Categorie: Cultură

Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran

Motto: „Tragedia și martiriul nu pot fi șterse de nimeni de pe fața istoriei neamului nostru” (Vintilă Horia). On parle de mon „style”. Mais mon style ne m’intéresse pas du tout… Seule importe la pensée. Le reste est pour les litterateurs”(Cioran, 1972).

1. „Securitatea este „stăpână pe trecut, prezent și viitor” (Horia Stamatu, 20 iulie 1974)

După instalarea lui Iliescu la cârma ţării, a lui Andrei Pleşu la cârma culturii si a lui Virgil Măgureanu la conducerea Securității, cum fusese planificat din 1987, scrierile lui Emil Cioran (până atunci interzise) au putut fi cumpărate din marile si micile librării, îmbogăţind avuta editură (1) Politică, sub noul ei nume de Humanitas (https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-a-pierdut-procesul-cu-victor-roncea-si-evz/). E drept că numele ales de fostul comunist G. Liiceanu aminteşte de ziarul comunist l’Humanite care a încercat fără succes să-l deposedeze în 1960 pe Vintilă Horia de cel mai prestigios premiu al literelor franceze, acuzându-l fără bază şi pic de jenă că “ar fi susţinut înfiinţarea lagărelor de exterminare în Germania nazistă” (vezi Theodor Cazaban, Captiv în lumea liberă, Cluj-Napoca, Echinox, 2002, p. 125).

Din inexplicabila alergie a editorului G. Liiceanu la scrisul lui Vintilă Horia, romancier de faimă internaţională (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-auredecei/), s-a văzut câtă dreptate a avut Vintilă Horia când şi-a tot amânat întoarcerea în România trio-ului de tovarăși care au sărbătorit împreună la Tescani ziua de 23 august 1989 (cei trei – Iliescu, Măgureanu și Pleșu -, s-au întâlnit la Tescani pe 23 august 1989 după cum a povestit martorul ocular Tudor Octavian,  la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007; vezi și Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 ; precum și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, Ed. Vog, București, 2004).

N-a venit în România romancierul premiat de francezi, au venit în Spania…„anumiți români”…După zicala, nu s-a dus Mahomed la munte, a venit muntele la Mahomed. Aceasta se poate presupune din uzualele comenzi politice „sa i se facă Radu” (adică să fie iradiat) folosite de totalitarismul comunist pentru a scrăpa de indezirabili. Așa s-a întâmplat cu anti-comunistul poet Vasile Posteucă, decedat în urma unui cancer galopant, boală care l-a scos rapid din viață și pe Vintilă Horia. Imprudentul scriitor tocmai vorbise în 1990 de cotropita provincie românească unde simplul adevăr al identității dintre moldovenească si românească a echivalat cu ani de zile de temniță politică pentru Ilie Ilașcu si altii ca el. Abia după decenii de la căderea Cortinei de fier s-a recunoscut oficial și în Basarabia că limba românească este aceiași limbă cu limba moldovenească. Decedat la 56 de ani după ce a fost demis din funcția de decan al Facultății de medicină, exclus din învățământul superior și din Academie, dr. Gr. T. Popa a descris prezentul (viitorul si cei doi ani trecuți de la ocuparea României de către armata lui Stalin) observând în Aula Academiei (la ultima sa apariție publică din 1947) cum „comuniștii vânează cu poliția ideile care nu le sunt pe plac…la fel cu naziștii” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/ ).

Într-una din scrisorile trimise din Spania în primele luni de “democraţie prin rotirea cadrelor” (M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morţi ale sale, Ed. Humanitas, 2007) Vintilă Horia consemna următoarele: “Aţi aflat că Adevărul şi Tineretul liber au publicat ştirea după care aş fi acordat un interview nu ştiu cărei reviste în limba română din Israel şi New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă autoprezentam ca fruntaş al Gărzii de fier şi insultam pe Petre Roman. Am desminţit totul printr-un interview telefonic cu BBC şi i-am scris pe aceeaşi temă lui Mircea Dinescu. Este îngrozitor. N’am făcut parte din nici un partid, deci nici din Garda de Fier, care m-a scos din postul de ataşat de presă la Roma” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990 în op. cit., p.334).

Scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorii săi Mihai si Ileana Cantuniari (prima pe 2 martie 1989, ultima din 19 nov. 1991), s-au putut citi abia după 16 ani. Ele fac să transpară cadrul cripto-securist al regimurilor post-comuniste. In plus, continuitatea în politica editorială dinainte de 1989 este și ea evidentă: dacă Editura Politică nu l-a publicat pe Vintilă Horia (2), nici Humanitas nu o va face. Exilul nu s-a încheiat cu împuşcarea Ceauşeştilor, nici pentru Cioran, nici pentru Vintilă Horia, autor al volumului Les clefs du crepuscule (1990), -scriitor tradus în peste 20 de ţări fără dirijismul folosit pentru împrăştierea operelor şi omagiilor soţilor Ceauşescu, iar după 1990 pentru difuzarea articolelor și omagiilor lui Andrei Pleșu „aclamate în câteva limbi”, cum scria Mihail Neamțu, unul din cei doi salariați ai săi care din primul an de slujbă i-au scos două volume de omagiere.

In Franța secolului XXI a apărut o carte de mare succes intitulată „Fabrica de impostori”, unde, din păcate, nu a fost tratată problema promovării imposturii în dictaturile comuniste menținute la putere prin teroarea polițienească adăugată terorismului ideologic, adevăr pe care „turnătorul” Ioan Petru Culianu (3) l-a cenzurat dintre spusele savantului Mircea Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade?”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). Filozoful trăirist Noica, la zece ani de la ieșirea din temnița comunistă, semnala într-un articol din „Viața românească” promovarea „culturii lăutărești”, a scrisului „după ureche” a celor care se pricep la toate și la nimic. Inregistrat cu ocazia Colocviului „Cioran” (19-22 oct. 1991, București-Sinaia, organizat la Palatul Elisabeta din București și la Pelișor), cronicarul plastic Andrei Pleșu (întors de la Tescani ca profesor la Academia de Arte Frumoase unde fusese lector până în 1982) spusese că maestrul său Noica „lucrează post-mortem mai intens, mai apăsat decât lucra în timpul vieții”…si „cu alte justificări”. Tot atunci declarase ca a face cronică plastică este o „meserie inutilă” (vezi Mihaela Cristea, Experiența inițiatică a exilului, Ed. Roza Vânturilor, 1994, p.146).

2. Un „dedicat partidului comunist” lăudat de Frunzetti într-o efemeriNdă din 1974 care n-a fost să fie efemeră

Întrebându-l odată pe Ion Frunzetti la ce mai lucrează, acesta i-a răspus lui Noica (filozoful trăirist) că scrie „efeMERINDE” (i.e. scrie texte care-i permit să-și  înlesnească traiul). In 1975 Ion Frunzetti a devenit șeful catedrei de istoria și teoria artei. Dintr-unul din volumele de omagiere a lui Andrei Pleșu se poate citi o astfel de „efemeriNdă” din 1974 care n-a fost să fie efemeră, cum credea Frunzetti, pentru că si ea …„a lucrat post-mortem…cu alte justificări”.  Datorită semnăturii, efemeriNda lui Ion Frunzetti  a rămas trei decenii și jumătate singurul text scris „lăutărește” despre Andrei Pleșu asiduu promovat în cultura „lăutărească” a vremii comuniste.

