Dr. George ANCA: Orfeu în literatura română şi universală (Note de curs)

Încadrarea temei

“Studiul temelor este un studiu de circulaţie” (Alexandru Ciorănescu). Vladimir Streinu urmează circulaţia ideii de literatură universală, lirica, pe Orfeu.

Studenţii au optat, în elaborarea unor lucrări proprii, pentru “marea conversaţie” – Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic şi lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursanţii în situaţia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fără legătură funcţională cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.

“Tema” Orfeu poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales dacă ni-l asumăm oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatură a lumii, din nici o epocă, din nici un gen literar, dar atrăgând magnetic literatura românească, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stănescu sau Ion Caraion, între mister mistic şi folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Călinescu).

Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)

Antologia tematic-cronologică ne plasează primordial în antichitatea arhaică, prehomerică, în mit şi, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteşte, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îşi ridică lira şi intonează cântare nouă, cosmogonică, farmecă fiarele, face şi stâncile să-l urmeze. El însuşi încremeneşte la moartea a doua a soţiei, Euridice. (Ovidiu).

“ Iar viersul care subjuga pe toţi / Nu izbutea să-şi mângâie stăpânul – / Plângându-se că zeii-s nemiloşi, / Înspre lăcaşul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vădise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiască spiţă, / Precum şi jalea lui fără de leac / Şi dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judeţul umbrelor se-nduioşează / Şi zice în sfârşit: ‘Am fost învins! / Bărbatului îi dau, să însoţească, / Soţia dobândită prin cântări. / Depinde darul de această lege: / Atât cât se mai află în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urmă!’ / Cum să dai legi îndrăgostiţilor? / Iubirea-şi este ei supremă lege. / Orfeu, aproape de al nopţii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde şi-o ucide tocmai el” (Boethius).

Literatura milenară asupra lui Orfeu nu face decât să-l actualizeze, să-l reoculteze, să-l “consoleze” dantesc, în atavică simetrie cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanţă cu “variantele” continue, în timpuri şi limbi diferite, este încă şi pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumaţi ai unui Orfeu digital, pe home page.

Orfeu, cântăreţul arhetipal, se naşte din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, şi Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (variantă: părinţi, Oeagrus şi Calliope). Într-un film recent al argonauţilor în căutarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (şi la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).

Ca învăţător religios şi iniţiat, în Egipt şi Tracia, descoperă şi răspândeşte mistere, purificarea de păcate, leacuri vindecătoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile către Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinţa în nemurirea sufletului şi reîncarnare, orfismul întâlneşte religia indienilor, a dacilor, a celţilor. Maxima “te vei naşte Dumnezeu, pentru că eşti fiu al celui Divin” este pusă în legătură cu Iisus Christos rostind “Eu şi Tatăl suntem unul”.

Orfeu coboară în Hades spre a-şi salva soţia, Euridice, faptă de curaj inspirată de iubire spun cei mai mulţi; după alţii, poate prin deconstruire, o probă de laşitate, pentru că nu a vrut să moară pentru ea ci a coborât viu, şi viu a lăsat-o a doua oară moartă. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru soţul ei, îngăduindu-li-se, în compensaţie, a se întoarce din morţi. Şi Savitri îl convinge pe zeul morţii – dar şi al dreptăţii -, Yama, să-i readucă la viaţă soţul.

Legendele morţii lui Orfeu includ sinuciderea, trăznirea de către zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâşierea în bucăţi de către menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seamă, fie pentru a le fi antrenat soţii în peregrinările lui. Muzele i-au adunat mădularele şi le-au îngropat, iar lira au aşezat-o printre constelaţii, întru amintire.

Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare şi stânci (Eschil, Euripide) dar şi stăpânirea morţii (Ovidiu), Orfeu, bineînţeles (postmodernism), “uită”, ca Lot în biblie, restricţia de a întoarce capul spre a-şi vedea soţia. Euridice, sora Evei, fusese muşcată de şarpe (v. şi statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între băciţele gopi, fusese mai fericită în iubirea pentru Govinda, văcarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krishna, în pădurea Vraja (Jayadeva).

Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stăpânire pe eroii şi zeii cei mai vestiţi. Tracii spun că privighetorile care-şi fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cântă mai melodios şi mai plăcut decât semenele lor (Pausanias).

Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regăseşte, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot altă vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentistă, ca la Ronsard, ori expresionistă, la Rilke. Seneca – pe care spaniolii îl numără ca primul lor poet, prin origine, după cum Ovidiu este revendicat de geţi, prin români, între care a sfârşit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cântă cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pieridă, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlăstarul Calliopei – / Nimic nu dăinuie de-a pururi! / Acordurile lui curmară / Tumultul de torente repezi, / Uitară undele să curgă, / Pierzând avântul lor şi-n timp ce / Se-opriră fluviile-n albii, / Bistonii-ndepărtaţi crezură / Că printre geţi secase Hebrul: / Cea care iar se naşte piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul său, cu triste-acorduri / Le spuse geţilor în cântec: / De-o lege-ascultă zeii-n ceruri / Şi cel ce-a vrut ca anul zornic / Să aibă patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vieţii tuturora; / Cel ce se naşte-i robul morţii.”(Traducere de Ion Acsan).

Sincronia orfismului se altoieşte pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Căci Tracia de-atunci se cheamă / Azi Winchester de bună seamă” (baladă engleză, secolul 14). D.H. Lawrence îşi portretizează psihologic un personaj feminin în comparaţie cu Ovidiu în Tracia.

“Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară.

Dalta-i tremură… înmoaie cu gândirea-i temerară

Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg

Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire,

Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire –

O durere-ncremenită printre secolii ce trec.

Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată

Stă Orfeu”

Mihai Eminescu, Memento mori

Surse, excerpte

Vladimir Streinu, Studii de literatură universală, Univers, Bucureşti, 1973.

