Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.

Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Călin Nebunul)

Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

„Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

„Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)” →

Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…

Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.

Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Continue reading „Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…” →

Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!

„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”

(Ion Pillat)

Tot astfel Poetul – nai solitar în pădurea de ecouri prin care se îngână în „vecinică trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi „Ce te legeni, codrule?”, ori „Trecut-au anii”, ori „La steaua”, ori cine mai ştie care vers din bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de veac limbii române care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.

Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a „modelului”, plecând de regulă de la vreuna din cele patru (patru!) fotografii păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc care ne-a revoluţionat limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare nouă înmugurire.

Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima – chip devastat de iarna pustiirilor toate.

Eminescu cel cu chip de zeu pogorât printre muritori de dragul unui „chip de lut”, tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până a se mistui pe-al său propriu rug, este şi cel mai frecvent reinterpretat de artişti. Nu, nu-i nevoie să fii luceafăr ca să pricepi imposibila contopire prin iubire a azurului cu pulberea. Dar să citeşti „Luceafărul”, iată calea spre a te înălţa dinspre firul ierbii spre lumina stelei care „era pe când nu s-a zărit”… Pornind de la acel chip – fotografia aceea făcută în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când Poetul avea nouăsprezece ani, avem cel mai mare număr de lucrări de grafică, pictură, sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i enumera ar însemna să ne rătăcim printre nume. Să amintim totuşi câteva, emblematice: Aurel David cu al său „Arborele Eminescu”, Sabin Bălaşa – „Luceafărul” (Universitatea din Iaşi), Gheorghe Anghel, „Eminescu” (Bucureşti, Ateneul Român), Lazăr Dubinovschi, Eminescu – lucrare veghetoare la rubrica „Toate-s vechi şi nouă toate” din Revista „Curtea de la Argeş”; „Eminescu” de Ion Vlad, din faţa Bisericii Ortodoxe Române din Paris, „Eminescu” de la Câmpul Românesc din Hamilton – Toronto, lucrare executată în marmură de Carrara de sculptorul român Nicăpetre (foto), cel auto-exilat în anii ’80 din „cercul strâmt” în care o politică aberantă încerca să ne ţină pe toţi „strâns uniţi în jurul partidului”…

O replică tot în marmură a acesteia este astăzi în oraşul natal al sculptorului, Brăila, la Muzeu care-i poartă numele, înfiinţat aici în semn de omagiu după dispariţia artistului. Lucrarea face parte dintr-un lot generos de lucrări donate ţării sale de către sculptor începând cu anii de la cumpăna dintre milenii şi lumi până când temuta Doamnă cu unealta aceea rudimentară dar netocită de moara timpului i-a dat de veste că pentru el sosise vremea…

Continue reading „Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!” →

Rexlibris Media Group: Un eveniment artistic excepțional organizat la Berlin de o româncă!

Simona Tache Tărtăcuță – specialist marketing și comunicare – este curator și coordonează proiectul expozițional „EU-RO ALTERNATIV” de la Galeria „Fantom!” din Berlin. Proiectele expoziționale ale Simonei au reunit artiști din mai multe țări din Europa, interculturalitatea fiind axa principală. În primăvara anului 2018 expozițiile „Parcurs” desfășurate la ARCUB, Centrul Cultural al Bucureștiului, și Press Play, de la galeria bucureșteană Kube au adus în atenția publicului din România doi artiști plastici belgieni. Anul acesta, în afara unui proiect curatorial la Veneția, Simona pregătește un proiect artistic amplu – pictură, sculptură și performance – care va avea loc la București și Bruxelles și care reunește artiști din România, Belgia și Italia. Un proiect care, la 30 de ani de la transformarea politică și socială a României și a întregii Europe lansează întrebarea „WHAT’S NEXT?”

***
Expozitia EU-RO ALTERNATIV propune o succintă incursiune în România de astăzi, la treizeci de ani de la dispariția regimului comunist din blocul estic, o perspectivă alternativă asupra unei societăți aflate la finalul unui fenomen de transformare și care asistă, totodată, la nașterea unuia nou.

Privit metaforic, Zidul prăbușit în 1989 a creat o altă mentalitate colectivă, o altă percepție asupra prezentului și asupra viitorului, un alter-ethos ce devine pretext pentru multiple întrebări. Răspunsurile din lucrările celor trei artiști aduc în Galeria „Fantom” o altă Românie, un univers în contrast cu noțiunea de stereotip, un univers a cărui energie atrage privitorul în propriul proces al interogării sau al aducerii aminte.

