Alexandru NEMOIANU: Cu ce ne lăudăm ?

Starea vieții publice românești continuă să fie zbuciumată și din nou se îndreaptă spre un punct de criză. Există motive fundamentale și există circumstanțe agravante, de moment.
Cauza crizei adânci în care se află politica și viața socială românească este una care nu mai poate fi schimbată, ține de recunoașterea și acceptarea unei triste realității, în bună credință.
Societatea românească, așa cum există ea, este rezultatul dezvoltării istorice din ultimii douăzeci și șapte de ani. Putem vorbi la nesfârșit despre ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, ce ar fi trebuit să se facă. Dar această discuție este fără rost. Situația este cea existentă și nimic nu o poate schimba. Bogăția țării a fost însușită de oameni, în covârșitoare majoritate, nevrednici, urmași ai structurilor comuniste, neamuri proaste. ”Căci atunci când se ridică sus oameni de nimic, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps.11;8). Toți acești neo îmbogățiți, această drojdie de neo-ciocoi, au comise nelegiuiri și fraude, înșelătorii și găinării. Din punct al vedere al oricărei legiuiri normale ei ar trebui să fie după gratii și, oricum, toți și fiecare poate fi susceptibil de urmărire penală. Dar, din nefericire, acest lucru nu mai este posibil. Situația existentă nu mai poate fi schimbată. În schimb agitația socială și convulsiile sociale pot continuă câtă vreme măsuri radicale nu vor face posibil un nou început. Mai rău, prin punerea sub acuzație selectivă, și asta prin oficii care țin de statul “paralel”, se instituționalizează șantajul politic, subordonare veșnică a clasei politice față de cei care controlează “statul paralel”. Această stare poate fi lichidată.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cu ce ne lăudăm ?” →

Galina MARTEA: Necesitatea Unirii – Reunirii

Ce poate fi mai dureros pentru o națiune atunci când teritoriul ei este divizat în mai multe bucăți? O astfel de situație se regăsește în cazul Basarabiei, bucata de pământ care este ruptă de la patria-mamă România. Fiind o întâmplare nefericită în istoria naţiunii române, credem, acuma este momentul potrivit ca această eroare istorică să fie reparată odată cu aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire – Centenarul Marii Uniri – 27 martie 2018. Unirea sau, mai bine zis, Reunirea Basarabiei cu România trebuie realizată întru binele tuturor românilor de bună credință nu numai din motivul pentru a simboliza o necesitate istorică, dar pentru a exprima o necesitate vitală în existenţa unui popor care are la bază aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, nelegiuiri, nenorociri, divizări de teritoriu, la ziua de azi acest ţinut la fel continuă să existe în condiţii pline de incertitudini şi fără nicio perspectivă pentru un viitor cât de cât luminos. Actualmente, în calitate de stat independent, Basarabia-Moldova este plină de regrete, scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit de necazurile vieţii cotidiene. Realitatea efectivă, conform evenimentelor derulate de până acuma, a demonstrat în nenumărate rânduri că Moldova nu poate exista în continuare în calitate de stat independent, deoarece clasa dominantă a societăţii nu este capabilă de a administra ţara pe criterii civilizate, iar poporul este condamnat, la nesfârşit, să înfrunte sărăcia absolută şi fărădelegile sociale instaurate în cadrul ţării. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul s-a dovedit a fi incapabil în a guverna ţara pe principii civilizate, transparente şi democratice. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării și ruinarea completă a poporului, astfel, rămânând prezentă în societate doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Însă, cel mai dureros, s-a dărâmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel destul de redus în dezvoltarea socială, dar, cu mare regret, și în dezvoltarea umană, societatea basarabeană actuală, credem, nu mai are nicio şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa pentru un viitor apropiat. Deci, societatea basarabeană are nevoie de sprijin și ajutor enorm. Respectiv, sub această notă, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc, după modelul Germaniei. Continue reading „Galina MARTEA: Necesitatea Unirii – Reunirii” →