Alexandru Ciorănescu, Principii de literatură comparată, Cartea românească, 1997.

Orfeu şi Euridice în literatura universală, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.

Adrian Bucurescu, Dacia magică, Arhetip RS, Bucureşti, 1999.

“Pe o gemă tracică, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca şi Christos în iconografia creştină.”(p.206)

“Ca şi zeul get, Christos a înviat şi s-a înălţat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lăsat geţilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacră a creştinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.

Asemănările sunt mult mai multe decât cele arătate până acum. Adversarii primilor creştini au observat şi ei aceste coincidenţe, căci iată ce scrie Sfântul Origenes într-o polemică: ‘Apoi fiindcă (noi, creştinii – n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis’. E mai uşor de înţeles, după toate acestea, cine şi de ce a distrus cele mai importante cărţi antice referitoare la geto-daci…(p.207).

Angelo Mario, La lingua etrusca (internet). Extras din capitolul introductiv, Etruria:

“In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l’arte della scrittura. E forse ai Fenici in seguito a contatti con i Traci nacque loro l’idea dell’Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che in sumero, in egiziano, in fenicio, in etrusco, in greco, in latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d’acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /…/

Le Tavolette Tartarie hanno rimesso in discussione l’origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove – secondo gli esperti archeologi – non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, in Tracia.

Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l’avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus in Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio – di-nysos in Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l’orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell’antichissimo territorio Trace.

I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) in onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato in Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).

Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. In Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.

Continue reading „Dr. George ANCA: Orfeu în literatura română şi universală (Note de curs)” →

Elena BUICĂ: Cum l-am cunoscut pe Tudor Gheorghe

L-am ascultat iar pe Tudor Gheorghe în spectacolul de Crăciun, 2019 și ca întotdeauna, după ce îl asculți, mult timp te urmăresc cântecele și prezența sa pe scenă, iar gândul frământă impresii despre puternica sa personalitate. Nu te poți desprinde ușor de acest rapsod de mare rang al țării noastre cu care ne putem mândri uitând de atâtea alte neajunsuri.

Ascultându-l, memoria afectivă mă întoarce adesea la momentul când l-am văzut prima dată pe scenă, căci a-l vedea și auzi direct în spectacol pe Tudor Gheorghe, este un eveniment cu totul remarcabil. În spațiul cultural românesc, Tudor Gheorge ocupă unul din cele mai luminoase locuri prin neasemuitul său talent. Spectatorii vin la sala de spectacol “ca la denie”, cum spunea chiar el într-o mărturisire.

Străfulgerări de amintiri îmi luminează pagini de viață trăită mai demult. Era în 1969, anul de debut al lui Tudor Gheorghe. Pe atunci locuiam în Cluj și am văzut afișe în care era anunțată prezența scriitorului – dramaturg, Victor Eftimiu și a solistului Tudor Gheorghe cu recitalul, „Menestrel la curțile dorului”, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Eram foarte interesată să îl văd și să îl ascult pe Victor Eftimiu. Mă fascinase drama pusă în scenă “Înșir-te mărgărite” o rafinată feerie folclorică în versuri, și-i predasem opera sa elevilor de clasa a 12-a. Despre Tudor Gheorghe nu auzisem, nu aveam nicio idee cine poate fi, dar în gândul meu i-am dat o notă bună pentru muzica sa pe versurile poeților, până nu demult interziși, scoși din manualele școlare și de curând reașezati în locul cuvenit în programele de atunci ale învățământului românesc.

În ziua anunțată, împreună cu elevii din câteva clase ne-am așezat în sala de spectacol a frumoasei Case de Cultură a Studenților. Am luat-o și pe fiica mea, Andaluza, pe atunci cam de 10 ani și împreună ne-am așezat în primul rând. Voiam să sorb orice cuvânt și să nu îmi scape din vedere nici un gest. La ora stabilită, au apărut pe scena fără décor și fără nici măcar o masă sau scaun, Victor Eftimiu pe care îl mai văzusem în fotografia din manual, însoțit de un tânăr, Tudor Gheorghe, înalt, brunet, cu o frunte lată, cu gesturi liniștite și privire pătrunzătoare, purtând o cămășă albă, deschisă la gât, care amintea de îmbrăcămintea bărbaților din sudul țării. În mâna avea o cobza.

Amândoi au venit în fața scenei, în punctul cel mai apropiat de spectatori, rămânând în picioare tot timpul prezentării lor. Victor Eftimiu ne-a încântat cu verva sa născută din conversațiile stălucite din cafenelele bucureștene în care se întâlnea, atât protipendada bucureșteană, cât mai ales lumea artiștilor, în special scriitori din perioada interbelică. Reînvia acum prin Victor Eftimiu viaţa spirituală a acestor cafenele și a Bucureștiului interbelic, un subiect tentant, plin de savoare şi adesea evocat în amintirile celor care le-au trecut pragul. Era fascinant să auzi povestind prin viu grai pe cineva care a simțit gustul, pofta de viață și farmecul de pe vremea când România avea culoare și o individualitate aparte.

