Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?

De multe ori mi-am pus întrebarea: de ce scriem monografii și ridicăm statui marilor personalități numai după moarte? Nu ar merita, oare, ca respectiva personalitate, ajunsă la vârsta înțelepților, să se bucure de această recompensă a societății? De ce acest egoism al societății?

Pornind de la aceste întrebări pe care mi-le-am pus, retoric firește, m-am aplecat asupra studiului primei monografii despre Ion Creangă. Alungându-mi din minte întrebările de mai sus, știind că societatea umană este egoistă și ranchinoasă.

Așa cum se stipulează în istoria literară română, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost dominată de trei mari personalități din domeniul scrisului: Mihai Eminescu, geniul poeziei naționale, povestitorul Ion Creangă și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Primele decenii ale secolului XX coincide cu apariție unor ediții reprezentative din creația celor trei mari scriitori și a unor contribuții documentare care se referă la biografia acestora. Deși în acea perioadă apăruseră numeroase articole și recenzii despre opera și personalitatea celor trei mari scriitori, nu se poate vorbi încă de adevărate studii critice, care să reliefeze concepția unui autor și calitățile artistice ale operei, într-un cuvânt, personalitatea și originalitatea scriitorului respective

Lucrările de acest gen vor apare abia în perioada dintre cele două războaie.și cu sprijinul Fundației Regale, începând cu studii aprofundate despre viața și opera lui Mihai Eminescu.

O situație particulară, din acest punct de vedere, prezintă Ion Creangă. Cu toate că apăruseră la noi câteva articole sau chiar colecții de documente, în toate provinciile românești, semnate adesea de amator, totuși nu puteau fi citate-la 40 de ani de la urcarea la cer a scriitorului- o monografie Creangă, având la bază principia și metode științifice. În ciuda acestui fapt apare la Paris în 1930 un studio valoros consacrat scriitorului român. Autorul- Jean Boutiere- semna atunci monografia “La vie et l”oeuvre de Ion Creangă”, tipărită la Librăria universitaire J.Gamber, lucrarea a fost tradusă, apoi, în românește de Constantin Ciopraga și publicată în 1976, la Iași, cu titlul “Viața și opera lui Ion Creangă,” 344 p. O a doua lucrare de același tip- și cea mai importantă până acum- aparține lui George Călinescu, care recunoștea în momentul apariției cărții sale “Ion Creangă” apărută în 1938: ”singura sinteză notabilă era până acum cea a unui francez. “

Aflând despre acel scriitor francez am căutat să cunosc mai multe despre acesta. Astfel am aflat că Jean Boutiere este un fiu al Provenței. Ca și celebrul Frederic Mistral, prieten cu Alecsandri, s-a născut în sudul însorit al Franței, la Mallemort, aflat între Aries și Aix-en Provence, la 1 noiembrie 1898. După studii la Marsilia și Toilouse, s-a înscris la Sorbona, unde s-a manifestat ca un student silitor și active, având mari profesori în epocă precum Georges Milliardet, Antoine Thomas și Alfred Jeanroy.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori

„Înflorind de-o parte, printre femei, viaţa

zbuciumată şi de veşnică neodihnă interioară,

pururi în salt peste sine însuşi; rodind pe de alta,

printre bărbaţi, viaţa de linişte, de reculegere, de

regăsire şi de dăruire din plin.”(Mircea Vulcănescu)

Femeile din viaţa Filosofului.

Un mugure de Luceafăr se pogoară pe raza privirii FEMEII, învăluind-o în taina

chemării care, răspândeşte mireasma inefabilă a muzicii sufletului ei frumos!

Elena-Margareta-Fotino era o frumoasă şatenă armâncă, cu frunte lată de amazoană încadrată armonios pe chipul prelung, cu nas acvilin, cu gura surâzătoare înrămată în două gropiţe fine, catifelate ce dezvăluie şiragul de perle al dinţilor parcă sculptaţi anume, cu ochii mari aprinşi, de mure, cu privire sfredelitoare, dincolo, înspre zenitul serafic, cu părul bogat prins în două cozi groase de aproape un metru, ce-i cădeau perpendicular pe sânul feciorelnic ascuns tainic în nobilul costum popular. Avea imaginea unei fiinţe nobile, puternice, autoritare, exaltate, dar stăpâne pe destinul ei pe care-l va urma până la capăt fără cârtire, fără nici o împotrivire.

Elena-Margareta Fotino, o distinsă mignona nubilă de sânge regal era studentă la Litere, când l-a întâlnit pe frumosul student sclipitor în Filosofie la aceeaşi Universitate Bucureşti. Nae Ionescu a primit o bursă şi a plecat în Germania în 1913.

S-a întors în ţară după un an pentru satisfacerea serviciului militar. Apropierea dintre cei doi a avut loc în perioada cătăniei filosofului la Brăila, finalizându-se cu cununia civilă în 25 Noiembrie 1915, în Capitală. Filosoful pleacă din nou în Germania însoţit de inimoasa sa soţie. După intrarea României în război împotriva Germaniei, Nae Ionescu ajunge prizonier în castelul Celle-Schloss. La eliberare filosoful doctorand lucrează la o editură religioasă, urmărind evoluţia războiului care se configura negativ pentru Germania, în paralel cu anarhia bolşevică aprinsă în Kiel, Munchen, Berlin.

„Nae le urmăreşte desfăşurarea şi înţelege întinderea pe care reţeaua bolşevismului o căpătase în interiorul celui de-al doilea Reich. Apoi înţelege că Germania era doar o verigă din reacţia în lanţ a revoluţiilor bolşevice.” (Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu. Ed. Vremea, Bucureşti-2015, p.6)

Fiind la Munchen, la trei ani de la căsătorie, pe 25 Noiembrie 1918, Elena-Margareta devenită mamă se confesează Jurnalului său: „Trei ani de iubire şi credinţă; trei ani de grele încercări; trei ani de curaj şi speranţe, trei ani de adâncă luptă pentru existenţă şi sufletească. Doi copilaşi au binecuvântat această căsătorie, doi băieţi mici şi drăgălaşi.” (ibid., p. 21)

Elena-Margareta era bucuroasă, fiind consoarta unui tânăr prefigurat a deveni Om mare, era fericită fiind de două ori mamă, era tânără, iubea, dar era singură, aproape întotdeauna neîmplinită şi neîmpăcată. „Nae? Da, e un bun prieten, dar pentru el eu nu sunt decât o femeie şi o femeie poate să fie curajoasă, activă, bună, iubitoare, dar numai o femeie: are dreptul să aibă un suflet, dar unul de femeie; are dreptul chiar să aibă minte, dar una de femeie.” (ibid., p. 22)