Alexandru NEMOIANU: Cel mai de preț

,,Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu / Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu” (Luca,14;26-27)

Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de preț lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.
Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.
Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.
În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.
Mântuitorul nu ne cere să ne “urâm” pe cei apropiați, să îi “dușmănim”, ne cere altceva: să îl iubim și să credem în El mai mult decât în orice și să căutăm ca și noi și cei dragi ai noștri să fim alături de El. Că să fim mai limpezi.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cel mai de preț” →

Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm

„În nici o împrejurare nu este nici bine nici cinstit a săvârși nedreptatea, nici să răspundem cu ea, deci nici să săvârșim răul, nici să răspundem cu el.” – Socrate

Vineri 22 februarie când am scris eseul „Despre rușine”, a fost momentul în care stimabilul prof. universitar, dr. Tudorel Toader și-a încheiat pledoaria, înscenând un proces stalinist în toată regula.

Când așteptam concluziilor ministrului Tudorel Toader, aveam presimțirea că va încheia în acest mod, adică a cere revocarea din funcție a șefei Direcției Naționale Anticorupție (DNA) – Laura Codruța Kövesi.

După ce l-am studiat un timp pe ministrul justiției, mi-am dat seama, după felul teatral de manifestare, că nu prețuiește moralitatea, cinstea, integritatea, deși pregătirea sa profesională o cere. Amânările lui în acest verdict au fost probabil dictate de șeful partidului, care pregătea noi și noi dovezi (de ultimă oră) care să o inculpe pe șefa DNA. Când s-a umplut vasul cu lichid mocirlos, a fost chemat de către prim-ministru, din deplasarea pe care o făcuse în Japonia, pentru a face anunțul pregătit. Am auzit exponentul partidului de guvernământ strigând: „Tudorele, fă ceva, nu se mai poate așa”. Ulterior, același secretar general adjunct al PSD, Codrin Ștefănescu, a vorbit tot în numele partidului: „Președintele Iohannis e obligat de lege să o revoce pe Köveşi. Dacă nu o revocă, nu îl vom suspenda pe Președintele statului. Speranța noastră este ca anul viitor candidatul PSD să-l învingă în alegeri drepte și corecte pe Iohannis. Asta este miza cea mare și asta credem toți. Deci într-o competiție democratică și normală, nu cu suspendări și cu astfel de acolade. Nu vom câștiga alegerile așa. Vrem să le câștigăm corect și sunt convins că le vom câștiga cu viitorul nostru candidat”. Vai, câtă generozitate! „Să facă corect ceea ce trebuie să facă, de fapt, un ministru al Justiției”, a grăit prim-ministrul Viorica Dăncilă. „Sper să nu se facă de râs” , grăit-a Liviu Dragnea – președintele PSD-ului. Unii au considerat ultima afirmație drept o premoniție. Nu, nu a fost premoniție, a știut ce va urma, înțelegerea a fost pusă la cale. Cum? Numai cei doi actori știu. Suficient să se fi înțeles din priviri. A fost ocazia în care Liviu Dragnea a arătat baronilor certați cu legea că va reuși să-și subordoneze justiția și vor scăpa de deciziile nedorite ale judecătorilor.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Dreptatea ne cere să judecăm” →

Vavila POPOVICI: Despre rușine

„A nu fi cuprins de rușine atunci când ai greșit e cea mai mare depravare.”

– Aristotel

Dicționarele definesc rușinea ca sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală, antonimul fiindu-i cinstea. Deci, atâta timp cât va exista rușinea, va exista și cinstea.

O persoană poate să se simtă rușinată numai dacă are sentimentul rușinii, pe care unii știu să-l ascundă, alții –nu. Oamenii de știință și victorienii (epoca istoriei engleze corespunzătoare domniei reginei Victoria) erau fascinați de reacția de înroșire a feței. Ea dovedea că sentimentele autentice nu pot fi mascate și că emoțiile pot triumfa asupra rațiunii. „Cel care nu roșește de căință nu va fugi de fapte care dau mustrări de cuget”, spunea poetul si dramaturgul german Friedrich von Schiller.