Ion Frunzetti știa bine că efemeriNda trebuie să placă. El scrie sforăitor de un „providențial hazard  al genelor” din care a rezultat Andrei Pleșu, „noul dar făcut culturii române”. In plus, nu uită să înșire toate formele de mediatizare a tânărului „dedicat partidului comunist” și de aceea plasat între cadrele didactice ale institutului superior absolvit. La 26 de ani Andrei Pleșu (vizitator al familiei lui Leonte Răutu, șeful catedrei de socialism științific la universitatea bucureșteană) era mediatizat prin televiziunea comunistă, periodicele de cultură, în presă ori în publicațiile de specialitate sau prin conferințe publice de la Universitatea Populară. Citatul din Frunzetti a fost copiat de Mihail Neamțu, salariat al Institutului de Istoria Religiilor înființat în 2008 și coordonator al volumului „In honorem Andrei Pleșu” (Ed. Humanitas, 2009, p.26).

Despre Andrei Pleșu, Noica prevăzuse că va rămâne în mijlocul drumului („în interval”) indiferent de direcția în care a pornit. Până la moartea lui Noica, muzeograful de la Tescani abandonase pe rând istoria artei, sanscrita, studiile orientalistice si filozofia (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului”, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134242, pp.33-48). Cei doi salariați ai lui Pleșu (pentru 10 ani „director interimar al Institutului de istoria religiilor, 2008-2018)  neputând desigur intitula volumul omagial „filozofia după ureche” sau „lăutărismul în istoria artei” ori lăutărismul în orientalistică sau în religie, au optat pentru titlul „Filozofia intervalului”, lăsând la latitudinea oricui să înțeleagă ce dorește.

După căderea comunismului, Vintilă Horia (care l-a susţinut pe Constantin Noica în încercarea sa de a-l face cunoscut peste hotare pe filozoful Lucian Blaga) a putut constata înmormântarea ultimului proiect noician nefinalizat de nici unul dintre cei doi care ani de zile au tot invocat numele filozofului de la Păltiniș: Nici de directorul Editurii Humanitas, nici de Pleșu ajuns ministrul culturii  la vremea când au fost distruse atât fresca de pe tavanul Castelului Haşdeu de la Câmpina (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Religion, architecture and occultism in the Mystic Castle of the ‘Two Iulias’ (2 VII)”, https://isabelavs2.wordpress.com/hasdeu-two-iulias/), cât şi frescele Olgăi Greceanu din Biserica de la Bălteni (judeţul Dâmboviţa) pictată gratis în 1946 şi repictată de Olga Greceanu în 1972 (vezi Adina Nanu, “Biserica din Bălteni”, în vol. Olga Greceanu, Bucureşti, Ed. Centrul de cultură Palatele Brâncoveneşti, 2004, p. 49-50; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Olga Greceanu și Părintele Arsenie Boca”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/).

La primul Colocviul „Cioran” (București-Sinaia), Liiceanu îi spunea în octombrie 1991 Mihaelei Cristea că deja a publicat șase cărți de Cioran, întreg ciclul operei române. „Dirijată de interese pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21), difuzarea post-comunistă a scrierilor lui Emil Cioran a fost însoţită de masiva răspândire de citate alese pentru inocularea unor anumite atitudini si dispoziţii mintale. Efectul şi ţinta manipulării de două decenii au apărut în toată nuditatea lor pe 8 mai 2010, când un tânăr (plătit/neplătit ca să posteze) a consemnat drept comentariu la un interviu luat lui Andrei Pleşu de Daniela Oancea că lui îi este „ruşine că s-a născut român, că el nu mai vrea să fie român”.

In 1932 Emil Cioran scrisese că „politicul aparţine domeniului exteriorităţii. Din acest motiv, valorile politice sînt la periferia valorilor spirituale”. Nu același lucru îl putea susține cineva „înșurubat” de tânăr în politică. „Intervalistul” Andrei Pleșu, fost șef al tineretului comunist din Institutul de istoria artei, a scris despre Cioran doar de la „periferia valorilor spirituale”; „Învinuiesc națiunea română –scria necoptul Cioran citat de Pleșu -, de a nu fi putut să depășească un scepticism vulgar (vezi culegerea de articole „Limba păsărilor” din 1994, pp.162-194). Mircea Eliade propunea o abordare a gândirii lui Cioran pornind de la Ecleziast. Pe  Facebook o pagină este intitulată „Emil CIORAN antiprofetul”. Convins că totul e deșertăciune („Nichts zaehlt!”, spunea Cioran) și cu stilul  său aforistic, Cioran nu poate fi numit „profet” decât de inculți. Fiindcă „profeție” înseamnă„revelație”. Iar un sinonim al „revelației” este „apocalipsa”. Titlul filmulețului proletcultist intitulat APOCALIPSA DUPĂ CIORAN denotă prostie cu pretenții si, mai ales, incultură. Bine făcută si bine intitulată este în schimb emisiunea radiofonică germană de 28 de minute, https://www.youtube.com/watch?v=NLP4-Bs-Rn4 .  In emisiunea „Nichts zaehlt!” s-au strecurat doar două erori. Odată ajuns în Franța, scriitorul afirmat în țara sa nu s-ar mai fi întors în România, unde în fapt el a revenit (după ocuparea Parisului) pentru câteva luni din toamna lui 1940, până la începutul lui februarie 1941. A doua greșală constă în afirmația că, ajuns la Paris în 1937, ar fi abandonat româna ca limbă de redactare a cărților sale. Or, „Indreptar pătimaș” (București, 1991) a fost redactat în românește la Paris în timpul ocupației germane. Deși publicat la circa jumătate de secol de la scriere, el a urmat volumului „Amurgul gândurilor” apărut în Romania în 1940. Ultimul volum românesc a fost „Razne” (București, 2012), scris între 1945 si vara lui 1947, când a început să scrie în franceză, vezi, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/

3. Doi scriitori „agonici” (Mihai Ilovici și Ilariu Dobridor) în temnița comunistă (ca și fratele și sora lui Cioran) și ceilalți doi „agonici” onorați de Academia Franceză: Cioran și Eugen Ionescu

Cioran îi apare lui Pleșu ca având „obsesia vinovăției” : „A fi român cu adevărat înseamnă a nu mai voi să fii român în sensul de până acum” (în „Vremea”, 1933, citat de Pleșu la p. 166). Mai frust, fostul șef al cenzurii comuniste, Ion Ianoși (/Steinberger până în anul arestării lui Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj în Păltinișul lui Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) a pescuit din Cioran exprimări blasfemice precum: „în creștinism nu pot respira” sau totul „miroase a îmbâcseală” în această „sinistră rătăcire de două mii de ani”. Nici cronicarul plastic Andrei Pleșu n-a ratat ocazia să citeze din „creierul arzător” al lui Cioran „Acela (i.e. Iisus Hristos) care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorât” (p. 173).

Incă din 1938 se putea afla (chiar și peste granițețe României) că la mai puțin de treizeci de ani, „Cioran aruncă asupra lumii o privire dezamăgită și contemplă, nu fără deliciile tainice ale orgoliului, prăbușirea tuturor lucrurilor și tuturor adevărurilor…De la înălțimea asta totul pare decolorat și ofilit. A dispărut istoria, morala, logica. Nimic nu mai are importanță” (Bazil Munteanu, Panorama literaturii române. Ediție îngrijită de Eugen Lozovan, 1996, p. 148).

