Motto:

„Bărbații care iubesc cu adevărat, cu o pasiune puternică, nu pot iubi în același timp mai multe femei, ci numai una” (Emil Cioran)

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

ELEGIE

Mai aud și astăzi dulcea ta chemare

revenind prin vreme ca un lung ecou

cu-nveliș de umbre din cireșe-amare

mai demult uitate într-un bibelou.

Îmi aduce-n cuget nerostiri pierdute

printre slove scrise într-un vast poem,

îngropat în ziduri de străvechi redute

apărat să fie de un greu blestem.

Reascult poemul pe la miez de noapte,

în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,

cu rostiri vrăjite care vin din șoapte

scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.

Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte

care vin năvalnic spre adâncul meu

te revăd, iubito, și-mi aduc aminte

c-ai plecat senină într-un curcubeu.

Te întorci adesea, renăscând în vise,

dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești

că îmi legeni somnul cu poeme scrise

ce-mi aduc în suflet tainice povești.

Tatiana Doina Popovici: Elegia este specia poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de  tristețe, de jale, de regret.

Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, „Elegie” scrisă de Corneliu Neagu, exprimă regretul Eului liric că iubita plecată „senină într-un curcubeu”, renaște doar în vise. Memoria păstrează „dulcea chemare” care revine „prin vreme ca un lung ecou”. Umbrele de cireșe amare sugerează durerea de a fi pierdut „nerostiri” printre slove scrise  într-un vast poem. Acest poem prețios va trebui aparat „de un greu blestem” de aceea este îngropat „în ziduri de străvechi redute”.

Strofa a doua are elemente magice și onirice: miez de noapte, rostirii vrăjite, semne sacre. Vraja pune stăpânire pe cugetul Eului liric care trăiește o stare halucinatorie („te revăd, iubito”). Apariția în vise „dintr-o karma sacră” îi dă Eului liric senzația că aceasta îi leagănă somnul „cu poeme scrise” umplându-i sufletul cu „tainice povești”.

Titlul sugerează nostalgia după o iubire pierdută înainte de a-și fi spus povestea pană la capăt. Amintirile, „frânturi de franje”, apar totuși în lumina unui „halou”. Pe lângă „miez de noapte”, momentul viselor, autorul folosește cuvinte ca vrăjitor, vrajă, vise, somnul, tainice prin care demonstrează ca poemul este expresionist-oniric.

Din punct de vedere al realizării artistice, poemul este bogat ornamentat cu epitete (dulcea, pierdute, vast, greu), dar și cu comparații („ca un lung ecou”) sau metafore („rostirii vrăjite”).

Corneliu Neagu : Poemul ELEGIE a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe – primele două având câte opt versuri fiecare (dublu catren), iar ultima patru versuri (catren).

Conform definiției, elegia este operă literară lirică, de obicei în versuri,  în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe sau jale. Poemul pe care îl avem în față aduce în prim plan asemenea sentimente, Eul liric adresându-se ființei iubite, plecată din această lume. Se deduce acest fapt chiar de la începutul primei strofe: „Mai aud și astăzi dulcea ta chemare/ revenind prin vreme ca un lung ecou”. Tristețea este accentuată de faptul că „ecoul” este învelit în „umbre de cireșe amare”, uitate mai demult „într-un bibelou”. Umbrele uitate în  bibelou ne duc pe tărâmul expresionist-oniric al visării poetice.

Chemarea venită de dincolo de lumea reală aduce în cugetul Eului liric „nerostiri pierdute printre slove scrise într-un vast poem”, iar poemul se află „îngropat în ziduri de străvechi redute” ca să fie apărat de „un greu blestem”. Poemul îngropat, pentru a fi scăpat de blestemul cumplit, învăluie Eul liric nu numai cu tristețe ci și cu teama de un trecut încărcat de enigme și mister.

Această atmosferă tensionată de la finalul primei strofe devine mai suportabilă odată cu începutul strofei a doua. Eul liric reascultă poemul „pe la miez de noapte”, dar numai „în frânturi de franje” dintr-un „halou” fantastic. Atmosfera expresionist-onirică persistă, ba chiar se adâncește pentru că poemul se dezvăluie prin „rostiri vrăjite care vin din șoapte  scrise-n semne sacre pe un vechi tablou”. Ascultând aceste „rostiri vrăjite”, Eul liric își aduce aminte că femeia iubită „a plecat senină într-un curcubeu”. Se pare că această rememorare îi aduce pacea mult dorită și împăcarea cu destinul.

