Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău

În urmă cu aproximativ patru ani, scriitorull Dumitru K Negoiță s-a înscris în Liga Scriitorilor Români având dorința, fiindcă avea spiritul și talentul de promotor cultural, să înființat filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională care luase ființă cu doisprezece ani în urmă la inițiativa mea. Organizație ce contribuie în lărgirea evantaiului de scriitori ne cuprinși de alte organizații scriitoricești, având ca scop cuprinderea și stimularea scriitorilor de limbă română în promovarea creațiiei literare și apărarea drepturilor acestora.

Acum, după atâția ani, putem spune că inițiativa noastră a dat roade. Liga Scriitorilor Români are, în țară și străinătate, 38 de filiale, editează 18 reviste și a tipărit peste 30 de antologii și anuare, dintre care și prezenta antologie ce cuprinde scriitori Buzoieni născuți pe meleagurile legendare scăldate de bătrânul râu Buzău, oraș ce se află pe malul drept râului Buzău în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată..

Acest florilegiu în care descoperim nume de scriitori buzoieni, membri ai filialei din această zonă a Ligii Scriitorilor este o pagină de istorie literară ce se scrie sub ochii cititorilor. Este un imn dedicat Limbii Române – Patria care unește spiritul Scriitorului roman, așa îl putem numii în anul când întreg poporul sărbătorește Marea Unire, moment când în 1918 toate provincile românește s-au strâns în matca lor firească. Poeziile publicate în paginile cărții se încadrează în diferite curente literare în care se cultivă poezia, oscilând între clasicism, romantism, simbolism crepuscularism, onirism și postmodernism. Având în vedere că denumirea acestui fel de exprimare umană, care este poezia, ce vine din cuvântul grecesc poiesis ce are sens de “facere” sau „creare”, putem spune că genul liric exprimă trăirile eului uman.Spre surprinderea noastră descoperim poezii scrise în stilul ermetic, obiectual și ludic., dar și cu elemente mai noi fracturiste și deprimiste. Însă poeziile, în general se mențin în limita clasicului și al curentului proglomodern, teoretizat de Al.Florin Țene, și care respinge mâzga postmodernismului, fiind o întoarcere, pe jumătate la poezia clasică și tradițională. Acest fapt ne face să apreciem că diapazonul exprimării poeților: cuprinși între coperțile acestei bogate antologii, vibrează în limbaj poetic divers, de la catren, distih (tautologic), dactil, lamb, vers alb și liber, poezii cu rimă, anapest etc.

Acest florilegiu de poezii, proză și o scurtă prezentare a autorilor, mă face să repet ceea ce spunea Henri Van Dyke:” Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc timpul este veșnicie! “

Paginile rezervate articolelor, eseurilor, poeziilor, a prozelor, care vin din latinescul prosa, evidențiază polivalența evantaiului de stil și mod de exprimare al scriitorilor de expresie română. Acest fel de exprimare al ideilor în forma obișnuită a vorbirii poate fi epică, adică narează ceea ce scriitorul omniscient știe tot ce fac personajele sale, iar în cazul prozei realiste se identifică cu autorul.Articolele, eseurile, repșortajele, cuprinse în acest florilegiu, naratorul-personaj povestește o întâmplare în care este implicat direct, participând ca erou literar în succesiunea evenimentelor; dar sunt texte în care naratorul este confident căruia i s-a relatat povestirea ce, la rândul său, o istorisește altor personaje sau cititorului; naratorul poate fi, uneori, și mesager, transmițând mai departe auditoriului din text povestirea, întâmplările, evenimentele pe care le-a aflat el și le știe din alte surse.C-am astfel de elemente descoperim în narațiuniile autorilor:

S-au scurs câțiva ani buni, și iată, că Filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români condusă de scriitorul Dumitru K Negoiță editează o Antologie cuprinzătoare ce se constituie într-un bilanț al unei activități bogate în slujba culturii române pe meridianele mapamondului.

În condițiile fenomenului de globalizare există pericolul asimilării, estompării și marginalizării culturilor mici de către culturile mari, a căror limbă se impune în comunicația internațională.Sesizând acest fenomen Buzău, prin domnul profesoară Dumitru K Negoiță, cu ajutorul membrilor săi, au organizat multiple activități culturale, în capitala județului.

Am mai spus-o, verbal și în scris, că o cultură nu se apără, fiindcă o pierdem, ea se cucerește prin promovarea valorilor autohtone în culturile altor popoare.Numai așa putem să salvăm tezaurul cultural moștenit de la înaintași de tăvălugul globalizării.În acest sens un rol important îl are și Biserica cu care, deocamdată timid, Liga Scriitorilor colaborează în comunitățile românește de pe toate meridianele Terrei.Parafrazându-l pe Andre Lalraux, secolele viitoare vor fi creștine sau islamul ne va cucerii prin teroare și Europa nu va mai fii? În acest context un rol important îl au organizațiile nonguvernamentale, cum este Liga Scriitorilor care prin membrii ei și având o conducere dăruită culturii, în cei zece ani de când ființează a promovat creațiile literare de bună calitate nu numai în zona de competență, dar și în străinătate prin diverse colaborări la festivaluri, concursuri și acțiuni culturale.În lumea de astăzi, pe mapamond, în cele 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se înțeleg între ei grație și înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere. Continue reading „Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău” →

Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii

De când e lumea un lucru este cert – adevărul mai devreme sau mai târziu vine la suprafață indiferent de circumstanțe, indiferent de timpul trecut sau prezent. Noțiunea adevărului, aparținând atât conținutului obiectiv, cât și relativ, oglindește în sine efectele sau faptele acelor întâmplări care au existat în realitate într-o anumită perioadă de timp. Așa fiind, realitatea, ca proces al istoriei umane, reprezintă în sine fenomenele concrete ale acțiunilor realizate de către individ în cadrul unei comunități. Ca să nu exagerăm și să nu facem prea multă teorie din acest lucru, constatăm în mod evident că viața umană este încercuită de acțiuni ce sunt proporționate cu materia reală a existenței, aceasta având legătură directă cu conștiința omului care se prezintă în propriile ei valori și însușiri, cât și în afara acestora. Deci, totul este o filozofie care cuprinde „știința constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale despre lume și viață”, explicația dată aparținând dicționarului explicativ român. Însă trecând de la teorie la practică, cunoaștem că existența vieții umane traversează și se intersectează prin conținuturi atât cu efecte pozitive, cât și negative, prin conținuturi care bucură sau întristează, prin conținuturi care înaripează sufletul uman, dar care și distrug sau duc anticipat viața umană la pieire. Așa zis, trecând la exemple concrete, vom încerca să prezentăm o realitate din societatea moldavă care a avut loc pe parcursul ultimilor trei decenii, cu precădere pe parcursul ultimului deceniu. Luând în considerație faptele reale ale timpului ce s-au scurs prin această perioadă, atunci vom înțelege cât de dură este existența omului într-o comunitate în care noțiunea „adevărului” a fost mereu împotmolită și batjocorită la extremă de mâna omului-putere, iar masele fiind mereu victima acestor realități provocatoare, acestor realități nespus de dăunătoare pentru spiritul uman.