Când a terminat de vorbit, aș fi dorit să se termine aici întâlnirea aceasta, ca să nu tulbur starea de spirit pe care o trăiam. Dar, îndată ce a început Tudor Gheorghe să cânte, am trecut int-o altă stare de spirit, la fel de cuceritoare, deși Tudor Gheorghe era încă în formare. De la primele acorduri am știut că merită atenție deosebită.Treptat am simțit că el este mai mult decât o promisiune, e aproape o certitudine a înzestrării cu un talent deosebit. În sală s-a instalat un fel de magie care ne punea întreaga ființă în mișcare. Am simțit că trăiesc melodiile și versurile recitalului acestui menestrel, așa cum nu mai traisem. Cântecele lui ne puneau în mișcare atât mintea cât și sufletul, aveau impuls, o forță care se rostogolea peste noi, nu se mai oprea, sala era în ascultare deplină a frumoasei poezii românești pusă pe muzică și interpretată măiestrit. Ne-a învăluit o caldă dragoste de țară, mândria de a fi români, ne descopeream pe noi înșine, ne puneam întrebări despre noi și despre viață. Erau poezii pe care eu le predam elevilor de liceu. Îmi părea rău că nu sunt în sala toți elevii liceului meu; ar fi înțeles mai bine și mai ușor trăindu-le profund în această sală. Vedeam în perspectivă că această muzică construită pe mari valori literare, ar putea să ocupe un loc important in viata noastă. Figura lui Tudor Gheorghe mi s-a proiectat înaintea ochilor ca un viitor mare artist care va face parte din valorile nestemate ale neamului nostru românesc.

La sfârșitul spectacolului, Victor Eftimiu a mulțumit spectatorilor pentru prezență, pentru aplauze, dar mai ales pentru participarea prin trăiri, așa cum și-au dorit să fie ascultătorii cărora li s-au adresat. Cel mai încântat a fost când a citit pe fața celui mai tânăr spectator din sala încântarea pentru darul ce ni l-a oferit în acea zi. Și zicând acestea, Victor Eftimiu a coborât de pe scenă, a luat-o de mâna pe fiica mea și a urcat-o pe scenă, mângâind-o pe cap, sărutând-o părintește pe frunte și mulțumindu-i pentru bucuria care le-a făcut-o ascultându-i cu deosebită satisfacție. A adus-o de mâna la locul ei și pe mine m-a felicitat că am format-o în spiritul culturii și al frumosului.

Am plecat atunci de la spectacol încărcată de emoție și în același timp, cu convingerea că în Tudor Gheorghe este focul acoperit de spuza de pe vatră și nu peste mult flăcările artei sale se vor ridica până la mari înălțimi. Mi-am propus să urmăresc evoluția sa în timp ca să-mi verific capacitatea judecăților mele de valoare.

Continue reading „Elena BUICĂ: Cum l-am cunoscut pe Tudor Gheorghe” →

Comunicat de presă – Premiera spectacolului „Luna”, o distopie în regia lui Marcel Țop

Premiera națională va avea loc la ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București

Pe 5 februarie 2020, de la ora 19:30, la ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București va avea loc avanpremiera spectacolului „Luna” de Koharu Kisaragi. Spectacolul, produs de ArtExtract și distribuit de P2P Theatre, a fost realizat cu sprijinul PMB prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București. Distribuția, care reunește trei generații de actori, este alcătuită din Laila Abdel Hafiz, Marius Ursu, Maria Radu, Valentin Corneanu, Ana-Maria Bercu, Nicu Rotaru, Ruxandra Bălașu, iar regia este semnată de Marcel Top.

Cunoscut pentru spectacolele sale neconvenționale, regizorul Marcel Țop surprinde și de această dată, construind o imagine poetică a apocalipsei, în care dărâmarea lumii interioare devine metaforă pentru o planetă în pragul dezastrului, iar viața pare să își urmeze cursul ei mărunt, în ciuda faptului că sfârșitul pare a fi aproape. „Marcel Top este un regizor dispus să încerce orice gen și orice text, atâta timp cât simte că provoacă. Un om cu o poveste de viață ca un roman, un regizor care își dorește să-i stârnească reacții viscerale spectatorului” scria criticul de teatru Monica Andronescu în revista Yorick.

Considerând că nepăsarea față de propria planetă este un subiect insuficient abordat de spectacolele de teatru de la noi, Marcel Țop și-a dorit ca această montare să ne ajute să conștientizăm pericolul, amplificând temele despre ecologie pe care piesa scrisă de Koharu Kisaragi le avea deja. Autoarea textului este una dintre cele mai relevante voci ale dramaturgiei japoneze contemporane. Într-o societate tradiționalistă în care femeile sunt încurajate să descopere virtuțile liniștii, textele ei fac gălăgie, agită spirite și emoții.

În „Luna”, Kisaragi pare că spune o poveste ca oricare alta: Soțul și Soția, fiecare încercând să își găsească rostul și trăindu-și propria dramă. El, un tânăr ambițios, pentru care cariera este cel mai important lucru din lume. Viața lui se învârte în jurul acestui job depersonalizant, așa că nu e de mirare că atunci când este concediat, pică în derivă și, pe moment, nu își mai găsește sensul. Ea, o femeie aflată veșnic în așteptarea soțului, dispusă să facă orice și să accepte pe oricine ar putea-o salva din această singurătate înnebunitoare.

Dar universul în care trăiesc ei este unul (deocamdată) distopic, în care ploile acide au devenit un lucru obișnuit, centralele atomice au „răsărit” printre blocuri, iar de la robinet curge doar apă ruginită. În acest timp, oamenii își văd nestingheriți de prioritățile lor meschine, deloc îngrijorați de aceste aspecte, devenite parte din cotidianul lor. Au însă grijă ca bătrânii să nu fie aruncați la sticle goale, pentru că gunoaiele nu trebuie să se amestece, într-o societate cinică în care cei care incomodează sunt reciclați.

„Trăim vremuri în care suntem tot mai preocupați de micile noastre ticăloșii, fără să ținem cont că într-o zi aerul ar putea deveni irespirabil, apa potabilă s-ar putea epuiza, iar cerul ar putea cădea peste noi. Asemenea planetei, și relațiile interumane devin tot mai poluate de stres, goana după statut, crize, griji și de un pragmatism feroce, care ne face să pierdem din vedere lucrurile care contează și să ne îndepărtăm unii de ceilalți.” spune regizorul Marcel Țop despre spectacol.