Cei trei artiști – Rone (pictură), Andreea Cel Mare (fotografie) și Dan Nica (sculptură) – au ales Berlinul ca simbol al originii pentru noua Europă, punctul de început al schimbării politice, sociale și culturale, lansând astfel o veritabilă invitație la descoperirea unor tendințe alternative ale artei plastice românești. De-a lungul ultimilor zece ani, Galeria „Fantom”, prin găzduirea mai multor manifestări ale artiștilor plastici și ale scriitorilor români, a devenit un veritabil vector de comunicare a artelor din țara noastră, adresându-se deopotrivă diasporei și publicului german.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Un eveniment artistic excepțional organizat la Berlin de o româncă!” →

Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”

Pentru a înțelege rațiunea lecturii acestei cărți, voi începe prin a vă spune că Radio ProDiaspora împlinește în acest an 2019, zece ani de activitate. Să-i urăm dintr-un început: La mulți ani!

„Radioul de VIS, viață, iubire și speranță” a fost înființat în anul 2009, în urma unui proiect realizat de talentata, ființa pasională Ecaterina Cîmpean din România, Robert Landmann din Germania, și Bogdan Essig din Anglia, pentru românii de pretutindeni, dar și pentru cei de acasă.

Postul de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune numele, s-a născut din dorința de a micșora distanțele dintre românii răspândiți în toate colțurile lumii și a celor rămași acasă, apropiindu-i și aducându-le clipe de bucurie în suflete.

Doamna Ecaterina Cîmpean împreună cu domnul Robert Landmann din Germania și domnul Bogdan Essig din Anglia au avut această genială idee de a crea un spațiu informațional și cultural unic, în care valorile să circule nestingherit, vrând să păstreze totodată, tradițiile și obiceiurile care sunt tezaurul sufletului românesc, pentru a putea fi duse mai departe, fiindcă, considerau dumnealor, „numai așa vom fi demni a viețui pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte românești”, de multe ori pe minunate sunete vocale și instrumentale. Cu adevărat, tradițiile, obiceiurile – tezaur al sufletului românesc – nu trebuie uitate, căci „cine uită, nu merită”, spunea Nicolae Iorga, ci păstrate și făcute cunoscute noilor generații de români, dar și celor din afară, interesați de frumoasele noastre obiceiuri, de cultura noastră în general, de gândirea românească care nu este de neglijat, pentru nuanța și valoarea sa deosebită. Și mai cred că sensibilitatea sufletului românesc este semnul unei puteri divine existente în noi. Oriunde ne-am găsi, suntem legați sufletește de pământul patriei prin trecutul istoric, prin viața pe care am trăit-o în țară – noi cei plecați prin străinătăți –, și cu gândul la tot ce va fi după plecarea noastră din această viață, căci „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri” scria Delavrancea. Iar Mihai Eminescu caracteriza, cu un ton demn: „Țara este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni…”.

Entuziasmul i-a cuprins pe mulți, unii dorind să se implice, să ajute la realizarea acestui „Vis”. S-au alăturat români de pe toate meridianele pământului: Franța, Anglia, Olanda, Germania, Italia, Belgia, Spania, Republica Moldova, Austria, Australia, SUA. ș.a.

Radio ProDiaspora emite, de atunci și în prezent, știri on-line, informații în limba română despre evenimentele culturale, artistice, despre viața din țară, muzică… ea fiind, după spusele compo-zitorului, chitaristului englez Robert Fripp, „vinul care umple cupa tăcerii”, cu scopul de a da posibilitatea celor plecați de acasă să se simtă mai aproape de locurile în care s-au născut, au trăit și, de cele mai multe ori, au și ascultat acea muzică, căci „muzica pornește din inimă și se adresează inimilor”, după spusele compozitorului român George Enescu, sau ale compozitorului german Ludvig van Beethoven: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Spiritul omului are nevoie de clipe în care să poată auzi sunetele muzicii, fără ele viața ne-ar fi animalică, nerelaxantă. Dar, până și unor animale le place muzica, iar păsărilor nici nu mai vorbim!

