Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?

Cartea începe cu un dar:

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum 

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

 

George Anca e unul dintre cei mai aparte scriitori ai secolului 21, vi-o spun de la 80 de ani depărtare de România, un literat care poate fi încadrat într-o categorie numai de el inventată. Norocul nostru ca el sa fie publicat azi este funcția de director al Bibliotecii Naționale Pedagogice din București, Literatura română beneficiind astfel cu 40 de ani mai devreme de a fi înțeles de istorie. Textul, pentru cititorul obișnuit, e ca un desen tehnic. Nespecialistul neantrenat să-l interpreteze, după ce descoperă întruchiparea, se minunează, se aprinde în entuziasm și plăcere. V-ați putea întreba de ce nu scrie simplu/obișnuit. Aș putea spune ca textul obișnuit ca sa fie transportat în istorie trebuie să devină artă și atunci el trebuie să sară din pagina în scântei/stele în toate direcțiile. Informația conținută/delivrată de o fraza gen Anca poate ocupa în mod obișnuit o pagina și nu numai. Dar Anca amorsează emoția și trăirile tale împletindu-le, povestea devenind a ta.

 

Anca, într-o fraza, depune o întreagă pagină pe care, dacă scrisa, normal, ar putea sau nu să te transporte sau să creeze emoția în tine, din cauza lipsei de conecție a ta cu firul povestirii și chiar ai putea să uiți, ajuns la sfârșitul paginii, începutul ei. Formula Anca, după ce înveți să o simți, garanteaza succesul transportului istoric. Ca să-l apreciezi pe Anca și să beneficiezi de tehnica lui este ca și cum ai învăța să mergi pe bicicletă singur, fără profesor. E greu și enervant, ba chiar plictisitor la început, însă, după ce înveți să mânuiești cu măiestrie cititul, te vei bucura și vei beneficia de o viteză aproape fără limite. România e norocoasă să-l aibe și ar fi normal să-l aprecieze cat e printre noi. Însă, ca mai toate personalitățile istoriei noastre, ne vom bucura de ele si le vom sărbători dupa plecarea dintre noi, atunci cand nu vom mai fi obligați să-i remunerăm și să dăm socoteala interpretarii muncii lor, a darului.

 

Tehnica Anca autorul a dezvoltat-o de-a lungul unei vieți și a multe încrucișări cu diverse culturi ale lumii. Citiți-i biografia și civilizațiile prin care a trecut și unde a studiat și profesat meseria de literat. Va pot spune din experiența personală că sărutul în fiecare cultură are gust specific culturii în care s-a născut. Nu vă lăsați amăgiți de vise.

 

Din început, Anca ne spune că nu exista 10 fără 9 și că nu va fi un 11 fără 10, adică prezent, și cât de important e pentru existență trecutul. Deci vă dați seama, citindu-l, că în 10 vezi contopindu-se macro și maxi infinitul cifric al trăirii. Din primele fraze trăim timpul aboriginezului australian prin care toată istoria de la poalele Carpaților răsare. Oriunde îți întorci privirea prin frază, istoria curge stroboscopic în încăperea emoției create peste căldurile nesațului nostru. Îmi văd bunicii și străbunicii împreună cu părinții și noi la gura sobei așteptând lacomi macaroanele albastre, trăind avatarul 12 Anca, în ciuda faptului că în România lui Ceaușescu erau doar două ore de televiziune pe seară, în Avatar suntem scăldați în emisiuni televizate 24 din 24. “Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de filmat, a filmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie filmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)”

 

Continue reading „Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?” →

George ANCA: Adio Puși DINULESCU

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

 

         DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

         ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

         Onoraţi prieteni,  sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

         UNUL: Sunteți pictor?

         ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

         Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

         Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

         Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

         Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

         Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

         Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

 

Al nostru, al amândurora,

Robert.

         AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

         ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

        AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

 De ce mă baţi?

         –ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

         DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

         DOCTORUL: Nu poate fi  niciun dubiu, E moartă.

*

         DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

         ROBERT: Piaţa  (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

         DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

         ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

         DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

         ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

         DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie…  Ca de obicei…

         ROBERT: Ca de obicei, da…

         DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

          ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

         DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

         ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

         DEBUTANTO: Nu.

         ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

         DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

         ROBERT: Uff!  eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

         DEBUTANTUL: Nu.

         ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

         DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

         ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

         DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

         ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

         DEBUTANTUL: Balanţa…

         ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

         DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

         ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

          *

         DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

         STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

         DEBUTANTUL: Nu.

         Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

         DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

         STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

         DEBUTANTUL: Fie…

         STUDENTA: Când?

         DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

         STUDENTA: Păi una zici şi…

         DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

         STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

         DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

         STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

         DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

         STUDENTA: Şi din mai ce?

         DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

          STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

         DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

         STUDENTA: Mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Atunci, să mergem.

         DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

         STUDENTA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

         STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

         DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

         STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

         DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

         STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

         DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

         STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

         DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

         STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

         DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

         STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

         DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

         STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

         DEBUTANTUL: Nu.

         STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

         DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

         STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

         DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

         STUDENTA: N-am ce.

         DEBUTANTUL: Păcat.

         STUDENTA:  Să ne certăm.

         DEBUTANTUL: Da.

         STUDENTA: Pe cât timp?

         DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

         STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

         DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

         STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

         DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

         STUDENTA: Îţi trebuie un om…

         –_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

         STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

         DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

         STUDENTA: Ce?

         DEBUTANTUL: Nu ştiu.

         STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

         DEBUTANTUL: Da.

*

         DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

         FEMEIA BĂTRÂNĂ:  Dar cine sunteţi dumneavoastră?

         DEBUTANTUL: Un prieten.

         BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

         DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu.  Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

         BĂTRÂNA: Care Robert?

         DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

         BĂTRÂNA: Nu ştiu.

         DEBUTANTUL: Bine.

         BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

         DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

         BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

         DEBUTANTUL:  E de alamă?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

         BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

         DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

         BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

         DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL:  Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

         BĂTRÂNA: Da.

         DEBUTANTUL: De ce?

         BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

         – E frumoasă fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

         DEBUTANTUL:  Cât de inteligentă?

         BĂTRÂNA:  Foarte inteligentă.

         DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

         BĂTRÂNA: Bineînţeles.

         DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

         BĂTRÂNA: Sunt nebună.

          DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

         BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

         DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

         BĂTRÂNA: De la o vecină.

         DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

         BĂTRÂNA: Nu.

         DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

         BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

*

         – De ce ai venit? am întrebat eu.

         – Fiindcă mi s-a telegrafiat.

         – Cine ţi-a telegrafiat?

         – Nu ştiu.

         – Şi cum te chiamă?

         – Nu mă mai recunoşti?

         – Nu.

         – Nici eu nu te mai recunosc.

         – Atunci e o greşală.

         – Da.

         – E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

         – Da.

         – Cât de romantică?

         – Roz de romantică.

         Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

         – Hai să ne logodim.

         – Aşa repede?

         – Da.

         – Nici nu ştiu cine eşti.

         – Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

         – Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

         – Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

         – O săptămână.

         – Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

         – Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

         – Cine-ţi telegrafiase?

         – Nu ştiu.

         – Ce scria în telegramă?

         – Nu ştiu.

         – Cum, nu ştii?

         – Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

         – Poate a fost o greşală.

         – Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

         – Şi nu te-ai mai dus?

         – N-am mai putut.

         – Dar cui îi era adresată telegrama?

         – Mie mi-era adresată.

         – Atunci nu putea fi vreo greşală.

         – Nici nu ştiu ce să mai cred.

         – Bine. Dar ne logodim?

         – Poate că da.

         – Atunci să fixăm data.

         – Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

         – Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

         – De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

         – Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

         – Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

         – N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

         – Eu m-am şi obişnuit.

         Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

         Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

         – Cum a murit Robert? întrebă ea.

         – Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

         – Şi despre tine?

         – Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

         –N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

         – Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

         – Toată viaţa?

         – Da. Ţi se pare prea mult?

         – Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

         – E drept.

         – Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

         Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

         – Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

         – Asta n-are importanţă.

         – Are!

         – Are?

         În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

         – Pot să deschid geamul? întrebă ea.

         – Nu.

         – Atunci pot să-l închid?

         – Dar e închis.

         – Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

         Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

         – N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

         – Nu. Ştii la ce mă gândesc?

         Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

         – Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

         După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

         – Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

         – Sticle am destule, spuse fata.

         – De ce? Bei mult?

         – Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

         În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

         – Bun cărucior! M-am bucurat eu.

         Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

         – Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

         N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

         – Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

         – Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

         – Ce om ciudat eşti tu!

         – Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

         Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

         Fata se opri.

         – Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

         Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

         – Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

         – Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

         – Fiindcă nu se poate!

         – Ce-i aia, nu se poate?

         – Aia!

         Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

          La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

         – Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

         – Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

         – N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

         – Cine ştie?

         – N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

         – Acum nu ne mai putem întoarce.

         – Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

         – Stăm acolo până se deschide.

         Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

         – Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

         – Am văzut!

         – Am putea lua aproape o sută de lei.

         – Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

         – La mine nu s-a spart nici una.

         – Nici la mine, credeam că la tine.

         – Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

         – De ce?

         – Sunt cam multe sticle de o jumătate.

         – Mai mult de douăzeci nu sunt.

         – Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

         – Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

         – De ce nu mi-ai spus asta până acum?

         – Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

         – E destul de mare.

         Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

         – Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

         – Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

         – Vă înţeleg, recunoscu omul.

         – Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

         – Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

         De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

         – Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

         – Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

         – Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

         – Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

         Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

         – Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

         – Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

         Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

         – Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

         – Nu mai am nici un chef de cercetări!

         – Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

         – Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

         – Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

         – Acasă.

         – Acasă?

         – Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

                                              

*

         Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

         – Trebuie să-ţi spun ceva!

         – Spune!

         – Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

         – De ce nu mi-ai spus până acum?

         – Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

         – Cui? Lui?

         – Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

         –Te-ai culcat vreodată cu Robert?

         – De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

         – Robert n-a lăsat niciun mesaj?

         – Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

         – Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

         – Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

         Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

         – Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

         – Ba da. Ce ai de mâncare?

         – Nişte ostropel.

         – Fă şi mămăligă. Vin ai?

         – Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

         – Nu pot mânca ostropel fără vin.

         M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

         – Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

         – Nu.

         – Ce vrei, atunci?

         – Să-mi povesteşti mai departe.

         – Dar de ce-ai îngenuncheat?

         – Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

         – E vorba de o amuletă.

         – De-o amuletă…

         – Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

         – Ce-ţi spunea?

         – Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

         – Şi-ntr-o noapte…

         – Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

         – Şi pe urmă?

–  Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

         – Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

         – Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

         – Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

         – Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

         – De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

         Continue reading „George ANCA: Adio Puși DINULESCU” →

Baki YMERI: Mariana Grigore&Simon Jack – Sufletul Cuvintelor /Shpirti i fjalëve, Amanda Edit Verlag Bucureşti (2019)

Lumea se înţelege cel mai bine prin sufletul poetului. Volumul respectiv este o contribuție deosebită care crează poduri de prietenie între două limbi, doua țări,  două popoare și două culturi. Mariana Grigore și Simon Jack și-au creat profilul lor literar, primul cu poeme bilingve în limbile română și albaneză, iar cel de al doilea prezent în carte cu poezii în limba română.

***

Bota kuptohet më së miri përmes shpirtit të poetit. Vëllimi respektiv, me dy autorë, është një kontribut i veçantë që krijon ura miqësie ndërmjet dy popujve, dy vendeve, dy gjuhëve dhe dy kulturave. Mariana Grigore dhe Simon Jack e kanë krijuar profilin e tyre letrar, i pari me poezi bilingve (rumanisht-shqip), kurse i dyti prezent në këtë libër  me poezi në gjuhën rumune.

Traducere de: Baki Ymeri

Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil

Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut  (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund  umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Continue reading „Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil” →

Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)

Motto: „Suntem o seminție atât de controversată, bântuită de atâtea himere şi erori!” (Vadim Bacinschi)

 

 Recent a trecut pe la baștina mea (și a străbunilor săi familiali) profesorul Vasile Șoimaru de la Chișinău. A câta oară? Foarte probabil, cam a suta oară, timp de aproape douăzeci de ani, de când și-a descoperit „neamurile” în arealul istoric al „Descalecatului” care a dat naștere Moldovei, țara gospodărită cu măreție de Marele Ștefan, „Rege de Dacia” după un document descoperit recent la Milano . De fiecare dată, cu portbagajul automobilelor sale (întâi o Toyota obosită, apoi o Dacia Duster semiautohtonă) doldora de cărți născute la Chișinău, majoritatea apărute sub auspiciile sale de proiectant editorial și autor al iconografiilor conexe respectivelor volume.