Continue reading „Comunicat de presă – Premiera spectacolului „Luna”, o distopie în regia lui Marcel Țop” →

Liliana DEREVICI: Început de an la Cenaclul Literar „Artur Silvestri” al Ligii Scriitorilor Români

Ședința cenaclului a fost condusă de președintele Filialei Cluj a Ligii Scriitorilor Români, scriitorul IULIAN PATCA. Aceasta fiind prima întâlnire din acest an, domnia sa a urat tuturor participanților un călduros „la mulți ani” care să fie după gândul și dorința fiecăruia și de asemenea a felicitat pe cei care poartă numele de Ion, Vasile și Grigore. În 30 ianuarie fiind prăznuirea celor 3 Ierarhi, în filială existând 8 persoane care poartă numele de Ion și 6 persoane cu numele de Vasile. Apoi a fost prezentat programul ședinței:

informarea privind activitățile din decembrie-ianuarie
cuvântul și recitalul de poezie al invitatului special-poetul VALER POPEAN precum și medalierea acestuia cu diploma „Virtutea Literară”
propunerea pentru imnul diasporei
anunțarea următoarei ședințe a cenaclului în 27 februarie cu lansarea cărții, romanul document –„Întoarcerea din cruciadă, viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al.Florin Țene, iar în luna martie pe 27 martie va avea loc gala premiilor Ligii Scriitorilor Români.

Primul cuvânt a fost dat domnului președinte al Ligii Scriitorilor, scriitorul AL. FLORIN ŢENE care a anunțat apariția cărții domniei sale, un roman dramatic cu un studiu preliminar despre poezia lui Radu Gyr, victimă a comunismului, studiu redactat de scriitorul IONUŢ ŢENE care la ședința din februarie va prezenta cartea, împreună cu prof.Lucia Elena Locusteanu etc.

Apoi domnul președinte scriitorul AL. FLORIN ŢENE a anunțat apariția la Chișinău a „Enciclopediei scriitorilor români de pretutindeni” având ca autori pe academicianul Mihia Cimpoi și Traian Vasilcău unde printre cei 1200 scriitori prezentați apare și întreaga familie Țene.

Așa cum, de fiecare dată, la început de an, președintele național al Ligii Scriitorilor, a anunțat apostolii Ligii Scriitorilor pe anul 2019. Al.Florin Țene, a subliniat că Iisus nu ar fi existat peste timp dacă nu ar fi fost apostolii care au dus mai departe învățăturile Fiului Domnului, așa și“apostolii “Ligii Scriitorilor români.Aceștia au fost nominalizați de președintele Ligii Scriitorilor: Iulian Patca, Gavril Moisa, Dan Teodorescu, Doina Drăgan, Paulian Buicescu, Ligya Diaconescu, Carmena Băințan, Vasilica Mitrea, Lucia Bibarț, Voichița Pălăcean Vereș, Radu Botiș, Corina Gherman, Mircea Dorin Istrate, Adrian Mitroi, Nicolae Cosmescu și Lucia Elena Locusteanu.

Precum a intrat în tradiție, scriitorul Al.Florin Țene a prezentat și comentat cărțile primite de la scriitorii din țară:

Florin Țene-„Întoarcerea din cruciadă-Viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”
Ana Cristina Popescu din Caransebeș-„Chipul din ceață” , „Din tiparnițele presei” și „Frunze pe ramuri de os”
Ana Ionița Popescu-„Cântece de leagăn”
Corina Matei Gherman-„Trecere”
Doina Drăguţ-„Gânduri de lumină”
Dora Alina Romanescu-„Demon și înger”
Dumitru Gălăţan Jieţ din Petrila- „Cine sunt momârlanii? »
Elena Căpăţînă-„Psaltirea iubirii”, „Sunt un punct…și vreau să fac politică”, „România e frumoasă”, poezii pentru copii și „Joaca-i fără vârstă”
Ilie Frandăş-„Alte puncte de vedere -articole și comunicări”
Ion Nălbitoru-„Zătreni-file de legendă-„antologie, vol.1/2019
Iustinian Gr. Zegreanu-„Mic tratat de deflorare …intelectuală-compendiu de zegrenisme- II”
Lucia Elena Locusteanu-„Și-au purtat cu demnitate crucea”, „Trecând prin timp” și „Lecturi subiective, vol II-proză și dramaturgie”
Maria Filipoiu-„Pelerin pe Calea Luminii, 101 sonete creștine”
Mihai Ganea-„Ultima trecătoare”, poeme
Milian Oros-„..poezii și povestiri”, „Femeia din vis” și „Întoarcerea în timp”
Nicolae Vălăreanu Sârbu-„Femeia de ploaie” și „Pe acoperișul unui veac”
Oana Frenţescu-„Refugii în albastru”
Onel Mihalache-„Poezii cu rimă și fără rimă scrise din suflet pentru suflete…”
Paulian Buicescu-„Omagii scriitorilor slătineni”
Ștefania Kory Calomfirescu-„Cercetări și contribuții în tulburările neuropsihologice din infarctul cerebral”
Umbreanu-„Surpriza carantinei” și „Salvate din tornadă”
Valer Popean-„60 de ani. Oare totul e poveste?”
Valeriu Popean- „Și macii plâng de dorul tău”
Vasile Bele- „Graiul în Chiuzbaia-expresii locale”
Vasile Bele, Cristina Bele și alții-„Vasile Boiciuc-Rogneanu-rapsod popular. Horitorul de pe Valea Ronişoarei”
Violeta Bobocea-„Simfonia dorului”-poezii și „Seninătatea personajelor lui Marin Preda”

reviste

„Antologia Ligii Scriitorilor Filiala Iași-Moldova-Continuitate”
„Clipa literar artistică-I ziar din Călimănești”
„Cuvântul argeșean”-revistă literară septembrie 2019
„Litera 13”-revistă manifest nr.21/2020 trim.I
„Mărturii maramureşene”-1 decembrie 2019
„Popas Jurnalistic și literar”-artistic nr.1 decembrie 2019
„Porțile Nordului” revistă internațională de cultură și civilizație editată de Asociația Culturală Porțile Nordului nr. 11-12/2019 Baia Mare

O completare interesantă a adus-o scriitorul IULIA PATCA care ne-a anunțat că i s-a publicat într-o revistă maghiară 6-8 poezii în romană dar și traduse în maghiară.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Început de an la Cenaclul Literar „Artur Silvestri” al Ligii Scriitorilor Români” →

Daniel LUCA: Arderea tăcerilor

Volumul de versuri Tăceri în amurg de George Popovici (Editura Eubeea, Timișoara, 2010) emană un calm clocotitor.