Starea de liniște și împăcare este ilustrată magnific în ultima stofă: „Te întorci adesea, renăscând în vise,/ dintr-o karma sacră, vrând să îmi vestești/ că îmi legeni somnul cu poeme scrise/  ce-mi aduc în suflet tainice povești”. Sfârșit de poem într-o notă de acceptare a destinului, de continuare a existenței, așa cum este ea, mai presus de voința omului muritor.

De-a lungul timpului poemul ELEGIE a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, CRONOS). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor.

DIN TOT CE AM…

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările îmi par tot mai schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Chiar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

Tatiana Doina Popovici: Știu, l-am mai citat și altă dată pe Vergiliu, dar în aceasta poezie se potrivește cel mai bine. „Fugit irreparabile tempus” constată și Corneliu Neagu folosindu-se de o enumerație: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas/ simt clipele prin amintiri cum zboară”… Conștient că „Tempus edax rerum”, Eul liric își asumă trecutul („din câte-au fost”…) și merge mai departe, fără regrete, lăsând timpul să-i hotărască destinul. O altă enumerație sugerează conștientizarea trecutului și hotărârea de-a se ridica „din ieri, din azi, din mâine” făcând chiar efortul de-a „sapa și-n piatră seacă”.   Cea de a doua strofă se referă la  vârsta în care „tăcerile sunt mai lungi ca niciodată”, dar îl țin pe drumul cel drept. Cu gândul la trecut, Eul liric constată că „din tot ce am, din câte am avut/ în inima-mi rămân doar nestemate”. Din aceste nestemate  ridică în „cuget un altar”. Spre acest „loc sfânt” pornește tăcut, îndreptându-se „smerit spre cele sfinte”.

 Meditație asupra timpului, „Din tot ce am” surprinde în trei strofe polimorfe, pregătirea Eului liric pentru eternitate. Implicarea Eului liric în parcurgerea timpului este sugerată de verbele la indicativ prezent: duc, nu plâng, nu regret și de formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâia singular: mi, mă, îmi.

 Din punct de vedere al realizării artistice, textul conține enumerații: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas”, „din ieri, din azi, din mâine”; metafore: „piatră seacă”, „ani grei” ; comparații:  „ca un jar” etc. O valoare expresivă de mare încărcătură emoțională o are epitetul exprimat printr-un gerunziul acordat („arzânde”), care subliniază patosul „vorbelor”. Poemul este bogat ornamentat, dar spre deosebire de alte poeme ale acestui autor, „Din tot ce am” nu se înscrie, ca alte poezii ale autorului, în mișcarea expresionist-onirică, fiind, mai degrabă, o creație lirică cu tentă de un realism filozofic.

Corneliu Neagu: Poemul DIN TOT CE AM…a fost publicat prima data în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublishers, București, 2018. A fost republicat, doi ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. Din punct de vedere al structurii componistice poemul este alcătuit din trei strofe polimorfe a câte opt versuri fiecare. Poemul se relevă ca o veritabilă confesiune a poetului ajuns în toamna vieții. Este bilanț și perspectivă, în același timp, după cum se constată chiar din primele versuri ale poemului: „A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,/ simt clipele prin amintiri cum zboară/ din câte-au fost, din câte-au mai rămas/ duc mai departe-a timpului povară”. Poetul nu se plânge, nici nu regretă nimic, ci își acceptă destinul, hotărât să meargă mai departe, la bine și la greu, după cum rezultă din ultimele două versuri ale primei strofe: „din ieri, din azi, din mâine mă ridic/ chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă”.

Trecând la strofa a doua, poetul constată că s-au adunat ani mulți și grei în urma sa, iar tăcerile au devenit „mai lungi ca niciodată”. Expresie a înțelepciunii dobândite odată cu trecerea timpului, aceste tăceri îi alungă „piaza rea” din gânduri „și-n suflet îi arată calea dreaptă” pe care trebuie să meargă mai departe. Privind înapoi, poetul zărește cărările vieții tot mai schimbate. Eul liric nu precizează în ce fel sau produs schimbările, în bine sau în rău? Dar punctează faptul că din tot ce are și din tot ce-a avut „în inimă-i rămân doar nestemate”. Astfel se încheie strofa a doua, arătând că poetul s-a debarasat de balastul moral al vieții, reținând numai ceea ce înnobilează existența sa.