Echipa Radio Pro Diaspora este alcătuită din redactori și colaboratori români, pasionați de ideea de a face ceva pentru diaspora, mulți dintre ei cu experiență în jurnalism. Efortul lor este unul voluntar, activitatea lor nefiind remunerată. Directorul General Radio ProDiaspora, doamna Ecaterina Câmpean afirma: „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!” Printre realizatori se numără absolvenți de Conservator, interpreți de muzică folk, populară, country modern, precum și ziariști, scriitori, profesori, dar și oameni cu meserii obișnuite care lucrează cu pasiune, dăruire, cu suflet, numele lor fiind de acum cunoscute de ascultătorii radioului. Și fiind un radio online poate fi ascultat oriunde în lume.

„Zece ani de existență provoacă sentimente de bucurie, de mândrie pentru realizările în această perioadă”, menționează cei din echipă, în frunte cu Directorul General Radio ProDiaspora care, dăruiește mult din timp, gânduri și trăiri, acestui post funcțional. În lărgirea spațiului de activitate, pentru a oferi ascultătorilor mai multe mijloace de informare și divertisment, Radioul s-a îmbogățit cu rândurile scrise cuprinse într-o revistă, cu intenția ca ascultătorul să poată lua cunoștință și de litera scrisă, descoperind articole cu semnături cunoscute din literatura română contemporană. Este vorba de valoroasa revistă intitulată „ProLitera”, în care se publică evenimente, informații, versuri, eseuri, interviuri care cultivă mintea cititorului. De revistă se ocupă, în primul rând, scriitorul cu bogata activitate literară și publicistică – domnul George Roca din Australia, redactorul șef al acestei reviste. Personal m-am bucurat de-a lungul acestor ani de colaborare, prin publicarea de poezii, articole și eseuri, în prețioasa revistă.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”” →

Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
cel mai profund gând poetic din literatura română

Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru tulburat la asemenea gând.

S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită ca un somn dulce (Leonardo da Vinci), ca un mare instrument al vieții (Thomas Mann), că doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea ca o lebădă, cântând (Vasile Alecsandri); poate aflăm că în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , când însăși lumina este un principiu de moarte (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că a muri nu înseamnă a fi învins, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe o cortină lăsată definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, de Mihai Eminescu, este considerat cel mai profund gând poetic scris în limba română.

Timpul I al viziunii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?

Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, Odă (în metru antic), poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, (Odă pentru Napoleon), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.

Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (Ioana Em. Petrescu, Eminescu, Modele cosmologice și viziune poetică, București, Edit. Minerva, 1984, p 27 și urm.), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.

În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul. Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El consideră visul un spațiu compensatoriu al ideii de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.

Atitudinea lirică a tânărului însingurat este mai degrabă vizionară, decât meditativă, el își înalță ochii visători spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. Pururi tânăr el învață limbajul morții și această apropiere de termeni tânăr și a muri conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.

Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : nu credeam, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv să-nvăț, aflat în potențialitatea de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, a muri, ceea ce induce eului liric o romantică stare de spirit de profundă dezolare. Este o îndurerare augmentată de adverbul de timp vrodată, cu sensul revelatoriu de (nu credeam)… „niciodată”, sau chiar, într-o altă determinare, (nu credeam)… a muri „cândva”, sensuri care nu pun în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…

Timpul al II-lea al cunoașterii lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?

Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca suferință și figurată oximoronic dureros de dulce, o cale, s-ar părea, de absorbție a voluptății morții ca pe o licoare fatală: Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.

Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).

Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește focul mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Și ard de viu, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din a cărui cenușă ar putea renaște.

Onirismul imaginilor, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” inițiale caracter de elegie erotică, meditativă: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el …?

Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.

Timpul al III-lea al revelației: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire :

Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, …pe mine / Mie redă-mă ! în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința acelui eu mai adânc decât noi înșine, după C. Noica. Iubirea este tulburătoare pentru un spirit ce aspiră la acea nepăsare tristă pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.

Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în A unsprezecea elegie, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.

Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia pururi tânăr, visător și însingurat.

Percepem în cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul Nu credeam să-nvăț a muri vrodată o stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, Continue reading „Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu” →

Maria FILIPOIU: Eveniment editorial – „Basarabia Sufletului Meu” – Daniel Ioniță și Maria Tonu

Lansare de Carte

Muzeul Național al Literaturii Române-București

11.06.2019

DIN DRAGOSTE PENTRU POEZIE

Din dragoste pentru poezie am participat la acest eveniment cultural, întrucât:

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri infundată

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.”