Societatea moldavă într-o continuă luptă pentru existență și supraviețuire, mediul social al acesteia fiind suprasolicitat de acțiuni ce sunt orientate în mod intenționat în a schimba mentalitatea concetățenilor sub o formă cât mai distrugătoare, în centrul acțiunilor și faptelor respective fiind clasa politică și de guvernare care și-a manifestat puterea în cel mai deliberat mod, fiind ca factor de influență negativă asupra întregii societăți. Anume clasa politică, cât și întreaga clasa dominantă a fost cauza tuturor dezastrelor sociale și economice care au condus societatea basarabeană către un infern real, unde prin dezordine, indiferență, confuzie și trădare viața cetățenilor a devenit un chin adevărat plin de mizerie morală și materială, o existență foarte greu de suportat. Prin dorința de a domina integral puterea statală regimul de guvernământ de mai ieri, arhiplin de orgoliu, îngâmfare, vanitate, minciună, lașitate, lipsă de cultură și tot ceea ce cuprinde înțelesul cuvântului de a fi autoritar, în timp a reușit să distrugă o societate care voluntar sau involuntar, de frică și intimidare a aplecat capul și s-a supus tăcut autorităților centrale/locale dominante. Cu un egoism exagerat pentru propria piele, sistemul respectiv a fost capabil să masacreze și să demoralizeze complet masele, în mod aparte pătura de jos a societății, cu precădere absolută populația din sectorul rural care este integral dezinformată despre realitatea existentă și este adusă la un nivel cât se poate de jos al degradării spirituale/culturale. Nu este exclusă din acest scenariu nici pătura intelectuală a societății, care, cu mare regret, prin dorința de a avea și ea o situație materială cât mai bună a devenit slujitoarea orientărilor politice. Prin urmare, într-o astfel de societate unde totul este orientat doar către acumularea de averi exagerate, de bani și putere, atunci valorile umane supreme (precum adevărul, integritatea morală) nu mai au teren pentru existență, iar capacitatea omului, omului-putere de a gândi în mod civilizat nu mai este o prioritate la ordinea zilei. Fiind așa, fără îndoială că mediul social moldav după mai mult de două decenii sau aproape de trei decenii de existență în asemenea condiții s-a dărâmat complet, a devenit un centru al fărădelegilor și al cruzimii, un centru real al sălbătăciei și al desfrânării, un centru real al prostiei și absurdității umane, un centru real al degradării și inculturii. Deci, s-a ajuns acolo unde suntem astăzi, o societate plină numai de „păcate” – aproape complet depopulată cu o rată a migrației extrem de mare (datele BNS, la începutul anului 2019 în Moldova locuiau 2,68 milioane persoane; pe când se presupune că aproape un milion de persoane au emigrat în afara țării), sărăcită la extremă; istovită de puterea politică care a ruinat integral statul din punct de vedere financiar, economic, etc.; coruptă pănă în măduva osului unde pătura de vârf a clasei dominante/politice/de guvernământ a devastat în mod barbar orice ramură a economiei naționale; degradată și demoralizată unde masele s-au îndepărtat prea mult de valorile morale și spirituale decente, nemaivorbind în acest sens de clasa dominantă/politică. Clasa de guvernământ de până mai ieri, fiind mereu într-o lupta continuă doar pentru putere și nefiind absolut deloc pentru a crea unitate și bunăstare socială pentru concetățeni, a limitat și a egalat totul la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave. În toți acești ani de independență au existat prea multe partide politice (din 2016 și până în prezent se înregistrează în jurul a 46 de partide politice), mulți deputați în organul legislativ al țării – Parlamentul (101 deputați pentru o țară cu o populație de 2,55 mln, fără teritoriul din stânga Nistrului și municipiul Tighina, recensământ 2017), multe guverne (15), președinți de țară (8 președinți în anii de independență), însă aproape nimeni nu s-a străduit să realizeze ceva bun pentru omul societății moldave. La orice etapă a schimbărilor sociale/ guvernamentale/ prezidențiale/ parlamentare la ordinea zilei a existat doar interesul personal al politicienilor și guvernanților, aceștea nevăzând nimic ce mișună în jurul lor, aceștea nevăzând factorul principal și anume: că în afară de ei și pe lângă ei în această societate mai există și o altă colectivitate de oameni – poporul care are nevoie de susținere și îngrijire morală, financiară, educativă, culturală etc. Astfel, cu obiectivul principal bazat numai prin sindromul averilor, banilor și al puterii, clasa de guvernare și politică de până mai ieri, cât și majoritatea funcționarilor publici au dezvoltat în stat o patologie cronică cu abateri grave de la moralitate și abateri grave de la obligația de a lucra în interesul și binele societății. În toți acești ani, dar mai ales în ultimii opt-zece ani totul s-a derulat ca într-o poveste de groază, însă realitatea a rămas destul de prezentă în societate, adevărul fiind „că anume omul, omul puterii a fost capabil să formeze această reală imagine, cu consecințe aproape apocaliptice”. Da, anume omul puterii de până mai ieri (până la instaurarea noului guvern din iunie curent) a demolat totul, în final rămânând doar mizeria și degradarea morală care a supus complet societatea – o stare de extremă sărăcie a populației (R.Moldova plasându-se pe locul întâi ca cea mai săracă țară din Europa, 2018: https://www.thepoc.ro/10-cele-mai-sarace-tari-din-europa-in-anul-2018-clasament-actualizat/ , dar și una dintre cele mai sărace țări din lume. Conform datelor statistice și a Bancii Mondiale 68 la sută din populație este la nivelul sărăciei, iar 16,6 la sută sub nivelul sărăciei absolute); o situație socială insuportabilă în care nu se mai putea trăi unde drepturile și libertățile omului erau destul de limitate; corupție la cel mai înalt nivel, factorul principal care ține în captivitate statul și poporul în sărăcie (În clasamentul european pentru anul 2018 Moldova fiind plasată pe locul 3 ca una dintre cele mai corupte țări din Europa: https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/ , iar în clasamentul mondial ocupând locul 117 din 180 state prezente în clasament: https://agora.md/stiri/53980/republica-moldova-s-a-ridicat-cu-cinci-pozitii-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei); criminalitate organizată, justiție selectivă, inechitate socială la cel mai jos nivel, tortură în instituțiile privative de libertate, (https://www.dw.com/ro/departamentul-de-stat-al-sua-despre-moldova-deten%C8%9Bie-arbitrar%C4%83-tortur%C4%83-oameni-uci%C8%99i-%C3%AEn-arest-%C8%99i-corup%C8%9Bie-la-nivel-%C3%AEnalt/a-47935934-0); nivel de cultură și inteligență al politicienilor și guvernanților destul de jos; politicieni fără verticalitate morală și fără concepții transparente în a administra societatea; politicieni dornici numai de putere și cu cerințe private în a domina statul și de a impune maselor ascultare și tăcere, etc. Cu trecere de la o guvernare veche la una nouă, putem spune că ipocrizia și obrăznicia fostei clase de guvernământ nu a avut limite, iar cultura acesteia a fost una care a indus numai în eroare, care a înșelat și care a abuzat de buna credință a poporului, masele fiind influențate cât se poate de negativ de un populism fals care totul a fost contrar adevărului. Ideologia politică a administrațiilor precedente, cu întâietate a ultimului guvern din partea democraților, a fost de a menține poporul cât mai mult în întuneric, în sărăcie, degradare, dușmănie, fără a-i oferi posibilități în dezvoltarea umană, socială, economică, culturală, în acest mod sfidând identitatea întregii societăți. Prin conștiința primitivă și egoismul exagerat față de interesele personale, puterea administrativă din ultimii ani s-a transformat într-o putere dominantă care pur și simplu a sugrumat existența normală a poporului, în mod aparte, a poporului român basarabean. Această putere și-a batut joc în mod deschis de popor, realizând fapte ilegale ce sunt lipsite de orice integritate morală. O asemenea clasă politică și asemenea guvernanți statali au existat ca într-o lume aparte unde nu au văzut și nici nu au auzit absolut deloc glasul poporului, iar acțiunile pe care le-au întreprins de-a lungul anilor, mai ales din ultimii ani, nu s-au încadrat în nicio limită a moralei umane. Toți acești politicieni și guvernanți democrați au creat legi prin intermediul cărora au Continue reading „Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii” →

George ANCA: de m-ar ierta Kabir

necroză femurală aseptică Bachelard Csomo descriindu-te statuie lăsându-ţi vederea spre India în spate cu Universitatea Petru Maior e prea tânăr să-i spun că sunt român dus-întors din Himalaia el acolo în eternitate la Darjeeling sau să i-l scriu tinereţe Tibet cu struguri daci maghiari toate lucrurile sunt mamele noastre caietul de sanscrită cu notiţe tibetane sună Plata bându-şi cafeaua cu Mob uitasem de american în Mureş romanticii de-a valma întorcându-se-n noi transilvăneni cu spatele la regat statuia ta cu faţa spre răsărit ne deosebim prea ponegriţi dinăuntru nu mi-e a pleca a rămâne pe soare şi-n parcul copiilor şi tibetanii cât să ne liniştim patriotismul pe exprimările carismei zero doi cu cravată nu ne mai putem desaluta căluţii tot văd bradul ştiind după cetini statuia misionară a lui Csomo peregrin un fum albastru pe verde scrie aum accente conotate curajului bătrân a ne băga în seamă încă fără de moarte statuia te aşteaptă tot în Pietrari Builă nu noi ne-am strâns poeţii picaţi a se constrânge în paralel decarul aici antologie vorbii şi cu nevasta pe bancă lângă Csomo în drumul spre înaltul bisericii reformei urâtul fără mine să mai trăim Peorii cum i-ai lăsat ori dânsul Cristinei pe robot să-l sune sau teroarea cu lene-americană ex orient din vestă ţesută auzite îmi iau tainul csomic prin Bucureşti trecând cum statuat iar norul a-mi duce doritura cuvintele hispane din firul cornelin Rodrigo viitorul botez pe la coride am tot sperat să mi te-aduc aminte nume ce mi te interzici nu litere mai multe de numele Ram ca să nu te ştim din versete mă întrebasem cum îmi spusese că nu te putea ţine copil greu lotusul şi nu te mai găsiră nici hinduşii nici musulmanii să-ţi dai seama câte versete ai în Adi Granth Sahib şi numele numele nu mi-l nu mi-le milelor de memoria asta cum moartea mi-ar fi uitarea şi a celelalte şi tu făcuşi începutul cum ar începe uitarea cu Dumnezeu n-o să am ce-ţi povesti din Târgu-Mureş un transport ca al Mănăstirii dint-un Lemn ce primise invitaţie în Washington rămâne să se mai şi publice om fi sancţionat aici cotruţa de m-o căra acasă noaptea bun de culcare în albie limpezi Drăgăşani cu Gib mormânt mă toropiţi şi pe mine în curte cruce cu basorelief testament lui Vlădescu ori urmaşului şi primarului de la cetăţean de onoare în spatele blocului la Topârceanu cu americanul azil de actori cromagnon ne şi revedem vulnerabilităţile respectabilitatea pe compromis ăia or fi zis că trăsesem ceva înainte explică-mi morbiditatea diplomaţilor americani prin Mureş ar trebi să te cunosc rege călăreţ Liviu de nu te-ai face swami adio Eliade şi vei îmbătrâni silvan diploman cum viza de India bate America se defulează şi ei pe cine pot îşi tutuie studenţii profesorii în Bucureşti eu cu fetele teologiei târgoviştene nevastă-mea nu-mi dădu nicio veste am ajuns noaptea am umblat singuratic pe corso până la Conti rezervarea anulată nu se ştie de cine că rezervare la cămin că mâine două nopţi dormite strident nici aşa nu se prea deschide cu cheia unde ţi-or fi pensiunile mai mult francezi şi japonezi breakfast pe neanunţate dădea bine americanul i-am spus Luminiţei ceva în familie cu excepţii ca mine covor preotului catolic de la Roma Cistelecan l-a adus pe Staparo pe post de mumie fiecare din lemnul lui eu cu bhakti încarnarea-avatar a lui Rama din Vishnu om la Valmiki dumnezeu la Tulsi chiar Tulsi dumnezeu pentru unii maRAMAra Shivo hum Gayatri Rudra în Eliade soka-sloka-melancolie-vers-Valmiki-Eminescu subiect în temă necreştină muream ca şi acum neamintindu-mi poetul ca Tulsi meciuri pierdute n-am răbdarea aia nici mijloacele să-i explic temporal-conceptual împreună v-am spus lucruri noi şi faceţi pe niznai strigoaica recitând Eminescu călare Avram Iancu între biserici calul se uită la noi în jos tichia lui Tudor Vladimirescu plete comune după decapitare tu pe prispă supărat pe împărat hrănindu-te din primitul cult flămânzi morţi până la înviere cea mai mormântală statuie dinspre catedrala ortodoxă românească vă iubesc Avrame şi Şandore pentru moţi şi tibetani statui spate-n spate cetate eclipsă vitejia până-n Tibet am mai văzut americani albi cameleoni daltonişti poemul lui Iancu în Târgu-Mureş după cenuşa lui Eliade în celălalt neant ce te faci dacă nu eşti poet am sărit peste Lucifer în Ovidiu că vă povestisem ce nu mă inspiraţi până la urmă nu de primire era vorba lume circumspectă înspre sud umbra peste trandafirii albi m-ajunge Rosenberg Westfalia benvenuti tu te uiţi la perechea dimpotrivă singur bănuindu-mă că n-am fost tânăr extirparea epicului n-am ştiut de ce m-am dus în Washington cum aş afla ce Continue reading „George ANCA: de m-ar ierta Kabir” →

