Ionel NOVAC: Cahulul literar

Viața literară a Cahulului, în trecut, dar din nefericire și astăzi, a fost și este destul de săracă. Primul ziar românesc, „Cahulul”, apărut la Cahul cu începere de la 22 octombrie 1918, a inclus în paginile sale rare creații literare. Dar nici următoarele publicații locale interbelice („Înfrățirea”, „Liberalul”, „Îndrumarea Tinerimii”, „Săptămâna”, „Năzuința”, „Graiul satelor” ș.a.) nu au excelat în această privință, deși Cahulul, cum bine se cunoaște, nu ducea lipsă de talentați mânuitori ai condeiului.

Ca urmare, impulsionați și de inițiativa confraților de la Bolgrad, orașul din vecinătatea Cahulului, devenit în anii ΄40 „cel de-al doilea centru de cultură din Basarabia” și în care de câțiva ani apărea cunoscuta revistă literară „Bugeacul”, un grup de tineri entuziaști au pus la cale o temerară încercare: editarea unei reviste literare în orașul de pe malul stâng al Prutului.

Nucleul grupului era alcătuit din poetul Andrei Ciurunga (născut Robert Eisenbraun și cunoscut și sub pseudonimul Robert Cahuleanu, care avea deja publicate două plachete de versuri, „Melancolie” și „În zilele cumpenei”), Haralambie Țugui („poetul-ostaș, care avea și el două plachete tipărite”) și Napoleon Nițoescu („poet delicat și om de aleasă simțire”).

„Cu Nițoescu și Țugui făceam neuitate seri de poezie acasă la Nițoescu, a cărui locuință s-a nimerit a fi peste drum de a mea, la „oloinița” domnului Goldenstein”, își va aminti, peste ani, Andrei Ciurunga. „Atunci și acolo, într-una din seri, am pus noi la cale apariția unei reviste literare în orașul Cahul, cel care de când se știa nu avusese o astfel de publicație. Revista urma să se numească, după numele urbei, „Cahulul literar” – și am scos-o până la urmă”. Alături de aceștia „au venit profesorul Leu Badiu, directorul gimnaziului, și încă vreo doi-trei tineri inimoși și de talent, printre care negreșit și Costică Reabțov, omul de care m-a legat și mă leagă o prietenie de frate”.

Potrivit amintirilor lui Andrei Ciurunga, primul număr al revistei cuprindea, printre alte materiale, un studiu al lui Leu Badiu, profesor de limba latină, despre epoca lui Augustus. El însuși pregătise un eseu intitulat „Viziunea morții în poezia populară”, dar și câteva versuri. Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu veneau cu câteva poezii, în timp ce Constantin Reabțov semnase un fragment de proză. Deși revista a fost integral achitată și tipărită, totuși, ea nu a fost niciodată difuzată. Prefectul județului, colonelul Dumitru Dobrescu, aștepta aprobarea de la București pentru a permite difuzarea acesteia. Până atunci, întregul stoc se afla blocat în tipografie, al cărei proprietar, un oarecare domn Rappaport, îl ținea sub cheie, de teamă să nu-i fie subtilizat de cineva.

Continue reading „Ionel NOVAC: Cahulul literar” →

George ANCA: Poeme din romanul AVATAR 12

George Anca la Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

mama se mişcase peste pământ

pământul se mişcă peste mama

de-aş mai mişca în mama

la orice mişcare născându-mă

peste pământ sub pământ uşa

mai frumoasă moartă mai frumoasă moartea

păsăruica scrisului Brâncuşi

cenuşiu culcată pe-o parte

în fundul cutiei cu ochii deschişi

spre ogor zvârlind-o căzu pe ciment

somnul paznicului Tolstoi

în Sibiu o noapte de apoi

pe pojghiţa haitei de copoi

muierea muie cataroi

tema serii Strehaia dusă

colinele vin mai gata drumul

soarele se stinge ca o spusă

viaţa omului de i-ar fi fumul

a te prăvăli şi-nsuţi nu să

te aştepte a-ţi primi oiumul

vreo faţă cosită sub husă

husarul sabia consumul

terzinele în terza rima

se strigă la pictat pian

sera e caldă veche clima

zicea Cuclin de Damian

şi pînzele marine mima

ni se-nserează Canaan

părinte şi persoana am auzit-o plânsă

mi-am decupat din vocea întoarsei amintiri

imacularea ultim prin sânge fiul însă

frazată predicării filocalia miri

La icoana mănăstirii

noastre în genunchi stau mirii,

Nu e fată e sultană

cu satană în sutană

(să mai creadă cine-i vede

că vreo stirpe se mai pierde).

