost omagiat de Academia Româna, la cei 60 de ani, Marin Sorescu afirma: ,,Decât să împlinești 60, pe tăcute, e mai bine să ți-i declari. Dante greșea, desigur, fixând acel ,,mezzo del cammin di la nostra vita” pe la 30 de ani. Mijlocul vieții omenești cred că este la 60, să fie clar! Căci, dacă substanțele radioactive, care ne bântuie, se înjumătățesc atât de greu, de ce viața omului, urmând aceeași lege a simetriei, să nu se dubleze ușor? ” Din păcate, Sorescu s-a stins mult prea devreme, dar el continuă să fie, nu 120 de ani, așa cum a mărturisit atunci, firește, în glumă, ci o permanență, în literatura română, și de ce nu, în cea universală.
Cartea, ed. Proema, Baia Mare 2017, 817 p., prefață de acad. Dinu C. Giurescu, e un dialog și un testament: „(…) Las urmașilor mei faptele, așa cum au fost ele, să le judece ei, să le aprecieze, să le cântărească și să dea verdictul, pentru că fără îndoială, un verdict până la urmă va prevala. (…) În ce mă priveşte, tot ceea ce am făcut, am făcut gîndindu-mă la popor şi la ţară. Pentru acest motiv, pot privi în ochii oricui. (…) Peste un număr de ani, îşi va da verdictul şi istoria, care va fi scrisă fără ură şi părtinire, cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi la rolul pe care l-am avut şi eu, şi instituția pe care o conduceam atunci, în acel moment de răscruce al destinelor ţării noastre. De aceea, vă solicit un singur lucru: sentinţa pe care o veţi da dumneavoastră să coincidă cu verdictul Istoriei, pentru ca să nu fie infirmată de aceasta. Vă mulţumesc.” General-colonel (r) Iulian N. Vlad 
În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.
Fiind un stimulent educativ de o valoare inegalabilă în dezvoltarea omului, creatia umana este dialogul social reprodus prin forme clare de comunicaţie. Prin acest dialog social, realizat si centrat pe creatie/lectură, are loc procesul de influenţă ce orientează omul în a cunoaşte valoarea cuvântului scris şi rostit, valoarea sentimentelor şi convingerilor umane, valoarea imaginaţiei reale şi ireale, valoarea a tot ceea ce este firesc şi estetic în viaţa umană. Astfel, omul patrunzând în tainele reale şi ireale ale existenţei îşi dezvoltă la nesfârşit capacitatea intelectuală, respectiv, creând noi orizonturi şi idei obţinute în baza percepţiilor acumulate din lectură, lectura/cartea fiind creaţia umană de o mare valoare. În aşa mod, creaţia umană-cartea este un izvor de răspunsuri şi sursă de inspiraţie pentru om, acesta, în timp, devenind tot mai înţelept în procesele vitale ce sunt însoţite de conexiunea reciprocă a relaţiilor umane. Prin relaţiile de reciprocitate dintre oameni şi fenomene, anume cartea/lectura este acel fenomen intermediar şi acea substanţă care provoacă discuţii, schimb de păreri, contraziceri. Respectiv, cartea, creaţie umană, stimulează și plăsmuiește acţiuni cu caracter cultural şi, nemijlocit, activităţi ce dezvoltă şi pun în mişcare procesul evolutiv al dezvoltării umane. La rândul lor, activităţile culturale, având în centrul atenţiei cartea-lectura, sunt conţinuturi spirituale ce condiţionează existența umană pentru obtinerea celor mai desăvârşite valori. Iar valorile, substanţă corelată cu conţinutul intelectual şi spiritual al omului, sunt fenomene ce scot în evidenţă succesele şi importanţa componentelor sociale existente. Nemijlocit, prin valoare se conturează importanţa creaţiei umane (în funcție de merit social) care influenţează evolutiv omul şi societatea acestuia.
„Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor (cei care locuiau la Indus). Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi”.