George ANCA: Starea de liniște

Vedeţi-vă de contextul interbelic. Mâine o luaţi de la capăt. De-oi isprăvi şi pagina asta, de nimeni citită, mai ales necitită de mine. Am auzit ce n-ai spus. Fumul cât îl iubesc. Nu-ţi mai da aşa, că de-aia-ţi ies zăbăluţe. Pară-ţi bine de ilizibilitatea premeditată a scrierii. Şi n-ai avut timp să deschizi tomul. Calcuri interioare, cinstea dinaintea politizării (mor a cădea în poncife conştiente, intelectualizez reluctanţele delicateţei întâmplătoare). Antifraţi. N-am nimic cu nimeni, de copil. Ţigană justiţie a iadului, teze şi extemporale. De lume nefiind capabil, o urăsc şi eu ca omul.

Uite cum îl priveşte clarinetistul. Douăşpe pulovere am spălat şi o bluză. Danseze după internaţionala. Rajasthanizare. Joc de oase. Reîncarnare zero. Osteofit. Mi-au luat-o razna muşchii, am gândit mai bine în somn, oricum, fericirile, makarios, ananda. Un copil mi-a zis, îmi bag pula-n mă-ta, ai greşit numărul, mi-a luat piuitul, n-am mai ştiut ce să mai zic, asta se-ntâmplă în oraşul nostru, printre ruine, îţi dai seama ce mediu.

În Caracas, columbieni nemarquezieni şi un francez. Şah prin descoperire. Ai pulover roşu. Fie-ta a ţinut cu tine şi uite că nu stăm de vorbă, Jane, strigi, clo-clo, iar Jane, bum-bum. Madam Leibovici ştia că tu nu duceai găinile la haham, le tăiai, luai banii, dacă te prind jidanii mei, te omoară, ţi-a zis. Evitarea de sine mi-aţi învăţa-o din renunţarea princeps. Nici lanţul nu mai rentează. Aţi greşit vâltoarea. Pedagogia ai trecut-o, filologia e bună, dar să ştii ce vrei, hai că mă duc, zboară cu o umbrelă. Schimbările nu mai sunt de noi, nu mai suntem de ele. Copiii şi ne-au luat-o înainte în blazare. Uită-te şi tu la bulgari, ritmuri caracase, case luxemburgheze.

Am învăţat-o cum să rupă mâinile colegelor. După carieră, funeralii. Te văd la politehnică, la aeronave, cât eşti de înalt, nu toată lumea vrea să se facă doctor, poet. Cum e cu artele plastice, fanatici şi pile etnice. Mă superi şi te supăr. Creierul o fi având dreptate în veşnica-i temniţă pomenire, morţi număraţi numai de morţi din fir a păr. Rockerii vin la şcoală cu şoferi personali. Spălatul vaselor mi-a făcut foame de murdărie. Mesteacăne, nu mă umbri alb. Mesianismul bumerang şi alţi canonici sufi. Te-am visat film pustiului, mă înşelai cu pustiul vecin, homeopatul ţi-a trântit uşa în nas.

Greca fides, nula pides, capilaritatea socială, jumătate din viziri, albanezi, inclusiv Sinan. Revoluţia imagologică a exilului din Paris, 1848. Nici eu nu văd departe, atunci să ne apropiem. Lup virgin mieilor pater. Portrete şterse pe strasse. Nu se găsesc coşciuge în Slobozia. Salve/Salva Parvi/Parva Romuli/Romula Nepos/Nepos. Ultimă primordialitate, pliseuri populare, nuduri în luptă. Perdea albă, jumătate întuneric.

Ucid pe zece dolari, prieten, atunci te ucid gratis. Ce ne costă un gest, gata, am terminat, ba încă. L-ai asasinat asasinându-mă, arcada umflată de stafii, visai zgomotul gemului de vişine. Hropanova nu prea auzea şi nu auzise de Rusoaica lui Gib. Singurătatea lui Onisifor. Antonescu la ingineri. Imagologie paramilitară. Copiii nu ştiu mai nimic despre părinţi. Când mi-a murit prietenul, nu crezuse a fi chiar drumul, drumul nici acum nu crede a fi chiar moartea-i. Toţi suferim cum suferă drumurile astea ucise într-una, nici nu mai facem deosebire între trecători şi trecătoare.

Fata asta, dacă umbla cu un ungur, o detestau şi ungurii şi românii. Te-ai dus cu nevastă-mea în studio. N-am picioare frumoase. Stăpâna era de părere că aşa iubeşti tu. Chiar avea nevoie de sanscrită. Naşul a avut un accident. Făcută dragoste când nefăcute mai toate. Speranţe de artă lăsate în pace. Camionul călcându-mă. Care-o fi la rând. Pe tine nu te îneacă teiul. Căldura tropicală anihilează şi mireasma crinului păianjen. Greu de lotuşi, pulberea ochilor, prânzul violului, anii postinzi, veşti din mintea capetelor căzute.

Ce-am decăzut de la propoziţii, şi mai visez compoziţie. Mi-ai închis geamul, că e prea mult curent în casă. Facem şi revoluţia, faceţi-o dumneavoastră. Clubul celor fără mamă, inaugurat. Du-te şi te îngroapă singur în Singapore. Gata fregata, Pascal în flăcări. Flaut filmat din spate, în plan îndeprtat, profil feminin, ochi închis în ochi închis în ochi închis. Expoziţia ceramică de viruşi, preferi azteci, e o nebunie să fii om, sarea am iubit-o. Cristina lucra muntele Fuji de pe o vedere pe porţelan. Fereastra spre prieteni verzi, urcasem roşuri aziline. Să dărâme foişorul, nu, că e monument. Kipling, pe Mântuleasa. Sub foişor, spre insulă, pilotul de război de-a ucis marinarii de pace.

Pe Ornamentului s-a pus ploaia. Fie-ţi gândirea nemonotonă, ţipătul Asiei, fără fulgerul serii, neconsolându-te, sfârşesc în tine, din când în când, azi de la sine, tunetele aşezându-se bolbotinelor, furtuna cea mai noroioasă. Frunzişuri frunţile punctate la mir, tilaka întru Durga, ananda comanda Olanda, reunoştinţă sunetelor, fumul înghite iatagane, silabe către cuvinte, ochi cuvioşi în duh, îţi place muzica.

stare de linişte

stare de linişte foşnetul plopilor umple-l agale

păsări înfoiate pe muchie tăişul zale

ce de sfârşire apele peritonitei prezise zică

haramul întors zadarnicei fugi fulgerând furnică

te-ai supărat pe crab mi s-a părut că luni

treisprezece iunie o mie nouă sute şaptezeci şi trei suni

o fi fost altă zi de aici a ieşit scandal copii

cum vă petreceţi clipele cu zodii prostind vecii

Continue reading „George ANCA: Starea de liniște” →

George ANCA: Avatar

Elisabetei

A doua mână neagră. Carisma satanică. Şeicarişti. Nu se iubesc unii cu alţii. Corpuri găsite în orezării. Tubi. Crazy. Ştampilime. Spelled out in full. In personam. Pensan Deiseen. Purificare pupătoare de trădare urlătoare. Chiar linşată ordinara dracului. Pământul va răsuna de lemnul coşciugului tău. Zvârcolacul. Transformarea de sens. Părintele cuceritor x. Firul de mătase. Zombiţi, vă rog. Abisul. Bastarzi convulsivi. În zorii zilei de duminică. Plătitură. Răneşti aproape de moarte. Împuşcă-te. Mai bine plecaţi la pescuit. Teroare, şi Puşi nu mai sună. Frică de ce va urma. Surda pe mormânt. Gubernare. În faţa unui pod rupt. Alchimie inversă. Rostros de mujer. Drosofila. Plictiseală etică. Poluare psihologică. Dacă-i dăm în cap lui ăsta. „Pe culoarele infinite ale regretului meditativ suprem, să decizi cu aplomb uciderea semenilor.”

Voinţă gongorică. Alarma bolnavilor. Cumpărarea la speculă a societăţii. Ajugem să ne omorâm pe străzi pentru nişte inconştienţi. Teatru de luptă. Şomoiog. Blegalitate. În mod elementar. Nu puserăm noi piesele, ele ne căpăcesc de te zbughesc. Nu eram la mare, te chemam la indieni, nu veneai, venea Pasi. Nu-ţi dă dezlegare la peşte. Eşti fugit de la circ. Lupta răului cu el însuşi. N-am înţeles unde era Franco. Intraductibilitate. Reputaţie Chivas. Cheie ramayanică. Ţi-au căzut ţiglele, înghiţi termometre. Eşti pe opiu. Noi nu existăm. De domeniul nopţii minţii. Gura plină de aşchii. În gerunţi. Cernăuca, seliţa, suliţa. Iar lipeşti afişe.

Nu te mai speria, îşi consumă teroarea între ei. Singură şansă, autodenunţul. La vânat şi încasat. Au dispărut comicii. Scena are un scop. Prazul şi fasolea. Afară plouă. Dispai. Mi-am adus aminte că am 69 de ani. Marea în crimă la circ. Dacă nu luăm măsuri, în viitor ne vor conduce intelectualii. Amprente pe arme. Concentraţionare alb-negre pe retină. Memorie tir. Nervozitatea sarcinii. Pitagoricienii mă pedepsesc. Teroarea terorismului. Viterbo. Ca la Iaşi. Michel Telo: Ai se te eu pego.

