Am un prieten, se numeşte Gheorghe Goldhammer, dar e mai cunoscut sub apelativul Gyuri. Acum e pensionar, dar multă vreme a lucrat ca specialist în mecanică fină, a fost inventator şi este un excepţional artizan. A lucrat la Arad, în România, apoi în Israel, la Naharia. Locuieşte acum în Holon, s-a mutat aproape de cei mai tineri din familie. Dar Gyuri mai este un povestitor înăscut, ştie o mulţime de întâmplări interesante, pe care le păstrează într-o originală bancă a amintirilor, din care publică din când în când în presă.
Ceea ce îl face însă pe Gheorghe Goldhammer un artist deosebit, aproape singular, este harul său de a „povesti” în răşină sintetică. El încorporează flori, insecte şi diferite mici obiecte într-o masă transparentă, conferindu-le autenticitate şi, mai ales, acţiune. Treabă care presupune mult simţ artistic, răbdare de miniaturist, îndemânare de bijutier şi imaginaţie de poet. Gyuri posedă toate aceste calităţi, la care se adaugă o mare şi neostoită dragoste pentru natură.
Uneori, el preia o temă clasică, cum ar fi celebra fabulă a lul La Fontaine cu greierele şi furnica, sau nu mai puţin cunoscuta povestire a scriitorului Ernest Hemingway din Bătrânul şi marea. Este remarcabila mişcarea personajelor, cu adevărat autentice, câtă vreme Gyuri a inclus în răşină elemente reale, naturale, îmbogăţindu-le şi poetizându-le.
Cu ani în urmă i-am putut admira multe din lucrările originale lui Gheorghe Goldhammer (în traducere din germană Ciocan de aur) într-o carte întitulată „Fumuseţi neobservate”. Într-devăr, cei mai mulţi dintre noi, prinşi în activităţile cotidiene şi citadine, trecem adesea pe lângă aceste frumuseţi ale Naturii, fără să le observăm, fără să admirăm viaţa miilor de gângânii, fără să le auzim zumzetul, neatenţi la zborul şi ciripitul păsărilor şi la verdele ierbii şi al frunzelor.
Iar Gyuri, venicul îndrăgostit al acestor frumuseţi ancestrale, ne declară:
– A vorbit natura, eu doar i-am ascultat povestea.
Pe care, într-o formă sau alta, ne-o transmite şi nouă.
——————————
Dr. Dorel SCHOR
Tel Aviv, Israel
28 mai 2019
-120 de la naștere-
Fluid încercănat
sau : românii/DACO-VALAHII NU au gena laşităţii înscrisă în “ADN”-ul lor!!! 
Societatea Scriitorilor Bistrițeni „Conexiuni” l-a avut invitat, luni, 13 mai a.c., de la ora 17:00, pe poetul și traducătorul Daniela Ioniță, președintele Academiei Româno-Australiene. Întâlnirea a fost deschisă de directorul Palatului Culturii, prof. dr. Dorel Cosma, care a rostit un cald cuvânt de bun venit, celui mai cunoscut și mai activ promotor al poeziei românești pe „continentul cangurilor”.
În zilele de vineri 10, sâmbătă 11 și duminică 12 ale lunii lui Florar 2019, la Rășinari, lângă Sibiu – prima gazda românească, în zilele precedente, a unui summit politic european- au avut loc lucrările celei de-a XXV-a ediții a Colocviului Internațional „Emil Cioran”, desfășurat cu începere de la 1994, când manifestarea aceasta științifică și culturală – ce adună la un loc specialiști și public iubitor de spiritualitate românească din Țară și din afara ei – a fost inițiată la propunerea universitarului sibian Ion Dur, preluată de regretatul poet neerlandez naturalizat sibian Eugène van Itterbeek și a crescut în importanță, până astăzi, ca un brand sibian ce nu poate fi nici diminuat, nici neglijat pe viitor.