În sânul familial s-au cuibărit două virtuţi preţioase, cinstea şi onoarea. Capul familiei şi-a ales onoarea, iar Elena-Margareta cu ce-a mai rămas. „Mi-am ales cinstea ca virtute fiindcă o simt trăind în mine mai tare decât mine, în afară de voinţa mea; dar toate năzuinţele mele tind cu desperare spre onoare.” (ibid., p. 31)

Lună de iarnă în plină Capitală. Zi cu ger pe străzi, în unele case, dar şi în sufletul Elenei-Margareta. Luni 22 Februarie 1930, peste fiinţa ei se preling sloiurile despărţirii de Nae. Dragostea lor încremenise. De ce? „Aspiraţiile lui politice, ambiţia şi nestatornicia lui, toate femeile care alergau după el, familia mea, prietenii lui falşi, toate au contribuit la îndepărtarea noastră.” (ibid., p. 40)

Peregrinările profesorului pe căile şerpuitoare, misterioase, tainice, ispititoare ale frumosului feminin, n-a însemnat nestatornicie, ci căutarea feminităţii însăşi, cum i se pogorâse o singură dată făptura idealului de iubire, sub chipul unei tinere deosebit de frumoase. „Am iubit, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum nu mai văzusem…Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 110)

Istoria Donjuanismului bucureştean a deschis-o marele boier valah, dregător domnesc, istoric, filolog, poet, diplomat Ienăchiţă Văcărescu (1740-1797), i-a perpetuat apoi nobleţea „Prinţul Alb” – Barbu Ştirbey, favoritul Reginei Maria şi a rafinat-o la nivel de spirit renascentist carismaticul gânditor creştin-ortodox şi eruditul profesor universitar Nae Ionescu, coborâtor din boierii Băleni. Rugul dragostei lui neputând arde într-o iubire copleşitoare, covârşitoare, cutremurătoare s-a ostoit în pâlpâirile efemere ale unor flăcări doar aţâţătoare, nemistuitoare precum, Ileana Baston, Ştefania Zottoviceanu, Maruca Cantacuzino, Elena Popovici-Lupa, ori Cella Delavrancea. Şirul de mărgăritar feminin l-a înfăşurat într-o ispititoare mireasmă de beatitudine afrodisiacă. „După unele din ele şi-a părăsit casa, pentru altele şi-a frânt rosturi şi valeităţi…, dar nu s-a despărţit niciodată – în chip legiuit – de singura femeie care i-a fost soţie – Elena-Margareta Fotino... Un lucru m-a impresionat totdeauna cînd m-am gîndit mai mult la Nae Ionescu: asemănarea lui izbitoare cu Abelard! Nu numai în privinţa poziţiilor lui filosofice, ci în toate veleităţile şi destinele lui. Îmbinarea aceasta a logicismului care, între „sic et non” pretinde coerenţa adîncă dincolo de lucrurile simple, care trec, şi care caută o noimă-n toate, unit cu setea nesecată de „experienţă”, care iscodeşte posibilităţile ascunse-n fiecare fiinţă spre a le face să se istovească lund chip, nu face, oare, din trecerea omului în viaţă, printre femei, o formă a aceleiaşi căutări de absolut, de ispitire a vieţii formelor, pentru a găsi, dincolo de ele, miezul lor neschimbător, căutare pe care John Charpentier o descoperea, în cartea lui de curînd închinată Heloisei, la întemeietorul schitului Sfîntului Paraclet?” (Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 108-109)

Pentru colosul gândirii metafizicii creştine Nae Ionescu, amorul a fost un mijloc sau o formă proprie de depăşire a sinelui, iar femeia i-a urmat ca o cale a sensibilităţii, ca un simbol al frumuseţii, ca o chemare a voluptăţii, spre un răspuns al virilităţii sale.

Ileana Baston a fost o frământare spre o dorinţă de împlinire care a eşuat neputincios într-un sentiment zănatic. A fost doar o adiere cu parfum de femeie.

Ştefania Zottoviceanu a căzut pradă irezistibilei fascinaţii pe care o întâlnim doar la fluturele obsedat de lumina unei flăcări îndârjite, dar care, apropiindu-se prea mult de lumină a uitat de foc şi de aripile sale care s-au făcut scrum.

Maria, fiica boierului Dimitrie Rosetti Tescani, admirator şi prieten al filosofului Vasile Conta, devenită Maruca Cantacuzino, s-a căsătorit la 18 ani cu fiul „Nababului” Gheorghe Grigore Cantacuzino, Mihai Cantacuzino, aproape dublu ca vârstă, 34 de ani, devenit ministru al Justiţiei în guvernul Ionel Brătianu în vremea primului război mondial, dar a sfârşit într-un stupid accident de maşină în anul 1928.

Maria-Maruca şi-a făcut „ucenicia” şi „ocrotirea” cu multă fidelitate sub înaltul patronaj al marei Curtezane-Regina Maria, în paralel cu profesiunea de credinţă a amândurora, privind îngrijirea răniţilor din Spitalul Militar Iaşi. Într-o perioadă de timp a acordat asistenţă medicală şi marele teolog, poet, scriitor Nichifor Crainic. „Acesta, consemnează istoricul Ioan Scurtu, avea să noteze că „domniţa” îşi începea în fiecare zi programul la ora trei după-amiaza, într-un pavilion din scândură amenajat în incinta spitalului.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei Româneşti Perioada interbelică 1918-1940 Ed. Enciclopedică, Bucureşti-2009, p. 131)

În acea amenajare improvizată de decor rustic se mai petrecea însă şi altceva. „Trei bărbaţi o vizitau zilnic, în ordine prestabilită, fără greş, un ceas fiecare. Cel dintâi sosea un mare bancher cu nume grecesc. Al doilea, un diplomat român, de o rară frumuseţe. Al treilea, un artist celebru. La fiecare vizită, suspinele patetice ale domniţei se auzeau prin scândurile pavilionului. Într-o zi, un doctor a intrat în camera „domniţei” şi a găsit o carte franţuzească de cugetări: „Una dintre aceste cugetări sfătuia ca pentru a-şi menţine prospeţimea senzaţiilor amoroase, femeia să aibă trei amanţi simultan. Şi specifica: de preferinţă un bancher, un diplomat şi un artist! Aşadar, domniţa noastră îşi organiza pasiunea după prescripţiile unui manual de specialitate! Faptul că pavilionul deliciilor se găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în spitalul acesta cutremurat de urletele durerii, nu stânjenea divina pasiune, ci dimpotrivă, o intensifica prin contrastul suferinţei şi al morţii pentru ţară.” (Nichifor Crainic, Zile albe. Zile negre. Ediţie Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 124)