Ne certăm cu apropiaţii, cu cei din familie, cu prietenii, cu necunoscuţii. Prin anemia ochilor, cercurile negre călăresc fiinţa carenţei de fier. În cânepă cu voi. Inamicul şi-a ferit oştile de insolaţie. When the line is crossed going west, the date is advanced one day; when crossed going east, the day becomes a day earlier. Cei care închid şi cei închişi. Spovediţi-vă voi la călugări, şi nu mai ajungeţi să vă împărtăşiţi. Ca pe vasul olarului le vei zdrobi neamurile. Mărimu-te cu mărimuri, fericimu-te cu fericimuri, purtătorule de chinuri.

Incendiu răsculativ în Muntele Frunţii. Vorbe pe din dos. Sonetele catehismului printre personaje domestice. Versete satanice copiate din manualul revoluţionarului. Vă lasă fără moaşă. Scufundiş. Les comparisons. Veste tristă, e un mare actor, nu ce spune, ci cum spune. Divina Relay. Ray. Mercur intră în Fecioară. Caietul de vedenii. Miros de citrice. Comportament ondulatoriu. Voalul fecioriei. Empatie infra. Pe când scriam la Ratlow.

Erai la saloane, redundanţă avatarică, micşuneaua din urmă. Ia avans de-o ştafetă, două, apare, piere, altă culoare. Aş prinde-o, m-ar aprinde, Rusoaica de-o citeşte Nana, doamna Ratlow. Mai greu pentru o femeie. Da, da’ e shakti. Alkyon-pescăruş-goeland. Golf înapoi peste hohot. Deodată n-ai mai simţit marea. M-ai învăţat să înot. Îţi imitam caligrafia. Erai dom’ şef. Dinainte, două blonde gemene, le-ai ajuns, una căruntă, mama. Vii aicea la mini şi toate româneştile. Limbă veche, întortocheată.

Dumnezeul nostru a fost un Dumnezeu al războaielor şi numai oştile ne-au mântuit capul (Coşbuc, 1889). Începutul din Eclipsa. Totul va fi pe întuneric (sora Lucia). Aşa cum există un teatru de poezie (G. Călinescu). Lucram la Turner (Sorin S.). Cruce în loc de casă, bordel, punctum. Cruciada copiilor abia acum se pregătește (Nichita Stănescu). Facem teatru de poezie (Puşi).

Daca aș fi spus „păcătos”, l-aș fi alintat… Multe vorbe ți se vor aminti (Otherwords). „Natașa mulge văcuța. în lac se vede invers.” (Panacea). Ce este sub un milion nu există (Death 45). Gavarit .. Maskvaaaaa … (Paraipan). Domnilor.. ne vedem în Vest. (Comunistul). Pichetarea poate fi bună daca se face în liniste. (VaI II).

Iulie 2012

Noaptea ne apucă pe toţi disperarea aceea ce mântuie, după credinţa fiecăruia dintre noi. Nenorocirea este că nici ruina şi nici ieşirea din impas nu se mai isprăvesc. Ne socotim fericiţi că măcar (noi) rezistăm fără voie la lovituri foarte puternice, cum ar fi suma viselor.

Bătrânul dresor de câini muri după ce-şi cumpără lapte. La două zile, îmi apare înaintea ochilor, luând cotul: dricul gol, în ceaţă. Dacă ajung în rai, vreau să privesc în eternitate dricul gol.

Unde te duci, domnule? Acasă, pe Orzari. Muncim până pleznim şi n-am ce mânca, vezi că sunt bătrână. Hienele nu se satură cu bundărele de porc.

Râsete, transpiraţii. Ascensoare, grohotiş. Sonetul de Shakespeare nu mai are timp să fie lung cât Ţiganiada de Budai. Petronia a plâns în oraşul săsesc.

Omoară-mi-l, că păţesc rău. Liber în Dumnezeu. Ierni fără foc. Ceai cu uşa deschisă. Niciun fir de praf pe munte. Somn la opt paşi de culcuşul ursului. Baia în apă cu floare de fân. Capre stricate de lupi. Porumbeii de şes.

Ai 82. Haine de culoare deschisă. Servitoarea ce ţi-e aşa de tânără. Că n-ai trăit pe dedesubtul pământului. Te-ai întâlni cu Achim, cu toţi Achim Makarovici, de care persoana domniei tale s-a lovit în masă. O fi ajuns pustnicul Ştefăniţă în munte.

Mă plâng lejer de Petronia. Îşi admiră inconştientă halatul. Dorm urşii, jumătate mâncaţi. Pustnicul iar nu şi-a aprins lumina. Îl voi ademeni îndărăt, să i se facă milă Petroniei.

Ce se întâmplă aici? Nimic, sunt treburi personale. Unde vă treziţi? Între zidurile cetăţii petroniene. Vino acasă. Pe cine am de hrănit, cui am onoarea să-i găsesc ajutoare? Atunci nu veni. Copilaşul fiicei mele are orele lui de somn şi toate celelalte.

Petronia, fii cu grijă, apără-te şi vino cât poţi de repede. Voi fi lipsit de onoare dacă ies din casă şi vin eu la tine, în loc să mă duc unde sunt aşteptat. Uite, plouă, doamnă. E şi ceaţă, e şi oraş. N-ai ieşit niciodată pe o vreme ca asta. Vântul suflă ca peste lumânări.

Binaua învinovăţeşte nu poporul, ci pe pustnicul de-l socoteşte sălbatic şi neînsurat. Pe smintit îl ruşinează. Pe biata Petronia o plânge neagră. A mâncat o coajă muiată în cafea neagră. A râcâit în cărbuni, a pus de mâncare, spunând, ce trebuia să plece?

Sunând ca într-un teatru din acelaşi downtown care n-are teatru. Nici surzii nu sunt scutiţi de ordine vorbite, în lumea completă, din care a pribegit pustnicul Ştefan. Ci însuşi adus cu forţa prin omăt, de sus, de pe platou, în casa fostului morar, văzând-o, după treizeci de ani, soţia morarului i-a apărut ca prima oară. A intrat în panică.

Provizia lui de mere sălbatice emana din întuneric mireasma pură ce-ţi provoacă pofta. Te stăpâneşti, însă, ca spre a cerşi milă de la unul de care ţi-e milă, chiar fericindu-l a trăi aproape de cer, acolo în munte, sub luna gata să se prăvălească. L-au distrus, de Anul Nou, chemându-l jos să danseze dansul pustnicului, de-a pornit-o pe urme vechi încălzite de sobe, mai-mai să ajungă un fel de biet artist, predicator spontan, mereu îngrijorat de casa lui nepăzită. Îi furaseră puieţii, puteau să-i batjocorească şi merele sălbatice.

La ce i-o mai fi iubind atâta. Treaba lui, eu nu sunt vinovat. Caută ceva prin provinciile ţării. Statornicia românului. S-o fi mişcând doar. O să văd ce-o să iasă. Îi stabilesc o întâlnire, apoi alta, şi o s-o iau o dată şi pe Petronia.

Dacă în visele urâte, asupra cărora nici biciul, nici puritatea n-au putere, asemeni tinerilor dormind cu semnele uniformelor pe ei şi gemând trişti în somn după dorinţele esenţiale, el ar fi lansat chemări de neauzit, confundabile cu fenomenele sau, după expresia unui fost croitor ajuns om înţelept, cu crimele naturii, blândele crime ale naturii, atunci am spune, încredinţaţi de adevăr, că nu mergea nimeni de bună-voie, de plăcere, din interes, din curiozitate, pentru a cunoaşte, spre a privi noaptea stelele deasupra stânilor, să plângă după morţii odăilor, şi că toată lumea ispăşea doar, prin vârfurile ei, însăşi îngâmfarea de a fi recunoscut efectele binefăcătoare, adică normale, a tot ce se poate face şi întâmpla, chiar al viselor urâte.

Gândeşti în vis, visezi gândirea. Nu dai seamă, la trezire. Vei da în alt vis. Existenţa visului nu se câştigă, visul îşi gândeşte existenţa, basme, Petronia. Te întristezi gândind în vis domnule, poate cu dureri. Te afli cu doamna mat în mijlocul unei mulţimi de bal. Ai vrea să intri printre şirurile dansatorilor. Doamna, însă, a fost invitată de un personaj, uite-i, dansul nu se mai termină, îi pierzi, tragic, nu-i aşa? Gândeşte mai bine şi visează mai serios. Când nu ştii ce ai visat, crezi că ai gândit în vis. Şi îţi cunosc gândirea, pe atunci m-ai iubit în compensaţie.

Fiinţa noastră cea urmărită e gândirea visurilor. Nemărginitul gând, însă, se va fi aflând în visele fiinţelor ce nu se mai urmăresc în vecii vecilor. Ori să trăim, ori să nu mai murim niciodată, Petronia.

Încerc să pun ordine în ce a fost înainte. Ce-o fi fost? I-am spus să ne îmborăşcăim. El îşi căuta sufragii şi sufragete. La un gest frumos, de nevoie, l-am lăudat anunţându-l că mulţi vor locui în mormântul său şi că ar fi bine să încerce de a avea inima tot atât cât e mizeria noastră. După muzici ale ideii, am povestit povestea lui ispitit de idee cu pieptul gol, desfăcut să-l vadă gloanţele.

Asta a fost imediat înainte. Mai înainte privisem la televizor crucea cavoului familiei De Gaulle şi coborârea în pământ a generalului, frate cu fiica lui, la sânul închinăciunii-pământul. Până după partidele de şah pierdute, ezitasem să plec într-o călătorie, apoi am călătorit, întorcându-mă la vreo oră, clătinător, de-am deschis la înhumare.