Acum, aflat în drum spre Banatul sârbesc, în contextul neastâmpărului său de globe-trotter dedicat edificării asupra stării neamului nostru pulverizat în cele patru părți ale zării, mi-a adus trei cărți noi: „Înstrăinarea Basarabiei” de Eugen Statnic, „Argus și slugile sale” de Vadim Bacinschi și romanul „Cu ochiul celuilalt” de Nicolae Rusu. Tustrei poartă efigia Editurii „Serebia” din Chișinău și păstrează încă în materia alcătuitoare mirosul tușului tipografic. Pe rând, când timpul care subjugă săteanul mă va slăbi din chingi, voi relata (celor interesați din restrânsul meu câmp virtual) câte ceva din conținutul lor, cum am mai făcut-o și cu alte cărți ajunse pe meleagul meu prin același Badea Cârțan de la Chișinău, o sosie (cu doctorat la Sankt Petersburg) a țăranului patriot de la Cârțișoara Sibiului.

Una din cele trei cărți primite îl are autor pe poetul și ziaristul Vadim Bacinschi, unul dintre puținii (unii zic că e chiar singurul) gazetari români din regiunea Odesa (Basarabia istorică), acum unitate administrativ- teritorială din corpul Ucrainei.

Pe numitul gazetar îl știu prin intermediul articolelor sale din mediul virtual, având ca temă soarta vitregă a românilor din Ucraina, cei din Basarabia istorică (Bugeacul) și din Bucovina de Nord. Cartea aceasta are însă o altă temă de bază, una legată de motto-ul în spiritul căruia am încropit acest demers. Se numește „Argus și slugile sale”, cu subtitlul ”Cei care au făcut să moară Eminescu”.

Desigur, generosul cititor al exercițiului meu de aici, ajungând la acest paragraf care dezvăluie titlul cărții aflate în modesta mea atenție, e foarte posibil să întrerupă lectura, șoptindu-și în barbă ceea ce am mai auzit/ citit: „baliverne”, „povești născocite de condeieri aflați în criză de personalitate”, „prostioare”, „căutări de Elodii” ș. a. Ba, mai mult, că „asemenea idei nici n-ar trebui publicate”. În acest dăunător spirit, această carte e respinsă de circa patru ani de la dreptul de tipărire, până ce, iată, dr. Vasile Șoimaru a inclus-o în generosul său proiect cultural „Românii din jurul României”.

N-ar trebui însă să se întâmple cele constatate mai sus, îmi permit eu să cugetez, câtă vreme știm bine că încremenirea în suficiență, legat de cunoaștere, nu e o atitudine sănătoasă. Când „adevărul” apare în mai multe variante, mai e de parcurs drum până la miezul lui (adevărului), până ce vocabula care îl desemnează își va pierde ghilimelele. Și-apoi cum să ignori demersuri care au substanță, care au logică serioasă, susținută de o acribie demnă de știința cercetării. Și mai apoi, autorii acestor analize nu sunt niște terchea-berchea, ci persoane cu pregătire echivalentă celor cu care vin în contradicție. Iată, cartea de 116 pagini a lui V. Bacinschi are girul academicianului Mihai Cimpoi, eminescolog celebru, de vreme ce ilustrul exeget semnează prefața cărții (în formula „În loc de prefață”).

Autorul numitei cărți își construiește demonstrația pe trei piloni demni de luat în seamă: „Aspectul politic” (al contextului morții poetului-publicist), „Aspectul medical” (referitor la Eminescu, desigur) și „Aspectul moral” (aspectul moral îi vizează pe „cei care au făcut să moară Eminescu”, în demonstrația autorului, T. Maiorescu, Al. Chibici-Revneanu, P. P. Carp, Th. Rosetti, Al. Șuțu, C. Popasu, I. Slavici, Gr. Ventura, Emil Max și C. Simțion). Constructul dezvoltat pe cele trei elemente de structură include șapte puncte de rezistență (evidențiate în replica dată, în carte, scriitorului ieșean Nicolae Turtureanu), anume: „despre modul cum s-a făcut internarea poetului laCaritas” (de câte ori s-a făcut); „despre falsificarea (de câte ori) a diagnosticului real (psihoză maniaco-depresivă)”; „despre tratamentul cu mercur ce i-a fost aplicat lui M. Eminescu” ( în 1887 și 1889); „despre modul în care s-au Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)” →

George ANCA: Milarepa

Hm, să zidesc, de voie, un turn. Milarepa avea poruncă să ridice un castel pentru Dode-ul lui (Dharma dode/Jeune-homme-recueil-de-sutras). Iar eu, de voie. Dar lui i-a dat un model. Întâi din Răsărit. Când îl urcase la jumătate, i-a zis să-l dărâme. Beat, mai apoi, i-a comandat unul din apus, pe care, la jumătate, din nou, l-a doborât, punând pietrele la locul lor şi pământul la locul lui.Trezit, în vârful muntelui din nord, i-a cerut unul de acolo şi, dându-se nebun, fără ţinere de minte, n-a recunoscut comanda. După ce trudise în zadar, pocăitul s-a ales nu cu doctrina încă, ba cu o rană.

         Şi i-a mai făcut o comandă, un turn alb, cu nouă caturi şi un pinaclu. Păcătosul a dorit atunci să-i fie primită martoră chiar bătrâna soţie a învăţătorului. Ce(-şi) zicea? „Am înălţat trei turnuri şi le-am dărâmat. ?ntâi, lama îmi spuse că nu reflectase. A doua oară, că era beat. A treia, se căia de nebunie, de pierderea memoriei, că nu-şi aminteşte nimic. Dacă i-am amintit instrucţiunile lui, m-a întrebat cine mi-e martor şi m-a certat”. Bătrâna mamă, cu milă, a acceptat îngrijorată, ca bună martoră – dar cine îi va crede mărturia?

         Prietene, a început turnul. În glumă, învăţăcei mai vechi i-au aşezat o piatră de fundaţie. Ajunsese la al doilea cat, când, inspectând, dascălul i-a poruncit să îndepărteze piatra aceea, nu să dărâme, adică, să nu mai fie acea piatră străină. Doborât iarăşi totul, şi a mai avut putere să afle o nouă fundaţie, Piatra cea Mare.