Nu e doamnă e otravă

otrăvită de suavă

(de suavă şi amară

cât o ţară fără ţară)

Nu e mătrăgună bună

să mărite peste-o lună

Când am băut o noapte vin

şi am mâncat la ceapă

Când m-am legat de Rozmarin

îmbotezat în apă

Când fie ţigănească ea

ţâţească şoapta sfârâia

Când cheltuii 50 de lei

de-i scriu şi te poftesc să-i iei

Când am băut o noapte vin

şi-a doua noapte iar aşa

Când m-am legat de Rozmarin

că toată noaptea numai bea

Când şi azi-noapte am băut

şi noaptea asta merg pe front

Când mă trezesc pe timp pierdut

la Rozmarin şi Dormidont

Când noi suntem locotenenţi

pe front şi-acasă criţă

Când vina e a unor decadenţi

şi Rozmarin şi Dormidont şi Ştefăniţă

Când mă condamnă la omor

am ultima dorinţă-n gât

Să mor în accident de avion

când focul nu e doborât

Şi când ajung nu prea departe

în altă ţară mă-nfior

Că toţi sunt condamnaţi la moarte

şi ultima dorinţă le-o spun lor

Continue reading „George ANCA: Poeme din romanul AVATAR 12” →

George ANCA: PUȘI POSTUM

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc

Puși Dinulescu

Prefața autorului

Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…

Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…

Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe ce…

E drept c-am făcut și greșeli în viață. Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.

Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…

Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.

Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

– Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

– Cum, mă?

Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

– Ciulei? mă mir eu

– Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!

Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…

Și uite în ce mă băgasem!

În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!

N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

Cine să mai înțeleagă ceva?

Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

– Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…

– Mai ai mult?

– Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

Eram între linii…

Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…

Puși Dinulescu

4 ianuarie 2014

***

George Anca

SUB TALPA ARHANGHELULUI PUŞI

“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a Continue reading „George ANCA: PUȘI POSTUM” →

Al. Florin ŢENE: Frumusețea creștină a Limbii Române care unește aflată în textele jurnaliștilor și scriitorilor

Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.

Limba română fiind o realitate vie, complexă, ea evoluează continuu în strânsă legătură cu dezvoltarea societății ale cărei acțiuni, aspirații și realizări le reflectă. Ea este principalul instrument al redării trăirilor, actualității, evenimentelor, fenomenelor folosită de jurnaliști și scriitori, și nu numai.Dacă din anul 1759 se recunoștea drept limbă liturgică sacră doar greaca veche, același lucru se întâmpla și în spațiul slav, acolo unde rugăciunea era făcută în slava Sfinților Chiril și Metodiu. Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau limba greacă ca limbă oficială și abia după introducerea alfabetului chirilic și după creștinarea slavilor, slava veche s-a dezvoltat Țările Române, aflate la granița celor două mari tradiții, au oscilat în folosirea limbii liturgice. Odată cu introducerea paleoslavei în Cancelaria Domnească și în actele oficiale, această limbă a ajuns și limbă liturgică. Primele cărți caligrafiate, apoi tipărite, au fost în slavonă.Datorită acestui fapt multe cuvinte slavone au rămas în limba română. Așa s-a întâmplat cu aceasta pe timpul bonjuriștilor care au introdus în limba noastră cuvinte franțuzești, înbogățind vocabularul limbii române. Din franceză bon jour însemnând bună ziua, fiind un epitet care era acordat fiilor de boieri întorși de la studii din apusul Europei, în special din Franța, de unde veneau cu idei liberale, progresiste.Ansamblul concepțiilor, comportărilor și manifestărilor care îi caracterizează pe bonjuriști au primit, prin derivare, denumirea de bonjurism.

Bonjuriștii au avut un mare rol în perfecționarea limbii noastre. Unii dintre tinerii „bonjuriști” recent întorși de la studii în străinătate aruncau pe malurile Dâmboviței sau ale Bahluiului, diverse ticuri lingvistice sau de comportament: se îmbrăcau ca la Paris, „uitau limba maternă și vorbeau într-o păsărească ridicolă iar tot ce întâlneau în țara lor de baștină li se părea că nu merită decât dispreț și ironie Cu toate acestea, „bonjuriștii” cu „franțuzismele” lor au avut un rol important în perfecționarea limbii române. Multe dintre cuvintele lor, ironizate de scriitorii contemporani lor, au devenit neologisme folosite inițial în medii restrânse care au intrat treptat, treptat, în limbajul tuturor vorbitorilor.Se cunoaște faptul că Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde circa 75% din populație o consideră limbă maternă, inclusiv sub denumirea de „limba moldovenească”.Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care cca. 24 de milioane o au ca limbă maternă. Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina din Serbia. De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană, începând cu 1 ianuarie 2007.

Dacă ar fi să ne referim la perioada de după cel de-al doilea Război Mondial în limba română au fost introduse, prin programa școlară, cuvinte rusești pe care vorbitorii de limbă română și nici presa nu le-a acceptat.Fiindcă limba noastră are o armonie dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci.

În prezent prin televiziune, presă au pătruns englezismele. Profesorii de Limba şi Literatura Română ne atrag atenţia asupra faptului că folosirea cuvintelor împrumutate din alte limbi este guvernată de reguli pe care mulţi le ignore. Specialiştii spun că Limba română a fost invadată de termeni proveniţi din alte limbi. Popularitatea reţelelor de socializare în rândul tinerilor a contribuit la răspândirea tot mai mare a unor termeni proveniţi în special din limba engleză. Nu puţini sunt cei care nu ştiu cum să folosească corect aceşti termeni, deşi există reguli clare în acest sens. Cele mai multe greşeli identificate de profesorii de română şi de lingvişti se fac la folosirea cratimei, în cazul articolului hotărât sau la formele de plural.