La moartea soţului-prinţ Maruca şi-a păstrat titlul, dar a pierdut moştenirea, Palatul Cantacuzino, devenind în schimbul unei chirii modice sediul guvernului Maniu şi-al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Maria avea deja de câţiva ani buni o legătură amoroasă cu marele muzician George Enescu, poate era chiar artistul celebru din pavilionul Spitalului Militar Iaşi, sau poate celălalt confrate al încântării Dinu Lipatti, dar la „debutul” pe scena seducţiei farmecului feminin al Divelor din lumea aristocrată, a fascinantului filosof Nae Ionescu, prinţesa Maruca l-a abandonat fără regret pe artistul George Enescu, consemnând încântată această mare „cucerire”. „În 1928, Nae Ionescu a intrat în viaţa mea, ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de alta, existenţa în totalitate.” (Maria Cantacuzino-Enescu, Ombres et lumieres. Umbre şi lumini, Oneşti, Ed. Aristarc, 2000, p. 429)

Maruca a omis însă scena fierbinte petrecută între cei doi amanţi ai ei în dormitorul conjugal. „Într-o seară, George Enescu, aflat la Sinaia, se întorcea la Vila Luminiş unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte în dormitor cu Nae Ionescu. Nae Ionescu are o replică asasină – <<Ieşi afară, stârpitură!>>. Enescu s-ar fi executat supus, de teamă să n-o supere pe iubita sa.” (Dan-Silviu Boerescu, Nae Ionescu Filosoful playboy şi povestea lui halucinantă. Integral, Bucureşti-2018, p. 14)

Aşadar, Prinţesa Cantacuzino, confidenta şi „Eleva eminentă” a Reginei Maria pendula între tulburătoarea metafizică a sexului şi liniştea cugetării. Cum filosoful o eclipsa din punct de vedere spiritual, metresa aristocrată rămânea doar o sclavă nobilă a trupului seducătorului bărbat. „Silueta fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra, dar reţinut în gesturi şi atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului, de adâncimea în hăul interior. Părul negru, des, cu înspicări argintii, faţa brăzdată de linii mobile, parcă martirizată de excesul vieţii interioare şi intensitatea fanatică a crezului său. Sunet dureros al vocii parcă îndoliate de nu ştiu ce tristeţe de nevindecat şi cuvânt zdrobitor prin elocvenţă, în slujba unei inteligenţe şi a unei ştiinţe fulgurante. Privirea albastră, când adâncă, pierdută, ca cerul noaptea, când sigură, dreaptă, expresie de netăgăduit a unui suflet şi violent şi disciplinat, în stare de detaşare de sine, dar şi obsedat de gândul mântuirii, şi dominat de Idee; reflectarea – ideea – a celor mai înalte sfere ale Spiritului (ale absolutului), de care dă mărturie sufletul său.” (Maria Cantacuzino-Enescu, op. cit. p. 429)

De teama sufocării la pieptul înăbuşitor al domniţei Maruca, filosoful s-a orientat şi el după modelul discipolului monarh Carol al II-lea, înspre ceva mai aprins, mai dogoritor, mai roşcat, prăvălindu-se în braţele languroasei Elena Popovici – Lupa, unul în braţele Lupeascăi, celălalt în ale Lupei, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane.” (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu-Aşa cum l-am cunoscut…, op. cit. p. 113)

Maria Cantacuzino şi-a alinat durerea despărţirii şi refacerea chipului ars de arsenicul turnat pe faţă, din cauza părăsirii de către Nae, prin căsătoria cu muzicianul George Enescu, domnişoară de onoare fiindu-i chiar proaspăta amantă a fostului amant, Cella Delavrancea. Prinţesa l-a acaparat pe Enescu cu totul, bărbat şi artist, concertându-i recepţiile doar în rafinatele ei apartamente. „În timp ce maestrul Enescu cânta la pian, Maruca dispărea împreună cu câte un tânăr invitat, nu pentru multă vreme. Când reapărea, satisfăcută, îşi săruta soţul pe frunte, în semn de recunoştinţă.” (Ioan Scurtu, Istoria Civilizaţiei…, p. 135)

Elena Popovici – Lupa, era un discipol fidel, mai tânără cu 7 ani decât Magistrul, un fel de alt „înger păzitor”, odrasla unui profesor universitar, renumită în cuceriri galante. Timp de 5 ani (1933-1938) au fost un cuplu invidiat, survolând periodic arşiţa Casei mentorului de la Balcic şi valurile Mării Negre. De teama înecului, filosoful s-a agăţat de tentacolele fiicei cea mare a celebrului avocat-scriitor Barbu Ştefănescu Delavrancea, renumita pianistă Cella Delavrancea, care percuta la unison cu celălat cuplu de amor şi muzică: Maria cu un pianist de geniu, Nae cu o pianistă seducătoare care, i-a adaptat Casa de la Băneasă într-un veritabil conac, miraculos după gusturile rafinate ale celebrei artiste. „În casa omului acesta aspru şi ne-mpăcat plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite-n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu-ncetase orice sunet, te făceau parcă s-aştepţi să vezi ţîşnind un stol de rîndunele. Numai biblioteca lui şi tabloul de El Greco, din perete, păstrase încăperii atmosfera vieţii de mai-nainte.” (Mircea Vulcănescu, op. cit. p. 115)

Cella Delavrancea a fost o artistă rafinată, o femeie uluitoare, seducătoare şi continuu aprinsă de dor. A fost căsătorită pe rând cu diplomatul Viorel Virgil Tilea, apoi cu bancherul Aristide Blank şi cu prinţul Philippe Lahovary, urmând se pare prescripţiile aceluiaşi „manual de specialitate!”, „împrumutat” de la prinţesa Maruca.

La 25 de ani Cella l-a pârjolit pe celebrul dramaturg I. L. Caragiale care, trecuse de 60 de ani, însă marea sa iubire a fost filosoful don juan Nae Ionescu. Amândurora pianista le va închide ochii, dramaturgului la Berlin, după un amor <<în stil calache>>, iar filosofului după „reţeta” prescrisă de Carol al II-lea şi roşcata sa, Elena Lupescu-Wolff, la 15 Martie 1940, Cella stingându-se abia la vârsta de 104 ani.