         Suia vârtos şi învăţăceii au intrat în panică – dacă nu-l va mai dărâma învăţătorul, atunci îl vor doborî ei; ajunsese la etajul al şaptelea când l-a oprit chiar stăpânul. E drept, spre a-l apăra, adusese mai înainte strigoi de soldaţi în armuri. Acum, chiar dacă şi un câine ar fi primit de la Maestru doctrina lui, nu i-o acorda încă după ce ridicase un asemenea turn, fără să-i fi adus careva măcar un bolovan cât capul de cerb, un coş de pământ, un căuc de apă, un troc de mortar. Ci nu. Turela e abia cât un braţ, iar el a adus cu greu din India doctrina lui. Să nu fi fost întreg nici întregul turn, el m-a oprit spunându-mi să construiesc o galerie cu 12 coloane şi un altar. ?l tot întreba de răsplată, îl bătea, îl alunga. „Sfârşeşte galeria şi turnul”, i-a mai spus – vei avea consacrarea şi te voi iniţia. Sfâşise turnul şi era mai gata galeria. Spatele i-a devenit însă o rană. Bătrâna l-a apărat cerând iniţierea. Maestrul nu i-a dat-o, îmbiindu-l să-şi oblojească rănile ca boii şi caii şi să trudească mai departe. ?n taină vărsa lacrimi şi el. După un plan al ei, bătrâna l-a încunoştinţat pe lama că tânărul, căzut bolnav, o să-şi caute alt maestru. Lama i-a reamintit acestuia că îi dăduse corpul, cuvântul şi inima – i le-ar putea tăia în o sută de bucăţi. A rămas meditând. „Dacă acest lama nu are formula pentru a deveni Buddha într-o singură viaţă cu un singur corp?” Şi a reînceput să facă mortar pentru galerie şi altar. Alţii, aducând daruri, soseau să ceară înalta iniţiere. Soţia lui lama îi oferă o turcoază spre a i-o dărui dacă nu va fi de ajuns construcţia turnului, dar acesta, chiar dacă nu ştiuse piatra preţioasă, primită de soţia lui de la părinţii ei pentru un moment greu, ca stăpân total al femeii se socoteşte şi al turcoazei, lovindu-l furios pe Marele Magician. Discipolul fuge. Dar se reîntoarce. Fuge iar, neprimind iniţierea. „Când a plecat?” îşi întreabă nevasta. „Ieri”. „La ceasul ăsta fiul meu n-a ajuns prea departe”.

         Ajuns la un alt lama – Gnogpa (Diamant, qui-realise-le-Nirvana) –, e primit arătând scrisoarea şi darurile de la marele ?nvăţător (Marpa) – veneau, în fapt, de la soţia lui.?nainte de a începe, din ordin, iniţierea lui Mila, îi cere să arunce grindina – ca altădată – asupra unor oameni ce-i jefuiseră prietenii. „Sunt ursit relelor făptuiri. Azvârlind grindină, merg spre sfânta religie! Pretutindeni unde mă duc fac răul. Dacă nu trimit grindina, voi încălca poruncile date de lama şi nu voi mai primi învăţătura. Nu pot să nu trimit grindina.”

         Mai şi merge acolo şi se aude blestemat, chiar dacă desenează un triunghi şi apără pământul unei bătrâne. La Continue reading „George ANCA: Milarepa” →

Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău

În urmă cu aproximativ patru  ani, scriitorull Dumitru K Negoiță s-a înscris în Liga Scriitorilor Români având dorința, fiindcă avea spiritul și talentul de promotor cultural, să înființat filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională care luase ființă cu doisprezece  ani în urmă la inițiativa mea. Organizație ce contribuie în lărgirea evantaiului de scriitori ne cuprinși de alte organizații scriitoricești, având  ca scop cuprinderea și stimularea scriitorilor de limbă română în promovarea creațiiei  literare și apărarea drepturilor acestora.

 Acum, după atâția ani, putem  spune că inițiativa noastră a dat roade. Liga Scriitorilor Români are, în țară și străinătate, 38 de filiale, editează  18 reviste și a tipărit peste 30 de antologii și anuare, dintre care și prezenta antologie ce cuprinde scriitori Buzoieni născuți pe meleagurile legendare scăldate de bătrânul râu Buzău,  oraș ce  se află pe malul drept râului Buzău în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată..

Acest florilegiu în care descoperim nume de scriitori buzoieni, membri ai filialei din această zonă a Ligii Scriitorilor  este o pagină de istorie literară ce se scrie sub ochii cititorilor. Este un   imn dedicat Limbii Române – Patria care unește spiritul Scriitorului roman, așa îl putem numii în anul când întreg poporul sărbătorește Marea Unire, moment când în 1918 toate provincile românește s-au strâns în matca lor firească. Poeziile publicate în paginile cărții se încadrează în diferite curente literare în care se cultivă poezia, oscilând între clasicism, romantism, simbolism crepuscularism, onirism și postmodernism. Având în vedere că denumirea acestui fel de exprimare umană, care este poezia, ce vine din cuvântul grecesc poiesis ce are sens de “facere” sau „creare”, putem spune că genul liric exprimă trăirile eului uman.Spre surprinderea noastră descoperim poezii scrise în stilul ermetic, obiectual și ludic., dar și cu elemente mai noi fracturiste și deprimiste. Însă poeziile, în general se mențin în limita clasicului și al curentului proglomodern, teoretizat de Al.Florin Țene, și care respinge mâzga postmodernismului, fiind o întoarcere, pe jumătate la poezia clasică și tradițională. Acest fapt ne face să apreciem că diapazonul exprimării poeților:  cuprinși între coperțile acestei bogate antologii, vibrează în limbaj poetic divers, de la catren, distih (tautologic), dactil, lamb, vers alb și liber, poezii cu rimă, anapest etc.