Românii și o parte din jurnaliști vorbesc și scriu în limba română absolut întâmplător, cele mai multe greşeli de exprimare sunt făcute fie din cauza necunoaşterii gramaticii, fie din cauza neatenţiei. Limba română a ajuns să fie vorbită absolut întâmplător, mai rău ca o limbă străină. Greşelile abundă atât în exprimarea scrisă, cât şi în cea orală, în special la persoanele cu o pregătire medie.
Continue reading „Al. Florin ŢENE: Frumusețea creștină a Limbii Române care unește aflată în textele jurnaliștilor și scriitorilor” →

Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?

Cartea începe cu un dar:

ai pălmui pământul cu deltele prea grele

n-a plâns din sălcii forma precum bujor spre scrum

de-a sângerat lucerna din sexul mamei mele

să nu mă uit la tine ce-ţi povestesc de-acum

George Anca e unul dintre cei mai aparte scriitori ai secolului 21, vi-o spun de la 80 de ani depărtare de România, un literat care poate fi încadrat într-o categorie numai de el inventată. Norocul nostru ca el sa fie publicat azi este funcția de director al Bibliotecii Naționale Pedagogice din București, Literatura română beneficiind astfel cu 40 de ani mai devreme de a fi înțeles de istorie. Textul, pentru cititorul obișnuit, e ca un desen tehnic. Nespecialistul neantrenat să-l interpreteze, după ce descoperă întruchiparea, se minunează, se aprinde în entuziasm și plăcere. V-ați putea întreba de ce nu scrie simplu/obișnuit. Aș putea spune ca textul obișnuit ca sa fie transportat în istorie trebuie să devină artă și atunci el trebuie să sară din pagina în scântei/stele în toate direcțiile. Informația conținută/delivrată de o fraza gen Anca poate ocupa în mod obișnuit o pagina și nu numai. Dar Anca amorsează emoția și trăirile tale împletindu-le, povestea devenind a ta.

Anca, într-o fraza, depune o întreagă pagină pe care, dacă scrisa, normal, ar putea sau nu să te transporte sau să creeze emoția în tine, din cauza lipsei de conecție a ta cu firul povestirii și chiar ai putea să uiți, ajuns la sfârșitul paginii, începutul ei. Formula Anca, după ce înveți să o simți, garanteaza succesul transportului istoric. Ca să-l apreciezi pe Anca și să beneficiezi de tehnica lui este ca și cum ai învăța să mergi pe bicicletă singur, fără profesor. E greu și enervant, ba chiar plictisitor la început, însă, după ce înveți să mânuiești cu măiestrie cititul, te vei bucura și vei beneficia de o viteză aproape fără limite. România e norocoasă să-l aibe și ar fi normal să-l aprecieze cat e printre noi. Însă, ca mai toate personalitățile istoriei noastre, ne vom bucura de ele si le vom sărbători dupa plecarea dintre noi, atunci cand nu vom mai fi obligați să-i remunerăm și să dăm socoteala interpretarii muncii lor, a darului.

Tehnica Anca autorul a dezvoltat-o de-a lungul unei vieți și a multe încrucișări cu diverse culturi ale lumii. Citiți-i biografia și civilizațiile prin care a trecut și unde a studiat și profesat meseria de literat. Va pot spune din experiența personală că sărutul în fiecare cultură are gust specific culturii în care s-a născut. Nu vă lăsați amăgiți de vise.

Din început, Anca ne spune că nu exista 10 fără 9 și că nu va fi un 11 fără 10, adică prezent, și cât de important e pentru existență trecutul. Deci vă dați seama, citindu-l, că în 10 vezi contopindu-se macro și maxi infinitul cifric al trăirii. Din primele fraze trăim timpul aboriginezului australian prin care toată istoria de la poalele Carpaților răsare. Oriunde îți întorci privirea prin frază, istoria curge stroboscopic în încăperea emoției create peste căldurile nesațului nostru. Îmi văd bunicii și străbunicii împreună cu părinții și noi la gura sobei așteptând lacomi macaroanele albastre, trăind avatarul 12 Anca, în ciuda faptului că în România lui Ceaușescu erau doar două ore de televiziune pe seară, în Avatar suntem scăldați în emisiuni televizate 24 din 24. “Tata vrea să se îmbogăţească, a cumpărat un aparat de ﬁlmat, a ﬁlmat macaroanele şi, peste 100 de ani, va deveni milionar. Se apropie ﬁlmul italian şi mă duc şi eu să-l văd (ora 10.00 – 10.21 p.m.)”

Continue reading „Ben TODICĂ: Macaroanele din Avatarul lui George Anca sunt sigur albastre?” →

George ANCA: Adio Puși DINULESCU

PUȘI DINULESCU

ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)

DEBUTANTUL: Robert Calul a fost prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.

ROBERT CALUL: Mă port fără să joc teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul, cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o rugăciune.

Onoraţi prieteni, sunt un biet păun… Priviţi-mi penele… Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru… ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.

UNUL: Sunteți pictor?