„Ani de-a rândul, în ajun de Sfântul Niculaie, cercetam florarii ca să găsesc violete pentru profesorul. Avea un fel sălbatic de-a le mirosi, îi plăceau, îl răcoreau – şi îi aduceam totdeauna în ochi un zâmbet de mulţumire curată. Primea de ziua lui multe, multe flori – şi îi era drag să vorbim despre numirile lor în diferite părţi ale ţării. Bunăoară, violete=toporaşi, tămâioară. La Balcic, adunam şi-i duceam plante balsamatice, erau puzderie acolo, asemănătoare celor ce cresc pe coasta Mediteranei. Şi de Sfântul Toader îi căutam rădăcină de iarbă mare, rădăcină aromată, cu care se afumă prin casă, vechi obicei bătrânesc. De acum nu-i voi mai vedea surâsul şi nici lumina din albastrul de oţel al ochilor – profesorul odihneşte.” (Cella Delavrancea, Profesorul, în „Apostrof”, anul V, nr. 10-11-12/ 1994) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: NAE IONESCU-între iubiri şi detractori” →

Liliana DEREVICI: Lansare de carte „Întoarcerea din cruciade-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” a scriitorului AL. FLORIN ŢENE în cadrul Cenaclului Ligii Scriitorilor Români

Imnul Ligii Scriitorilor români compus de dr. MIHAI GANEA a fost audiat în debutul ședinței cenaclului de către toți membrii participanți, într-o solemnitate deosebită, în sala armelor de la Cercul Militar din Cluj-Napoca, unde s-a desfășurat ședința, în fața unui public numeros.

Președintele cenaclului, profesor VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, care a condus ședința, a mulțumit celor prezenți, în special celor veniți de departe, prezentând apoi tema întâlnirii: lansarea cărții „Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr” de AL. FLORIN ŢENE.

Pentru început IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj al Ligii a prezentat noutățile editoriale, cărțile: „Părintele și revoluția ca semnal” de Ioan Leuca și „Album despre Bucovina” cu hărți și alte materiale, de Nicolae Suciu.

Apoi domnia sa a vorbit despre cele patru cărți scrise de prolificul scriitor Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, despre scriitorii neglijați în comunism: Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Gib Mihăiescu, cărți apărute în urmă cu câțiva ani, iar în prezent cartea despre Radu Gyr. Urmând, după mărturisirea lui Al.Florin Țene să scrie despre Eugen Ionescu, după vizita pe care o va face la Paris pentru colectarea de materiale, și informați.

Primul care a luat cuvântul despre această carte lansată în premieră la Liga Scriitorilor Români, a fost domnul dr.IONUŢ ŢENE care a și prefațat cartea. Dânsul a vorbit despre Radu Gyr ca poet foarte mare, puternic, liric, esențializat, important pentru literatura română dar și un poet cu o personalitate controversată.

Cartea despre Radu Gyr a lui Al.Florin Țene este o împletire între realitate și poveste. Romanul prezintă pe de o parte viața lui Radu Gyr bazată pe documente, scrisori, memorii dar în același timp este o personalizare a autorului care intervine și creionează trăirile poetului Radu Gyr cu o empatie extraordinară. Acesta este un poet despre care în epoca comunistă nu s-a scris aproape deloc, după anii 90 publicându-se câteva antologii de poezie a lui Radu Gyr. El nu este numai un poet al temnițelor comuniste, este un poet complet și complex. În ultimii 15 ani a intrat într-un con de umbră datorită unor greșite abordări. Domnul Ionuț Țene menționează în acest sens că dacă viața lui a fost cenzurată, opera lui trebuie promovată.

În prefața pe care a scris-o, dr.Ionuț Țene face a subliniat că Radu Gyr ca poet, trebuie analizat în contextul istoric al epocii, numindu-l poet al secolului XX, poet uriaș, autentic.Criticul Nicolae Manolescu îl menționează pe Radu Gyr în „Poezia românească modernă”, introducându-l în această antologie, nu neapărat într-un dicționar. Cartea a intrat în librării dar în urma presiunilor din străinătate a fost retrasă.Dr.Ionuț Țene, în analiza sa a menționat că s-a încercat o restaurare a liricii lui Radu Gyr după 1989 când începe să devină cunoscut. Amintind că Marta Petreu a scris despre Radu Gyr și a publicat „Antologia de lirică a lui Radu Gyr”. Cei din asociația foștilor deținuți politici au scris și ei despre Radu Gyr, despre cunoscutele poezii din temnițele comuniste. În general Radu Gyr a rămas un poet al temnițelor comuniste, a celor care au suferit în închisori, dar el nu e numai un poet al temnițelor comuniste ci cuprinde o paletă mult mai largă, fiind unul din marii poeți ai secolului XX care poate fi pus alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu. Astăzi este cunoscut prin concertele lui Tudor Gheorghe care îl promovează foarte mult și îl recită fiind un poet cantabil prin caracteristica versurilor salen având ritm și rimă perfecte. Apoi îl caracterizează trecându-l prin toate frământările sale lirice, politice, sufletești, prin interogațiile sale de om, de umanist. A înființat teatru de stat evreiesc din București cu fonduri publice, salvând de la deportări mulți evrei.Poeziile sale au forță sufletească, modernitate a limbajului care surprinde fiorul sufletesc al unui neam întreg. Temele sale sunt: iubirea, trădarea, suferința, abordate cu ușurință în exprimare și muzicalitate fantastică. Aceste teme sunt puse în contextul epocii, greșelile plătindu-le cu ani grei de pușcărie dar aceasta ne însemnând că trebuie să uităm valoarea operei sale, a conchis cuvântarea sa dr.Ionuț Țene.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Lansare de carte „Întoarcerea din cruciade-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” a scriitorului AL. FLORIN ŢENE în cadrul Cenaclului Ligii Scriitorilor Români” →

Nicolae DINA: Ambasadorii Literaturii Teleormănene

Colocviile revistei roșiorene TELEORMANUL CULTURAL ne oferă prilejul de a revela aportul unor critici și istorici literari la promovarea literaturii teleormănene și de a-i premia pe scriitorii care s-au remarcat în anul 2019.