Liniștea, tăcerea nu înseamnă decât pregătirea unei explozii, ce nu va întârzia prea mult, pentru că oricât ar rezista un om în fața agresiunilor de tot felul, nu va putea să o facă la nesfârșit.

Și atunci tăcerile vor arde și se vor transforma în îngrășământ, îmbogățind ideile, trăirile, simțămintele, așa încât acestea să se poată dezvolta în voie („Tăceri cad / din turn / ca niște flăcări / agățate de linia / destinului meu / apoi cineva / le adună în grămezi / la marginea drumului / și le dă foc / dăruindu-le țărânei” – Tăceri în amurg).

Poetul este cel care le transmite mai departe, el nu doar observă, ci și simte, fiind predispus atacurilor din exterior, dar și din interior („până la apariția harului / desenăm forma nervilor / uciși câteodată / în liftul căptușit cu oglinzi / care duce spre / sala de mese a ospiciului” – Poeții).

Implicarea socială [„observatorii cetății / (…) / obscurizează și tăvălesc / cu nerușinare / (…) / verbul / pe care noi încercăm / să-l învelim / cu o haină / tot mai greu de purtat” – Observatorii cetății] se suprapune cu introspecția („Azi mi-am întors / pielea pe dos / ca să mă pot privi / mai bine / decât voi / care trageți / mereu / în sufletul meu / cu ce apucați / în cele două mâini” – Destin) și cu iubirea, femeia fiind singura capabilă de a-l „reseta” la nevoie [„Uneori deznădejdea / (…) // mă smulge cu rădăcini cu tot / și mă dezbracă / într-un alt trup / acoperit cu liniști / unsuroase peste care / alunecă trupul tău / gol ca o trestie / dezrădăcinată pentru / o mai fericită renaștere” – Simbioza].

Iubirea reprezintă, așadar, un mijloc prin care poetul își reîncarcă forțele, acesta regăsindu-se și împlinindu-se prin femeie („mai bine / trimite-mi vorbă / din vremea în care alergam / de la un capăt / la altul al zilei / îmbrățișând la întâmplare / firele de iarbă / sau răscolind liniștea / din colțurile cu penumbre” – Despre noi).

Și doar astfel va putea porni din nou la drum, în căutarea adevărului, aceasta fiind sarcina sa asumată („Intru în adevăr / ca într-un templu” – Neodihna cunoașterii), însoțit de prietenul credincios, cuvântul („Balerin printre Continue reading „Daniel LUCA: Arderea tăcerilor” →

Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea”

În primăvara anului 1870, ziarul de limbă română „Federațiunea” din Pesta publica trei articole, strâns legate între ele: „Să facem un congres” (nr. 33 din 5/17 aprilie), „În unire e tăria” (nr. 34 din 10/22 aprilie) și „Echilibrul” (nr. 38 din 22 aprilie/4 mai și nr. 39 din 29 aprilie/11 mai). Articolele erau semnate cu pseudonimul „Varro”, ales de autor după numele lui Marcus Terentius Varro, mare erudit roman și participant la luptele politice ale vremii sale (116-21 î.Ch.).

În același număr în care apărea articolul „Să facem un congres”, la rubrica „Răspunsuri”, redactorul interimar al „Federațiunii”, Ion Poruțiu, trimitea următorul mesaj: „Dlui Varro. Mulțiamită pentru cele tramise. Primimu cu plăcere promisiunile Dtle. Diuariulu nostru este deschisu tuturoru acelorua, cari și dau ostenela de a lucra pentru binele intelectualu, moralu și materialu alu națiunei nostre. Nu potemu înse determina cu acurateția tempulu, când vom pote începe în „Foișiora” diuariului nostru publicarea romanului ce menționezi. Te rogămu să ni lu tramiți, pentru ca, data ocasione, să lu potemu întrebuinția”.

Ce însemna aceasta? Nici mai mult, nici mai puțin decât faptul că „Varro” trimisese cel puțin o scrisoare pe adresa redacției „Federațiunii”, în care, pe lângă articolul sau articolele atașate spre publicare, acesta promitea și expedierea unui roman, care să fie înserat în cadrul „Foișoarei”. Aceasta era o rubrică aproape permanentă a ziarului în care, pe parcursul apariției acestuia, a găzduit, pe lângă discursurile unor deputați români în Parlamentul ungar, o serie de articole cu tematică literară, istorică, economică, culturală, rapoartele unor ședințe ale instituțiilor publice, preluări din alte publicații ale timpului ș.a.

Corespondența lui „Varro” cu „Federațiunea” a continuat, mărturie fiind și noul mesaj adresat acestuia în numărul 39 din 29 aprilie/11 mai 1870, prin care, tot la rubrica „Răspunsuri”, Ion Poruțiu îi comunica următoarele: „Dlui Varro. Să nu te superi, căci în situațiunea nostră, nu pote altmintre”. Este numărul care conține partea a doua a articolului „Echilibrul”, redactorul răspunzător interimar dorind probabil să se scuze față de autor că, având în vedere dimensiunea articolului, nu a reușit să-l publice într-un singur număr. Sau poate reprezintă răspunsul adresat lui „Varro” ca urmare a unei alte posibile solicitări a acestuia, aspect asupra căruia, în lipsa unor documente, nu ne putem pronunța cu exactitate. Din păcate, nici scrisorile adresate de „Varro” pe adresa „Federațiunii” nu s-au păstrat sau nu au fost descoperite până în prezent.