Acest florilegiu de poezii, proză și o scurtă prezentare a autorilor, mă face să repet ceea ce spunea Henri Van Dyke:” Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc timpul este veșnicie! “

Paginile rezervate articolelor, eseurilor, poeziilor, a prozelor, care vin din latinescul prosa, evidențiază polivalența evantaiului de stil și mod de exprimare al scriitorilor de expresie română. Acest fel de exprimare al ideilor în forma obișnuită a vorbirii poate fi epică, adică narează ceea ce scriitorul omniscient știe tot ce fac personajele sale, iar în cazul prozei realiste se identifică cu autorul.Articolele, eseurile, repșortajele, cuprinse în acest florilegiu, naratorul-personaj povestește o întâmplare în care este implicat direct, participând ca erou literar în succesiunea evenimentelor; dar sunt texte în care naratorul este confident căruia i s-a relatat povestirea ce, la rândul său, o istorisește altor personaje sau cititorului; naratorul poate fi, uneori, și mesager, transmițând mai departe auditoriului din text povestirea, întâmplările, evenimentele pe care le-a aflat el și le știe din alte surse.C-am astfel de elemente descoperim în narațiuniile autorilor:

            S-au scurs câțiva ani buni, și iată, că  Filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români condusă de scriitorul Dumitru K Negoiță editează o Antologie cuprinzătoare ce se constituie într-un bilanț al unei activități bogate în slujba culturii române pe meridianele mapamondului.

            În condițiile fenomenului de globalizare există pericolul asimilării, estompării și marginalizării culturilor mici de către culturile mari, a căror limbă se impune în comunicația internațională.Sesizând acest fenomen Buzău, prin domnul profesoară Dumitru K Negoiță, cu ajutorul membrilor săi, au organizat multiple activități culturale, în capitala județului.

            Am mai spus-o, verbal și în scris, că o cultură nu se apără, fiindcă o pierdem, ea se cucerește prin promovarea valorilor autohtone în culturile altor popoare.Numai așa putem să salvăm tezaurul cultural moștenit de la înaintași de tăvălugul globalizării.În acest sens un rol important îl are și Biserica cu care, deocamdată timid, Liga Scriitorilor colaborează în comunitățile românește de pe toate meridianele Terrei.Parafrazându-l pe Andre Lalraux, secolele viitoare vor fi creștine sau islamul ne va cucerii prin teroare și Europa nu va mai fii? În acest context un rol important îl au organizațiile nonguvernamentale, cum este Liga Scriitorilor care prin membrii ei și având o conducere dăruită culturii, în cei zece  ani de când ființează a promovat creațiile literare de bună calitate nu numai în zona de competență, dar și în străinătate prin diverse colaborări la festivaluri, concursuri și acțiuni culturale.În lumea de astăzi, pe mapamond, în cele 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se înțeleg între ei grație și înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere. Continue reading „Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău” →

Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii

De când e lumea un lucru este cert – adevărul mai devreme sau mai târziu vine la suprafață indiferent de circumstanțe, indiferent de timpul trecut sau prezent. Noțiunea adevărului, aparținând atât conținutului obiectiv, cât și relativ, oglindește în sine efectele sau faptele acelor întâmplări care au existat în realitate într-o anumită perioadă de timp. Așa fiind, realitatea, ca proces al istoriei umane, reprezintă în sine fenomenele concrete ale acțiunilor realizate de către individ în cadrul unei comunități. Ca să nu exagerăm și să nu facem prea multă teorie din acest lucru, constatăm în mod evident că viața umană este încercuită de acțiuni ce sunt proporționate cu materia reală a existenței, aceasta având legătură directă cu conștiința omului care se prezintă în propriile ei valori și însușiri, cât și în afara acestora. Deci, totul este o filozofie care cuprinde „știința constituită dintr-un ansamblu închegat de noțiuni și idei, care interpretează și reflectă realitatea sub aspectele ei cele mai generale despre lume și viață”, explicația dată aparținând dicționarului explicativ român. Însă trecând de la teorie la practică, cunoaștem că existența vieții umane traversează și se intersectează prin conținuturi atât cu efecte pozitive, cât și negative, prin conținuturi care bucură sau întristează, prin conținuturi care înaripează sufletul uman, dar care și distrug sau duc anticipat viața umană la pieire. Așa zis, trecând la exemple concrete, vom încerca să prezentăm o realitate din societatea moldavă care a avut loc pe parcursul ultimilor trei decenii, cu precădere pe parcursul ultimului deceniu. Luând în considerație faptele reale ale timpului ce s-au scurs prin această perioadă, atunci vom înțelege cât de dură este existența omului într-o comunitate în care noțiunea „adevărului” a fost mereu împotmolită și batjocorită la extremă de mâna omului-putere, iar masele fiind mereu victima acestor realități provocatoare, acestor realități nespus de dăunătoare pentru spiritul uman.