(Alexei Mateevici – Limba Noastră, pag.80)

Cartea „Basarabia Sufletului Meu”, prefațată de maestrul critic și istoric literar – Alex Ștefănescu, este „O uniune a competenței, bunului gust și entuziasmului în slujba poeziei… o colecție de poezie din Republica Moldova…” tradusă în engleză cu iscusința autorului Daniel Ioniță.

Având invitați din media culturală, evenimentul s-a bucurat de un public numeros, iubitor de poezie, reacționând prin ropote de aplauze la alocuțiunile invitaților speciali și la interpretările cant-autorului Nicu Alifantis – nume cu rezonantă în ultimele decenii.

Derularea evenimentului a început prin prezentarea de către doamna Eugenia Țarălungă – scriitor și moderator din partea MNLR și a continuat cu maestrul Alex Ștefănescu, în stilul jovial, arhicunoscut, accentuând ideea de vinovăție pentru confrații români din Basarabia, ca părăsiți în urma „Ultimatumului sovietic” – tratat impus României de către boșevici la 26 iunie 1940 și semnat de Regele Mihai.

Alocuțiunile au continuat cu recitaluri din carte…

Daniela Nane – îndrăgită actriță a scenei românești – a recitat poezii de:

Alexei Mateevici

Grigore Vieru

Leonida Lari

Vitalie Răileanu – director al bibliotecii Onișor Ghibu din Chișinău:

„Poezia este cea mai fericită cale de comunicare, poarta de evadare și colacul de salvare. Este starea de beatitudine a scriitorului și cititorului, deopotrivă etc.”

Eugenia Țarălungă – scriitor și moderator – a recitat versuri ale autorilor publicați.

Daniel Ioniță – autorul și traducătorul cărții – a prezentat autorii cuprinși în culegere și a recitat poezii în română și engleză, printre care și „Glosă” – Mihai Eminescu (pag.71-79), fiind aplaudat minute în șir.

Între cuvântările poetice au fost interpretate de Nicu Alifantis, cântece pe versuri proprii, cât și pe versurile poeților: Adrian Păunescu, Nichita Stănescu și alții.

De fiecare dată a fost aplaudat îndelung și ovaționat: Bravo! Bravo! Bravo!

Același cuvânt repetat străbate din gândul meu pentru toți cei implicați în conturatea unei amintiri de neuitat și a bucuriei nemărginită, dăruită publicului iubitor de poezie și muzică, din partea căruia le adresez:

Felicitări și recunoștință sufletească!

Evenimentul s-a încheiat cu vânzare de carte și autografe ale autorului Daniel Ioniță, caruia îi transmit admirație, prețuire și urări de cât mai multe succese.

Din dragoste pentru poezie am participat și am intrat în posesia a două cărți valorioase, ale scriitorului Daniel Ioniță:

*„Testament – Antologie de Poezie Modernă” – prefață de maestrul Alex Ștefănescu (415 pagini, versiune bilingvă), cu autori de literatură română, clasici și contemporani.

* „Basarabia Sufletului Meu” – O culegere de poezii ale scriitorilor din Basarabia, prefață de criticul literar Alex Ștefănescu, (297 pagini, versiune bilingvă)

Din dragoste pentru poezie și confrații basarabeni am scris și publicat în anul 2018 „Recurs la Unire – Centenarul Marii Uniri” (242 pag. Editura Libris Editorial), din care mi-am înfrățit gândurile poetice cu cele din cărțile autorului basarabean Daniel Ioniță, primite cu dedicație și amintite mai sus, alăturându-le într-o hora a poeziei.

Evenimentul s-a încheiat cu vânzare de carte și autografe ale autorului Daniel Ioniță, ce merită din partea tuturor participanților: admirație, prețuire și urări de cât mai multe succese în activitatea literară.

P.S

„Ce seară minunată!

Poeții din Basarabia (Republica Moldova) reprezentați în mod excepțional de niște artiști excepționali! (Nu eu. Eu am reprezentat doar pe autori, pe Maria Tonu și pe mine…). Mulțumiri speciale lui Vitalie Răileanu care a făcut un efort enorm, plin de peripeții, ca să fie alături de noi, ca reprezentant al poeților de limbă română de la est de râul Prut.