În cele trei articole amintite mai sus, „Varro” cerea autonomia Transilvaniei, unirea şi solidaritatea românilor, eliberarea naţiunilor de jugul asupritor austro-ungar, fărâmarea dualismului (apărut în anul 1867), „dreptul ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un propriu organ, pentru formularea acestor voinţe”.

Ideile foarte curajoase care se desprindeau din aceste articole conțineau un adevăr istoric crunt, având în vedere realitățile acelui timp și au atras imediat atenția autorităților de la Budapesta, care a intentat un proces de presă redactorului responsabil al ziarului, Ioan Poruțiu.

Ce era, însă, „Federațiunea”? „Jurnal politic, literar, comercial și economic”, așa cum îl prezentau Nerva Hodoș și Al. Sadi-Ionescu, ziarul a apărut la Pesta cu începere de la 3/15 ianuarie 1868, având ca redactor responsabil și proprietar pe Alexandru Roman. Încă de la primul număr, „Federațiunea” s-a dovedit a fi un eficient instrument de luptă politică a românilor din Austro-Ungaria, proprietarul său reușind să-i imprime „un program național și social radical, capabil să opună rezistență fermă oprimării regimului dualist: cu puterea condeiului să apărăm drepturile noastre, să combatem nedreptatea și absolutismul îmbrăcat în zdrențe constituționale, să deșteptăm conștiința națională a confraților noștri”.

Alexandru Roman va conduce ziarul până la încetarea apariției acestuia (29 februarie/12 martie 1876), cu o scurtă perioadă de întrerupere (ianuarie 1870 – ianuarie 1871), când, condamnat la un an de închisoare pentru articolul „Pronunciamentul de la Blaj”, publicat atât în „Federațiunea”, cât și în alte ziare românești, a fost închis la Vác (Vaț).

Referindu-se la cauza sistării apariției „Federațiunii”, profesorul și publicistul Teodor Neș va scrie că „în 1876, la un an după instaurarea regimului tisszaist, ziarul își încetează apariția din cauza greutăților materiale – se zice –, de fapt, însă, din pricina violenței cu care a înțeles Budapesta să rezolve chestia naționalităților”.

Născut la 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu, Alexandru Roman a studiat la liceul din Beiuș, apoi științele juridice și filozofia la Academia de Drept din Oradea (1842-1845). A urmat teologia și filozofia la Colegiul „Sfânta Barbara” din Viena (1845-1848), apoi pe cele ale Universității din Viena (1853-1856). După terminarea studiilor, a predat limba română la Gimnaziul „Samuil Vulcan” din Beiuș și la Liceul „Premonstratens” din Oradea, pentru ca între 1862-1867 să fie titularul catedrei de limba și literatura română, înființată în 1862, în cadrul Universității din Budapesta.

Susținător al promovării și cultivării limbii române în Transilvania, în 1852 a fondat „Societatea de leptură a Junimii Române studioase la Academia de drepturi şi Arhigimnasiul din Oradea-Mare”, iar mai târziu a fost președinte al „Societății de Leptură Petru Maior” a studenților români din Budapesta.

Pe lângă bogata carieră pedagogică, Alexandru Roman a avut și una publicistică, fiind redactor al „Concordiei” (1863-1866) și redactor și director al „Federațiunii” (1868-1876), ambele ziare apărute la Pesta. Ca om politic a fost deputat în Parlamentul de la Budapesta în mai multe legislaturi (1865-1888). La 22 aprilie 1866 s-a numărat printre membrii fondatori ai Societății Academice Române, fiind ales președinte al Secțiunii Literare între anii 1894 și 1896. A încetat din viață la 15/27 septembrie 1897, la Sebeș, unde a fost și înmormântat.

La 1870, când paginile „Federațiunii” găzduiesc cele trei articole semnate „Varro”, atât patronul ziarului, Alexandru Roman, aflat la acea dată în închisoarea de la Vác (Vaț), cât şi Ion Poruţiu, redactorul-şef interim, care îi suplinea absența, duceau o campanie îndârjită împotriva abuzurilor dualismului austro-ungar faţă de români. Politica ziarului nu putea fi trecută cu vederea de către autorități, astfel că, până la acea dată, „Federațiunea” se confruntase cu nu mai puțin de șapte procese de presă, dar și cu alte câteva citații pentru audieri.

Așa că nu mai constituia nicio surpriză faptul că, după mai bine de cinci luni de la publicarea articolelor, la 26 octombrie 1870, redactorul-șef interim Ion Poruțiu este citat din nou de către Tuschner, judecător de instrucţie în afacerile de presă pentru districtul Pesta: „Nr. 374/1870. Directorul cauzelor regești, ca procuror general în afacerile de presă, plângându-se înaintea mea din cauza delictului de presă cuprins în articolul „Echilibrul” publicat în numerele 38 și 39 ale ziarului „Federațiunea” din 1870: te invit, Domnule Redactor, ca, pentru a fi ascultat, să binevoiești a te înfățișa, sub greutatea consecințelor legale, în localitatea mea oficială (Pesta, Strada Kerepes, Nr. 65), la 26 octombrie 1870, la orele 9,30 antemeridian. Pesta, 20 octombrie 1870. Tuschner, m. p., jude de instrucțiune în afacerile de presă pentru districtul de Pesta. Domnului Ionu Poruțiu, redactor răspunzător al ziarului periodic „Federațiunea”, în Pesta”.