Societatea moldavă într-o continuă luptă pentru existență și supraviețuire, mediul social al acesteia fiind suprasolicitat de acțiuni ce sunt orientate în mod intenționat în a schimba mentalitatea concetățenilor sub o formă cât mai distrugătoare, în centrul acțiunilor și faptelor respective fiind clasa politică și de guvernare care și-a manifestat puterea în cel mai deliberat mod, fiind ca factor  de influență negativă asupra întregii societăți. Anume clasa politică, cât și întreaga clasa dominantă a fost cauza tuturor dezastrelor sociale și economice care au condus societatea basarabeană către un infern real, unde prin dezordine, indiferență, confuzie și trădare viața cetățenilor a devenit un chin adevărat plin de mizerie morală și materială, o existență foarte greu de suportat. Prin dorința de a domina integral puterea statală regimul de guvernământ de mai ieri, arhiplin de orgoliu, îngâmfare, vanitate, minciună, lașitate, lipsă de cultură și tot ceea ce cuprinde înțelesul cuvântului de a fi autoritar, în timp a  reușit să distrugă o societate care voluntar sau involuntar, de frică și intimidare a aplecat capul și s-a supus tăcut autorităților centrale/locale dominante. Cu un egoism exagerat pentru propria piele, sistemul respectiv a fost capabil să masacreze și să demoralizeze complet masele, în mod aparte pătura de jos a societății, cu precădere absolută populația din sectorul rural care este integral dezinformată despre realitatea existentă și este adusă la un nivel cât se poate de jos al degradării spirituale/culturale. Nu este exclusă din acest scenariu nici pătura intelectuală a societății, care, cu mare regret, prin dorința de a avea și ea o situație materială cât mai bună a devenit slujitoarea orientărilor politice. Prin urmare, într-o astfel de societate unde totul este orientat doar către acumularea de averi exagerate, de bani și putere, atunci valorile umane supreme (precum adevărul,  integritatea morală) nu mai au teren pentru existență, iar capacitatea omului, omului-putere de a gândi în mod civilizat nu mai este o prioritate la ordinea zilei. Fiind așa, fără îndoială că mediul social moldav după mai mult de două decenii sau aproape de trei decenii de existență în asemenea condiții s-a dărâmat complet, a devenit un centru al fărădelegilor și al cruzimii, un centru real al sălbătăciei și al desfrânării, un centru real al prostiei și absurdității umane, un centru real al degradării și inculturii. Deci, s-a ajuns acolo unde suntem astăzi, o societate plină numai de „păcate” – aproape complet depopulată cu o rată a migrației extrem de mare (datele BNS, la începutul anului 2019 în Moldova locuiau 2,68 milioane persoane; pe când se presupune că aproape un milion de persoane au emigrat în afara țării), sărăcită la extremă; istovită de puterea politică care a ruinat integral statul din punct de vedere financiar, economic, etc.; coruptă pănă în măduva osului unde pătura de vârf a clasei dominante/politice/de guvernământ a devastat în mod barbar orice ramură a economiei naționale; degradată și demoralizată unde masele s-au îndepărtat prea mult de valorile morale și spirituale decente, nemaivorbind în acest sens de clasa dominantă/politică. Clasa de guvernământ de până mai ieri, fiind mereu într-o lupta continuă doar pentru putere și nefiind absolut deloc pentru a crea unitate și bunăstare socială pentru concetățeni, a limitat și a egalat totul la o conștiință politică nocivă care a adus numai prejudicii societății moldave. În toți acești ani de independență au existat prea multe partide politice (din 2016 și până în prezent se înregistrează în jurul a 46 de partide politice), mulți deputați în organul legislativ al țării – Parlamentul (101 deputați pentru o țară cu o populație de 2,55 mln, fără teritoriul din stânga Nistrului și municipiul Tighina, recensământ 2017), multe guverne (15), președinți de țară (8 președinți în anii de independență), însă aproape nimeni nu s-a străduit să realizeze ceva bun pentru omul societății moldave. La orice etapă a schimbărilor sociale/ guvernamentale/ prezidențiale/ parlamentare la ordinea zilei a existat doar interesul personal al politicienilor și guvernanților, aceștea nevăzând nimic ce mișună în jurul lor, aceștea nevăzând factorul principal și anume: că în afară de ei și pe lângă ei în această societate mai există și o altă colectivitate de oameni – poporul care are nevoie de susținere și îngrijire morală, financiară, educativă, culturală etc. Astfel, cu obiectivul principal bazat numai prin sindromul averilor, banilor și al puterii, clasa de guvernare și politică de până mai ieri, cât și majoritatea funcționarilor publici au dezvoltat în stat o patologie cronică cu abateri grave de la moralitate și abateri grave de la obligația de a lucra în interesul și binele societății. În toți acești ani, dar mai ales în ultimii opt-zece ani totul s-a derulat ca într-o poveste de groază, însă realitatea a rămas destul de prezentă în societate, adevărul fiind „că anume omul, omul puterii a fost capabil să formeze această reală imagine, cu consecințe aproape apocaliptice”.  Da, anume omul puterii de până mai ieri (până la instaurarea noului guvern din iunie curent) a demolat totul, în final rămânând doar mizeria și degradarea morală care a supus complet societatea – o stare de extremă sărăcie a populației (R.Moldova plasându-se pe locul întâi ca cea mai săracă țară din Europa, 2018: https://www.thepoc.ro/10-cele-mai-sarace-tari-din-europa-in-anul-2018-clasament-actualizat/ , dar și una dintre cele mai sărace țări din lume. Conform datelor statistice și a Bancii Mondiale 68 la sută din populație este la nivelul sărăciei, iar 16,6 la sută sub nivelul sărăciei absolute); o situație socială insuportabilă în care nu se mai putea trăi unde drepturile și libertățile omului erau destul de limitate; corupție la cel mai înalt nivel, factorul principal care ține în captivitate statul și poporul în sărăcie (În clasamentul european pentru anul 2018 Moldova fiind plasată pe locul 3 ca una dintre cele mai corupte țări din Europa: https://cotidianul.md/2019/01/29/harta-moldova-a-treia-cea-mai-corupta-tara-din-europa-mai-prost-stau-doar-rusia-si-ucraina/ , iar în clasamentul mondial ocupând locul 117 din 180 state prezente în clasament: https://agora.md/stiri/53980/republica-moldova-s-a-ridicat-cu-cinci-pozitii-in-clasamentul-indicelui-perceptiei-coruptiei); criminalitate organizată, justiție selectivă, inechitate socială la cel mai jos nivel, tortură în instituțiile privative de libertate,  (https://www.dw.com/ro/departamentul-de-stat-al-sua-despre-moldova-deten%C8%9Bie-arbitrar%C4%83-tortur%C4%83-oameni-uci%C8%99i-%C3%AEn-arest-%C8%99i-corup%C8%9Bie-la-nivel-%C3%AEnalt/a-47935934-0); nivel de cultură și inteligență al politicienilor și guvernanților destul de jos; politicieni fără verticalitate morală și fără concepții transparente în a administra societatea; politicieni dornici numai de putere și cu cerințe private în a domina statul și de a impune maselor ascultare și tăcere, etc. Cu trecere de la o guvernare veche la una nouă, putem spune că ipocrizia și obrăznicia fostei clase de guvernământ nu a avut limite, iar cultura acesteia a fost una care a indus numai în eroare, care a înșelat și care a abuzat de buna credință a poporului, masele fiind influențate cât se poate de negativ de un populism fals care totul a fost contrar adevărului. Ideologia politică a administrațiilor precedente, cu întâietate a ultimului guvern din partea democraților, a fost de a menține poporul cât mai mult în întuneric, în sărăcie, degradare, dușmănie, fără a-i oferi posibilități în dezvoltarea umană, socială, economică, culturală, în acest mod sfidând identitatea întregii societăți. Prin conștiința primitivă și egoismul exagerat față de interesele personale, puterea administrativă din ultimii ani s-a transformat într-o putere dominantă care pur și simplu a sugrumat existența normală a poporului, în mod aparte, a poporului român basarabean. Această putere și-a batut joc în mod deschis de popor, realizând fapte ilegale ce sunt lipsite de orice integritate morală. O asemenea clasă politică și asemenea guvernanți statali au existat ca într-o lume aparte unde nu au văzut și nici nu au auzit absolut deloc glasul poporului, iar acțiunile pe care le-au întreprins de-a lungul anilor, mai ales din ultimii ani, nu s-au încadrat în nicio limită a moralei umane. Toți acești politicieni și guvernanți democrați au creat legi prin intermediul cărora au Continue reading „Galina MARTEA: Realități umane cu consecințe catastrofale. Problema moralității și a culturii” →