ROBERT (scrisoare adresată Suzanei):

Sângele meu te caută. Buşteanul s-a împiedicat în om. Printre zambile, substanţa fără gust a morţii pluteşte, din cer se desprinde somnul limpede. Mă doare capul. Sângele meu te caută. Eşti atât de frumoasă…

Tu ar trebui să cânţi mereu la pian, degetele tale albe şi lungi, degetele tale ca apa şi tulpinile, ca aerul…

Te iubesc. Eşti colorată în toate formele spectrului de lumină. Unghiile tale roşii, părul tău portocaliu, fularul tău verde, pantofii tăi galbeni…

Unghiile tale ca trandafirii cei mai aprinşi, părul ca flăcările, fularul ca iarba şi pantofii ca polenul margaretelor.

Suzana, tu eşti pasărea rară, eşti singurul fir de iarbă în care cred… am certitudinea…

Scrisoarea aceasta a fost compusă ca imn de laudă, ca rugăciune, ca spasm.

Al nostru, al amândurora,

Robert.

AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…

ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.

AVIATORUL: Da. ( Robert se repede şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).

De ce mă baţi?

–ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită… când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am presentimentul că se va îmbolnăvi.

DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?

DOCTORUL: Nu poate fi niciun dubiu, E moartă.

DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert? (Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce faci?

ROBERT: Piaţa (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de balanţă.

DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.

ROBERT: Până acum ai fost un băiat silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.

DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:

ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?

DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii doar… a fost o prostie… Ca de obicei…

ROBERT: Ca de obicei, da…

DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?

ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?

DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am chef de mers nicăieri.

ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi citesc nişte poezii.

DEBUTANTO: Nu.

ROBERT: Atunci am să ţi le trimit prin poştă. Tot ai să le citeşti.

DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin poştă.

ROBERT: Uff! eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu vrei să ţi-o recit şi ţie?

DEBUTANTUL: Nu.

ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?

DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știică am și eu chestiile mele…

ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?

DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de nimic!

ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?

DEBUTANTUL: Balanţa…

ROBERT: Da. A început şi la tine să scârţâie, domnule inginer!

DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!

ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi diploma de şansonetist!

DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două bilete, ia-l dumneata pe celălalt.

STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l plătesc?

DEBUTANTUL: Nu.

Scoase totuşi cinci zeci de bani şi vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.

DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o autopsie?

STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect „autopsie”, ci „necropsie”.

DEBUTANTUL: Fie…

STUDENTA: Când?

DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…

STUDENTA: Păi una zici şi…

DEBUTANTUL: În două zile îţi dau răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).

STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?

DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că atunci te iau cu mine!

STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!

DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu beau, din principiu.

STUDENTA: Şi din mai ce?

DEBUTANTUL: Tot din principiu. La poftă… (Băurăm).

STUDENTA: Îmi place de tine că eşti un adevărat bărbat!

DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să spui asta?

STUDENTA: Mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Atunci, să mergem.

DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.

STUDENTA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: De ce nu ştii?

STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ şi spui lucrurilor pe nume.

DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?

STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.

DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i fie ruşine?

STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac, sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).

DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa e altceva decât ceea ce facem noi acum?

STUDENTA: Nu, nu mi se pare.

DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.

STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar fi fost animale, noi n-am mai exista.

DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât mine. La ce să-i am?

STUDENTA: Să ai o bucurie la bătrâneţe… Ce-o fi cu noi?

DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi rechinul în acelaşi timp.

STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?

DEBUTANTUL: Nu.

STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.

DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…

STUDENTA: Nu m-ai înţeles.

DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.

STUDENTA: N-am ce.

DEBUTANTUL: Păcat.

STUDENTA: Să ne certăm.

DEBUTANTUL: Da.

STUDENTA: Pe cât timp?

DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti altceva decât un animal.

STUDENTA: Dar sunt inteligentă.

DEBUTANTUL: Ştiu, dar…

STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?

DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi tot un animal.

STUDENTA: Îţi trebuie un om…

–_DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru ideile lor.

STUDENTA: Dar pentru ideile mele…

DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă interesează să le cunosc, de-acum încolo… Caut altceva!

STUDENTA: Ce?

DEBUTANTUL: Nu ştiu.

STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?

DEBUTANTUL: Da.

DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?

FEMEIA BĂTRÂNĂ: Dar cine sunteţi dumneavoastră?

DEBUTANTUL: Un prieten.

BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?

DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul meu. Ce s-a-ntâmplat cu Robert?

BĂTRÂNA: Care Robert?

DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A locuit aici şi-acum o lună a murit.

BĂTRÂNA: Nu ştiu.

DEBUTANTUL: Bine.

BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?

DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?

BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar prietenul lui? (… văzui o tingire… O am desprins-o din perete).

DEBUTANTUL: E de alamă?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?

BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea? făcu bătrâna.

DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o învelesc.

BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.

DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL: De ce?

BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra în camera lui.

– E frumoasă fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.

DEBUTANTUL: Cât de inteligentă?

BĂTRÂNA: Foarte inteligentă.

DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?

BĂTRÂNA: Bineînţeles.

DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au arestat?

BĂTRÂNA: Sunt nebună.

DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat într-un ospiciu?

BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.

DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?

BĂTRÂNA: De la o vecină.

DEBUTANTUL: Şi era adevărat?

BĂTRÂNA: Nu.

DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că nu-i adevărat?

BĂTRÂNA: Da.

DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?