Plăpândei închipuiri şi visului din noaptea trecută să le plângem de milă. Să-le. Am coborât nişte trepte, printre lume. Mama s-a desprins de lângă mine şi s-a îndreptat spre un prieten al meu, risipit prin mulţime, îngândurat şi cam suferind. Aproape erotic, încât mi se făcuse ruşine, să fi strigat disperată, „Andrei, de ce ai făcut asta”, sau, „Andrei, de ce ai plecat”. După cum a ascultat-o el, mi-am dat seama că nu era ce mă gândisem eu că ar fi. Nu era nimic. Nici nu ştiu, nu-mi amintesc cum era şi nici n-am putere să-mi imaginez. Dacă mi-aş cunoaşte visul, cândva nu mi-ar mai rămâne nimic necunoscut. Dar uite-te şi tu…

era într-o maşină condusă de un străin. Tanti I era într-o casă veche, cu soră-sa Lenuţa şi frate-su Nicolae, morţi. A vrut să iasă când a auzit oblonul de la fereastră. Nişte copii au dat cu pietre, îi ameninţă. Afară nu mai dăduse bruma. Pietrele n-au atins-o. N-am niciun dumnezeu, nici în somn nu-mi mai aduc aminte cum era dumnezeul meu, să dea şi el cu pietre, chiar de nu m-ar atinge, cum aş vrea, că ele-s veştile.

Aprindeam în voie focul. Fierbeau oalele şi la o scânteie. Mă grăbesc până în centrul oraşului, de curând a ajuns şi centrul lumii. S-ar putea să-ţi dau un telefon ultraimportant. Situaţia reală o să rămână un vis urât. Ce soare, ca o istorie în capul unui om bolnav, cu pereţi plini de icoane, cărţi încărcate de biserici, îndeobşte iubit, cu oarecare compătimire a extazului lumesc. Doamne fereşte să-mi convină cum se petrec aceste zile lungi şi suferinde.

Vitraliu al înseşi persoanei, sub veşti şi distracţii, în răceli necunoscute, pe rânduri de aştri, la dureri lunatice, peste clipe trecute, fără recunoştinţă cât de cât, dus de vreme, leşinat de apatie, cu doliu în creier, răguşinde de-atâta Continue reading „George ANCA: Avatar” →

George ANCA: Ne răzgândim

Ne răzgândim, asta e calitatea noastră. Pe 6 noiembrie, că pe 28 octombrie e meciul ăla cu Albania. Zarafu e cu chestia asta, ăla de 76 de ani. Ionescu-Gâgă zice că a fost coleg cu mine, ca să pară mai tânăr, Gâgă nu îmbătrâneşte, domnule. După filmul moscovit, că Alexandra, nu Nana, mai era una cu aceelaşi nume, da’ mai mică, e, când ea nici nu se născuse, mie-mi ziceaţi de trei ani Nana, cum îşi permite ea să-şi zică tot Nana. Tocmai, pe mine nu vă certaseţi. Care parcă nu te-ai certa pe nimic. Mă, tu nu cumva-mi spui că sunt bune (scrierile) pentru că-mi eşti tată. Deh, am scăldat-o, poate fi şi bucuria de tată văzând că scrii cu talent, nu ştiu ce ţi-am spus, aşteptam tramvaiul şi gata, cum şi acum abia îmi dau seama de plopi, mai mult salcia. Altfel, bună parte din privire, când scriu la jurnal, vorba ta, în bucătărie. Codiţele de negresă ce ţi le-a mai acceptat maică-ta, pe neseducţie, ce ultragiată de scandalul Măriucăi către maică-sa, ba că n-o mai primeşte pe aici. În butelca verde, apă o fi, magiunul, scrumiera, pachetul de Bucegi, două miele ţucăre în faianţă, pungă agenduţa, farfurioara sub furculiţă, bricheta, anafura dispare mestecată.

Pierdere de condei. Prietenul Danei, dus, şi ea, oceni priatno. Soare de leşin, ce-oi fi cântând la cor, de bizantin, oh, Platon-Kant, şi înapoi la Noica, ăia (care?) crapă. Unde mi-o fi tunica, să nu trezesc câinele, fac frigul încă. Vise masacrante, nu ne putem fi visele, îi spusesem tremurânde-i văduve (referatul de propmovare pe o „muncă care”, ce dracu, „activitate care”, a evita cacofonia, semnez eu, nimic, ciorna nu-mi aparţinuse, frumoasă doamnă, dispăruse propunătoarea ca la iubire, păreri de rău în despărţire, disparităţi de stagii).

Poate unde-o fi vorbit cu nea Romică, mă sună, şi-a schimbat numărul, să nu-l mai dau la nimeni, e oarecum secret, ce face Creangă, vrea să se întoarcă, mi-a spus soră-mea, de, nu mai e inginer, l-ar ţine taică-meu şi ani pe miere ischiemică. Mai sunaţi şi voi la tataia. Ăştia citesc numai decesele, ce mulţi de la politehnică, şi scriitorii. S-ar alege praful de caietele mele, bibelourile tale le-am vinde, fie-mea şi al ei s-ar încălzi prea puţin arzând manuscrisele, şi nici pe ziua înmormântării nu s-ar prinde un loc la vedere-mi, aşa că du-te, moarte, de la mine.

L’argent ou le sex. Câte absenţe, femeia. Etrange et tragique. Rapid în debit. La comunaute singalese. P-acolo tigri. Vous etes directeur de l’organisation. Consiliul de război, ziaristul ascuns sub masă. Cette catastrophe. Fără de-astea. Nu i-am auzit vocea. Krapp. Flutură pleoapele plopului umbră galactică. Nu strănuta. Pleoapă umflată. Suisse. Mda. L’alimentation. Pe invers. Tu eşti un intelectual – jumătate, trei sferturi de gură, cât o fi, echipă, să gândim împreună, cu pantomimă dezexperantă. Pocnet la trecut. Inferiorităţi gălăgioase. Des predateurs qui s’attaquent. Rămaşi ai nimănui. Assez miserbiliste. Meritocraţia mediocrităţii. Crude mirări. Linişte-n trompete. Citesc şi eu buletinele, când sunt trei exemplare.

Paginile difereau la compoziţie. Era India. De ce-mi fac din viaţă uitarea ei? 43 ans, mais c’est de la jeuneusse. Pax muzical, vârf de hazard, lucrul frumosului şi alte nesfârşiri, pulsaţiile divinităţii, fractala dominantă. Soare răsărind la gândul modestiei ghazalice, soare nerăsărind la modestia gândului ghazalic. Nu numai sexualitatea proprie te livrează amintirii. Ne me quitte pas, ghazalie. Jacques Brel. Nu vorbesc de Beckett. I-a murit mama. Cred că-mi mai fierbe un ceai, tot fără zahăr. Fierberea antimodelului. Norii luară iară în primire lumina solară. Şantajul ocultismului. Sociologie creştin-literară. V-aţi anunţat la al treilea telefon. Fiabil-fiabil. Locatelli. Voi traduce şi eu Gita.

Copacii ăştia se desfrunzesc de viaţa privirii mele, ci sunt încă mai mult verzi, verdele tăiat de faţa apei şi mai verzi. Undele pătrunde-le de n-ai mâine unde le deznoda profundele umerilor fundele funzele pe frunţile ronturilor munţii le văilor anunţi-le anunţe-le nunţile vârfurile vânturile post-pronume sunt-urile vânture-le cânturile centurii pământurile.

Catartele. Post-pronumele. Nu mi-am aprins nicio ţigară cât te-ai dus să iei poezia vecinului, căutându-te, că să nu se ia schizofrenia, căutându-te, nas şi frunte, parcă plecase din gură, înapoi, gât şi sâni, adjectivaţi, pluralizaţi, înfipt în buricul pământului buricului tău, triunghiulat în dulcele tău sex, acum m-a şi futut, ai zis, coapsele – coloane de templu, minune simplă, genunchii, degetele picioarelor, te-a găsit cu pedeapsa neputinţei, vag blestem al celor ca el, scris la şablon, sublinieri, suspensii, recuperare o săptămână, tu citeşti de-alea, hai să-ţi citesc eu, revenit, Carmen în ruseşte, îţi lăudase ochii, poliglobule, iar vulpoiul de sub nuc, o ştiam, am spus-o unei gagici în vis, mă refuzase, ţie nu ţi-o zic în realitate, ce mai treceai, profilată pe palatul Şuţu, pe Cec, pe Luceafărul, cu triunghiul, cu basmaua, cu genele, începi şi tu, c-a fost, o săptămână recuperare, vino puro, s-a supărat că la faţa ei nu poartă pantaloni galbeni, shimbă faţa, i-ai zis, c-aşa a făcut-o mă-sa, nu d-aia, fă o mutră mai veselă, nu te mai vedea cu ăla, iar Cristina să bem ceaiuri, văzuse Moscova la cinema, că ai noştri dau Păpuşa, după bulgari, iar ăia Sorel şi fiul, după noi.

All right, amândouă pe drum, nu mai dădeaţi voi telefon, bun serele. Mă întorc la postpronume. Retire sa candidature. Abhi. Ciumete la Găeşti. Le cotidien petit-bourgeois La liberte, editorul, Gabin trei zile. Limba vorbeşte singură, se vorbeşte, miliardară limbuţie, les enfants du coeur/choeur, de-acolo vii, cu întârzierea ecoului. Termine sa chute (a Wall-Street).

Întâi mama, apoi fiica, prânz-conservă (sardină), coniac albanez, somn. La Londra, zona gării somn-sex-gazdă-battle-horse-gun, ca troiţe, apel, conferinţă Zoe-Vera, se pişă – pişă-te, cum poate spune asta, un pletos ca de navă, un pat gol, un corp mignon, faţa nu i-o ştiu, cameră, curte, ce eşti, domnule, îmbrăcat aşa, ani în alte ţări, şi la Roma o perioadă, m-am americanizat fără haine, mi-am pierdut nevasta, uite-o, în puloverul-pardesiu, în care se joacă şi acum cu câinele, dau amănunte de închipuire, visuri la somn (mult), le arată coniacul, păi şi aseară (Fernet, aşa-zis), păi şi înainte, totdeauna.