În România interbelică, în perioada când Bazil Munteanu concepea „cea mai bună lucrare despre literatura românească” (cf. Lucian Blaga), filozoful tăirist Mircea Vulcănescu (martir al temnițelor comuniste) considera că spiritualitatea lui Cioran ar fi „de tip cultural, dar cu vădite predilecții interioare”. Simultan opus ortodoxiei și naționalismului, trăirismul cioranian se află  „în plină criză interioară și de revizuire de valori” (Mircea Vulcănescu, Spiritualitate ; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, „Ideile, un decor variabil în opera lui Cioran”, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/variable-background/). Cu toate deosebirile de amănunt, Emil Cioran s-ar situa între scriitorii „agonici”, alături de Eugen Ionescu, Ilariu Dobridor, Petru Manoliu și Mihai Ilovici, cu toții „suferind că nu pot fi naivi și făcând din asta literatură” (M.Vulcănescu). Desigur până la ocuparea țării și întemnițarea scriitorilor care n-au ajuns să ia drumul exilului, precum Cioran și Eugen Ionescu.

Mircea Vulcănescu precizează că termenul „trăirism” e derivat din „trăire” cu înțeles de „viață integrală”, ca izvor de cunoaștere. Nae Ionescu ar fi vorbit la cursul din 1928-1929 despre așa ceva, botezând o atare cunoaștere cu numele de „trăire” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Mircea Vulcănescu despre spiritualitatea românească interbelică”, în rev. „Origini/Romanian Roots”, Norcross, Georgia, SUA, vol.VII, No. 7-8/73-74, July-August 2003, în Supliment „Mircea Vulcănescu”, p. I.).

Lispit de spirit filozofic, George Călinescu înșiră inepții când îl prezintă pe Nae Ionescu. Efortul criticului literar a fost minim, el limitându-se a întoarce pe dos cele scrise de Mircea Eliade în postfața volumului „Roza Vânturilor”(vezi G. Căliescu, „Istoria literaturii de la origini până în prezent”, 1941, ediția a doua, 1988; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/). Pentru criticul literar, „trăirea” ar fi „acțiune” cu programul rămas ”mereu în alb” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Orice mare inteligență basculează între filozofie și religie”, sau, „Nae Ionescu și Petre Țuțea”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 296/2015, și nr. 304/2015 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-tuteanae/ )..

In Itinerariu spiritual publicat de Mircea Eliade, „trăirea” ca izvor imediat de cunoaștere apare ca „viață integrală” și „experiențialism”, incluzând în experiențele de viață și lecturarea celor mai importanți scriitori ai culturii europene. Mircea Vulcănescu observă că toată generația tânără „a pornit pe această cale”, nu numai Mircea Eliade, Cioran sau Manoliu (vezi Mircea Vulcănescu, Spiritualitate). Demnă de menționat ar fi interdicția de semnătură în comunism a „agonicilor” Ilariu Dobridor (https://bucovinaprofunda.com/2011/10/11/un-interbelic-uitat-ilariu-dobridor/ ) si Mihai Ilovici, scăpați cu viață din temnița politică de care Cioran a scăpat doar pentru că nu s-a întors în țara aflată „sub ocupație comunistă”, cum scria filozoful Vasile Băncilă. În schimb, fratele si sora lui Cioran au făcut temniță politică, Aurel zece ani, iar Virginia timp de patru ani, murind la 58 de ani, din pricina regimului de exterminare din închisorile comuniste.

4. O întrebare fără răspuns: ce considera Cioran „părți negative”?

În abordarea lui Cioran, Andrei Pleșu pornește de la “portretul robot” al românismului. Nu spre a-l singulariza, o dată în plus, pe cel premiat în 1934 la insistenţele şi argumentarea lui Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Ideas, a variable background in Cioran’s writings”, în volumul bilingv: Isabela Vasiliu.-Scraba, În labirintul răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, C. Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă, Ed. Star Tipp, 2000, p.181-194; p.37-56, ISBN 978-973-8134-05-6). Nici spre a evidenţia falsităţile şi exagerările tânărului profesor de filozofie de la Liceul ortodox „A. Șaguna” din Brașov care, postulând primatul “instinctului teluric” (legii junglei), credea că “nemţii nu s-au simţit niciodată prea bine în creştinism” (Schimbarea la faţă a României, 1936, p.17). Poate doar în tentativa de a alcătui din citate trunchiate imaginea negativă, sau “gălbeaza Mioriţei”, de care Emil Cioran amintise când a primit Dimensiunea românească a existenţei (martie, 1944) de la Mircea Vulcănescu. Istoricul literar Marian Popa observase cu justețe că sub pretextul îndepărtării câtorva pasaje „pretențiose și stupide”, acțiune de cenzurare minoră cu care Cioran ar fi fost oarecum de acord, fosta editură Politică a făcut dispărut un sfert din Schimbarea la faţă a României, cenzurare majoră cu care foarte probabil autorul nu s-ar fi declarat de acord (vezi Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Fundația Luceafărul, București, 2001, p.1224).

Ocolind „paginile pretențioase și stupide” (4) îndepărtate de Humanitas în 1990 (5), de pildă aberația cioraniană „De ce nu există nici un om pe pământ are să iubească pe evrei în mod naiv, spontan, fără să știe? ” (1936, p.129), Andrei Pleșu ține să vadă în Cioran prototipul  românului lipsit de măsură, cuminţenie, omenie, “rezistent la orice spirit de conciliere şi toleranţă” (A.P.). O exemplificare mai convingătoare a celor scrise de fostul conducător al tinerilor comuniști o găsim în capitolul epurat („Colectivism național”, pp 127-148): „Evreul nu este semenul, deaproapele nostru…Omenește nu ne putem apropia de el, fiindcă evreul este întâi evreu și apoi om. Fenomenul se petrece atât în conștiința lor, cât și a noastră…Este ca și când ei ar descinde dintr-o altă specie de maimuțe” (Cioran, 1936). După dilematicul cronicar plastic conducând la acea vreme doctorate în filozofie și în orientalistică, tânărul  Cioran întors de la Berlin în 1933 ar reprezenta „anti-românismul”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lăutărismul lui Pleşu pasionat de Cioran” →

Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș

Este știut că la Sebeș există de ceva vreme Centrul Cultural „Lucian Blaga”, unde se organizează anual un festival internațional ce poartă numele poetului născut în apropiere, în satul Lancrăm, iar  sărbătorirea respectivă a fost cuprinsă în calendarul UNESCO. Între studentul de odinioară, fiu al Sebeșului, Radu Stanca, și profesorul său Lucian Blaga de la Catedra de Filosofie a Culturii din  Universitatea „Regele Ferdinand I”, mutată în refugiu, din Cluj la Sibiu, în urma Diktatului de la Viena din 1940, legăturile au fost nu doar acelea de „pământ”,  dar mai cu seamă una de apropiere în spirit, încă una tumultuoasă.