Am participat la multe evenimente literare roşiorene, încă dinainte de 1989, momente în care scriitorii din acest oraş au vorbit despre cărţile colegilor lor. Lipsea, atunci, în viaţa literară roşioreană, un critic literar veritabil. Dar de ani buni, în paginile revistelor literare din judetul nostru și nu numai, şi-a făcut apariţia LIVIU COMŞIA, complinind pleiada scriitoricească teleormăneană şi, chiar mai mult, națională, semnând numeroase cronici de cărţi, cu deosebire ale scriitorilor din această parte de lume, făcându-şi o datorie de onoare din a deveni unul dintre primii ambasadori ai literaturii teleormănene contemporane.

În acest sens, în volumul Scriitori roşioreni (Note de lectură), Liviu Comșia (Premiul pentru OPERA OMNIA, 2019) practică o critică de întâmpinare, urmărind – spre cinstea lui – promovarea scriitorilor teleormăneni, în cazul de faţă a celor din oraşul său natal, care constituie o „comunitate dăruită cu har artistic” și pentru care „cuvântul are preţuirea care i se cuvine de a fi fost cel dintâi […] mereu în competiţie cu vremurile.”

Liviu Comşia îşi începe demersul prin prezentarea antologiilor cuprinzând scriitorii din această parte a ţării, cu deosebire „Nepoţii lui Moromete.13 scriitori din Teleorman”). Exegeza literară roşioreană debutează cu veteranul Paul Amet, unul dintre „stâlpii” creaţiei literare roşiorene, iar în creaţia lui Cornel Basarabescu apar întrebări existenţiale, pe câtă vreme Iulian Bitoleanu este un poet „senzual”, care cultivă o lume „a fiinţelor născute pentru a depune mărturie despre rostul vieţii şi-al iubirii”, în timp ce Domniţa Neaga este „o romantică în bunul înţeles al cuvântului”.

În domeniul prozei, un spaţiu generos este acordat lui Constantin T. Ciubotaru, căruia îi analizează trei volume de proză și altul de teatru, iar un spaţiu, la fel de generos, regretatului Gheorghe Stroe, „un prozator de forţă, putere epică dată de ştiinţa de a construi cărţi”. S-a ocupat şi de cartea de istorie literară în care excelează neobositul Stan V. Cristea (la fel de talentat poet), un istoric al culturii teleormănene ale cărui monografii şi dicţionare prezintă „mentalităţile şi valorile spirituale, instituţiile şi personalităţile culturale” ale acestor meleaguri. Este impresionat de onestitatea cu care istoricul Argentin St. Porumbeanu, scrie „o carte de educaţie patriotică, de iubire a oraşului Roşiorii de Vede”, ca și de profesorul Eugen Ovidiu Vlad, care narează istoria străzilor roşiorene, cartea sa însemnând „elogiul celor care le-au durat” şi „expresia spirituală a celor care [le] locuiesc”.

Evenimente editoriale rare, volumele de publicistică reprezintă un domeniu în care au excelat Florin Săvoiu şi Gabriel Argeşeanu, jurnalistul care a publicat două volume cu interviuri luate unor personalităţi ale culturii si literaturii locale şi naționale.

Şi pentru ca paleta de preocupări scriitoriceşti să vorbească despre „un metafizician al culturii populare”, despre singurul (după ştiinţa mea, dacă nu ţinem seama de încercările lui Romulus Toma din câteva articole tematice publicate în volume colective) cercetător asiduu, pasionat și competent, al folclorului teleormănean, îl prezintă pe Iulian Chivu care, în cinci volume, îşi publică rezultatele cercetărilor sale de ani de zile.

Deși nu i-a cunoscut personal, Liviu Comșia și-a îndreptat atenția spre operele a trei scriitori reprezentativi pentru literatura teleormăneană în volumul „Popasuri la Canossa” (2013). Este vorba despre Alexandru Popescu Tair, cel care „a făcut legătura între două epoci”, despre Nicolae Lupu, poet, prozator și pictor care a cultivat cu obstinație tradiția, și despre Eugen Delcescu, ale cărui scrieri sunt o „imagine tulburătoare a exceselor omenești care ucid tot ceea ce rațiunea și simțirea au dobândit într-o istorie întreagă a evoluției civilizației umane”.

Același Liviu Comșia manifestă nu numai o comprehensiune inegalabilă în analiza scrierilor, dar și o condescendență exemplară față de autorii acestora și, în volumul Povara verbului (2017), a cărui parte a doua (II. Scriitori teleormăneni) este consacrată reprezentanților literelor de pe aceste meleaguri, începând cu genul epic, reprezentat de Ștefan Mitroi, cu romanul „Guantanamo”, de Constantin T. Ciubotaru, autor cu o remarcabilă „patimă pentru arta cuvântului”, prezent prin romanele „Securiștii au fost extratereștri ” și „Zarva – Larva. Fuduliile mele mintale din Cealaltă parte a vieții ” și de Iulian Chivu, deși consacrat etnosof, surprins ca autor de proză scurtă („Celălalt Ioan”).

Genul liric este reprezentat de „scriitorul total” Ștefan Vida Marinescu, „un poet autentic, implicat solid în viața cetății, cu desăvârșiri memorabile în lirica contemporană”, de turneanul Dumitru Vasile-Delceanu, care cultivă „temele consacrate, fundamentale ale poeziei” și de poetesele roșiorence Domnița Neaga, al cărei volum „Muntele din vis ” este „ o biografie a sentimentelor într-o lume contemporană”, Florina Isache, care „își găsește ritmul interior în rostul vieții și al morții”

Unul dintre valoroșii și talentații scriitori teleormăneni este Florea Burtan, poetul fiind analizat prin volumul „Elegii din cătun”, iar prozatorul prin romanul „Atelierul de tâmplărie”, în care reia tema despărțirii de locurile natale intrate sub presiunea istoriei.

Continue reading „Nicolae DINA: Ambasadorii Literaturii Teleormănene” →

PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2019

Liga Scriitorilor premiază an de an cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent. Pentru ediția 2020, au fost luate în considerare cărțile sosite pe adresa conducerii naționale a LSR pentru jurizare până în 28 februarie 2020, ce reprezintă nu mai puțin de 207 titluri, făcându-se minimum câte trei selecții pentru fiecare gen literar și în final au fost stabilite cărțile câștigătoare.

Cele 207 titluri de cărți și reviste selectate au apărut sub siglele unui număr de 28 de edituri din 17 orașe din țară.

Continue reading „PREMIILE LIGII SCRIITORILOR PENTRU CĂRȚILE APĂRUTE ÎN ANUL EDITORIAL 2019” →

Prof.univ.dr.Cristina DUMITRESCU: La 115 ani de la nașterea poetului

Lansarea romanului “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“ de Al.Florin ȚENE

După câțiva ani de cercetări prin arhive, documente, mărturii și manuscrise, așa cum mărturisea recent într-un interviu, scriitorul Al.Florin Țene a scos la lumina tiparului romanul “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“, apărut la Editura Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.