George ANCA: de m-ar ierta Kabir

necroză femurală aseptică Bachelard Csomo descriindu-te statuie lăsându-ţi vederea spre India în spate cu Universitatea Petru Maior e prea tânăr să-i spun că sunt român dus-întors din Himalaia el acolo în eternitate la Darjeeling sau să i-l scriu tinereţe Tibet cu struguri daci maghiari toate lucrurile sunt mamele noastre caietul de sanscrită cu notiţe tibetane sună Plata bându-şi cafeaua cu Mob uitasem de american în Mureş romanticii de-a valma întorcându-se-n noi transilvăneni cu spatele la regat statuia ta cu faţa spre răsărit ne deosebim prea ponegriţi dinăuntru nu mi-e a pleca a rămâne pe soare şi-n parcul copiilor şi tibetanii cât să ne liniştim patriotismul pe exprimările carismei zero doi cu cravată nu ne mai putem desaluta căluţii tot văd bradul ştiind după cetini statuia misionară a lui Csomo peregrin un fum albastru pe verde scrie aum accente conotate curajului bătrân a ne băga în seamă încă fără de moarte statuia te aşteaptă tot în Pietrari Builă nu noi ne-am strâns poeţii picaţi a se constrânge în paralel decarul aici antologie vorbii şi cu nevasta pe bancă lângă Csomo în drumul spre înaltul bisericii reformei urâtul fără mine să mai trăim Peorii cum i-ai lăsat ori dânsul Cristinei pe robot să-l sune sau teroarea cu lene-americană ex orient din vestă ţesută auzite îmi iau tainul csomic prin Bucureşti trecând cum statuat iar norul a-mi duce doritura cuvintele hispane din firul cornelin Rodrigo viitorul botez pe la coride am tot sperat să mi te-aduc aminte nume ce mi te interzici nu litere mai multe de numele Ram ca să nu te ştim din versete mă întrebasem cum îmi spusese că nu te putea ţine copil greu lotusul şi nu te mai găsiră nici hinduşii nici musulmanii să-ţi dai seama câte versete ai în Adi Granth Sahib şi numele numele nu mi-l nu mi-le milelor de memoria asta cum moartea mi-ar fi uitarea şi a celelalte şi tu făcuşi începutul cum ar începe uitarea cu Dumnezeu n-o să am ce-ţi povesti din Târgu-Mureş un transport ca al Mănăstirii dint-un Lemn ce primise invitaţie în Washington rămâne să se mai şi publice om fi sancţionat aici cotruţa de m-o căra acasă noaptea bun de culcare în albie limpezi Drăgăşani cu Gib mormânt mă toropiţi şi pe mine în curte cruce cu basorelief testament lui Vlădescu ori urmaşului şi primarului de la cetăţean de onoare în spatele blocului la Topârceanu cu americanul azil de actori cromagnon ne şi revedem vulnerabilităţile respectabilitatea pe compromis ăia or fi zis că trăsesem ceva înainte explică-mi morbiditatea diplomaţilor americani prin Mureş ar trebi să te cunosc rege călăreţ Liviu de nu te-ai face swami adio Eliade şi vei îmbătrâni silvan diploman cum viza de India bate America se defulează şi ei pe cine pot îşi tutuie studenţii profesorii în Bucureşti eu cu fetele teologiei târgoviştene nevastă-mea nu-mi dădu nicio veste am ajuns noaptea am umblat singuratic pe corso până la Conti rezervarea anulată nu se ştie de cine că rezervare la cămin că mâine două nopţi dormite strident nici aşa nu se prea deschide cu cheia unde ţi-or fi pensiunile mai mult francezi şi japonezi breakfast pe neanunţate dădea bine americanul i-am spus Luminiţei ceva în familie cu excepţii ca mine covor preotului catolic de la Roma Cistelecan l-a adus pe Staparo pe post de mumie fiecare din lemnul lui eu cu bhakti încarnarea-avatar a lui Rama din Vishnu om la Valmiki dumnezeu la Tulsi chiar Tulsi dumnezeu pentru unii maRAMAra Shivo hum Gayatri Rudra în Eliade soka-sloka-melancolie-vers-Valmiki-Eminescu subiect în temă necreştină muream ca şi acum neamintindu-mi poetul ca Tulsi meciuri pierdute n-am răbdarea aia nici mijloacele să-i explic temporal-conceptual împreună v-am spus lucruri noi şi faceţi pe niznai strigoaica recitând Eminescu călare Avram Iancu între biserici calul se uită la noi în jos tichia lui Tudor Vladimirescu plete comune după decapitare tu pe prispă supărat pe împărat hrănindu-te din primitul cult flămânzi morţi până la înviere cea mai mormântală statuie dinspre catedrala ortodoxă românească vă iubesc Avrame şi Şandore pentru moţi şi tibetani statui spate-n spate cetate eclipsă vitejia până-n Tibet am mai văzut americani albi cameleoni  daltonişti poemul lui Iancu în Târgu-Mureş după cenuşa lui Eliade în celălalt neant ce te faci dacă nu eşti poet am sărit peste Lucifer în Ovidiu că vă povestisem ce nu mă inspiraţi până la urmă nu de primire era vorba lume circumspectă înspre sud umbra peste trandafirii albi m-ajunge Rosenberg Westfalia benvenuti tu te uiţi la perechea dimpotrivă singur bănuindu-mă că n-am fost tânăr extirparea epicului n-am ştiut de ce m-am dus în Washington cum aş afla ce Continue reading „George ANCA: de m-ar ierta Kabir” →

George ANCA: Starea de liniște

Vedeţi-vă de contextul interbelic. Mâine o luaţi de la capăt. De-oi isprăvi şi pagina asta, de nimeni citită, mai ales necitită de mine. Am auzit ce n-ai spus. Fumul cât îl iubesc. Nu-ţi mai da aşa, că de-aia-ţi ies zăbăluţe. Pară-ţi bine de ilizibilitatea premeditată a scrierii. Şi n-ai avut timp să deschizi tomul. Calcuri interioare, cinstea dinaintea politizării (mor a cădea în poncife conştiente, intelectualizez reluctanţele delicateţei întâmplătoare). Antifraţi. N-am nimic cu nimeni, de copil. Ţigană justiţie a iadului, teze şi extemporale. De lume nefiind capabil, o urăsc şi eu ca omul.