Anul acesta, la 5 martie, în incinta Centrului Cultural din Sebeș, prin organizarea de excepție a directoarei Nadia Diana Mitrea, o gazdă admirabilă, deosebit de primitoare și totodată moderator al lucrărilor, s-au desfășurat evenimentele ce au marcat Centenarul marelui fiu al orașului, poetul, dramaturgul, eseistul și omul de teatru Radu Stanca (5 martie 1920 – 26 decembrie 1962). Sărbătorirea lui Radu Stanca s-a bucurat de sprijinul și prezența directă, pe toată durata evenimentului cultural, a primarului Dorin Nistor. Într-un scurt salut adresat numeroșilor participanți de toate vârstele, domnia sa a vorbit cu dragoste de orașul Sebeș, de oamenii săi din trecut și din prezent, cu reverențioasă admirație pentru invitați, a căror prezență o socotește o onoare pentru concetățeni.

O apariție așteptată în seara comemorativă, începută la orele 17, a fost prezența în fața publicului a îndrăgitului actor, regizor și universitar Florin Coșuleț, nelipsit la manifestările Centrului Cultural, care a declamat cu patos versurile lui Radu Stanca din capodopera sa Corydon: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta”…, versuri de asemeni recitate spre sfârșitul evenimentului de la Centrul Cultural din Sebeș, de eleva la Liceul “Lucian Blaga” din localitate  Maria Alina Cosma- Popa, o promisiune ca tânără recitatoare.

Lucrările Centenarului Radu Stanca au fost deschise de prelegerea inspectorului doctorand Mihai Octavian Groza, care a  prezentat în amănunt istoricul familiei Stanca, cu ajutorul a numeroase imagini fotoproiectate în fața auditoriului sub genericul: Constelația Stanca. Trei generații de cărturari și oameni de știință.

Intrând în miezul lucrărilor Centenarului de la Sebeș, scriitoarea Anca Sîrghie, venită special de la Sibiu, așa cum aproape în fiecare an participă la Festivalul „Lucian Blaga”, a prezentat tema: Momente din studenția lui Radu Stanca, vlăstar de geniu al Sebeșului. Au putut fi auzite multe cuvinte spuse cu dragostea pentru subiect a cercetătorului dedicat de câteva decenii personalității complexe, de poet, eseist, dramaturg, regizor, scriitor năpăstuit politic laolaltă cu prietenii săi din Cercul literar de la Sibiu și despre cuplul de aur al teatrului românesc, reprezentat de actrița Dorina Stanca și de regizorul Radu Stanca, despre fiul lor Barbu, răpus la scurt timp după decesul tatălui său, despre întreaga dramă a unei existențe scurte, de numai 42 de ani, cât a trăit Radu Stanca, dar strălucitoare în toată splendoarea unei opere culturale vaste. Opera și activitatea de formator al unor figuri actoricești a lui Radu Stanca, a mai precizat conf. univ. Anca Sîrghie, au fost pe nedrept „răsplătite” odinioară, în proletcultismul unei epoci de tristă amintire, cu calomnierea chiar de unii din cei pe care i-a făcut celebri la Sibiu și care au recunoscut tardiv, că l-au ponegrit, tot așa cum azi, între contemporani, îi este ignorată moștenirea de autor dramatic a 16 piese de teatru pe care nici măcar instituția de specialitate care îi poartă numele, Teatrul Național Continue reading „Mihai POSADA: Centenarul Radu Stanca – sărbătoare la Sebeș” →

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici,  iar în al doilea pe Homer,  între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei,  pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu,  cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului,  aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.”  Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.”  Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?” →

Anton ILICA: Lucian Blaga – optimismul din zâmbet

Mă aflu pe o insulă într-o comunitate, respectând ideea Stay at home, în aceste momente când o boală copleșitoare a indus oamenilor ideea de spaimă și panică. M-am asumat voluntar să mă izolez într-o casă princiară din Knox, unde am la dispoziție toate condițiile unui trai tihnit. Am la mine o singură carte, luată din biblioteca personală pentru lectura în avionul transatlantic, cu care îmi întrețin gimnastica sufletului și o anumită cultură a minții. E vorba de volumul Poezii, de Lucian Blaga, editat în anul 1981. Conversațiile de alungare a plictiselii și stresului de pe net mi se par anoste, fiind amprentate de formule banale (”Cum ești?”, ”Să ai grijă de tine!”, ”O zi mai bună!” etc.). Câte o veste tristă se îmbină cu un zâmbet ponderat; optimismul meu ia uneori locul zădărniciei, ca apoi teama să înlocuiască speranța. Timpul mă îndeamnă să-i dau folosință, psihicul are nevoie de protecție, iar trupul solicită sănătate.

Deschid cartea lui Blaga la volumul ”În marea trecere” (1924). Din ”casa mea”, scrie Blaga, voi, cititorii, ”așteptați să vorbesc”. Despre ce putem vorbi în zilele triste? Răspunde poetul: ”Cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit așa de mult să plângă și n-au putut…”. Știu – am scris două volume de interpretare a textelor blagieine – că lirica sa dintre anii 1924 (vol. ”La cumpăna apelor”) și 1933 (”La curțile dorului”), stă sub semnul optimismului tragic expresionist: ”Intrat-a o boală în lume/ fără obraz, fără nume”. ”Pomii, suferinzi de gălbinare, nu mai caută vindecare”, ”din cer a venit un cântec de lebădă”, ”cineva a înveninat fântânile omului”, iar ”noi, cântăreții leproși, ne aplecăm capetele în tot mai mare tristețe”. Sunt semne de stele arse, ”paradisul e în destrămare”, iar arhanghelii, coborâți pe pământ, ”se rătăcesc prin baruri, cu aripile îmbolnăvite”; peste tot au apărut ”cocoși apocaliptici”, care aduc ”vești întunecate”. Nici măcar pasărea Foenix, simbolul salvării, nu mai zboară ca altădată. Cuvintele la rândul lor ”sfârșesc în sânge”: ”Pretutindeni e o tristețe. E o negare. E un sfârșit” (Tăgăduiri).

Între toate aceste imagini terifiante, câte o metaforă luminează credința:

”Prin ceasul verde al pădurii/

Otrăvuri uitate adie…/

Continue reading „Anton ILICA: Lucian Blaga – optimismul din zâmbet” →

Corneliu NEAGU – REPERE PRIVIND VIAȚA ȘI OPERA

Corneliu Neagu (n. 20 martie 1944, Fieni-Jud. Dâmbovița): Urmează școala gimnazială în orașul natal, Fieni, în perioada 1951-1958. Apoi, se înscrie la Școala de arte și meserii din Fieni pe care o va absolvi în anul 1961. În perioada 1962-1966 urmează cursurile liceului seral „Aurel Rainu” din Fieni, iar în 1966 devine student al facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) a Institutului Politehnic din București. După absolvire, este angajat la aceeași facultate ca asistent universitar. În 1978 devine Doctor Inginer în TCM. La pensionare, în anul 2012, Universitatea îi conferă titlul academic de Profesor Universitar Emerit. În perioada 1983-1985 a fost detașat, în interes de serviciu, la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran-Algeria. După pensionare își începe activitatea literară, concretizată în patru cărți de poezie publicate și colaborări la reviste literare. Din acrivitatea academică este de reținut faptul că Prof. Univ. Emerit Corneliu Neagu este conducător de doctorat și specialist în domenii de vârf ale științei și tehnicii actuale: Managementul proiectelor de cercetare-dezvoltare-inovare, Optimizarea fluxurilor de materiale din întreprindere, Utilizarea Rețelelor neuronale artificiale la modelarea și simularea sistemelor și proceselor de producție etc. Este cercetător, inventator, expert în evaluarea organizațiilor economice și, desigur, poet de prestigiu. Opera sa științifică este concretizată în numeroase tratate și articole științifice, cu arie de recunoaștere națională și internațională. Majoritatea articolelor sunt publicate în reviste sau volume ale unor manifestări științifice indexate în Baze de Date Internaționale (BDI), cu factor de impact mare și foarte mare, unele atingând nivelul cel mai înalt, ISI galben (Q2), și ISI roșu (Q1) . Recunoașterea internațională a profesorului Corneliu Neagu decurge și din faptul că, pe durata anilor 1983-1985, a fost cadru didactic la Universitatea de Științe și Tehnologie din Oran (USTO)-Algeria, iar mai târziu, în decada 1990-2000, a participat la numeroase proiecte europene în colaborare cu universități din Franța, Spania, Anglia și Irlanda. Prin experiența acumulată în aceste proiecte, a contribuit decisiv la reformarea învățământului tehnic superior din România.