BĂTRÂNA: Din motive tehnice.

– De ce ai venit? am întrebat eu.

– Fiindcă mi s-a telegrafiat.

– Cine ţi-a telegrafiat?

– Nu ştiu.

– Şi cum te chiamă?

– Nu mă mai recunoşti?

– Nu.

– Nici eu nu te mai recunosc.

– Atunci e o greşală.

– Da.

– E foarte romantică situaţia în care ne găsim.

– Da.

– Cât de romantică?

– Roz de romantică.

Am sărit din pat, m-am ridicat în picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:

– Hai să ne logodim.

– Aşa repede?

– Da.

– Nici nu ştiu cine eşti.

– Atunci de ce m-ai luat şi m-ai îngrijit?

– Mi se făcuse milă de tine. Când am ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în pat, şi să-ţi dau doctorii.

– Cât timp am stat aşa, fără să mă trezesc?

– O săptămână.

– Atunci înseamnă că nu ţi s-a telegrafiat.

– Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi se telegrafiase.

– Cine-ţi telegrafiase?

– Nu ştiu.

– Ce scria în telegramă?

– Nu ştiu.

– Cum, nu ştii?

– Era într-o limbă străină, într-o limbă pe care n-o cunosc.

– Poate a fost o greşală.

– Da. A fost o greşală. Tocmai mă duceam la poştă să le spun că e o greşală.

– Şi nu te-ai mai dus?

– N-am mai putut.

– Dar cui îi era adresată telegrama?

– Mie mi-era adresată.

– Atunci nu putea fi vreo greşală.

– Nici nu ştiu ce să mai cred.

– Bine. Dar ne logodim?

– Poate că da.

– Atunci să fixăm data.

– Tu n-ai nimic de făcut înainte de asta?

– Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun de la Robert, prietenul meu care a murit.

– De când eşti tu bolnav poate l-o fi şi înmormântat.

– Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?

– Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să nu te încurc.

– N-ai să mă încurci. Uite, mâine dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim unul cu altul.

– Eu m-am şi obişnuit.

Dar mie mi-era mult mai greu. În decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai normal aşa. Adică normal, cum?

Rămăsăse o singură soluţie, ultima soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat, dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.

– Cum a murit Robert? întrebă ea.

– Vreau să scriu o carte despre el, am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.

– Şi despre tine?

– Nu, mai mult despre Robert. Dar de unde știi cum îl chema?

–N-ai spus tu mai devreme? Dar aş vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.

– Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă că vom fi toată viaţa împreună.

– Toată viaţa?

– Da. Ţi se pare prea mult?

– Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă considerabilă. E de fapt singura sumă.

– E drept.

– Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund ceva inteligent. Nu ştiu ce.

Eram acum chiar lângă ea. Mă aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri, întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare subţiri, îmi fac rău.

– Ne cunoaştem de prea puţin timp, spuse fata iar.

– Asta n-are importanţă.

– Are!

– Are?

În cameră se făcuse prea cald, ar fi trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile erau aproape şi largi, înalte.

– Pot să deschid geamul? întrebă ea.

– Nu.

– Atunci pot să-l închid?

– Dar e închis.

– Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l închid.

Am stat în cumpănă vreo câteva minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.

– N-o să-ţi pară rău dacă fac asta? mai întrebă ea.

– Nu. Ştii la ce mă gândesc?

Fata se ridică de pe canapea şi deschise geamurile larg, toate geamurile.

– Ca să-l putem căuta pe Robert, am urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?

După ce se aşezase iar lângă mine, se ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le răsuci foraibăruile.

– Dar nişte sticle n-ai? am insistat eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.

– Sticle am destule, spuse fata.

– De ce? Bei mult?

– Nu beau decât apă, dar vecinii mei sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta. Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!

În patru ţoşti mari şi într-un sac, pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.

– Bun cărucior! M-am bucurat eu.

Am pus înăuntru două ţoşti.

Ea împingea căruciorul, iar eu veneam după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.

– Sunt curioasă câţi bani o să luăm, spuse fata.

N-avem mult de mers până la centrul de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite. Adică să i le spargă.

– Dar de ce ne trebuie aşa mulţi bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.

– Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt eu însumi.

– Ce om ciudat eşti tu!

– Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.

Acum începusem să obosesc, dar nu-mi venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate. Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam încă rezista. De ce atunci să las sacul?

Fata se opri.

– Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.

Am uitat să spun șă mai avea o țoșcă și ea, a patra, agățată de umăr.

– Nu ne putem opri! am răcnit eu și am mers în continuare nesmintit.

– Dar nu mai pot merge, mi s-a anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?

– Fiindcă nu se poate!

– Ce-i aia, nu se poate?

– Aia!

Fata abia se putea ţine acum după mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i fata.

La zece metri în urmă, încerca să se ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urm, am împins eu căruciorul şi am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.

– Mai avem totuşi ceva de mers, zise fata.

– Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi închis.

– N-ar fi bine să fie închis, dar s-ar putea totuși să fie închis!

– Cine ştie?

– N-ar fi mai bine să dau eu o fugă până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…

– Acum nu ne mai putem întoarce.

– Dar dacă-i închis, trebuie să ne întoarcem.

– Stăm acolo până se deschide.