De zicea şi Cristina să beau un ceai – conversaţia cu ea mi-a influenţat visul, îi spusesem Platagicii că mă interesează literatura schizofrenilor, exacerbarea sincerităţii peste expresie. N-ai astâmpăr, te duci după fie-ta la coada la zahăr, cum i-ai strica şusta. Deci epitalamistul număra sâni, când ea are unul, şi-i cânta dulcele sex pe care el îl privise când o spălase pe spate în baie şi ei nu-i trecuse. Se închide uşa mai greu, vorbe de părăsire în scheunatul căţelului Kastroioti. Câine, nu e apa ta vasele, mama, papa / galul strigă-se abia am văzut-o la cişmea cam aşa şi ea visa, mai sărea, mai scheuna spre şcoli particulare noaptea la lumânare. Dă-mi o ţigară, mi-e rău (nu e la coadă, n-a venit), să nu înnebunesc.

Caută-ţi copila-n beznă – cozile până la gleznă una-n alta noduri octe de-am vedea în astă nocte din latină opt spre şapte mitocane peste fapte. Nu ştiu ce hartă voiam să văd, fizică, munţi, accese. Nicio grijă de duşman omorât acum un an zece ani pe urdu al îndrăgitului ghazal voi eraţi pe litere dar acum demitere arşiţe nocturne-n zeruri Continue reading „George ANCA: Ne răzgândim” →

George ANCA: Rima s-a dus

rima s-a dus după memorie a ei şi a mea nu mai aşteptam nimic ce ţi-am spus eu apucă-te de plăcintă măcar înainte aveai rimele prostirii am mai slăbit şi mai m-am înălţat a zis profa de sport arhiva ştiinţifică de psihologie aruncată pe capete din săbii ne recapete aliterează litere destinaţie necunoscută legaţi de mâini pe tăvi diabeticul piratul şef nevăzut neauzit doi împuşcaţi întreaga viaţă într-o clipă douăsprezece zile a doua oară într-un avion kuweitian răpit neciorăpire ştiţi în ce lume în ce ţară în ce piele trăiţi nevroza cine vine-n spate peste pernă un pui de paranoia la vinderea pielii

orice scrii să-ţi vadă semnătura ne înţelegem aproape rasial mă urmăreşte amintirea în rimă clopote bobote liniştea întinde iadului în tinde Kuweit I love you and I miss you mătasea verdelui în sălcii primenire prin rouă vezi-o şi pe fie-ta câinele afară cu ei se va deschide uşa vom şti unde se eliberează iarba florile păcatului soră-ta îţi luase apărarea carnea uscată în aer din Iraq nervii sub o bombă nu sunt nişte golani explici bârfisem şi-n pagina cealaltă cred că nu mai spăl nicio rufă te duci cu una de-aia de diftină că tot e frig

ai văzut că scriu ceea ce înseamnă între altele că exist plus că nu sunt beat propedeutul ascultă meciurile piatră de eroi în curtea şcolii ai pus porumbi şi-ţi cresc mai mici ca la colectiv niciodată grâu ce-or mai fi cireşii jucaţi cărţi pe bănci copacul spânzuratului la intrarea în teatru tatăl vitreg o violase a secat lacul unde înotasem în poză strângă-se traversarea răstoacei în umbră vecinătăţi de amintire înflorite nu mă ardeţi dorinţa tuturor ce s-a gândit că uitase când fluieram a întâlnire ai fost şi pe cefere dar nu ţi-ai consumat călătoriile bine că aţi dus copiii mai feriţi-i de alcool chiar dacă i-o durea în gât cancerul mă-sii mari scuipându-şi ficaţii sângele din gură spera să fie tot cel din nas

fluturi a doua oară prin cortină el camborio în Parioli story clopotul sinuciderii antiexamen o iubea înaintea repetenţiei absolut orice-şi spun se toarnă în show vagi notaţii de peste veac şi zilnic duminici mai lungi memoria oboselii pagini peste cuvinte nu te interesează căzuta recitire extractivă cum că aş sta închis cu prea multe ţigări voi ieşi la Vâlcea Craiova Brăila pe secretarul sindical îl cheamă ca pe tine ba diferenţă de o vocală te vei sovietiza ăştia din alt ghetto liber peste poate creierul prozei trădat în ocolul construcţiei depăşite zidurile învierii cărăbăni-ne-vom hii stătea-n beznă băiatul ăsta ce faci tatco

o sută de ani fără paratrăznet maiorul ne trimitea la cooperativă în Pasul Bran releu scuti case fulgere taciturne pe tropic spăimoase minisesamul microundele incendiatori decapitaţi agni ignifucat am comandat enciclopedia educaţiei ministra comandă o bancă de date primul vizitator l-al docentului tăbăcar lipseşte colecţia pe 1914 cam atunci intrase înflăcărat pompierul anuarele Unesco trimise de bie plus Schopenhauer

nu ştii când ţi-au trecut două ore în troleibuz ai vrut să mergi cu mine la Vâlcea ne-or duce iar pe Valea Oltului verii rămaşi te-or mai preumbla amintirii de clor ne-om povesti măcar zile apoi Craiova cristale japoneze în ciupercă de Tibet spălarea stomacului întru sfântul scaun promisiuni de somn şi călătorie stai visezi că stai mergi visezi că mergi visezi visezi că visezi nici nu pre-ţi dai seama cine n-a stins cine a stins aici stingi aici nu stingi euforia improvizaţiei de nevoie altă vizită imensul urs verde pe-un săpun de gheaţă şi-acum vreo frumuseţe nevrednic inutilă plecarea morţilor la plug a plugurilor la morţi

început de roman personaje servite ca munţii rostul vieţii acelaşi ca-n irosirea ciupercii trezit discurs bibliotecarelor sistemul de a-ţi rămâne minciuna pură după ce nimic nu se materializase cinci ore optzeci şi nouă de ani treizeci şi trei nimeni nu supravieţuieşte acelaşi peste douăzeci şi cinci de ani invers la cincizeci de ani fie şi Transilvania lui nu numai ea până la Caracal quaderni di carcere epuraţii Onisifor tot Onisifor deci nu numai primul şi al doilea începusem de-a îngropăciunea căpătâi plin cu săculeţe cu pământ de pe toate locurile unde trăiesc români un exemplar din Ardealul altul din România Nouă şi tricolorul unirii astfel după întrebări depus la catedrală florile acopereau steagul poate nu dinadins

Hruşciov se întâlnise cu Tito se sărbătorea Gheorghe Dima după douăzeci şi cinci de ani ne-a învăţat Deşteaptă-te Române ceruse cuvântul să-l laude cu trimitere o moţiune a celor prezenţi să plece trupele cântecul de plecare a mitropolitului încă un an până-n octombrie 1956 după declaraţia Moscovei le-a scris lui Hruşciov şi Bulganin felicitându-i şi citând din Lenin să plece din România ambasadorul rus s-a prezentat la Dej acesta l-a chemat pe Continue reading „George ANCA: Rima s-a dus” →

Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă

Pornind direct din inima mea, izvorul amintirilor își îmbrățișează aici și acum valul mamă. Verde albăstrui, cu irizări aurii, strecurate de soare printre șerpuitoarele șiraguri de apă, drept mulțumire pentru bucuria dăruită ochilor săi înflăcărați, Oltul își primește la sân, imaginea oglindită de inima mea.

Aici și acum are loc întâlnirea cu Patria copilăriei. Aici s-au născut amintirile și au plecat în lume, povestind, despre frumusețea de neegalat a acestor locuri.

Generații întregi de copii au crescut cu poveștile doinite de valurile Oltului, venite din timpuri străvechi, îndreptându-se, cine știe cât de departe în timp!

Dintr-o dată, totul se transformă în poezie!

Mă opresc să-mi respire inima bucuria reîntâlnirii și să-mi odihnesc nerăbdarea trupului spălat de apele Oltului și uscat de vântul trimis de munții și dealurile înverzite. Copilăria stă și mă așteaptă zâmbind, răbdătoare, la cotitura pe care o face Oltul prin spatele Coziei.

Acolo mi-am întins cortul din frunze și iarbă. Stau întinsă cu fața spre cer și zâmbesc așa cum zâmbeam copil, păzind vitele gospodăriei în care am crescut.

Nici o poveste nu are cetate mai frumoasă…

Întinsă în iarba plină de rouă, îi povestesc Oltului care și-a oprit curgerea să mă asculte, de dorul care mi-a umplut pieptul atâtea zile câte încap într-un an, despre câmpiile însorite de unde mă întorc la el, despre aglomerația marelui oraș, despre oamenii care fac acum parte din viața mea. Îi povestesc mai ales despre foc. Focul pe care la lăsat, mocnind în mine, atunci când ne-am despărțit, el calm, înțelept, răbdător, așteptând reîntâlnirea și eu, tânără bătăioasă, hotărâtă să ia viața în piept, cu lacrimile șiroind, valuri sărate, de dorul deja născut…

Zâmbește Oltul clipocindu-și valurile, în timp ce eu povestesc despre drumul lung și obositor prin arșița soarelui. Banatul e atât de departe de răcoarea munților Cozia, de frumusețea Lotrului, de farmecul și istoria mânăstirilor Cozia, Turnu, Stânișoara, schitul Ostrov, de stațiunile una mai frumoasă ca alta, Călimănești, Căciulata și altele la fel de ispititoare.

Mă întorc, Oltule, să mă închin la icoana bunicii, să-i aprind lumânării făclia, să respir fumul care se ridică din coș, ducând către veșnicie, veste moșilor mei că nu i-am uitat.

Vreau să merg desculță pe urmele lăsate de bunica mea, să-i îmbrățișez amintirea, să strâng în pumni, pământ din glodul uscat pe care copilăria mea de atâtea ori a călcat, să adun frunze din ramul lăsat la pământ din pădurea născută de mult prea demult.