Pe această cale, poate fi considerat drept unul dintre cei mai importanți deschizători de drumuri pentru noi specializări în inginerie, atât la nivelul studiilor de licență, cât și a celor de studii aprofundate și masterat.

În literatură a debutat după pensionare, în anul 2016, cu volumul de versuri FATA MORGANA, la Editura ePUBLISHERS, dând viață unui vis frumos, pe care l-a purtat în suflet încă din adolescență. La intervale relativ scurte, publică încă trei volume de versuri, respectiv CUNOAȘTEREA DE SINE, TĂCEREA DIN ADÂNCURI, TIMP ȘI DESTIN. Primele două la aceeași editură ePUBLISHERS, în 2017 și 2018, iar ultimul la editura MATRIXROM, în 2018.

Totodată publică în reviste de literatură prestigioase, dintre care amintim CONFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, LITERATURA DE AZI, ARMONII CULTURALE, PARNAS XXI. Este prezent, de asemenea, în diferite antologii, alături de alți scriitori români din țară și diaspora. Să amintim dintre acestea, mai întâi, pe cele publicate în editura GRINTA din Cluj-Napoca, sub coordonarea poetului si criticului literar Romeo Ioan Roșiianu: eCREATOR 2, PRIMĂVARA CUVÂNTULUI și TOAMNA CUVÂNTULUI. Mai recent, versurile lui Corneliu Neagu au apărut în antologiile TREPTELE SPERANȚEI, coordonată de poeta Sibiana Mirela Antoche și SCRIITORI ROMÂNI UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI LA CENTENARUL MARII UNIRI, realizată de Eugenia Enescu-Gavrilescu.

În creația lirică a lui Corneliu Neagu descoperim, încă din primul volum de versuri, cuvinte noi, transferate din domeniul științific în cel literar, precum defragmentare și stigmergie. Utilizarea acestor neologisme îi permite autorului să transmită observații, idei sau stări emoționale, pentru care cuvintele comune sunt mai puțin potrivite. O viziune proprie privind stigmergia și defragmentarea pot fi regăsite în eseurile MULTIPLELE FAȚETE ALE STIGMERGIEI și MIȘCAREA DEFRAGMENTATĂ, publicate de Corneliu Neagu în revista LOGOS ȘI AGAPE. Temele majore care pot fi regăsite în opera literară a lui Corneliu Neagu provin, cu precădere, din viziunea autorului asupra curgerii imuabile a timpului, concretizată în observații, interpretări, amintiri, regrete, iubiri împlinite sau ratate, speranțe etc. Aceste teme sunt transpuse în versuri de o profunzime aparte, fără să aparțină, preponderent, unui stil literar anume. Mai degrabă, se poate vorbi despre o împletire de stiluri literare diversificate (realism, romantism, simbolism, expresionism etc), fapt ce conferă creației lirice a lui Corneliu Neagu originalitate și valoare artistică de nivel înalt. Aceste stiluri pot fi regăsite, în diferite doze, dificil de cuantificat, în tot ceea ce a publicat până acum.

Revista Logos şi Agape

20 martie 2020

Al. Florin ŢENE: În perioada interbelică la Iași răsăreau revistele literare și mai ales scriitorii și jurnaliștii ca ciupercile după ploaie

În 1916, din cauza Marelui Război, Viața Românească își încetase temporar apariția. Colaboratorii și redactorii, o parte din ei, luptau pe front, dar nutreau speranța reapariției acestei mari reviste de prestigiu, după terminarea războiului. Din păcate, din cauza lipsei resurselor bănești, revista a apărut câțiva ani mai târziu, mai precis în anul 1920. Însă, pentru scurt timp a fost tipărit la Iași ziarul Momentul unde George Topârceanu a publicat poezia De profundis. Ziarul era condus de Garabet Ibrăileanu și Mihai Sevastos.

            Ca urmare dorinței promovării culturii, apare la Iași în februarie 1919 săptămânalul Însemnări literare, având ca redactori pe Mihail Sadoveanu și George Topârceanu, revistă ce continua ideile Vieții românești. Noua publicație manifestă interes pentru fenomenul național și universal.Orientarea revistei este expusă chiar în primul număr: “Însemnări literare va fi o publicație independentă de orice curent politic, consacrându-se exclusiv literaturii și chestiunilor în legătură cu viața artistică și culturală. Va publica nuvele, amintiri, impresii, poezii, articole de critică literară, versuri și schițe umoristice etc, semnate de cei mai de seamă scriitori ai literaturii noastre. Însemnări literare ve ține pe cititori în curent cu mișcarea literară din țară și străinătate, va trece în revistă toate manifestările de ordin cultural și artistic și acele descoperiri științifice care pot prezenta interes.“

            Majoritatea colaboratorilor erau cei de la Viața Românească, avândul în frunte pe Garabet Ibrăileanu, care era și în redacția acestei publicații sufletul acesteia, desfășurând o activitate multilaterală de îndrumător, critic și istoric literar, semnând cu mai multe pseudonime materialele din revistă, precum C, Vraja, sau cu inițialele C,V. și I.L.Prin activitatea lui a descoperit multe talente, polemizând cu alții pe teme literare. Alături de numeroase cronici literare, chiar în primul număr publică cronica la volumul Ape adânci de Hortensia Papadag Bengescu, talent descoperit mai înainte la Viața Românească. Garabet Ibrăileanu semnează articole, note și comentarii în cadrul rubricii Săptămâna, un fel de Miscellanea, care scriau și Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Demostene Botez, acesta semna comentarii și polemici.

