La 18 octombrie 1896, Cehov îi scria din Petersburg fratelui său M. P. Cehov:
Piesa s-a prăbuşit cu zgomot. În teatru, stăruia o încordare apăsătore, nedumerire şi jenă. Actorii au jucat idiot şi infam.
De aci morala: nu trebuie să scriu piese.
Cu toate acestea, sunt sănătos, viu şi nevătămat.
Tătucul vostru,
A. Cehov
Eram în Belle-Époque, Modern-Style-ul, cum îi ziceau englezii sau Jugendstil-ul, după denumirea germană. Ruşii n-aveau o denumire proprie, după câte ştiu eu, dar, probabil, cum erau ei de franţuziţi pe-atunci, cred că preferau să-i spună şi ei, ca românii, Belle- Époque, destul de franţuziţi fiind şi noi, nu? Însă ruşii mai erau şi foarte nemţiţi, aşa că… mai ştii?
Oricum, era şi vremea dandy-smului, care, dintre scriitori, şi-l avea ca model pe Oscar Wilde. Cehov era născut în acelaşi an cu englezul. Din păcate, aveau să plece din viaţă repede şi unul şi altul, Oscar la numai 40, înainte să se deschidă ultimul secol al mileniului, iar Antoşa la 44 de ani, în 1904, după ce scrisese, într-o cadenţă de patru acte, patru piese geniale, neegalate până acum.
I-a rezistat numai Shakespeare, care nici el nu-ntrecuse măsura la trăit şi plecase la numai 52 de ani.
Iar Cehov se afla acum, în acest sfârşit al toamnei lui 1896, când era război în Africa de sud, între buri şi englezi şi tot în Africa italienii erau învinşi de etiopieni, iar la Paris, Alfred Jarry stârnea indignare cu piesa lui Ubu Roi, în care, în fine, se rostea pe scenă detestabilul cuvânt merde, adică căcat, scuzaţi cacofonia!
Mai erau evenimente, sigur: începea goana după aur în Alaska şi se deschideau olimpiadele moderne, din nou în Grecia, dar acum nu numai pentru greci.