Așa cum se specifică pe ultima copertă: “Al.Florin Țene este un scriitor polivalent. A publicat 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu. Este cunoscut și ca promotor cultural, ctitor de reviste și cenacluri, fiind președintele național al Ligii Scriitorilor Români.Din seria cărților “între realitate și poveste“ autorul a mai publicat romane despre viața scriitorilor Gib I.Mihăescu, Ion Minulescu și Alexandru Macedonski. Cărțile lui Al.Florin Țene au fost în atenția a numeroase personalități din țară și străinătate care au scris elogios în presă și în diferite volume despre acestea. Pentru îndelungata activitate în slujba limbii și culturii române, autorul romanului”Întoarcerea din cruciadă-viața scriitorului Radu Gyr între realitate și poveste “ a fost distins cu diferite Diplome și Medalii oferite de numeroase foruri culturale din țară și străinătate”.

Eu ași mai adăuga că volumele scriitorului clujean se află în multe biblioteci din SUA, Franța și în alte țări unde trăiesc mari comunități de români.

Romanul despre Radu Gyr de Al.Florin Țene, membru UZPR, președintele național al Ligii Scriitorilor, ne descoperă un scriitor talentat, dotat cu spiritual analizei al istoricului literar ce cu acribie a studiat arhive , manuscrise și cărți, cu ajutorul cărora a dat viață personajelor sale atât prin adevărul istoric, dar și prin imaginație.Astfel, conturându-se un personaj viu, real ce-l atrage pe cititor în aventura vieții lui Radu Gyr. Acest roman va fi lansat în comunitățile românești din Viena, Luxemburg, Paris, Madrid și Berlin.

Cartea va fi lansată, în premieră, în data de joi, 27 februarie la ora 17, la Cercul Militar din Cluj-Napoca, Sala Armelor. Despre roman vor vorbi: prof.Virginia Paraschiv, prof. Lucia Elena Locusteanu, prof.Voichița Pălăcean Vereș, Iulian Patca, Gavril Moisa, dr.Ionuț Țene și autorul.

Prof.univ.dr.Cristina Dumitrescu

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Comunicat de presă-Concursul Literar online „Solitudinea”, ediția I

Solitudinea-revista tineretului literat a organizat in perioada 26.01-3.02.2020 concursul literar online „Solitudinea”, ediția I , coordonat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Ionuț Dumitru , Andrei Oros și Lorena Moldovan.

Au fost acordate premii de creativitate tinerilor cu vârste cuprinse între 12-35 de ani .

Secțiunile concursului au fost poezie și proză , tematica fiind la alegere.

Rezultatele finale :

Proză:

Locul 1: Onișoară Claudiu — (8.95)
Locul 2: Maria Magdalena Stan — (8.11)
Locul 3: Botizan Alexandra — (8.10)

Mențiune:

Locul 4: Irina Vatamaniuc —(7.30)

Locul 5: Iulian Nacu — (7.16)
Locul 6: Rusu Victoria — (6.32)

Poezie:

Locul 1: Teodora Vlădianu (9.33)
Locul 2: Cristian Em. Ștefănescu (9.30)
Locul 3: Grigorița Mălina (8.99)

Mențiune:

Locul 4: Cătălina Balan (8.10)

Locul 5: Claudiu Dumitrache (7.85)
Locul 6: Claudiu Onișoară — (7.80)
Locul 6: Robert Udrea — (7.80)
Locul 7: Iuliana Pasca — (7.60)
Locul 8: Mihaela Farcas — (7.75)
Locul 9: Musa Maria Alexandra — (7.45)

Locul 10: Iulian Nacu — (7.15)
Locul 11: Irina Vatamaniuc — (7.10)
Locul 12: Cătălina Ciobanu — (7.05)
Locul 12: Alexandra-Iasmina Panc — (7.05)
Locul 13: Diana Adriana Matei — (7.00)
Locul 14: Alexandra Ciumeică — (6.80)

Locul 14: Ionela Farîmă — (6.80)
Locul 15: Maria Magdalena Stan — (6.70)
Locul 16: Valentin Musa — (6.60)
Locul 17: Varga Istvan Attila — (6.55)
Locul 18: Finta Corina — (6.40)
Locul 19: Beatrix Cozma — (5.30)

Juriu a fost format din:

Stefan Lucian Mureșanu/ critic literar / președinte de juriu;
Alexandru-Eusebiu Ciobanu /redactor-șef;
Ionuț Dumitru-redactor asistent/ coordonator al comisiei de evaluare a textelor;

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu Ciobanu

fondator și redactor-șef

Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice – a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Contaminarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă” →

Domnița NEAGA: Elena Buică – „o ambasadoare a sufletului românesc”

COLOCVIILE REVISTEI „TELEORMANUL CULTURAL”,

13 FEBRUARIE, 2020

În cadrul Colocviilor revistei „Teleormanul Cultural”, care apare în Roşiorii de Vede, Teleorman, având în caseta redacţională un grup de entuziaşti în frunte cu tânărul profesor de limba română, Cristian Gabriel Moraru, avem astăzi prilejul să dezbatem o temă extrem de generoasă, privind „ambasadorii” Teleormanului, adică acele personalităţi culturale care ne reprezintă, sau chiar trăiesc dincolo de graniţele ţării şi fac cunoscute lumii valorile spiritului românesc.

E greu de făcut o alegere, fiindcă există mulţi români valoroşi în diaspora: scriitori, artişti plastici, muzicieni,…care nu şi-au uitat: locul natal, plaiurile care i-au zămislit, crescut şi educat; limba în care au rostit primele cuvinte; tradiţiile strămoşeşti…, şi care pun în creaţia lor specificul poporului nostru.

Una dintre personalităţile lumii literare este scriitoarea de expresie românească, trăitoare de mai bine de 20 de ani în Pickering, lângă Toronto, Canada, doamna Elena Buică.