            Garabet Ibrăileanu era preocupat de dezvoltarea literaturii de după Marele Război, trage numeroase concluzii valoroase. Semnificative sunt, în această privință, articolele și studiile: “Literatura de mâine “, în numărul 1, “Literatura momentului, “în nr.4, “ Literatura viitorului“ în nr.28, “ și “ Literatura de azi“ în nr.30. În aceste aricole critical lua în considerație o serie de problem esențiale pentru dezvoltarea literaturii române. Pe linia lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, Ibrăileanu considera că “istoria literară trebuie pusă în paralel cu istoria politică “, deoarece literatura “e cu totul în funcțiune de societate. “ După război, cu toate că se vorbea de o “secetă literară’ însă realitatea era cu totul alta.Ibrăileanu cerea, având în vedere de tradițiile prozei românești, dezvoltarea “unui gen litarar, care este însă ca și inexistent- romanul social, plin de probleme și documente omenești. “.Influența venea dinspre literatura franceză, în special de la operele lui Emil Zola. Dar și dinspre Balzac cu a sa Comedie umană –frescă de 50 de ani a societății franceze-, critical scria:”am avut încercări de roman psihologic și istoric, dar nu am avut romanul balzacian. Acum cu peste o sută de ani de literatură beletristică, vom avea romanul mare social “. Romanul pe care îl preconize Ibrăileanu se va dezvolta în proza dintre cele două războaie mondiale prin contribuția unor autori ca Miahil Sadoveanu, Liviu Rebreanu, chiar în anul următor apare la Iași romanul Ion, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib I. Mihăescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, Mateiu Caragiale, Gala Galaction, I. Agârbiceanu.

            Sunt publicate articole, precum Literatura pentru popor în nr.10, Cărți pentru popor, în nr. 13, și Periodice pentru popor în nr.15, acestea demonstrau că un ziar românesc “ar trebui să dea cititorului de la țară literatură și știință. Ar trebui să-i dea apoi îndrumări pentru viața practică, cunoștință în privința legislației țării și a vieții politice din țară și străinătate. “

      Precum făcea altădată Contemporanul, prin articolele semnate de Sofia Nădejde, Însemnări literare punea problema emancipării femeii și a reflectării ei în literatură, ca în articolele scrise de Garabet Ibrăileanu, care era un feminist convins, astfel acesta publică Literatura și femeia, Femeia în literatura română în nr.24, și Femeile în literatureă în nr.26.

          Tot lui Garabet Ibrăileanu i se datoresc și câteva succinte comentarii cu privire la unii scriitori români și străini. În numărul 18, el semnează articolul V. Alecsandri- 100 de ani de la nașterea sa, în care explică importanța acestuia pentru literatura națională.

          La 30 de ani de la moartea lui Eminescu, autorul Spiritului critic publică studiul de sinteză Mihai Eminescu , în nr.19 în care evidențiază că “Luceafărul “poeziei românești este “tot așa de nou și de actual, ca și acum 30 de ani…, unul din cei mai mari poeți lirici ai secolului al XIX-lea.” “ În succinte caracterizări, revista are în vedere pe : C. Hogaș, mort în 1917, despre care Garabet Ibrăileanu îi scria lui George Topârceanu că era “însăși natura “, Charles Dickens, “un scriitor mare și un revoluționar “, J. Bart, H.Ibsen, Brătescu-Voinești, “un povestitor minunat “, Baudelaire, Ovidiu, și Vlahuță”care n-a fost niciodată străin de preocupările vremii.“ Ibrăileanu studiază originea lui Continue reading „Al. Florin ŢENE: În perioada interbelică la Iași răsăreau revistele literare și mai ales scriitorii și jurnaliștii ca ciupercile după ploaie” →

Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu

Cenaclul literar „Radu Theodoru” din Sibiu a găzduit vineri, 28 februarie 2020, un eveniment cultural dedicat lansării volumului „Anca Sîrghie în lumina slovei”. Eseu monografic, semnat de Ada Stuparu. Alături de autoarea şi protagonista cărţii au fost prezenți la reuniune colegi de breaslă literară, între care profesoara Maria Daniela Pănăzan de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, absolvenți din câteva promoții ai ilustrei instituții de învățământ, alături de un public numeros, pasionat de literatura şi cultura română, dar și universitari ca Ion Dur, Doina Maria Simion, Dan Smarandache și alții.

În spațioasa și moderna sală a cenaclului, găzduit prin tradiție de Cercul militar Sibiu, atmosfera era încălzită de mărțișoarele care se ofereau participantelor, de buchetele de frezii și ghiocei care au colorat masa de prezidiu. Flori de primăvară și cărți proaspete, care sunt și ele flori, dar ale spiritului.  În public, ca pe șnurul mărțișorului, emoția revederii se împletea cu bucuria presimțitei primăveri. În calitatea sa de consilier literar al Cenaclului „Radu Theodoru”, scriitoarea Anca Sîrghie a anunțat că această reuniune este închinată tradiției sibiene a unui învățământ de bună calitate. Într-o acoladă simbolică în timp, de la memorandistul Nicolae Cristea, a cărui operă publicistică urma să fie prezentată, se ajunge la borna 1962, a promoției reprezentate în reuniune de Anca Sîrghie și de colegii invitați, până la alumnii clasei XII-a A 1970, rămași prietenii de-o viață ai Adei Stuparu, așezați pe un rând întreg. Nu erau singurii L.G.L-iști din sală, dar  în ochii lor se citea cea mai sinceră emoție, de-a asista la rodirea unui dialog dintre o colegă a lor și profesoara care-i îndrumase cândva.

Reuniunea  a fost moderată de scriitorul Mihai Posada, care a remarcat în recenzia prezentată că „lucrarea Anca Sîrghie în lumina slovei. Eseu monografic are o poveste a ei, aşa cum o au toate cărţile. (…) Volumul fusese conceput cu un an înainte ca un dar al generaţiei Adei Stuparu pentru Anca Sîrghie, doamna lor profesoară, la împlinire a 75 de viaţă. Un eveniment unic pentru absolvenții liceului sibian de acum 50 de ani și pentru profesoara lor, de care ei se simt și acum aproape atât spiritual cât și sufletește.  Monografia a fost lansată în octombrie 2019 la Salonul de carte hunedoreană de la Deva și în noiembrie 2019 la Târgul de carte Gaudeamus din capitală. Despre ea s-a vorbit la Festivalul internațional “Liviu Rebreanu” de la Bistrița, într-o ediție dedicată filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Era timpul ca monografia-eseu să fie adusă și în fața publicului sibian. Nu mă îndoiesc că, așa cum s-a întâmplat cu cele mai multe cărți ale scriitoarei Anca Sîrghie, chiar în acest an și această carte va trece peste Atlantic, dar nu înainte ca despre ea să se vorbească chiar în primăvara aceasta la Paris.”

Aflată într-o ipostază cu totul inedită, ca personaj principal al volumului, Anca Sîrghie s-a arătat emoţionată şi a dorit să facă o mărturisire: „Trăiesc o mare bucurie, acum când Ada Stuparu vine de la Craiova şi ne prezintă rezultatele creaţiei şi muncii sale de un întreg an. Sunt impresionată, pentru că am găsit în volumul  de 528 pagini o sinteză a roadelor cercetării mele de o viață, într-o carte bine structurată, scrisă într-un stil clar și expresiv. Sunt uimită și încântată de această realizare a Adei Stuparu, mai ales că nu am găsit în noul ei volum nimic encomiastic, ci o analiză punctuală, la obiect, pe toate laturile cercetării mele literare, așa cum se găsesc ele în cărțile publicate și în studiile și articolele apărute în presă. Obiectivitatea este, fără îndoială, una dintre calitățile acestei cărți și  ea îi poate certifica valoarea.”