La debutul strofei a treia, Eul liric ne anunță că din nestematele adunate ridică în cuget un altar din care se vor întrupa tăcerile înțelepciunii specifice vârstei senectuții. Aceste tăceri vor constitui o pavăză împotriva vorbelor fără rost care bântuie lumea și viața. Poemul se încheie într-o notă optimistă: „Chiar dacă toamna vieții a sosit,/ nu mă opresc din drum, merg înainte,/ pornind tăcut din locul hărăzit,/ mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”.

De-a lungul timpului poemul a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, CONFLUENȚE LITERARE, ARMONII CULTURALE). Distribuit din aceste reviste pe Facebook a marcat o bună audiență și comentarii favorabile din partea cititorilor. Autorul este încredințat că poemul este o realizare reprezentativă a creației sale, un gen de bilanț și testament, în același timp, care va trece peste barierele timpului.

NOAPTE VRĂJITĂ

Se scurge prin mine un dor neștiut

venit pe tăcute-ntr-o seară barbară

cu gândul întors obosit din trecut

lăsând neuitarea în frigul de-afară.

Am vrut să o chem înlăuntru, în casă,

dar poate sedusă pe căi neumblate

s-a scurs spre tărâmul ce încă mai lasă

parfum de iubiri care plâng cu păcate.

Iar dorul din umbră, sosit astă seară,

mă poartă prin visul lăsat mai de mult

în apele scurse prin piatra de moară

pornită-ntr-o vară c-un cântec ocult.

Scotea numai noaptea făina vrăjită

din grâul de aur crescut peste râu

cu macii albaștri prin holda păzită

de calul licorn, rămas fără frâu.

Ședea în răstavul lăsat printre holde

adus de-o nagodă cu părul în vânt,

venită călare la râu, să se scalde,

scoțându-și grăbită vrăjitul veșmânt.

De când am privit-o în noaptea cu lună

intrând dezbrăcată în râul sfios,

un dor fără milă se-ntoarce să-mi spună

să caut nagoda pe râu, mai în jos.

Tatiana Doina Popovici: O poezie de dragoste mistică în care Eul liric, vrăjit de-o nagodă, simte „un dor neștiut/ venit pe tăcute-ntr-o seară”, pe când „Neuitarea”, substantiv neologic, personificat, este ademenită „pe cai neumblate/ spre tărâmul ce încă mai lasă parfum de iubiri care plâng cu păcate”. Două personificări, „neuitarea sedusă” și „iubiri care plâng”, încarcă  cu mister prima strofă.

Misterul se amplifică în strofa a doua, când „dorul din umbră”, sosit către seară, conduce Eul liric ” prin visul lăsat mai de mult/ în apele scurse prin piatra de moară”. De altfel apele, cântecul misterios, faina vrăjită sunt elemente specifice expresionismului oniric și creează o tensiune extatică până ce apare personajul mitic „calul licorn”. Acesta,” rămas fără frâu”, a fost adus de-o nagodă venită „călare la râu, să se scalde”. Nagoda poate fi iubita din vis. Ca și Lostrița, știma apelor, sau ielele, nagoda are puterea să ademenească tinerii pe care-i duce la pierzanie. Și Eul liric a fost vrăjit de nagodă încă din „noaptea cu lună” când a văzut-o  „intrând dezbrăcată în râu”. Dorul  neștiut din prima strofă devine „fără milă” și îndeamnă Eul liric „să caute  nagoda pe râu, mai în jos”. Această locuțiune adverbială are dublu înțeles: mai în aval, dar și mai în adânc, unde desigur, cel chemat își va găsi moartea.

  Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (7)” →

„Ce-i viața, dacă nu umbra unui vis care fuge?” (Umberto Eco)

 Aceasta este cugetarea sub incidența căreia se află poemele ce fac obiectul dialogurilor de astăzi.

Umberto Eco (5 ianuarie 1932 – 19 februarie 2016) a fost scriitor italian, filosof și semiotician. Este cunoscut în special pentru romanele sale „Numele trandafirului” și „Pendulul lui Foucault”, traduse și în limba română. A fost președinte al Școlii Superioare de Studii Umaniste la Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Poemele puse în discuție au fost publicate prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019, apoi republicate în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. În cursul anilor 2018, 2019 și 2020 au apărut în diferite reviste de literatură on-line, dintre care amintim CNFLUENȚE LITERARE, LOGOS ȘI AGAPE, ARMONII CULTURALE etc.