După acel drum anost pe autostrada Timișoara- Sibiu, ajunsă la ieșirea din Boița, pieptul mi se deschide brusc la fel și privirea. Aerul intră pur și verde amestecându-se cu amintirile. Sunt iar copil, cu visele pe umeri…

Oltule, tu ești terasa peste care plămânii mei își zidesc casa. Peștii tăi pe care i-am alergat când tinerețea îmi stătea pe braț mă privesc a mirare și a firicel de bucurie parcă spunându-mi, până aici a fost să ne fie.

Îi privesc cu tandrețe încercând să îi liniștesc- pașii mei, casa apelor nu o mai răscolesc.

Ridic ochii însetați de culoare către albastrul ce se întinde spre zare și fără o explicație rațională pieptul meu întinerește iară.

Tot eu sunt, dar simt că pot să ridic stânca coborâtă peste poteca bătătorită din munți.

Merg înainte păzită de malurile Oltului, cu privirea ațintită în stâncile abrupte, în munții înalți, semeți și verzi. Ochii mei nu știu încotro să-și mai îndrepte dorul.

Atâta frumusețe m-a așteptat să mă întorc acasă!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Valea Oltului – Călătoria inimii spre casă” →

George ANCA: Cei de peste o mie de ani

de-atâta ţărmuire de-a frunzelor plointe

cu liniştea urării pe jumătate fum

tăindu-te alarmă pe ornicele sfinte

dar drag de niciodată zadarnic îl mai vrum

Apus consumat. Şuier de tren, icnet de coş, zbârnâit de elice. Bărbatul cade cu sârmele de înaltă densiune. Femeia îi urmează ţeapănă. Ceilalţi nu cad, taie valea pe 3 – 4 poteci. Dacă n-am fost atent, plătesc. Să văd cum mă răzbun. S-au dus mai toţi. Pilotarea s-a terminat pe vecie. Credeam c-o să-mi meargă. Să încetinească, şi eu să cobor. Am nişte torturi pe dinăuntru.

Nu vreţi să vă mai spun despre păduche? Altădată. De ce, mă, ce e mai frumos? Nu l-am răbdat înmulţindu-se pe capul meu mai mult de zece ani, când m-am îmbătat. S-a făcut mare, a început să mă sâcâie şi de-aia m-am îmbătat. Sau m-am îmbătat pentru că i-am dat o prăjitură? Nu mai dădusem aşa ceva niciodată, nimănui. Scuipă.

Îl băgasem în spital, zicea c-o să moară. Am greşit că i-am dat atunci o prăjitură? Vorbeşte singur. Dă seul încoace. Tare. N-auzi să dai seul? Nu mai e nevoie, toţi ăştia fripţi au fost unşi. Ai rămas tu să te ung a doua oară. Nu-ţi bate joc de mine, nici să te botezi de două ori nu e bine. Nu mă mai unge, altfel şi eu să-ţi dau cu sfânta veste-bună în cap. Iar bate câmpii. Ăsta moare, pentru ăsta trebuie să dăm telefon la salvare. Ăsta nu se potoleşte. Ăsta nu ştie multe. Ăsta e disperat, puşcăriaş. Ăsta îţi dă în cap. Lasă, că mai e niţel, urmele incendiului au rămas numai pe faţă, sub seul donat cu atâta dărnicie de persoane particulare.

Afară plouă. Rog analiza! Acum analizăm afară plouă. Analizăm afară. Analizăm plouă. Rog analizaţi afară plouă! Vrem să analizăm afară nu mai plouă. Treceţi în scripte. Concret, concret, vă rog, pupăză cuc coacăză nuc coacăză cuc pupăză nuc.

Scrie întrebarea. N-am ce scrie, nu întreb. Răspunde, ce înseamnă să rezist (frunză)? Înseamnă să nu cazi din copac nici toamna. Aluzii la Solomon (iubită – copac)? Nu, la apostolul Pavel. Pavel era impotent. De unde ştii. Mi-a spus bunicul. Poate bunicului tău i-a spus bunica ta. Bunicul zicea la adulter dumnezeu. Putea să-i zică şi Adam. Adam n-avea pantaloni. Bunica n-avea rochie. Nu mi-a lăsat poze. Nici tu ei. Vrei să fiu eu bunicul meu şi tu bunica mea? Îi îmbrăcăm cu hainele noastre. Şi mergem noi în rai.

Tu ai ceas. Lumea s-a întors. Nepoate, ce zic eu? La ce să se întoarcă omul? Mai bine rămâi acolo unde te afli. Mai bine şi mai bine să nu pleci, cumnate. Staţi aşa, am stins lumina, nu vă speriaţi. În şcoală, când jucaţi teatru, ce v-ar fi păsat? Vă trebuiau stele? Nimic mai simplu. Vă trebuia să râdeţi ori să râdă lumea, repede un monolog. Acum aveţi amândoi ţigările aprinse în întuneric, altfel nici nu v-aş recunoaşte, pe unde aţi fi, încotro aţi apuca-o. Ia zi, nu e ca pe front, nene Ioane? Nici pomeneală. Făcuşi tu întuneric, da’ nu e nicio nenorocire.

N-auziţi gălăgie, nu-i aşa? În satul nostru e şi linişte, e şi gălăgie. Parcă s-ar lupta nişte oameni în curtea vecină. Mai vedea. S-ar putea bate, dar nu pentru ceva ca lumea. Parcă i-aş cunoaşte. Nu-i interesează. De-ar fi venit cei cu care aranjasem, n-am prea ştiut eu să-i pregătesc. Patru cară pe altul. Aşa, mă, fire-al dracului, mă dăduşi jos şi pe mine. Scoal’ şi pune mâna iar. Aţi lăsat greul pe mine. Eşti mai tânăr, de. Nu e prieten cu tine? Ăsta nu e prieten cu nimeni.

Te-mbătaşi, mă, porcule! N-auzi, trezeşte-te şi hai acasă. Na, că-mi scăpă şi mie. L-am adus până la poartă, acum du-l tu acasă, Gheorghe. Cum, nu puturăm patru oameni, şi eu singur să mă lupt cu el până acasă pe zăpada asta, noaptea…? Să-l ducem iar pe sală. Hai, mă, la tac-to. Du-te tu. Al dracului, credeam că nu vorbeşti, cine eşti, mă? Dracu’! E, îl auziţi? Tu erai,mă, dracu’? Uite, mă, că nu e mort. Ia să vedem dacă are ceva în pantaloni. Râmă. Râmă.

Aprind lumina. Au plecat repede oamenii mei şi nu e nici a mia parte din cât am vrut. O noapte a stat omul ăla beat pe ciment. Eu tocmai mă întorsesem şi am crezut că înnebunesc şi de teamă şi de frig, ascultându-i cum îşi băteau joc de el, că aşa era drept.

Spune mai bine ce mai e pe la oraş? Bine. Taică-tău are acelaşi servici? Da. A fost deştept. Am rămas eu în locul lui. Eşti tânăr. Ai timp. I-ai semănat. Te-a dat la şcoală. Când am plecat în armată, era de părere că şi viaţa toată mi-o pot trăi ca militar. Dacă-ţi place… Mie? Nu-ţi place, ai? Plec iar. Ai şi tu grijă să te aperi. Te aperi dacă poţi, dar tu poţi. Vreau să-mi daţi ajutor. N-ai tu nevoie de ajutorul nostru… Dacă-ţi putem fi de ajutor…

Îi las pe unchiul şi pe cumnatul său. Pe jos e cadavrul din noaptea trecută. Stau de o parte nevăzut. Le spun să mă aştepte un pic. M-aşteptaţi un pic, fac rost de ţuică. Dispar. Doar că n-o fi dormind ăsta aici, da’ cine-o fi? Seamănă cu nepotul tău, mare minune. Măă, eşti mort, ce e cu tine? Doamne fereşte. Hai să-l cărăm în pat. Să-l aşteptăm pe nepotu’. El abia a venit, poate-l salvăm. Pe cine, n-ai pe cine salva, nu l-a salvat nici nepotu-meu. Auzii eu ceva. Nu înţeleg de ce vorbea într-una de armată. Nu de armată, de război. Mă mir că avem doar un mort. Nu vorbi aşa, că acum s-a terminat. O fi înnebunit ca mă-sa. Soru-mea.

Când erai tu la şcoală şi eu nu plecasem încă, ai spus o poezie frumoasă, din istorie. Mai spune-o şi acuma. O ştiu pe toată, dar… Aha… ţi-e greu. Stau şi mă gândesc dacă nu e păcat. Dar ăsta n-a fost păcat? Uite ce-ai făcut. Eu? N-am zis nimănui nimica de când m-am întors din armată… Nici eu de când m-am întors din război… Ia-l tu de mâini, că eu îl apuc de picioare.

Ce fericire să vezi şi să nu poţi, lucru lângă lucru, să creezi ce ţi-ar aduce bucurie. Am ajuns un necunoscător perfect. De-aş fi stafia măcar a unui obiect. Mi-aş da mâinile pe alte mâini. Moarte neodihnită, contorsiuni mărunte. Bătrâneţea e în lună. Îţi scriu această scrisoare, convins că citind-o vei veni să mă mai vezi. Universul mă face să gem.

Redactorul şef adjunct i-a făcut semn şefei de secţie, să stea şi ea, că o interesează. Nu mai sunt bolnav. Ai fost bolnav, când? De sărbători. Dar ştii schimbările? Deci nu poţi vorbi cu oricine despre orice. Am un fragment, citit nu prea răguşit, de Tudor Muşatescu. Nu se mai poate da ceva (de dragul culorii). Am auzit că ai un scriitor… M… Ion Iovescu. Da. Ţine-l, deocamdată nu merge. MRP mi-a promis că va citi din jurnalul său. Din orice jurnal, la cine mergi, vezi să aduci ceva care ştii tu că ar merge. Adrian Marino a zis că scrie despre biografii, dar nu l-am găsit. Lasă-l, dacă nu l-ai găsit… Pe Profira Sadoveanu am abandonat-o. De ce, Sadoveanu acoperă o epocă literară. Sigur, sigur. De ce? Dacă are pagini frumoase… ea este… Mircea Ciobanu scrie nişte epistole. Mă gândesc…Care Mircea Ciobanu, cu Martorii? Da, cu Martorii. Lasă-l. Nu numai memorialistică. Nu, am o imprimare cu Euge Barbu: voi mai scrie şi alte volume intitulate jurnal, vor fi de fapt romane, câteva. Aşa spune. Mda… Pe urmă, am o falsă slăbiciune pentru Demostene Botez, vedeţi, îşi scrie memoriile, au un preludiu, scriitorii, măreţia lor. O ţinută etică. Da, doamnă.