Am găsit totuşi deschis, mai erau încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.

– Ai văzut că-i deschis? am râs eu.

– Am văzut!

– Am putea lua aproape o sută de lei.

– Nu s-o fi spart nici o sticlă pe drum?

– La mine nu s-a spart nici una.

– Nici la mine, credeam că la tine.

– Totuşi, mai mult de şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.

– De ce?

– Sunt cam multe sticle de o jumătate.

– Mai mult de douăzeci nu sunt.

– Asta înseamnă că sunt totuşi multe.

– Dar mai aveam acasă sticle de un litru!

– De ce nu mi-ai spus asta până acum?

– Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare diferenţa de preţ.

– E destul de mare.

Când ne veni rândul, eu nu mai avui nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.

– Frumoase sticle! spuse omul de la centrul de achiziţii.

– Sunt amintiri de care cu greu mă despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei superiorităţi!

– Vă înţeleg, recunoscu omul.

– Când poţi să te desprinzi de cele câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un prezent, am adăugat eu.

– Am devenit un conductor excepţional! surâse fata.

De-abia deşertasem sacul şi una din ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.

– Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.

– Suntem hămesiţi! am răspuns eu în locul ei.

– Hai, să plecăm mai repede! îmi sopţi fata.

– Stai să terminăm întâi de dat sticlle, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.

Numai trei sticle erau ciobite. Le-am lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece bani.

– Căruciorul nu-l cumpăraţi?am întrebat eu.

– Nu-i al nostru, sări fata, nu-l putem vinde!

Am ieşit cât am putut de repede. Eu, cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.

– Acum avem destui bani, spuse ea, putem începe cercetările.

– Nu mai am nici un chef de cercetări!

– Dar nu putem face altfel, e vorba de liniştea ta sufletească…

– Şi ce-am mai putea descoperi nou? De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.

– Și unde ar trebuia să ne ducem întâi? făcu ea.

– Acasă.

– Acasă?

– Da. Am o idee. Nu e ceva grozav, dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!

Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.

Lăsase capu-n pământ.

Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:

– Trebuie să-ţi spun ceva!

– Spune!

– Pe Robert l-am cunoscut foarte bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.

– De ce nu mi-ai spus până acum?

– Nu puteam. Toate sticlele erau de la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.

– Cui? Lui?

– Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.

–Te-ai culcat vreodată cu Robert?

– De două ori. Ca să-mi salvez reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să fac?

– Robert n-a lăsat niciun mesaj?

– Era un om foarte bun, era cel mai bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…

– Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?

– Poate ştii că a fost asasinat. Nu ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…

Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în picioare, toate trebuia să le fac.

– Nu vrei să mănânci ceva? întrebă fata.

– Ba da. Ce ai de mâncare?

– Nişte ostropel.

– Fă şi mămăligă. Vin ai?

– Nu beau decât apă şi nu ţin în casă vin, ţuică sau altceva.

– Nu pot mânca ostropel fără vin.

M-am ridicat de pe scaun, am ajuns până în faţa ei şi am îngenunchiat.

– Nu vrei s-aprind nişte tămâie? întrebă ea.

– Nu.

– Ce vrei, atunci?

– Să-mi povesteşti mai departe.

– Dar de ce-ai îngenuncheat?

– Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?

– E vorba de o amuletă.

– De-o amuletă…

– Îmi promisese o amuletă. Eu sunt superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două. Bea și pleca.

– Ce-ţi spunea?

– Că sunt frumoasă şi că într-o zi sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.

– Şi-ntr-o noapte…

– Da. Ştii bine ce-am făcut. Am intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…

– Şi pe urmă?

– Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”, am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.

– Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă slabă.

– Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să mă dezbrac!

– Mai sunt două ore până-nserează. Te vei dezbrăca atunci.

– Mai e aşa de puţin? Nici n-am mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?

– De fapt mai sunt vreo patru ore până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!

Continue reading „George ANCA: Adio Puși DINULESCU” →

Baki YMERI: Mariana Grigore&Simon Jack – Sufletul Cuvintelor /Shpirti i fjalëve, Amanda Edit Verlag Bucureşti (2019)

Lumea se înţelege cel mai bine prin sufletul poetului. Volumul respectiv este o contribuție deosebită care crează poduri de prietenie între două limbi, doua țări, două popoare și două culturi. Mariana Grigore și Simon Jack și-au creat profilul lor literar, primul cu poeme bilingve în limbile română și albaneză, iar cel de al doilea prezent în carte cu poezii în limba română.

***

Bota kuptohet më së miri përmes shpirtit të poetit. Vëllimi respektiv, me dy autorë, është një kontribut i veçantë që krijon ura miqësie ndërmjet dy popujve, dy vendeve, dy gjuhëve dhe dy kulturave. Mariana Grigore dhe Simon Jack e kanë krijuar profilin e tyre letrar, i pari me poezi bilingve (rumanisht-shqip), kurse i dyti prezent në këtë libër me poezi në gjuhën rumune.