NEIERTAREA

Să vină o furtună, să șteargă neiertarea

rămasă agățată pe muchii reci de timp,

în umbra unor visuri venite pe cărarea

legendelor cu zâne furate din Olimp.

Apollo din Parnasul cu muzele retrase

pe-o stâncă bântuită de un mister bizar,

la umbra înserării în taină vrea să lase

suspinul neiertării pe sfântul său altar.

Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,

tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas,

în casa văruită, pe-o margine de vatră,

să îți alung păcatul cu zâmbetul din glas.

Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,

de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,

te mistuie în visuri, precum în oaze luna

se oglindește-n ape, fiind de nepătruns.

Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,

tu vei pleca, iubito, urmând același drum,

în urma ta vor plânge și florile din glastră,

simțind că neiertarea ne va pândi oricum.

Tatiana Doina Popovici: Poezia este alcătuită din cinci strofe a câte patru versuri cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsură de 14/13 silabe. Prima strofă se referă la dorința Eului liric de a „șterge neiertarea” rămasă „în umbra unor visuri venite pe cărarea legendelor cu zâne furate din Olimp”. Încă din prima strofă, autorul introduce  mitul. „Neiertarea”, substantiv neologic care sugerează o stare sufletească puternică (sinonim cu pedeapsa), devine un sentiment agățat pe „muchii reci de timp” care generează zbuciumul sufletesc al Eului liric. „Furtună”, „muchii reci de timp”, „umbra unor visuri” sunt elemente expresioniste care se împletesc cu cele oniric și cu cele mitice: legende, zâne, Olimp.

          Strofa a doua îl aduce în prim plan pe zeul Apollo, fiul lui Zeus și al muritoarei Leto, în sanctuarul său din Parnas. Pe acest munte, împreună cu muzele, găsește, stânca bântuită de „un mister bizar”. La „umbra înserării, în taină (în secret), zeul vrea să lase „suspinul neiertării pe sfântul său altar”.

        Următoarea strofă începe cu imperativul „sa vii la miezul nopții”, moment al misterelor și al iubirilor pătimașe. Cele două vocative, „tu” și „muză răzvrătită” se referă la Terpsihore, muza poeziei lirice, plecată din Parnasul, lui Apollo. Pentru Eul liric, muza întruchipează iubita pe care o așteaptă într-o casă simplă (de țară), văruită, ca „sa-i alunge păcatul”, referire la păcatul originar al cuplului adamic. Acest păcat o mistuie pe iubita pătrunsă de vrajă. Comparația cu „luna ce se oglindește-n ape” reflectă legătură dintre îndrăgostiți și astrul lor ocrotitor (dar și legătura omului cu natura)

         De-a lungul a patru strofe, oniricul însoțit de mitic pune în lumină păcatul originar ce nu poate fi iertat, în timp ce în ultima strofa Eul liric se întoarce la realitate. Zorii vor bate în fereastră, iar iubita va pleca lăsând în urmă tristețea: „în urma ta vor plânge și florile din glastră/ simțind ca neiertarea ne va pândi oricum”.

           Poezie de dragoste în care vinovăția nu va fi iertată, „Neiertarea” împletește realul cu imaginarul, oniricul cu mitul, ceea ce înseamnă că aparține mișcării expresionist-onirice.

Corneliu Neagu: „Neiertarea”, neologism cu valențe mai puternice decât sinonimul său „pedeapsa”, dă titlul acestui poem vibrant, de factură expresionist-onirică, închinat iubirii veșnice, care transcende orice barieră a  continuului minkowskian spațiu-timp. Alcătuit din cinci catrene cu rimă încrucișată, poemul se derulează începând cu invocarea „ștergerii” neiertării („Să vină o furtună, să șteargă neiertarea/ rămasă agățată pe muchii reci de timp”), finalizându-se cu o concluzie amară („simțind că neiertarea ne va pândi oricum”).

Între aceste două extreme, versurile ne conduc printr-un labirint de ipoteze circumstanțiale în care realitatea, legenda și fantasticul se completează reciproc, pentru a construi un discurs liric încărcat de magie si mister. În prima strofă, Eul liric invocă „legendele cu zâne furate din Olimp”. În strofa a doua aceste zâne, devenite muze ale inspirației lirice sunt duse de zeul Apollo în Parnas „pe-o stâncă bântuită de un mister bizar”. Putem deduce, din următoarele două versuri, că este vorba despre misterul neiertării, în chip de „suspin”.