Rușinea este una din cele mai puternice emoții umane. Rădăcina cuvântului „rușine” provine de la un cuvânt mai vechi ce înseamnă „a acoperi” în sensul de a ascunde și acoperi lucrurile de care ne este rușine. Se distinge de alte emoții prin dimensiunea sa socială, secretă, corporală și spirituală. Uneori e definită ca o versiunea socială a învinuirii care joacă un rol important în fobia socială. Este adesea rezultatul unei umilințe, înjosiri, nerealizări sau a unei imagini corporale nedorite, dar și o consecință a unei emotivități crescute în cazul persoanelor timide, rușinea neavând, în acest caz, o justificare reală.

Constantin Noica scrie în „Pagini despre sufletul românesc”: „Sentimentul de rușine, cum spune Xenopol, acest simțământ încearcă uneori pe cel al adevăratei conștiințe de stăpân”. Român cu conștiința de stăpân era și năzuința istoricului, revoluționarului Nicolae Bălcescu (1819-1852). Xenopol – filozof, istoric, scriitor român – mai vorbea despre marii învățători ai Ardealului – Samuil Micu, Petre Maior și Gheorghe Șincai care insistau asupra învățăturii pedagogice bazată pe moralizare și simțământul rușinii, dojenind poporul român pentru „căderea lui atât de joasă, când el se cobora dintr-o așa de mândră obârșie”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre rușine” →

Alexandru NEMOIANU: Despre rătăciri, confuzii și responsabilitate

Probabil că una dintre cauzele principale care fac din vremea pe care o trăim o înșiruire de evenimente convulsive, fără logică și fără finalitate, deci o vreme de haos, stă în împrejurarea că un prea mare număr de persoane și-au pierdut libertatea mentală. În bună măsură aceasta este consecința distrugerii comunităților organice. Un bun exemplu este, în cazul Românilor, cel al satelor.
În interiorul comunităților sătești existau norme de conduită și un “calendar” social bine stabilit, verificat și răsverificat prin existența a nenumărate generații. În acest chip ceea ce putea fi rău era eliminat și ce era bun promovat. ”Calendarul” social era așezat sub pavăza vieții liturgice Ortodoxe și forma unor superbe obiceiuri moștenite din moși strămoși. Putem oferi ca exemplu, despre unicitatea stărilor, facerea țuicii, în cazul Țării Almăjului.
Fiecare sat din Almăj sau, mai bine zis, țuica fiecărui sat din Almăj avea o personalitate proprie. Era consecința modului de preparare care, în fiecare sat, avea o anume particularitate. Din generație în generație acest “gust” specific s-a păstrat. La fel în viață socială și spirituală. Din nou ca exemplu aș oferi exemplul “graiurilor” din Borloveni și Pataș. Două sate almăjene separate printr-un pod și totuși, fiecare, cu o specificitate inconfundabilă a graiului local. Din nou se vede limpede importanța vieții de comunitate,viața într-un organism viu și inteligent. Am oferit aceste exemple pentru a scoate în evidenta un adevăr universal.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre rătăciri, confuzii și responsabilitate” →

Beatrice Silvia SORESCU: Marin Sorescu – și astăzi la fel de actual

În urmă cu 22 de ani, atunci când a fost omagiat de Academia Româna, la cei 60 de ani, Marin Sorescu afirma: ,,Decât să împlinești 60, pe tăcute, e mai bine să ți-i declari. Dante greșea, desigur, fixând acel ,,mezzo del cammin di la nostra vita” pe la 30 de ani. Mijlocul vieții omenești cred că este la 60, să fie clar! Căci, dacă substanțele radioactive, care ne bântuie, se înjumătățesc atât de greu, de ce viața omului, urmând aceeași lege a simetriei, să nu se dubleze ușor? ” Din păcate, Sorescu s-a stins mult prea devreme, dar el continuă să fie, nu 120 de ani, așa cum a mărturisit atunci, firește, în glumă, ci o permanență, în literatura română, și de ce nu, în cea universală.