Al. Florin Ţene
E puţin cunoscut faptul că o mărturisitoare târzie a gulagului românesc a fost scriitoarea Oana Orlea, o nepoată vitregă a lui George Enescu. Se trăgea dintr-o veche familie aristocrată bizantină Cantacuzino, aşa că în perioada de „liberalizare” a comunismului a trebuit să-şi ia pseudonimul de Oana Orlea ca să poată publica. Orlea era numele soţului. Maria Ioana Cantacuzino s-a născut la 21 aprilie 1936, la Fălticeni, fiind fiica lui marelui as al aviaţiei Constantin (Bîzu) Cantacuzino şi a Ancăi Diamandi, fiind nepoata lui George Enescu şi legatara testamentară a acestuia. De copilă a trăit în atmosfera anticomunistă a familiei şi a luptei împotriva URSS.În 1952, la numai 16 ani, ca elevă in clasa a X-a, a fost arestată și condamnată la patru ani de închisoare, sub acuzația de complot și acțiune subversivă împotriva statului, pentru că a distribuit manifeste anticomuniste, și a executat pedeapsa de închisoare până în 1954. A organizat ca elevă o organizaţie subversivă anticomunistă. A împărţit manifeste în cutiile poştale şi a tras cu praştia după maşina premierului dr. Petru Groza. În singura carte de memorii, de fapt interviuri luate de poeta Mariana Marin în 1991 poveşteşte aventura sa împotriva regimului comunist: „Mi-ar fi plăcut să pot afirma că organizaţia noastră a avut o activitate intensă. Adevărul e că nu am făcut aproape nimic. Din păcate, manifeste au fost foarte puţine, iar alte acţiuni – zero. Mai târziu, în cursul anchetelor, toată afacerea a căptătat o importanţă nemeritată. Mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi spun că am fost eroici! Am la activul meu un singur episod « eroic », şi acesta consumat înainte de a « activa » în organizaţie. Pe vremea aceea, arma mea de bază era praştia. Trăgeam binişor. Şi am tras în maşina lui Petru Groza, dar el nu era înăuntru. Şoferul a frânat şi m-a fugărit. A fost una din marile spaime ale vieţii mele. M-am ascuns în spălătoria casei în care locuiam, pe strada Tokio. Tipul m-a căutat, a intrat în mai multe curţi. Eram chiar moartă de frică. Amintesc de acest episod pentru că mai târziu, transmis din gură în gură, a luat proporţii: ba că ar fi fost Gheorghiu-Dej în maşină, ba că am rănit-o pe Ana Pauker (ar fi meritat-o!) etc. Singura semnificaţie reală a acestei întâmplări este că nu aveam absolut deloc simţul primejdiei. Eram absolut nebună. Voiam cu orice preţ să fiu « Zoia Româncă »!“ trece prin multe puşcării. E bătută, dar nu bestial, dar cel mai mult o deranja cătuşele. „Nu-mi amintesc de numărul de palme pe care le-am încasat – o nimica toată faţă de ce li s-a făcut altora -, dar trebuie să pomenesc de faimoasele cătuşe care se strâng şi se tot strâng, după nevoie. Mi-au răsucit braţele la spate şi mi-au pus cătuşele deasupra cotului. Braţele fiind mult trase înapoi, plămânii sunt comprimaţi, capacitatea toracică redusă, respiri prost. Şi se strâng. Foarte tare. Vine un moment când nu mai simţi mare lucru. Braţul se umflă, se învineţeşte, cătuşa se înfundă. Când se scot şi sângele năvăleşte, durerea este îngrozitoare. Se pare că unii au stat cu ele câte o zi-două ; eu, doar vreo două ore şi am avut semne mai multe săptămâni.