Invitată la cuvânt, autoarea Ada Stuparu a vorbit despre travaliul pe care l-a impus o asemenea realizare: „Materialul care a trebuit să fie înregistrat şi comentat a fost foarte bogat şi stufos. Texte din aproape 30 de volume publicate, peste 500 de articole, care în bibliografia noastră ajung  până la anii 2018-2019. Suntem alături de o personalitate creatoare, înzestrată cu multă energie şi inspiraţie şi, fără îndoială, vom avea încă multe lucruri de spus despre activitatea prezentă și viitoare a scriitoarei Anca Sîrghie. Conform canonului estetic, volumul cuprinde două părţi fundamentale: viaţa şi opera. Este un capitol destul de amplu acela în care se prezintă evoluţia şi formarea unei personalităţi. Desigur că am reţinut momentele cele mai semnificative din viaţa şi activitatea doamnei conferențiar Anca Sîrghie. Sunt convinsă că Domnia Sa este pe mai departe  un model pentru mulţi tineri, care vor citi cartea şi vor vedea că se pot face atâtea lucruri frumoase atunci când talentul este dublat de pasiune, abnegație și dragoste pentru oameni”. Continue reading „Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu” →

Al. Florin ŢENE: Un prieten al Limbii Române din Suedia

         Un reputat romanist din Suedia Alf Lombard specialist al limbilor romanice aflat în fruntea  catedrei de limbi romanice a Universității din Lund a desfășurat nu numai o vastă activitate științifică, concretizată într-un mare număr de volume, studii, articole, eseuri și conferințe dedicate limbilor și literaturilor romanice, ci și o  sistematică muncă didactică, creând în Suedia cel mai important centru de filologie romanică.

            Cultura sa vastă, informația precisă în domeniul lingvisticii generale și al celei romanice, pasiunea și curiozitatea unui cercetător autentic, echilibrul, devoțiunea și probitatea unui ales om de catedră, cunoașterea, pe multiple planuri și domenii, a celor mai importante limbi romanice, toate acestea au impus definitiv pe distinsul învățat suedez născut la Pariss la 8 iulie 1902, dar stabilit în Suedia în anul 1905, unde își va lua doctoratul la Uppsala în 11 septembrie 1930 ca o personalitate remarcabilă a filologiei romanice.

            Alături de conferințe, reportaje și însemnări de călătorie din România,  publicate în diferite ziare și reviste suedeze, Alf  Lombard este autorul unor articole de specialitate privitoare la limba română, precum și al unor lucrări de sinteză, de  absolută utilitate în studiul limbii noastre: La pronunciation du roumain (1935 ) și, mai ales, Le verbe romain ( 1935), care cu cele 1223 de pagini se înfățișează ca cea mai amplă monografie a verbului în limba română.Emil Petrovici spunea că este “întâiul studiu complet asupra pronunțării românești literare.“

            Profesorul suedez a fost colaborator al celor mai importante reviste de romanistică din Suedia, Franța și România. Acesta a îmbogățit, ca metodă, cercetarea în domeniul filologiei romanice, în special în ce privește limbile română și franceză. Alf Lombard a popularizat în țara sa aspecte ale culturii românești. În urma vizitelor în țara noastră,în anii 1934, 1956, 1964, 1968, a reușit, grație calităților sale de om de știință, intelectual și profesor de prestigiu, să determine în rândul studenților săi și ai tinerilor cercetători din Lund un viu interes pentru limba și pentru țara noastră.

            Datorită faptului că a publicat multe articole și studii despre țara noastră a fost ales membru corespondent al Academiei R.S.R. și i s-a acordat Diploma de doctor honoris causa a Universității din Cluj-Napoca. La împlinirea a 65 ani în anul 1969, prietenii și elevii săi au subliniat reala și bogata contribuție științifică a acestui învățat. O reputată revistă din Suedia Etudes romanes de  Lund, înființată și condusă din !940 de Alf Lombard, dedică cel de al XVIII-lea volum profesorului și savantului Alf  Lombard. Sub titlul Melanges de philologie offerts a Alf Lombard, cele 250 de pagini cuprind contribuții variate din domeniul linvisticii roamnice în primul rând.

            În afară de savanți cu renume în filologia romanică, între care Paul Aebischer, Werner Bahner, Maurice  Delbouille, Moritz Regula, Gerhard Rohifs și de cercetători suedezi, sunt prezenți în paginile volumului omagial și câțiva specialiști români, precum sr fi: Gh.Bulgăr, Andrei Avram, Florica Dimitrescu, I.Fischer, G. Istrate, D. Macrea, Alexandru Niculescu, A. Rosetti, Laura Vasiliu.

            Dacă în 1945 Alf Lombard a publicat o lucrare cu caracter general dedicată istoriei și limbii române (Istoria românilor văzută în lumina limbii lor ), în ultimul deceniu al vieții sale, el a dat la iveală două lucrări remarcabile. E vorba mai întâi de prima gramatică a limbii române tipărită în Suedia în anul 1973:Rumansk grammatik. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un prieten al Limbii Române din Suedia” →

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: „Primăvara Scriitorilor” 2020 – Premiile Revistei „Solitudinea”

„Solitudinea” – revista tineretului literat  a organizat cu ocazia Zilei Mondiale a Scriitorilor proiectul online „Primăvara Scriitorilor”, coordonat de Alexandru-Eusebiu Ciobanu, Iuliana Pașca, Georgiana Mihaela, Ionuț Dumitru, Andrei Oros și Lorena Moldovan.

Au fost acordate premii de merit la categoria : personalități, tineret, literatură și presă.

1.1. Personalități:

-Liviu Antonesei ;
– Nicoleta Dabija ;
– Andrei Țurcanu;
– Christian W. Schenk;
– Adrian Suciu;
– Veronica Balaj;
– Gheorghe Andrei Neagu;

 

1.2. Tineretul Literar:

– Claudiu Dumitrache;
– Cătălina Bălan;
– Ionuț-Tiberiu Bălan ;
– Savu Popa;
– Luca Ştefan Ouatu;
– Claudiu Liviu Onișoară;
– Cristian Em. Ștefanescu;
– Alex Lascu;
– Dan Ciupureanu;
– Robert Udrea;
– Elena Bălășanu;
– Cosmin Tănasă;
– Catalina Ciobanu;
– Irina Vatamaniuc;
– Ionela Fărîmă;
– Ștefan Baciu;

 

1.3. Literatură:

– Teodor Dume- Poezie;
– Gabriela Verban- Poezie;
– Ştefan Lucian Mureşanu- Critica literară;
– Mariana Gurza- Poezie;
– Andrei Panţu – Proza;

 

1.4. Presă:

– Colectivul revistei „Literadura”;

 

–––––––––

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

fondator și redactor-șef

Facebook URL

https://www.facebook.com/100033531972043/posts/224275478700183/?app=fbl

Embedded content from facebook.com can’t be previewed in the editor.

 

Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul

Chiar dacă prezența lor în viața Cahulului a fost efemeră, două personalități i-au marcat profund istoria, rămânând încrustate pentru totdeauna în memoria și conștiința locuitorilor acestuia. Este vorba despre domnitorul moldovean Ion Vodă, supranumit cel Viteaz sau cel Cumplit, eroul bătăliei de lângă lacul Cahul, și de enciclopedistul de talie europeană, Bogdan Petriceicu Hașdeu. Astăzi, când fiecare dintre cei doi veghează la liniștea Cahulului, de la înălțimea unui piedestal pe care au fost imortalizați pentru nemurire, ne vom opri la tragica odisee pe care a cunoscut-o, la fel ca și Ion Vodă, bustul viteazului domnitor.