Marin Sorescu este un scriitor al Universului, un scriitor care a plecat singur, încălțat în cipici , din satul Bulzești, sat atât de evocat, mai târziu, în operele sale, și a cucerit întreg mapamondul. ,,Singur printre poeți” a fost gânguritul lui de început. De atunci, opera soresciană are o întindere și o adâncime. Mai mult decât oricine, Sorescu a crezut, cu tărie, în destinul său literar, a simțit că nu poți exista , dacă nu te afli în fluxul creației, într-un loc cât mai aproape de centru. A început comic, la prima vedere, în glumă, dar a știut apoi să ajungă foarte departe, în locuri nebănuite. El este scriitorul profund, care a explorat toate genurile literare și aproape toate speciile. Sorescu a construit o operă peste care nu poate trece nimeni, chiar să vrea, o operă complexă, fantastică și interogativă, ce răspunde gusturilor largi și prejudecăților multiple. Mai mult decât atât, Sorescu are nu doar o operă, ci și un stil inconfundabil în literatură.
Din aceste motive, scriitorul a avut, de-a lungul vieții, mulți prieteni, dar și foarte mulți contestatari, un fel de dușmani ai absurdului. Grija lor cea mai mare a fost să-l dea afară de la revista Ramuri, revistă, pe atunci, de mare profunzime intelectuală.

Continue reading „Beatrice Silvia SORESCU: Marin Sorescu – și astăzi la fel de actual” →

Alexandru NEMOIANU: Aceștia mai mici

Probabil că ultima structură semnificativă rămasă din vremea comunismului în România este obștea scriitorilor elitiști, ”elita de mahala”.
Această tristă tagma nu și-a schimbat căile și nici mentalitățile, și-a schimbat stăpânul. Iar noul stăpân, esențial și principial, nu se deosebește de cel anterior decât prin detalii.
În România comunistă, pentru a putea fi publicat și “recunoscut” ca scriitor, se cereau trei lucruri: să insulți trecutul românesc, în tot ce are el semnificativ și definitoriu, să insulți credința românească și încă mai vârtos pe cea Ortodoxă, să lauzi pe stăpânul zilei, ideologia comunistă și reprezentanții ei, imperiul sovietic sau dictatorul local. Aceste cerințe s-au “schimbat” doar în formă nu și în esență. La fel că și ieri în România, pentru a fi publicat și “recunoscut”, se cere să insulți trecutul românesc, ”modelul existențial” românesc, să insulți Ortodoxia și să lauzi ideologia nouă, globalismul și ecumenismul și pe reprezentanții lor, noul imperiu și structurile sale, “imperiul sodomit”, Bruxelles-ul, “sorosismul”. Scrierilor acestor mercenari sunt cel mai adesea înșiruire de fapte fără însemnătate, detalii sau obsesii adesea morbid, iar aceasta în cel mai bun caz. În rest aceste scrieri stau sub semnul unei noi cenzuri, cenzura “corectitudinii politice” care înseamnă eliminarea unor sentimente pozitive față de propriul Neam și cantonarea într-un negativism obositor, plictisitor și, cel mai adesea, așezat în forma unui manierism sclerotic.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Aceștia mai mici” →