“ Ideea le fusese dată tinerilor, paradoxal, de faptele eroice ale Zoiei Kosmodemianskaia, proslăvită în nesfârşite ore de propagandă. A fost trădată de un iubit adolescent şi arestată. A fost deținută la Văcărești, la Jilava, într-un lagăr de muncă la Pipera, în croitoria pușcăriei Târgșor, în pușcăria de la Mislea, la Malmaison. Cele mai ignobile amintiri le are despre tineta puşcăriei. Era o formă de umilinţă dusă la extrem pentru dezumanizare. „Groaznice erau latrinele la Ghencea! Tineta nu folosea decât de seara, când ne închideau în baracă, până după numărul de dimineaţă. Ca s-o golim, trebuia s-o ducem, câte două, cu un par trecut prin mânere, până în fundul curţii. Drumul era periculos, mai ales iarna, când alunecam la fiecare pas. Ce hohote de râs ne-au apucat pe Marina şi pe mine, stând de o parte şi de alta a hârdăului plin ochi! Bătea crivăţul şi ne împingea prin curtea lucie de polei. Rahatul se vălurea. Multe politice plăteau prostituatele ca să ducă hârdăul în locul lor (…) Cu Marina şi cu prostituatele cântam în cor Marşul căcănarilor. Ne plăcea mai ales versul care proclamă democraţia maţului, acelaşi şi cu aceleaşi funcţii la o prinţesă dalbă, sau la o curvă de tractir. O adunătură de scânduri ce abia se ţineau, cu cinci sau şapte găuri în formă de triunghi (pentru 250 – 300 de femei), astea erau latrinele. Uşile se bălăngăneau, oricum nu se închideau niciodată. Coşmarul nostru era să nu se rupă scândurile şi să cădem în hazna.“ În timp ce nepoata vitregă se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza să susțină un concert la București. Enescu respinge această invitație atâta vreme cât Oana nu va fi eliberată de acest regim. Face greva foamei timp de opt zile la Jilava, ca un război declarat administraţiei, iar apoi, aflată la închisoarea de la Malmaison, încearcă să se sinucidă. Deşi condamnată patru ani, este eliberată după doi ani la presiunea compozitorului George Enescu.
După ce a ieșit din închisoare, nu i s-a permis să-și continue studiile și a trebuit să-și câștige existența ca sudor pe șantier, ca taxator de autobuz, să spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheată de Securitate și, în 1960, a fost arestată din nou pentru câteva luni în procesul atacării furgonului de bani al BNR. După 1965 profită de „liberalizare” şi urmează liceul la seral şi începe să publice povestiri cu pseudonimul Oana Orlea.Publică cărţile: „Calul de duminică” (schiţe şi povestiri), Bucureşti, 1968; „Ţestoasa portocalie” (roman), Bucureşti, 1969; „Numele cu care strigi” (schiţe şi povestiri), Iaşi, 1970; „Pietre la ţărm” (roman), Bucureşti, 1972; „Competiţia” (roman), Bucureşti, 1974; „Cerc de dragoste” (roman), Bucureşti, 1977; „Un bărbat în rîndul lumii” (roman), Bucureşti, 1980. În 1980 Oana Orlea fuge în Franţa unde continuă cariera scriitoricească.După revoluţie Mariana Marin îi ia un interviu scriitoarei la Paris, pe care îl publică în cartea „Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!” cartea are succes la public în ciuda întrebărilor destul de lungi şi encomiastice ale reporterului. Textul a fost tradus în franceză şi publicat la Edition Seuil din Paris, sub titlul Les Annees Volees. Dans le Goulag Roumain a Seize Ans. În ultimii ani ai vieţii îl critică dur pe Traian Băsescu petnru ignorarea patrimoniului George Enescu din ţară. Moare în 2014 la Maignelay-Montigny (Franţa). Oana Orlea rămâne o figură a memorialisticii concentraţionare româneşti la un nivel incandescent ca cel al Adrianei Georgescu.Scriitoare a reuşit să ofere într-un realism dostoievskian absurdul gulagului bolşevisc şi demnitatea tinerilor faţă de o forţă de ocupaţie.