De această dată, sub pretextul că „criticile din articole atacă bazele constituționale ale Imperiului Austro-Ungar”, judecătorul de instrucţie cerea deschiderea unor anchete în legătură cu articolul „Echilibrul” și trimiterea în judecată a autorului său. În pofida amenințărilor la care a fost supus, Ioan Poruțiu a refuzat să divulge cine se ascundea sub pseudonimul „Varro”, astfel că, neputând duce la identificarea acestuia, investigațiile judecătorului Tuschner se prelungesc.

Cum în derularea procesului intervin incidente procedurale, Mihai Eminescu, tânărul student de numai 20 de ani de la Viena, îi cere lui Ion Poruțiu să treacă răspunderea asupra sa pentru articolul incriminat. Ca urmare, „procesele de presă ale ziarului „Federaţiunea”, scria „Familia” în nr. 44 din 1/13 noiembrie 1870, se vor pertrecta în 29 noiembrie şi 7 decemvre, la Curtea juraţilor din Pesta. În urma celui din urmă proces, intentat pentru articolul „Echilibrul”, a intervenit un incident nou, rugîndu-se autorul aceluia de d-l Poruţiu a-i spune numele la judecătoriul de instrucţiune. Aşa dară acest proces se va intenta de-a dreptul în contra autorului. Precum aflăm, autorul e junele poet şi colaborator al nostru, d-l Mihaiu Eminescu”.

Totodată, Iosif Vulcan propagă în gazeta sa incriminarea şi acuzele făcute de justiţia ungară ziarului „Federaţiunea”, aceasta atât din solidaritate cu conducătorii respectivului ziar, cât şi din solidaritate cu tânărul Eminescu. Iar mesajul transmis de acesta prin Poșta redacției („Familia”, nr. 49 din 6/18 decembrie 1870, „Viena. D-lui M. E. Primitu-ai scrisoarea noastră? Așteptăm cu nerăbdare respunsul cerut”), ne îndreptățește să afirmăm că Iosif Vulcan îi ceruse lămuriri în legătură cu procesul în cauză.

După câte se pare, procesul de presă intentat (primul de acest fel) se baza pe interogatoriul luat lui Mihai Eminescu la Budapesta, unde acesta ar fi putut face un drum înainte de 11 februarie 1871. Dată la care, fiind la Viena, i se adresa lui Iacob Negruzzi, redactorul „Convorbirilor literare”, descriindu-i situația în care se afla: „În articolul «Echilibrul» publicat în «Federaţiunea» (Nr. 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Trasilvaniei, fărămarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de a avea un propriu orgen pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazia) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune (…)“.

„Mă veţi ierta, dacă nu v-am răspuns la stimata d-voastră epistolă – se scuza poetul pentru întîrzierea răspunsului la scrisoarea redactorului revistei ieşene -; dar cauzele care m-au oprit, au fost cea mai mare parte independente de mine. La sosirea epistolei d-voastră, eu nu am fost aici; cînd m-am întors însă, nu eraţi d-vostră în Iaşi; ș-aşa s-a prelungit tăcerea mea până acuma. Apoi am avut şi supărări care de care mai minunate; pro primo: un proces de presă, al cărui capăt nu sînt încă în stare de a-l prevedea”. Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu la „Federațiunea”” →

Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?

Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele construite de combatanți în frumoasa regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.

Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit ocupația engleză, război civil și foamete. Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris.

Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept.

Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat.

În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris „Le Petit Testament”, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.

În „Le Lais” – „Micul Testament” (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele scriitorului Louis Simpson* despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?”

La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători care jefuiau tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani găsind refugiu între decembrie 1457 – ianuarie 1458 la Blois, la ducele Charles d’Orléans, prinț și poet, admirator al operei sale, care în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.

La Blois are loc un concurs de poezie pe tema „Cad mort de sete – alături de fântână”, temă dată de Ducele d’Orelans. Villon este declarat învingător. Balada se intitulează: „Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături o de bandă de răufăcători. Apare pe la Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat la trecerea regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, „Le Testament”. Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurarea sa, întru potolirea furiei generale și a fervorii religioase. Dar, norocul lui Villon îl trădează în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani.

În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus „Balada apelului lui Villon” „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”. Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie.

Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu. Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. „Semincerul” și „Testamentul”, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 – la numai 26 de ani de la dispariția sa – urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „Legenda Villon”, cu diferite caractere, conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității

„Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:

Dumnezeu, om şi natură, în care domină

Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza

unică a tuturor lucrurilor.”

Petre Ţuţea

Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”

Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.

Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.

Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)

A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.

„Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I…)

Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi…). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004)

OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:

Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.

Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:

a) Operele lui Eliade

Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.

b) Lucrări despre Eliade

Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.

Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.

„Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos de pe orbita pe care „tânăra generaţie” – a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol. 1, p. 157)

Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.

Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.

„Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711… Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)

Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „…Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare… Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar. Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)

Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu…, p. 8)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității” →

George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste

Abstract

The paper belongs to the theme of religion in Romanian Communist prisons, and is intended as a contribution in literary socio-anthropology by gathering prayers composed by heart by great poets like Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, and unknown ones grown up out of repression and hope for freedom with God’s help. It comes in continuation to another mentioned presentation on a Hegel’s-Noica’s metaphorical dialectic triad (awakening, knout, lattice) and advaita (nondual) – kind of unification of repression and liberty through poetical transendency. The imprisonned-liberating prayers are taken tacitly as advaitin (nondual) creations of soul (atman) in union with god (brahman). See also our book Chaos, Prison and Exile to Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Radu Gyr and Horia Stamatu.

Cuvinte cheie: închisoare, rugăciune, poezie, Iisus.

Subiectul meu, la cea de-a opta ediţie a sesiunii de comunicări “Ţara Bârsei” a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Intermezzo suprarelaist sub rafală postmodenistă (political-correctness). Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim. End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva (slăvi-părăsi-sabachtani)? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel.