Viorel ROMAN: ,,Iulian N. Vlad – confesiuni pentru istorie”, de Aurel I. Rogojan

Cartea, ed. Proema, Baia Mare 2017, 817 p., prefață de acad. Dinu C. Giurescu, e un dialog și un testament: „(…) Las urmașilor mei faptele, așa cum au fost ele, să le judece ei, să le aprecieze, să le cântărească și să dea verdictul, pentru că fără îndoială, un verdict până la urmă va prevala. (…) În ce mă priveşte, tot ceea ce am făcut, am făcut gîndindu-mă la popor şi la ţară. Pentru acest motiv, pot privi în ochii oricui. (…) Peste un număr de ani, îşi va da verdictul şi istoria, care va fi scrisă fără ură şi părtinire, cu privire la evenimentele din decembrie 1989 şi la rolul pe care l-am avut şi eu, şi instituția pe care o conduceam atunci, în acel moment de răscruce al destinelor ţării noastre. De aceea, vă solicit un singur lucru: sentinţa pe care o veţi da dumneavoastră să coincidă cu verdictul Istoriei, pentru ca să nu fie infirmată de aceasta. Vă mulţumesc.” General-colonel (r) Iulian N. Vlad

Fiind vorba de confesiuni, cartea se găsește la editura, în librării, biblioteci, a fost lansată la Slatina, Râmnicul Vâlcea, Brăila etc., https://www.youtube.com, mă simt obligat să relatez cum l-am cunoscut pe gen. Vlad, pentru că e greu de imaginat interlocutori mai diferiți, la antipozi. Un consilier academic pe viață în Germania, cu România în sfera de interese a marilor puteri, 1774-1990, un doctorat ce depășea autocefalia îngustă, ortodoxă, a unei culturi de anonimat, și șeful Securități demonizate. Securist-Terorist! Și totuși, în mod paradoxal, o atmosferă de empatie reciprocă, fără prea multe cuvinte, s-a instalat de cum am dat mâna. Pentru ca nu îi eram un necunoscut, i-am promis, dacă-l interesează tematica mea, că-l voi ține la curent și nu mica mi-a fost mirarea când m-a sunat de ziua mea și mi-a confirmat primirea unor analize, folosind, în gluma, câteva fraze în germană, care evident, nu-i era străină. Avea umorul discret, neostentativ al unui intelectual, care într-o alta conjunctură istorică, ar fi fost un profesor apreciat, pentru ca era autentic.

Continue reading „Viorel ROMAN: ,,Iulian N. Vlad – confesiuni pentru istorie”, de Aurel I. Rogojan” →

Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei

În istoria unui neam există destine care aparent nu au nimic excepţional, nu acaparează scena istoriei, nu săvârşesc fapte spectaculoase, nu au nimic eroic. Cu toate acestea, prin viaţa lor exemplară, prin ţinuta morală, prin asumarea suferinţelor, ei strălucesc mai mult decât ceilalţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenillor, lasă o urmă mai adâncă.

Un acemenea destin neobişnuit, în istoria neamului românesc, este Valeriu Gafencu.

Pr. Constantin Voicescu nota : ,,undeva, într-o închisoare comunistă, a trăit şi a pătimit un om…, un tânăr cu suflet de crin, e vorba de Valeriu Gafencu”. Să vedem cine era el.

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, la marginea de răsărit a ţării, în Basarabia, în satul Sângerei, în apropiere de Bălţi. Părinţii săi, Vasile şi Elena, erau oameni cu stare, buni români şi creştini, tatăl său, învăţător, a făcut parte din Sfatul Ţării, care, la 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. Valeriu mărturiseşte că mama sa era ,,o fată simplă, cu şcoala primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului”. În familia Gafencu s-au născut patru copii: Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta.

Valeriu a făcut şcoala primară la Sângerei, apoi a urmat Liceul ,,Ion Creangă” din Bălţi, remarcându-se încă de atunci prin pregătirea sa serioasă, fiind iubit de colegi şi apreciat de profesori. Era exigent cu el însuşi şi sever, ca frate mai mare, cu educaţia surorilor sale, le îndruma prieteniile, lecturile etc. Valeriu, ca tânăr, era un suflet sensibil, pasionat de literatură şi este autorul unor încercări literare, publicate în revista liceului.

Continue reading „Ioan POPOIU: Valeriu Gafencu sau vocaţia sfinţeniei” →