Începând cu strofa a treia Eul liric își invocă muza răzvrătită, deja plecată din Parnas: „Să vii la miezul nopții, e ușa descuiată,/ tu, muză răzvrătită, plecată din Parnas”. Eul liric îi promite că, în intimitatea casei sale văruite, îi va alunga păcatul, „cu zâmbetul din glas” (iată o metaforă care nu ar trebui uitată nicidecum!). Această promisiune este făcută în ciuda faptului că Eul liric știe că ceea ce promite nu poate fi îndeplinit. Strofa a patra este edificatoare în acest sens: „Eu știu că neiertarea te bântuie întruna,/  de când în trup o vrajă, ajunsă pe ascuns,/ te mistuie în visuri, precum în oaze luna/ se oglindește-n ape, fiind de nepătruns”.

Intuim, din strofa a cincea, că păcatul împreunării nepermise s-a produs deja, încălcând canoanele mitologice ancestrale, dar atât muza cât și Eul liric își asumă pedeapsa zeilor neîndurători, în numele iubirii veșnice. Despărțirea, după o noapte de dragoste se consumă cu demnitate și speranță, în ciuda faptului că neiertarea îi pândește pe amândoi: „Când zorii către ziuă vor bate la fereastră,/ tu vei pleca, iubito, urmând același drum,/ în urma ta vor plânge și florile din glastră,/ simțind că neiertarea ne va pândi oricum”.

Autorul consideră că poemul va rămâne în memoria cititorilor săi, atât prin originalitatea discursului liric, cât  și a mesajului vibrant pe care îl transmite.

CÂNTECUL URSITEI

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,

lângă poarta sorții, mă recheamă iar,

să privesc prin vreme trupul Afroditei,

ridicat din valuri de un zvon bizar…

Se întinde zvonul dincolo de zare

peste amintirea unui vis pierdut,

iar în crucea nopții chipul tău apare

aducând ispite scoase din trecut.

Te zăresc departe, lângă o fântână,

cu apa vrăjită de un mag pribeag,

revenit în lume să găseasc-o zână

rătăcită-n visuri lângă un drumeag.

Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,

tu veneai spre mine, c-un surâs senin,

umbrele-nserării se-ntindeau afară

adunând sub ele tufe de pelin.

Și gustând pelinul cu arome brute,

lângă mine timpul parcă se oprea

să primesc ofranda zânei neștiute

care-n crucea nopții încă mă iubea.

Mitul Afroditei stă acum de strajă

să-mi aline trupul prea îmbătrânit,

ascultând povestea, simt venind o vrajă

care-mi cerne doruri dinspre infinit.

Tatiana Doina Popovici: „Cântecul ursitei” este o poezie de dragoste în trei strofe polimorfe, cu rima încrucișată, ritm trohaic și măsură de 12/11 silabe în care, de-a lungul celor trei strofe, se întâlnește realul cu fantasticul, oniricul și mitul.

Eul liric se afla într-o stare de halucinație:  „Pe la miez de noapte” sau „în crucea nopții”. Ursita (destin, soartă, fatalitate) poate fii ursitoarea, personajul care hotărăște parcursul vieții. După titlu se pare că, fiind personificată, este acel personaj care urmărește o existență de la naștere pană la moarte. Ca și în alte poeme ale acestui autor, elementele mitice dau o încărcătură arhaică textului. Personificată, Ursita cântă și „recheamă” Eul liric să privească „prin vreme trupul Afroditei”, zeița iubirii născută din spuma marii. „În crucea nopții”, momentul visării, iubita capătă chip. Este un chip cunoscut sugerat de adjectivul posesiv „tău”.

Reveria continuă în a doua strofă când iubita se materializează „lângă o fântână”, simbol al vieții. Doar că apa e „vrăjită de un mag pribeag, /revenit în lume să găseasc-o zână/ rătăcită-n visuri lângă un drumeag”. Alternanța vis-realitate se produce „pe drumeagu-acela” : „tu veneai spre mine, c-un surâs senin”. Imaginea aceasta luminoasă este urmărită de „umbrele-nserării” care aduc amărăciune („tufe de pelin”).

În strofa a treia realul se întâlnește din nou cu imaginarul. Eul liric se adresează direct unei iubite reale „Tu veneai spre mine”, ca apoi sa primească ofranda „zânei neștiute/ care-n crucea nopții Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu Neagu (6)” →