            Uite cum îl priveşte clarinetistul. Douăşpe pulovere am spălat şi o bluză. Danseze după internaţionala. Rajasthanizare. Joc de oase. Reîncarnare zero. Osteofit. Mi-au luat-o razna muşchii, am gândit mai bine în somn, oricum, fericirile, makarios, ananda. Un copil mi-a zis, îmi bag pula-n mă-ta, ai greşit numărul, mi-a luat piuitul, n-am mai ştiut ce să mai zic, asta se-ntâmplă în oraşul nostru, printre ruine, îţi dai seama ce mediu.

            În Caracas, columbieni nemarquezieni şi un francez. Şah prin descoperire. Ai pulover roşu. Fie-ta a ţinut cu tine şi uite că nu stăm de vorbă, Jane, strigi, clo-clo, iar Jane, bum-bum. Madam Leibovici ştia că tu nu duceai găinile la haham, le tăiai, luai banii, dacă te prind jidanii mei, te omoară, ţi-a zis. Evitarea de sine mi-aţi învăţa-o din renunţarea princeps. Nici lanţul nu mai rentează. Aţi greşit vâltoarea. Pedagogia ai trecut-o, filologia e bună, dar să ştii ce vrei, hai că mă duc, zboară cu o umbrelă. Schimbările nu mai sunt de noi, nu mai suntem de ele. Copiii şi ne-au luat-o înainte în blazare. Uită-te şi tu la bulgari, ritmuri caracase, case luxemburgheze.

            Am învăţat-o cum să rupă mâinile colegelor. După carieră, funeralii. Te văd la politehnică, la aeronave, cât eşti de înalt, nu toată lumea vrea să se facă doctor, poet. Cum e cu artele plastice, fanatici şi pile etnice. Mă superi şi te supăr. Creierul o fi având dreptate în veşnica-i temniţă pomenire, morţi număraţi numai de morţi din fir a păr. Rockerii vin la şcoală cu şoferi personali. Spălatul vaselor mi-a făcut foame de murdărie. Mesteacăne, nu mă umbri alb. Mesianismul bumerang şi alţi canonici sufi. Te-am visat film pustiului, mă înşelai cu pustiul vecin, homeopatul ţi-a trântit uşa în nas.

            Greca fides, nula pides, capilaritatea socială, jumătate din viziri, albanezi, inclusiv Sinan. Revoluţia imagologică a exilului din Paris, 1848. Nici eu nu văd departe, atunci să ne apropiem. Lup virgin mieilor pater. Portrete şterse pe strasse. Nu se găsesc coşciuge în Slobozia. Salve/Salva Parvi/Parva Romuli/Romula Nepos/Nepos. Ultimă primordialitate, pliseuri populare, nuduri în luptă. Perdea albă, jumătate întuneric.

            Ucid pe zece dolari, prieten, atunci te ucid gratis. Ce ne costă un gest, gata, am terminat, ba încă. L-ai asasinat asasinându-mă, arcada umflată de stafii, visai zgomotul gemului de vişine. Hropanova nu prea auzea şi nu auzise de Rusoaica lui Gib. Singurătatea lui Onisifor. Antonescu la ingineri. Imagologie paramilitară. Copiii nu ştiu mai nimic despre părinţi. Când mi-a murit prietenul, nu crezuse a fi chiar drumul, drumul nici acum nu crede a fi chiar moartea-i. Toţi suferim cum suferă drumurile astea ucise într-una, nici nu mai facem deosebire între trecători şi trecătoare.

            Fata asta, dacă umbla cu un ungur, o detestau şi ungurii şi românii. Te-ai dus cu nevastă-mea în studio. N-am picioare frumoase. Stăpâna era de părere că aşa iubeşti tu. Chiar avea nevoie de sanscrită. Naşul a avut un accident. Făcută dragoste când nefăcute mai toate. Speranţe de artă lăsate în pace. Camionul călcându-mă. Care-o fi la rând. Pe tine nu te îneacă teiul. Căldura tropicală anihilează şi mireasma crinului păianjen. Greu de lotuşi, pulberea ochilor, prânzul violului, anii postinzi, veşti din mintea capetelor căzute.

            Ce-am decăzut de la propoziţii, şi mai visez compoziţie. Mi-ai închis geamul, că e prea mult curent în casă. Facem şi revoluţia, faceţi-o dumneavoastră. Clubul celor fără mamă, inaugurat. Du-te şi te îngroapă singur în Singapore. Gata fregata, Pascal în flăcări. Flaut filmat din spate, în plan îndeprtat, profil feminin, ochi închis în ochi închis în ochi închis. Expoziţia ceramică de viruşi, preferi azteci, e o nebunie să fii om, sarea am iubit-o. Cristina lucra muntele Fuji de pe o vedere pe porţelan. Fereastra spre prieteni verzi, urcasem roşuri aziline. Să dărâme foişorul, nu, că e monument. Kipling, pe Mântuleasa. Sub foişor, spre insulă, pilotul de război de-a ucis marinarii de pace.

            Pe Ornamentului s-a pus ploaia. Fie-ţi gândirea nemonotonă, ţipătul Asiei, fără fulgerul serii, neconsolându-te, sfârşesc în tine, din când în când, azi de la sine, tunetele aşezându-se bolbotinelor, furtuna cea mai noroioasă. Frunzişuri frunţile punctate la mir, tilaka întru Durga, ananda comanda Olanda, reunoştinţă sunetelor, fumul înghite iatagane, silabe către cuvinte, ochi cuvioşi în duh, îţi place muzica.

stare de linişte

 

stare de linişte foşnetul plopilor umple-l agale

păsări înfoiate pe muchie tăişul zale

ce de sfârşire apele peritonitei prezise zică

haramul întors zadarnicei fugi fulgerând furnică

te-ai supărat pe crab mi s-a părut că luni

treisprezece iunie o mie nouă sute şaptezeci şi trei suni

o fi fost altă zi de aici a ieşit scandal copii

cum vă petreceţi clipele cu zodii prostind vecii

Continue reading „George ANCA: Starea de liniște” →