Bravo Muzeului Literaturii, în special Loretei Popa!”

Daniel Ioniță

Cu dragoste pentru poezie și poeți,

Maria FILIPOIU

12 iunie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş.

***

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU” →

Săptămâna Internațională de cultură “Câmpul Românesc”, Hamilton-Canada, 2019

Luni 1 iulie, oră 19:00
1. Preot Dr. Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario și ing. Dumitru Răchitan, Toronto, Ontario: Primirea oaspeților
2. Preot Dr. Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario: Rugăciunea de deschidere
3. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București : “Ateneul Român – Simbol al Culturii și Spiritualității Românești, istorie și actualitate”
4. Dr. Elena Armenescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București: “Mircea Eliade și muzele lui”
5. Julian Ichim, activist și jurrnalist, Kitchener, Ontario: “Globalism și cultura McDonald”
6. Expoziție de sculptură Sylvio Suga și workshop toată săptămâna cum se sculptează.
Moderator: Prof. Sebastian Doreanu.

Marti 2 iulie, ora 19:00
1. Horia Ion Groza, scriitor și poet, San Diego, California, USA: “Sfântul Paisie de la Neamțu și Paisianismul”
2. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București : “Oameni care fac cinste neamului: Emil Panaitescu”
3. Cristina Liberis, ziarist și producător Trinitas TV, București: “Preoti români – Jertfă și rugăciune pentru Unire”
Moderator Prof. Sebastian Doreanu

Miercuri, 3 iulie, ora 10:00
Excursie la Cascada Niagara.
Miercuri, 3 iulie, ora 19:00
1. Dr. Elena Armenescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala București: “Secretele fericirii și ale longevității”.
2. Mircea Ștefan Bartan, scriitor și poet, Cleveland, USA: “Vasile Militaru și destinul tragic al poporului român”.
3. Prof. Sebastian Doreanu, scriitor și jurnalist , Denver, Colorado, USA : “Condiția scriitorului român în Exil”
4. Cristina Liberis, ziarist și producător Trinitas TV, București: “Zidul de timp”.
Moderator Prof. Sebastian Doreanu

Joi, 4 iulie, ora 10:00
Excursie la comunitatea menonită din St. Jakob, Ontario.
Joi, 4 iulie, ora 16:30
Masă rotundă: Pr.Didel Furtună – ”Crimele” lui Dumnezeu în Vechiul Terstement.Moderator Prof. Sebastian Doreanu
Expozitie de carte veche.
Joi, 4 iulie, ora 19:00
1. Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, București: “Pagini de istorie literară – Cenaclul Literar, George Bacovia”
2. Horia Ion Groza, scriitor și poet, California, USA: “Suferință și demnitate – Peregrinările unei familii în Siberia”
3. Prof. Dr. Rodica Gârleanu Costa, scriitor, Oakville, Ontario: “Actualitatea filoofiei lui Mircea Vulcănescu”.
4. Moment poetic – în lectura autorilor.
Moderator Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco

Vineri, 5 iulie, ora 16:30
Masă rotundă – Cristina Liberis: Ce este Trinitas TV? Lansare de cărți. Moderator Milena Litoiu
Vineri, 5 iulie, ora 19:00
1. Prof. Univ. Dr. Tudor Spătaru, Columbia Univ, New York. USA: Eseu despre “Resurrection from Hell” (“Învierea din Iad”) de Nicolae Dabija în traducerea lui Nicholas Andronesco.
2. Prof. Univ. Dr. Nicholas Andronesco, University of Bridgeport, Connecticut: “Elemente de economie in opera lui Mihai Eminescu”.
3. Proclamațiie: “Reunirea Barasabiei si Bucovinei cu România”, Câmpul Românesc, Canada, 2019.
Moderator, Milena Munteanu

Sâmbătă, 6 iulie, ora 14:00
Programul cultural-artistic al Cenaclului Literar Nică Petre, de pe lângă revista Observatorul din Toronto. Moderator Dumitru (Puiu) Popescu.
Banchetul de Rămas Bun!

Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet

La ceas aniversar, când Radio ProDiaspora își serbează un deceniu de la apariţie, iar Revista ProLitera opt ani, cuvine-se din partea mea să închin un gând încărcat de emoţie și admirație pentru inițiatorii acestui act de cultură și pentru întreg colectivul redacțional. Merită închinat un imn de slavă celor care au avut această inspirată idee de a da naștere unui post de radio care să-și trimită vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă, radio pe care l-au botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”, și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Doamna Elena Câmpean, Directorul general al acestui radio de vis vibrând de viață, de iubire și speranța, așa cum e perceput de toți romanii, a avut această inițiativă împreună cu Robert Landmann din Germania, la care s-au alăturat apoi numeroși înflăcărați ai întruchipării acestui vis, prin muncă de voluntariat. Din programul lor, am aflat că acest radio „s-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”. La acest proiect s-a alăturat și inițiatorul Revistei ProLitera, remarcabilul jurnalist româno-australian, George Roca.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume, dar pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem bine pregătiți atunci când ne apar borne în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne în spirit, unindu-ne și amintindu-ne de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Pentru că și eu fac parte din această lume a diasporei, am avut parte de mâna întinsă a acestui minunat colectiv. În anul 2012, mă aflăm în București pentru lansarea unui volum intitulat „Întoarcerea spre obârșii”. În frumoasa sală a Bibiotecii Metropolitane, în primul rând, din fața mea, s-a așezat o doamna pe care nu o cunoșteam, dar care mi-a atras atenția printr-o deosebită frumusețe, eleganță și o aleasă ținută care-mi amintea de acea distincție a doamnelor din frumoasa perioadă interbelică, pe când România avea o culoare și o personalitate distincte. N-am pierdut-o din vedere, în timp ce-mi prezentam cartea, fiindcă mi se părea că participa cu toată ființa sa la tot ce spuneam.

Curând mi s-a umplut inima de bucurie și de emoție, când am auzit-o vorbind cu competență și cu apreciere despre scrierile mele. Atunci am aflat că era doamna Ecaterina Câmpean care îmi publicase mai multe eseuri în revista ProLitera împreună cu jurnalistul și promotorul culturii românești, George Roca. Și-a încheiat cuvântul cu înmânarea unei Diplome de Excelență din partea Radio ProDiaspora și a revistei ProLitera. Era prima distincţie pe care am primit-o, și emoționată, cu greu am putut rosti cuvintele de mulțumire. Și acesta nu a fost singurul dar. Mai amintesc doar unul. Colectivul acestui post de radio, ProDiaspora, având în mijlocul lor pe minunatul scriitor româno-spaniol, Marin Trașcă, mi-au dedicat un program de o oră, intitulat „Carul cu vorbe”, cu muzică din Teleormanul meu natal, fragmente de interviuri, citate din scrierile mele sau comentarii pe marginea lor.

Păstrez însemnările Doamnei Ecateria Câmpean făcute cu acest prilej și redau câteva fragmente din care desprindem viziunea şi programul acestor mijloace de comunicare, dar şi implicarea redactorilor în promovarea valorilor româneşti: „Recunosc cu emoție că în cei mai bine de trei ani de când Radio ProDiaspora emite online și grație prietenului și colegului George Roca din Australia, Revista ProLitera publică sistematic nenumărate materiale primite din toate colțurile lumii, nu o dată mi-am dorit să cunosc persoana ale cărei scrieri fascinează prin originalitatea și spontaneitatea lor, și care nu este altcineva decât doamna Elena Buică, Buni pentru prieteni, astăzi prezentă aici pentru lansarea ultimei sale cărți. Pentru că, iată, Domnia Sa este acum în mijlocul nostru, iar eu mă bucur din toată inima să-i strâng mâna și s-o privesc în ochi, așa cum mi-am dorit de mult timp, și să-i spun cu emoție, bine ai venit «acasă», aceasta este cu adevărat «întoarcerea spre obârșii»! Activitatea doamnei Elena Buică a fost evocată într-o emisiune realizată de Radio ProDiaspora de către colegul nostru Marin Trașcă din Spania și intitulată «Carul cu vorbe», iar eu sper că a fost o surpriză plăcută pentru Buni a noastră, pentru că îmi place să cred că ne numărăm printre prietenii de suflet ai Domniei Sale… La implinirea celor 80 de ani, vom fi alături de Dumneavoastră…” Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet” →