În 13 septembrie, 2016, Elena Buică a fost aici, la Casa de Cultură, unde şi-a lansat cartea „Pe cărările vieţii”. Tot atunci, trebuia să sosească şi scriitoarea Cezarina Adamescu, din Galaţi ( dar era plecată în Germania), pentru a-şi lansa cartea „Elena Buică- O ambasadoare a sufletului românesc”, o monografie amănunţită despre viaţa şi activitatea literară a autoarei din Canada. Lansările de atunci s-au făcut doar în prezenţa invitatei Elena Buică şi a noastră, a teleormănenilor, scriitori sau iubitori de literatură, de cultură, în general, mulţi dintre noi prezenţi şi acum în această sală. A fost o activitate extrem de reuşită, patronată de Casa de Cultură şi de Asociaţia Culturală „Mileniul 3”. Ecourile acestei întâlniri s-au făcut auzite în mai multe ziare din judeţul nostru şi nu numai.

Iată ce consemna, după eveniment, jurnalistul George Zavera, în ziarul „Mara”, din Alexandria, pe 15 sept. 2016: „Evenimentul desfăşurat la Casa de Cultură municipală a avut ca moderatoare pe distinsa şefă a Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei Roşiorii de Vede, Aurelia Bărbuţ, a cărei ştiinţă de a aduna laolaltă oamenii dedicaţi scrisului, artei în general, se bucură întotdeauna de succes. Meritul revine deopotrivă şi Asociaţiei Culturale Mileniul 3, dar şi scriitorilor şi altor oameni de cultură din Roşiorii de Vede, care fac adevărate regaluri din astfel de întâlniri cu iubitorii de literatură. Despre cele două volume de carte, despre actul creaţiei, dar şi despre personalitatea scriitoarei Elena Buică, în sine, au vorbit pe larg profesoara Domniţa Neaga, la rându-i poetă de mare talent, profesorul şi scriitorul alexăndrean Nicolae Dina, profesorul roşiorean, autor a numeroase şi incitante volume, C.T.Ciubotaru, precum şi profesorul scriitor, Gheorghe Olteanu.”

La întâlnirea de astăzi, mi-am dorit să evoc personalitatea Elenei Buică din mai multe motive:

Este născută în comuna Ţigăneşti, de lângă Alexandria, adică este o teleormăneancă de-a noastră;

Este profesoară de limba şi literatura română, acum pensionară ( ca şi mine);

Nu şi-a uitat locurile natale, de care se simte atât de ataşată şi în care s-a întors an de an, din 1998, când a părăsit România, până în 2018. La cei 86 de ani împliniţi, în toamna lui 2019, nu s-a mai încumetat să urce în avion, ca să ajungă în ţară. Vârsta înaintată şi problemele de sănătate au împiedicat-o să fie alături de prietenii români, dar chipul său luminos şi blând este mereu prezent în sufletele celor care o preţuiesc. „Vocaţia prieteniei” este una dintre calităţile definitorii ale doamnei, atribut care i-a permis să-şi facă mulţi prieteni în toate colţurile patriei şi, cu atât mai mult, în Teleorman.

Am ţinut să vorbesc despre doamna Buică pentru că este o scriitoare autentică. Domnia Sa scrie o proză memorialistică, surprinzând aspecte sociale contemporane de aici şi de pretutindeni, pe unde călătoreşte, prin lume, punând în paginile cărţilor sale oameni şi locuri cu tot ce au mai special. I-am citit aproape toate cărţile, iar despre multe dintre ele am şi făcut comentarii critice.

Elena Buică îşi scrie propriile cărţi, dar scrie cu dreaptă judecată şi despre cărţile altor autori, cronicile acestea apărând în reviste din întreaga lume, de la îndepărtata Australie (Sydney: „Rexlibris”; „Confluenţe”), trecând prin Europa (Belgia: „Bruxellesmission”; Germania: „Agero”; Cipru: „Ro-Mania”; apoi România: „Vatra Veche”, „Armonii culturale”, „Climate literare”, „Regatul cuvântului”, „Singur”…) spre Statele Unite ale Americii (Texas-Dallas: „Romanian VIP”; California: „Clipa”; Colorado: „Gândacul de Colorado”; Arizona: „Phoenix Magazine”; California-Sacramento: „Mioriţa”), până în nordul continentului american, în Canada (Montreal: „Candela de Montreal”, „Destine literare”, „Tribuna noastră”; Toronto: „Alternativa”, „Observatorul”)

Sunt bucuroasă când ştiu că în multe dintre revistele amintite mai sus, sub semnătura doamnei Elena Buică, au apărut cronicile literare la cinci dintre cărţile mele şi la cărţile scriitorilor teleormăneni: C.T.Ciubotaru, Nicolae Dina, Virginia Vini Popescu, Emilia Stroe, Lia Daniela Nenciu…, literatura din Teleorman fiind astfel cunoscută şi apreciată în lume, şi datorită condeiului de excepţie al doamnei BUNI, cum îi spun cei apropiaţi.

În toamnele în care scriitoarea Elena Buică a ajuns la întâlnirile cu prietenii, nu a venit cu mâna goală, ci cu cărţi pe care le-a lansat la Bucureşti şi în alte oraşe din ţară, printre care Alexandria, Roşiori…

Despre cărţile Domniei Sale au scris critici literari de prestigiu, unii chiar din judeţul nostru, şi aş aminti aici pe Nicolae Dina, Nicoleta Milea, Ana Dobre, aceste cronici fiind publicate în reviste din ţară, dar şi în cele de pe mapamond. O parte dintre acestea se regăsesc adunate şi în cartea, „Sensul giratoriu al vieţii”, Ed. Armonii Culturale, 2017, fiindcă Elena Buică are grijă să publice tot ce s-a scris sau s-a spus despre cărţile sale.

Vă voi reţine atenţia, dragi prieteni, în continuare, cu câteva date biobibliografice despre Elena Buică:

-S-a născut pe 3 ianuarie, 1933, în comuna Ţigăneşti. În 1964 este absolventă a Facultăţii de filologie, a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Predă limba şi literatura română până în 1988, când se pensionează. După zece ani, în 1998, părăseşte România pentru a se stabili în Canada, alături de familia fiicei sale.

-Cărţile scrise, peste 15 la număr, cuprind proză scurtă, eseuri, evocări, portrete culturale, recenzii la cărţile citite, poveşti pentru copii, memorialisică, note de călătorie.

Continue reading „Domnița NEAGA: Elena Buică – „o ambasadoare a sufletului românesc”” →

Veronica BALAJ: DE DRAGUL LIMBII ROMÂNE

Noutate în felul cum se poate desfășura un cenaclu literar cu participare simultană din mai multe țări.