Ideea realizării unei opere monumentale dedicate lui Ion Vodă i-a aparținut poetului și revizorului școlar Vasile Hondrilă (1902-1974). Născut în satul Lunca-Jorăștilor (fostul județ Covurlui, azi județul Galați), acesta a absolvit Școala Normală „Costache Negri” din Galați (1923), după care și-a început activitatea pedagogică și culturală. La Cahul a activat între anii 1935-1938 şi 1942-1944, în calitate de revizor şcolar și tot aici a redactat şi editat pe cont propriu ziarul „Graiul satelor”.

În anul 1936, Vasile Hondrilă crează un Comitet de iniţiativă pentru înălțarea în oraș a unui monument dedicat marelui domnitor, comitet din care, alături de revizorul școlar, mai făceau parte „preşedintele Asociaţiei Învăţătorilor din judeţul Cahul, preşedintele Băncii Populare „Corpul Didactic” Cahul, preşedintele Cooperativei „Înfrăţirea” din judeţul Cahul, 1-2 reprezentanți a învățătorilor din or. Cahul, 7-10 reprezentanți a colegilor din județul nostru”[1].

La colectarea surselor financiare, inclusiv prin donații personale, participă dascăli şi elevi atât din oraşul de pe Frumoasa, cât şi din satele județului Cahul. Totodată, în paginile ziarului „Graiul satelor” sunt publicate periodic informaţii despre activitatea Comitetului și sunt tipărite liste nominale cu cei care au contribuit financiar la edificarea monumentului[2].

Pentru realizarea bustului au fost prezentate mai multe machete, dar în cadrul unei ședințe a Comitetului de inițiativă, a fost ales proiectul sculptorului român Teodor Burcă[3], un nume binecunoscut la acea vreme. În aceeași ședință, Comitetul de inițiativă i-a ales ca membri de onoare pe domnii Teodor Gheorghiu, inspector general al învățământului primar, și D. Nadă, inspector școlar.

Până în ianuarie 1937 se strânseseră peste 50.000 de lei, iar realizarea monumentului urma să înceapă în primăvara aceluiași an. Deși inaugurarea acestuia fusese prevăzută pentru 10 iunie, dată la care trupul viteazului domnitor fusese sfârtecat în bucăți, bustul a fost develit la 29 iunie 1937. La manifestare a participat un public numeros, din oraș și din întreaga Basarabie, cu invitați de la Inspectoratul Regional din Galați, dar și oficialități de la București[4].

Iată cum prezenta ziarul „Gazeta Basarabiei” [5] evenimentul: „În prezența autorităților județene și a unui numeros public, a avut loc sfințirea monumentului lui Ioan Vodă, care se ridică în centrul orașului. Inițiativa ridicării acestui monument a fost a energicului institutor din Galați, domnul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul. Este singura statuie a lui Ioan Voievod din întreaga țară. Bustul este făcut din bronz și executat de către sculptorul Burcă din București. Comitetul de inițiativă este compus din următorii institutori: Vasile Hondrilă, revizor școlar al județului, doamnele Ana Scurtu și Larisa Vizireanu, Vasile Boureanu, Gheorghe Ghiorghiu, Vasile Butuc, Marin Moise, Hagi Lazăr și Elefteriu”.

Evenimentul este confirmat și de „Năzuința”, revista învățătorilor din județul Cahul, în care se arată că „Monumentul va fi mândria dăscălimii cahulene, arătând și prin aceasta dragostea de glia strămoșească, de cei care au apărat această glie și curatul lor naționalism”.

Prezent la inaugurare, profesorul universitar Alexandru Boldur[6] afirma următoarele: „Ne bucurăm că în orașul acesta, prin părțile căruia a dus ultimele sale lupte cu turcii acest principe viteaz al veacului al XVI-lea, s-a găsit o mână de oameni, animați de interesele promovării culturii, cari și-au adus aminte de luptele lui eroice. Într-adevăr, e foarte interesantă această figură istorică. Am putea afirma că e unică în istoria noastră națională. Personalitatea neobișnuită și peripețiile vieții lui întruchipează drama poporului românesc din acel timp”.

Inaugurarea solemnă a monumentului este imortalizată pe singura fotografie rămasă de atunci, păstrată astăzi în colecția Muzeului Ținutului Cahul. Fotograful a surprins momentul când revizorul şcolar Vasile Hondrilă transmite primarului oraşului, A. Calamandi, un document, un „testament urmaşilor”. Potrivit unui participant la eveniment[7], documentul respectiv, un „mesaj al elevilor de atunci adresat generației viitoare”, a fost introdus într-o sticlă, care a fost îngropată la 1,5-2 metri adâncime, la temelia soclului.

Amplasat la intrarea în Grădina Publică, în preajma Catedralei „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, bustul din bronz al domnitorului Ion Vodă a fost fixat pe un soclu impozant, placat cu marmură. Pe latura din față a soclului era fixată stema României întregite, lucrată în bronz de același Teodor Burcă, însoțită de textul:

 

PIOASA ADUCERE AMINTE ȘI CINSTIRE VOIEVODULUI EROU

1572 – ION VODĂ – 1574

 

Pe altă latură a soclului au fost dăltuite versurile poetului Vasile Hondrilă:

„Din sângele domnesc,

Ce-a curs cu prisosinţă,

Te-nalţi măreţ la Prut

În chip de biruinţă.

Şi pregătit de luptă,

Cu mâna pe mâner,

Privirea-ţi este fulger,

Ce-a scăpărat din cer.”

 

Cu această ocazie, Comitetul de iniţiativă a editat o carte poştală[8] alb-negru, având reprezentată imaginea monumentului, iar pe verso, imprimată cu cerneală roșie, ștampila rotundă purtând mențiunea „CAHUL – Comitetul de inițiativă pentru bustul Voevodului Ion”. Este posibil ca ilustrata să fi fost oferită susținătorilor financiari ai proiectului, oficialităților marcante, dar și unora dintre participanții la eveniment.

Monumentul, primul de acest fel ridicat vreodată la Cahul, a devenit repede un loc de atracție atât pentru locuitorii orașului, fie ei tineri sau vârstnici, dar și pentru cei care ajungeau aici. „Ion-Vodă era singurul monument din oraș – și ne plăcea grozav nouă, elevilor, să facem câte-o poză cu profesorii noștri sau cu colegii la picioarele soclului”, își va aminti, peste ani, poetul cahulean Andrei Ciurunga[9].

Din nefericire, peste numai trei ani, în tragicul iunie 1940, din ordinul autorităţilor sovietice, monumentul a fost smuls din locul lui, rupt în bucăţi şi dus în direcţii necunoscute. Urmele monumentului părea că au fost şterse pentru totdeauna…

Totuși, în ciuda vremurilor vitrege care au urmat după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, amintirea monumentului viteazului domnitor a rămas multora vie în memorie. Ca urmare, în 1959, Alexei Pecerschii, directorul nou-înființatului Muzeu de Istorie și Cercetare a Ținutului Cahul[10], a dat comandă pentru a se completa fondurile muzeului cu un bust al lui Ion Vodă. Realizat de către arhitectul A. Maico, bustul a devenit printre primele exponate ale noului muzeu, dar constituie și astăzi unul dintre exponatele sale cele mai valoroase.

Continue reading „Ionel NOVAC: Odiseea bustului lui Ion Vodă de la Cahul” →