Din Rugă pentru pâine de Ştefan Vlădoianu:

Frângă-Ţi-se trupul, danie,

pentru om, pentru gânganie,

săturând şi foamea sfântului

şi pe-a lighioanelor pământului,

câinii şi măgarii şi plăvanii

şi boierii lumii şi golanii,

păsărelu-nvolburând stihiile

şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!

Am vorbit (sotto-voce?) despre poetul Ştefan Vlădoianu la lansarea cărţii-restituire Sângele lui Nessus sau într-o comunicare la Biblioteca Academiei. Întemniţat 22 de ani, şi-a “gândit” (a compus-o în gând) poezia la Aiud, în minele din Baia Sprie şi “Valea Nistru”, în izolarea de la Gherla. Ar fi fost, în argou, un avatar al lui Villon dacă nu i-ar fi fost destinat să transfigureze “la polul plus” represiunea şi moartea în puşcăriile comuniste, în tot alt pelerinaj imaginar, cu o dicţie şi muzicalitate de neexplicat.

Din Isus în celulă de Radu Gyr:

Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe rănile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

Până la moarte, Constantin Bucescu a recitat fabulos, în cheie religioasă, dar şi de cult al martirilor întemniţaţi, versurile lui Gyr, împreună cu ale lui Crainic (îi ştia şi “proza”, eseurile), Voiculescu, Ciurunga, parcă spre a reelibera dintre zidurile puşcăriilor, sunetele nemuritoare circulate prin alfabet Morse şi învăţate în taină de fiecare deţinut.Cine mai recită acum acele rugăciuni pe viaţă şi pe moarte?

Din Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic:

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Din Doamne de Vasile Voiculescu:

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.

Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile – Tudor Gheorghe a făcut-o muzical -, dintr-un anonimat al suferinţei într-o glorie a sacrificiului-vers-libertate.

Rugăciune de Grigore Zamfiroiu:

Ridică-te în pulbere de soare

La treptele de aur, în genunchi,

Şi du-i-Te cu mâinile mănunchi

Uşernică şi geamăt la picioare!

Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,

Şi sufletele nu mai dau licoare,

Că biciuie blestemul şi ne doare

O canceră avană pe rărunchi…

Aceluia ce-Nalturile ştiu-L

(Şi forfota de-aicea… şi pustiul…)

Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă

Să-ndărăptezi mânia-i înţeleaptă –

Că ne-au adus căderile lăcată…

Şi graţie… şi beznă… – Preacurată!

Din Rugă de Emanoil Paraschivaş:

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncâ marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

Rugă de Fronea Rădulescu:

Deschide Doamne poarta minţii mele

Ca să cuprind tot ce e necuprins.

Dă-mi flacăra din focul Tău nestins

Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins

Din când în când de pasiuni rebele

Să fie dezlegat de orice rele

Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins

Cuminecând fiinţa mea firavă

c-un singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.

Purificat astfel, Te rog, Părinte,

Ascultă-mi cea din urmă rugăminte:

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE DOAMNE FAŢA

Continue reading „George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste” →

Ileana VLĂDUȘEL: La pas prin amintiri

De acolo de unde sunt eu, cresc pe ramuri bucăți de cer, pacea coboară de la izlaz pe seară, din fântână bei nectar din muguri de primăvară.

Soarele, acolo unde am crescut, dormea noaptea între tufele de trandafiri, luna se strecura pe coșul de fum, ai spune că am crescut într-o carte de frații Grimm.

Dar ar fi greșit să crezi așa, eu am crescut lângă bunica mea, acolo în bătătura cu spumă din săpunul din leșie amestecată cu floarea de lămâiță și până am făcut vreo șase anișori am avut unchi care semănau cu niște frățiori, parcă eram eroii din poveste cu Prâslea cel Voinic, Cosânzeana și Harapul, în iesle dormeau mieii și uneori mă lăsa să dorm lângă ei bunica mea, înduioșată de ochii mei.

Si așa am început limba fiarelor s-o cunosc, câinii îmi cunoșteau și visul pe de rost, se săturaseră de mine, le mâncam zilele pe pâine, pisicile ziceau că sunt de-a lor, iar podul casei….ei bine, podul case era cufărul meu cu mistere, în el, am ascuns toate doinele prinse între filele inimii neatinse de iureșul vieții și între ele am pus praful de stele să nu-mi roadă timpul amintirile. În stele am ascuns creionul fermecat atunci când am mai crescut și am plecat să mă fac adult serios și îngândurat, la oraș.

Acolo de unde sunt eu, doarme uneori, când e prea obosit, Dumnezeu. Pe EL îl las, dar dacă te hotărăști să te duci pe acolo, să-l vizitezi, nu te deranja n-ai să reușești, frunzele de stejari și fagi s-au împletit cu cerul și vezi printre ele doar dacă ai drag de joacă și de povești , dacă nu, ar fi foarte bine să te ferești. Din lună, noaptea coboară soldați, încă mai știu cum să-i comand, gata de atac, dacă intrușii vor să-mi invadeze raiul cu stele prinse în fagi.

Dacă totuși ești curios închide ochii și imaginează-ți tot ce e mai frumos!

Dacă ai reușit o să înțelegi, dacă nu, nu are rost să te mai deplasezi, ești condamnat la o închisoare pe viață, fără zâmbet și fără culoare.

Oricum, de acolo de unde sunt eu, fericirea izvorăște dintr-un izvor, eu sunt binecuvântată pe viață să nu-mi plece copilăria din coastă, să nu se usuce ramul din mine, cel pe care rodesc toate jocurile din copilărie.

Nu e de vânzare, nu e de dat, îl port cu mine în suflet, cu tot cu podul vechi și cu soldații îmbrăcați în armurile țesute de păienjenii paji.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: La pas prin amintiri” →