Imediat după prolog. Stau de vreun ceas înţepenit şi trag cu urechea. Mi-e frig. Sunt la mine acasă şi mi-e frig. O fi unu noaptea. Stelele fac frig. Să mai ascult. Patru inşi îl cară acasă, beat. Eu stau în umbră, ei în întuneric. De la aşa, mă, fire-al dracului la râmă, râmă, râd. Râd şi eu şi tremur de frig. Hă, hm. Ce-o să se aleagă de ăla beat, pe sloiul de ciment? Nu i-o fi ruşine? Matale ştii, neică Georgică, şi eu mă îmbăt, da’ o iau şi prin şanţ şi tot mă duc singur acasă. Dă-te dracului. Ba de ce? În halul ăsta… Cine e mă-ta, mă? Curvă…

Râd iar. Râd şi eu. Stau într-o poziţie fixă. Cine m-o fi obligând. Parcă ăştia… Ia… S-a făcut linişte. S-au potolit. Tuşesc, şi degeaba. Adio. Care-or fi fost. Oare ei or fi fost? Şi beatul? Să-l car. Bună creştere. Trebuie să fi degerat. Îl car ca pe un cadavru. Măcar să fi constatat cei patru ce s-a petrecut. Dar ei s-au dus. Unde?

Nu ştii, mamă, care-a fost ăla beat. Care? Ai şi tu grijă, soru-meo, să nu mai pice în curte la tine, că îl cărarăm noi la loc. Ce-aveţi, mă, fraţilor… Abia s-a întors fi-meu şi altceva nu aveţi de vorbit? Trebuie să plec. Aici nu mai e de tine. Data viitoare o să te rog să te uiţi pe lucrările mele. Am un băiat popular, la ce să zic… Cu ăla ce facem? Eu zic să se trezească întâi. Nu e din sat. Precis nu e de la noi. Da’ ce-a păţit? Nici nu mai suflă. O să aibă tata de lucru, că-l ajută şi la înmormântări. Să nu-i vorbiţi de fratele meu, că plânge. Atâta-i e, dă mereu de băut cui îl minte, ba că a murit, ba că n-a murit. Păi ăla de-l cărarăm noi la loc e de vârsta lui fiu-tău. Cine ştie, doar că nu i-a venit stafia? Cum l-a speriat ginerit-o pe cumnatul, că e aci. M-a speriat, dar până la urmă, când l-am ameninţat că-i dau în cap, şi-a scos masca. Oricum să ştii, mamă, că nu e a bună. Nu ştiu cu ce inimă o să plec iar.

Nu mai pleca! Noru-mea a zis că ar veni aici, ne-am înţelege. El nu mai poate trăi aici. Sigur, are alt rost. Noi stăm pe patul ăsta de lemn, dar sunt şi altfel de pături. Şi parcă numai pături? Fratele mare, dacă se întorcea cu adevărat, pe el să-l fi auzit. Mai e cineva. Cine? Bunicul matale. Ia uite, şi de el ţi-ai adus aminte. De el poţi să-i spui lui tata, că ai umblat pe la Dunăre, prin câmpie, şi că i-ai găsit pe-o cruce numele. O să te creadă. Să-i spui asta, auzi? Ia să încerci, să se bucure. Minte-l. Vezi-ţi, mă fată, de ale tale, tata are pe-ale lui. Băiatul face cum crede că e mai bine, dar ce să spună mai întâi dacă pleacă? Unchiule, nu te supăra, ştii cum arăta Nicolae Bălcescu? Îl văd în faţa ochilor. Dar mai văd eu şi pe altcineva. Şi ai mei au fost cineva, să ştii. Râd, dau măşti pe jos şi uitaţi-vă cum joacă pe ele, rugându-le să-i ajute. Ajută-ne, ajută-ne să-l ducem. Ajutaţi-ne toţi şi toate să-l ducem. Să-l ducem cât nu se trezeşte.

Merg roțile tramvaiului sub noi către apus, se vor deschide uşile şi mulţi vor cădea. Într-un oraş plin de nămol va trece domnul cu pistol oraş ca un atol domnul cu pistol oraş cu maţul gol domnul un pistol. Cu trenul se merge greu, a zis filosoful. Regretă că n-am fost la Europa, în Eforie. Citea plecările şi sosirile. Nu găsise pâine de care căuta. Cumpăra pentru mai mulţi. Am ocolit autogara, un cimitir, oamenii mor, Tudore. Ce visezi, şi bune şi rele? Artiştii se sinucid. M-a invitat la Muzeul Fălticenilor să văd păsări. Statuia în stânga, un soldat, am venit degeaba, ne-am întors. Bustul lui Cuza, ca pe bancnota de 50, nu i se pare, ca-n manualul de clasa a 8-a, că da. În autogară nu aveai unde sta, bătrânul cu barbă avea piciorul tăiat.

Persoană mută din filme de altădată. Pică frunze politice, m-a luat dracu’. Mai bine mut, pălărier pe Călăraşi. Faci jurnal, biografia nevestei, în loc de droguri. Sunt un democrat. Am fost un om nebun. Aseară se mai putea şi-ntr-un fel şi-n altul. Şi mi-am trădat interesele vitale, nu? Eram minunaţi, eu şi artista. Ea plânge întâi cu ochiul drept, depărtat de mine. Nu sunt eu vinovat. S-a dus liniştea, dar nici nu se aude aproape nimic. Stelele muriseră, cine mai trage sforile? Biografia artistei, nu e viaţa ei.

Încă stăpâneam anumită avere. Mi-e teamă să mi-o amintesc. S-ar duce timpul trândăviei. Am văzut apusul, nu al meu, pasiunea mea. Mi-am cumpărat ţigări, lunea închise, duminica închise, zilele au trecut. Aveam să-mi scot singur ochii. Nu am nimic de spus în această societate. Să fi murit incendiat. Luna trecuse de zid. Atunci mi-am rupt piciorul. Mai bine nu mi l-aş fi rupt. Aveam de mers din nou. În autobuz, muncitorul mănâncă pâine albă cu salam, firimiturile au acoperit scaunul din dreapta, le dau la o parte, mă aşez, scot cartea şi citesc ontologie.

Aseară fusesem călcat de cei ce ştiu să ia bani spunând că mai toate trebuie dărâmate, de femeile vorbăreţe la culme, de unul în haină de piele. Le Bateau ivre în original, am luat o traducere, apoi protocolul pentru un club Mateiu Caragiale. Mi-am visat noaptea cartea mea, neapărută încă, se interesau cititorii de aventuri pe toate drumurile, iar înăuntru era poezie. Şi ei fuseseră păcăliţi, în visul meu. Bine-ar fi să mă păcălească şi ei tot în vis, fie şi al lor.

Aseară, ah, nu e timp pentru aseară. Magazie mare, stoc de mandate. Mă uit la ea ca la un glob de aur, nu ţine la mine, dar o iubesc. Nu e nevasta mea? A vrut să mă prindă în ofsaid. E, ai văzut… A venit şi maistrul, şi inginerul, şi şeful. Muncim de ne rupem. Toată ziua la flacără, mai a dracu’ ca bomba atomică. 65 de ani. 4 eclere. Aglomeraţie. Doi soldaţi spre Ştefan Furtună spre hipodrom, aerodină, bătrânele din Cotroceni. Ginere cu socrul pe malul lacului Balta Albă. Legătura cu tov. Ministru. 27 de ani, neprofesionist, profunzimi, nu.

Năpârcă viforâtă, pajură împăjurată, nu vă duceţi să daţi foc la şuri. Eu nu mă mai pociu odihni în sălaşul meu de răul vrăjmaşilor şi al pizmaşilor. Iaa, lună, urâtul din faţa mea şi din faţa soţiei mele. Lucrurile se petreceau în aceeaşi dictatură a treburilor de ziua. Ţipătul meu, lăcusta între ziduri de cărţi, nu sunt dresor de lăcuste. E gata planul pe zece ani? Am sărit în sus, altfel decât cu o seară înainte, când turnase apă fiartă pe mine. Ori nu-l vom Continue reading „George ANCA: Cei de peste o mie de ani” →

O recunoaştere la nivel naţional

Clujeanul Al. Florin Ţene este preşedfintele Ligii Scriitorilor Români şi un renumit om de cultură al României. Recent, domnia sa a primit un semn al recunoştinţei semenilor faţă de munca sa de zi cu zi, în slujba literaturii de bună calitate din ţa noastră.

Parcurgem în continuare următoarele:

„Domnule preşedinte Acad. Alexandru Florin Ţene,

Este o onoare pentru Bogdania să vă ofere în cadrul ediţiei a VIII-a a Festivalului internaţional de creaţie literară Bogdania, 2019 (18 iunie, Bucureşti, sediul AGIR) o Diplomă de excelenţă în semn de preţuire pentru strălucita dvs. operă literară, promovarea culturii române şi a scriitorilor din LSR pe care o conduceţi cu dăruire şi deosebită responsabilitate.

Vă doresc mult bine dvs., familiei şi tuturor românilor.

Cu aleasă preţuire,

Redactor şef, scriitor Ionel MARIN”

Cu felicitări şi preţuire şi din partea membrilor Filialei Iaşi-Nord Est România din cadrul LSR!

DAN TEODORESCU, UZPR