Traducere de: Baki Ymeri

Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil

Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Continue reading „Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil” →

Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)

Motto: „Suntem o seminție atât de controversată, bântuită de atâtea himere şi erori!” (Vadim Bacinschi)

Recent a trecut pe la baștina mea (și a străbunilor săi familiali) profesorul Vasile Șoimaru de la Chișinău. A câta oară? Foarte probabil, cam a suta oară, timp de aproape douăzeci de ani, de când și-a descoperit „neamurile” în arealul istoric al „Descalecatului” care a dat naștere Moldovei, țara gospodărită cu măreție de Marele Ștefan, „Rege de Dacia” după un document descoperit recent la Milano . De fiecare dată, cu portbagajul automobilelor sale (întâi o Toyota obosită, apoi o Dacia Duster semiautohtonă) doldora de cărți născute la Chișinău, majoritatea apărute sub auspiciile sale de proiectant editorial și autor al iconografiilor conexe respectivelor volume.

Acum, aflat în drum spre Banatul sârbesc, în contextul neastâmpărului său de globe-trotter dedicat edificării asupra stării neamului nostru pulverizat în cele patru părți ale zării, mi-a adus trei cărți noi: „Înstrăinarea Basarabiei” de Eugen Statnic, „Argus și slugile sale” de Vadim Bacinschi și romanul „Cu ochiul celuilalt” de Nicolae Rusu. Tustrei poartă efigia Editurii „Serebia” din Chișinău și păstrează încă în materia alcătuitoare mirosul tușului tipografic. Pe rând, când timpul care subjugă săteanul mă va slăbi din chingi, voi relata (celor interesați din restrânsul meu câmp virtual) câte ceva din conținutul lor, cum am mai făcut-o și cu alte cărți ajunse pe meleagul meu prin același Badea Cârțan de la Chișinău, o sosie (cu doctorat la Sankt Petersburg) a țăranului patriot de la Cârțișoara Sibiului.

Una din cele trei cărți primite îl are autor pe poetul și ziaristul Vadim Bacinschi, unul dintre puținii (unii zic că e chiar singurul) gazetari români din regiunea Odesa (Basarabia istorică), acum unitate administrativ- teritorială din corpul Ucrainei.

Pe numitul gazetar îl știu prin intermediul articolelor sale din mediul virtual, având ca temă soarta vitregă a românilor din Ucraina, cei din Basarabia istorică (Bugeacul) și din Bucovina de Nord. Cartea aceasta are însă o altă temă de bază, una legată de motto-ul în spiritul căruia am încropit acest demers. Se numește „Argus și slugile sale”, cu subtitlul ”Cei care au făcut să moară Eminescu”.

Desigur, generosul cititor al exercițiului meu de aici, ajungând la acest paragraf care dezvăluie titlul cărții aflate în modesta mea atenție, e foarte posibil să întrerupă lectura, șoptindu-și în barbă ceea ce am mai auzit/ citit: „baliverne”, „povești născocite de condeieri aflați în criză de personalitate”, „prostioare”, „căutări de Elodii” ș. a. Ba, mai mult, că „asemenea idei nici n-ar trebui publicate”. În acest dăunător spirit, această carte e respinsă de circa patru ani de la dreptul de tipărire, până ce, iată, dr. Vasile Șoimaru a inclus-o în generosul său proiect cultural „Românii din jurul României”.

N-ar trebui însă să se întâmple cele constatate mai sus, îmi permit eu să cugetez, câtă vreme știm bine că încremenirea în suficiență, legat de cunoaștere, nu e o atitudine sănătoasă. Când „adevărul” apare în mai multe variante, mai e de parcurs drum până la miezul lui (adevărului), până ce vocabula care îl desemnează își va pierde ghilimelele. Și-apoi cum să ignori demersuri care au substanță, care au logică serioasă, susținută de o acribie demnă de știința cercetării. Și mai apoi, autorii acestor analize nu sunt niște terchea-berchea, ci persoane cu pregătire echivalentă celor cu care vin în contradicție. Iată, cartea de 116 pagini a lui V. Bacinschi are girul academicianului Mihai Cimpoi, eminescolog celebru, de vreme ce ilustrul exeget semnează prefața cărții (în formula „În loc de prefață”).

Autorul numitei cărți își construiește demonstrația pe trei piloni demni de luat în seamă: „Aspectul politic” (al contextului morții poetului-publicist), „Aspectul medical” (referitor la Eminescu, desigur) și „Aspectul moral” (aspectul moral îi vizează pe „cei care au făcut să moară Eminescu”, în demonstrația autorului, T. Maiorescu, Al. Chibici-Revneanu, P. P. Carp, Th. Rosetti, Al. Șuțu, C. Popasu, I. Slavici, Gr. Ventura, Emil Max și C. Simțion). Constructul dezvoltat pe cele trei elemente de structură include șapte puncte de rezistență (evidențiate în replica dată, în carte, scriitorului ieșean Nicolae Turtureanu), anume: „despre modul cum s-a făcut internarea poetului laCaritas” (de câte ori s-a făcut); „despre falsificarea (de câte ori) a diagnosticului real (psihoză maniaco-depresivă)”; „despre tratamentul cu mercur ce i-a fost aplicat lui M. Eminescu” ( în 1887 și 1889); „despre modul în care s-au Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Încă un studiu care perpetuează o controversă cronicizată: „Argus și slugile sale – Cei care au făcut să moară Mihai Eminescu”, de Vadim Bacinschi (Note de cititor)” →