Confrații noștri din afara granițelor țării, sunt, uneori, mai inventivi , mai dornici să -și arate dragostea pentru limba maternă. Nu am auzit nici în SUA, nici în Canada, nici în Spania, folosindu-se fraze hibride, în care să fie amestecat și câte un cuvânt din altă limbă pe care ei, de altfel, o exersează zilnic la locurile de muncă și pe care și-au însușit -o ca pe a doua formulă de exprimare. Lucru absolut firesc din moment ce au ales o viață în alt teritoriu geografic și cu alte coordonate socio-culturale.

Aduc drept argument doar o recentă acțiune culturală,desfășurată luni, 17 februarie, la sediul cultural din Cotes-des-Nieges, Montreal din cele multe pe care aș putea să le enumăr nu doar eu, ci, mai cu seamă actanții care se implică în varii asemenea moduri de comunicare și de păstrare a limbii materne..

La Montreal, Canada, unde, se știe conviețuiesc foarte multe naționalități și unde, prin lege, fiecare își poate prezenta aspecte ale culturii lor, în deplină libertate, adesea, acestea, pot intra într- un plan de susținere financiară din partea forurilor canadiene, aici deci, sunt multe manifestări culturale românești. Nu insist asupra detaliilor pentru că, în cazul acesta, la care mă refer, este vorba de o exemplară dăruire emoțională, de consecvență în organizarea unor manifestări, diverse, în numele limbii române, iar pentru buna reușită și rezistența în timp, oameni de calitate aleasă, români stabiliți în Canada, și nu numai aici, {dar azi, mă refer doar la acest loc} , mulți români -canadieni, scot bani din buzunar pentru organizarea unor manifestări în care limba română și cultura moștenită sunt la rang de emblemă.

Nu ni se pare puțin lucru ca, timp de trei ore, scriitori, din Canada, din SUA și România, profesori de la Universite de Montreal, pictori, designeri, Marc Marinescu organizatorul festivalului de renume, să participe la înființarea unui cenaclu literar. Ei bine, nu e chiar un lucru banal!

Cenaclul revistei „Destine Literare”, o publicație recunoscută ca fiind internațională, cu o vechime de 14 ani, înființată de cunoscutul mecena cultural, poet, Alexandru Cetățeanu, și… care deține cred un record în numărul de prieteni, artiști de toate genurile, pe care-i are pe mapamond, a mai avut o inițiativă. Este chiar o noutate în felul cum se poate desfășura un cenaclu literar. Mai exact spus, a fost utilizată tehnica întru folosul comunicării la distanță prin voce și imagine, chiar dacă invitații erau din SUA, precum Florentin Smarandache, profesor renumit în matematică, existând un semn care-i poartă numele, autor al unui număr impresionant de volume, acum, vicepreședinte al noii formațiuni literare, „ASRAN”, adică ”Asociația Scriitorilor Români din America de Nord”, fondată de același inimos, inventiv, Alex Cetățeanu. S-au adăugat, tot din SUA, mesaje de la poetul româno-american Mircea Ștefan, de la doamna Dana Opriță, scriitoare, noul redactor șef al revistei menționate, jurnalista Cristina Balaj Mihai, din Ottawa, de asemeni vicepreședinta ASRAN. Din România au transmis cuvinte de apreciere pentru înființarea ASRAN, dl. Liviu Pendefunda, medic renumit, membru al Academiei Române și scriitor, Constantin Lupeanu, scriitorul care-i greu de egalat în traducerile realizate din literatura chineză și lista va continua să se lărgească în următoarele ședințe ale cenaclului „Destine literare”.

Din sala închiriată pentru patru ore, una fiind rezervată pregătirii evenimentului, Alexandru Cetățeanu în calitate de fondator al revistei menționate ,dar și ca președinte și fondator al ASRAN, a condus lucrările în stil elegant, deschis, colocvial. În deschiderea intervențiilor din sală, a vorbit doamna Melania Caragioiu, poetă și deținătoarea multor premii literare, implicată activ, în toate acțiunile comunității, mai cu seamă în cele literare, și dumneaei fiind membru fondator și vicepreședintă ASRAN. Iintervenția lui Marc Marinescu, artist, grafician de renume, a fost un deliciu intelectual prin cele spuse și, deopotrivă prin surpriza de a prezenta primul număr al revistei „Destine literare”, de acum 14 ani, unde a semnat un logo, a făcut grafica și a coperților exterioare și a postat pe coperta interioară, fotografia lui Mircea Eliade reușind să individualizeze și să scoată la vedere câteva dintre titlurile cărților din biblioteca lui Eliade care, apărea discret în fotografie. Un fapt de restitutio în istoria literară!.

Prezența lui H.D, Silvian a fost și de astă dată un mic spectacol, dat fiind meseria sa de actor dar și artist grafic și scriitor. A recitat versuri în stil propriu și, a primit aplauzele bine meritate. Doamna Ana Maria Surugiu, având la activ 45 de ani de jurnalism, a interacționat plăcut cu publicul, de mai multe ori, în luările sale de cuvânt, iar momentul când Carmen Doreal, poetă și artist plastic, descendentă din familia pictorului Țuculescu, a fost investită în funcția de președintă a cenaclului care secondează revista „Destine literare”, a fost unul de entuziasm. Prietenia, încrederea, dorința de-a sluji limba română împreună a fost evidentă.

Alt moment de coloratură, foarte spumos exprimat, l-a susținut poetul George Filip, care-și asumă titlul de „Poet total!, renumit, recunoscut, vechi promotor al culturii române în metropolă și în țara de adopție. Lucrările picturale semnate de Patricia Medana Mihai au fost element de coloratură mai ales la momentul fotografiilor.

De remarcat aportul lui Valentin Luca, specialist în realizarea vizuală a multor materiale media, așa că, filmarea întregului eveniment va intra în portofoliul cenaclului. Prezentarea unui nou membru, în persoana unei poete cu talent spontan, Carmen Stănescu, a fost întâmpinată cu bucurie, primirea fiind un semn de amiciție garantată.

Nu am stabilit o ierarhie a prezentărilor, de aceea, a nu se lua în nume de rău că notez spre încheiere, prezența profesorului Andre Seleanu, care a ținut un discurs despre lucrarea sa de critică de artă comparată. Doct, cu idei proprii, a conturat succint o imagine a artei contemporane de sorginte latină.

Cultura, în oricare epocă nu s-a putut face cu doar câteva persoane ci, în largă comunicare, așa că, trebuie să luăm în seamă strădanile care aduc un plus, oricât de mic, în mersul istoriei. Drum lung revistei „Destine literare” și, desigur, pentru „ASRAN”, urări de succes!

–––––––-

Veronica BALAJ

Membru fondator ASRAN

Montreal, Canada

20 februarie 2020