George ANCA: Milarepa

Hm, să zidesc, de voie, un turn. Milarepa avea poruncă să ridice un castel pentru Dode-ul lui (Dharma dode/Jeune-homme-recueil-de-sutras). Iar eu, de voie. Dar lui i-a dat un model. Întâi din Răsărit. Când îl urcase la jumătate, i-a zis să-l dărâme. Beat, mai apoi, i-a comandat unul din apus, pe care, la jumătate, din nou, l-a doborât, punând pietrele la locul lor şi pământul la locul lui.Trezit, în vârful muntelui din nord, i-a cerut unul de acolo şi, dându-se nebun, fără ţinere de minte, n-a recunoscut comanda. După ce trudise în zadar, pocăitul s-a ales nu cu doctrina încă, ba cu o rană.

Şi i-a mai făcut o comandă, un turn alb, cu nouă caturi şi un pinaclu. Păcătosul a dorit atunci să-i fie primită martoră chiar bătrâna soţie a învăţătorului. Ce(-şi) zicea? „Am înălţat trei turnuri şi le-am dărâmat. ?ntâi, lama îmi spuse că nu reflectase. A doua oară, că era beat. A treia, se căia de nebunie, de pierderea memoriei, că nu-şi aminteşte nimic. Dacă i-am amintit instrucţiunile lui, m-a întrebat cine mi-e martor şi m-a certat”. Bătrâna mamă, cu milă, a acceptat îngrijorată, ca bună martoră – dar cine îi va crede mărturia?

Prietene, a început turnul. În glumă, învăţăcei mai vechi i-au aşezat o piatră de fundaţie. Ajunsese la al doilea cat, când, inspectând, dascălul i-a poruncit să îndepărteze piatra aceea, nu să dărâme, adică, să nu mai fie acea piatră străină. Doborât iarăşi totul, şi a mai avut putere să afle o nouă fundaţie, Piatra cea Mare.

Suia vârtos şi învăţăceii au intrat în panică – dacă nu-l va mai dărâma învăţătorul, atunci îl vor doborî ei; ajunsese la etajul al şaptelea când l-a oprit chiar stăpânul. E drept, spre a-l apăra, adusese mai înainte strigoi de soldaţi în armuri. Acum, chiar dacă şi un câine ar fi primit de la Maestru doctrina lui, nu i-o acorda încă după ce ridicase un asemenea turn, fără să-i fi adus careva măcar un bolovan cât capul de cerb, un coş de pământ, un căuc de apă, un troc de mortar. Ci nu. Turela e abia cât un braţ, iar el a adus cu greu din India doctrina lui. Să nu fi fost întreg nici întregul turn, el m-a oprit spunându-mi să construiesc o galerie cu 12 coloane şi un altar. ?l tot întreba de răsplată, îl bătea, îl alunga. „Sfârşeşte galeria şi turnul”, i-a mai spus – vei avea consacrarea şi te voi iniţia. Sfâşise turnul şi era mai gata galeria. Spatele i-a devenit însă o rană. Bătrâna l-a apărat cerând iniţierea. Maestrul nu i-a dat-o, îmbiindu-l să-şi oblojească rănile ca boii şi caii şi să trudească mai departe. ?n taină vărsa lacrimi şi el. După un plan al ei, bătrâna l-a încunoştinţat pe lama că tânărul, căzut bolnav, o să-şi caute alt maestru. Lama i-a reamintit acestuia că îi dăduse corpul, cuvântul şi inima – i le-ar putea tăia în o sută de bucăţi. A rămas meditând. „Dacă acest lama nu are formula pentru a deveni Buddha într-o singură viaţă cu un singur corp?” Şi a reînceput să facă mortar pentru galerie şi altar. Alţii, aducând daruri, soseau să ceară înalta iniţiere. Soţia lui lama îi oferă o turcoază spre a i-o dărui dacă nu va fi de ajuns construcţia turnului, dar acesta, chiar dacă nu ştiuse piatra preţioasă, primită de soţia lui de la părinţii ei pentru un moment greu, ca stăpân total al femeii se socoteşte şi al turcoazei, lovindu-l furios pe Marele Magician. Discipolul fuge. Dar se reîntoarce. Fuge iar, neprimind iniţierea. „Când a plecat?” îşi întreabă nevasta. „Ieri”. „La ceasul ăsta fiul meu n-a ajuns prea departe”.

Ajuns la un alt lama – Gnogpa (Diamant, qui-realise-le-Nirvana) –, e primit arătând scrisoarea şi darurile de la marele ?nvăţător (Marpa) – veneau, în fapt, de la soţia lui.?nainte de a începe, din ordin, iniţierea lui Mila, îi cere să arunce grindina – ca altădată – asupra unor oameni ce-i jefuiseră prietenii. „Sunt ursit relelor făptuiri. Azvârlind grindină, merg spre sfânta religie! Pretutindeni unde mă duc fac răul. Dacă nu trimit grindina, voi încălca poruncile date de lama şi nu voi mai primi învăţătura. Nu pot să nu trimit grindina.”

Mai şi merge acolo şi se aude blestemat, chiar dacă desenează un triunghi şi apără pământul unei bătrâne. La Continue reading „George ANCA: Milarepa” →