Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: „A fi sau a nu fi ?” și temerile noastre existențiale

To be, or not to be: that is the question:

„A fi sau a nu fi: iată-ntrebarea.

Mai nobil e să-nduri în cuget, oare,

Săgeți și praștii ale-ursitei rele,

Sau apucând o armă tu să curmi al

Restriștilor noian? Să mori, să dormi…

Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi

Că pui sfârșit durerii sufletești

Și-atâtor mii de alte suferințe

Ce sunt a cărnii parte. E-o-ncheiere

Chiar foarte de dorit. Să mori, să dormi.”

……………………………………………….

De n-ar fi groază tainei ce urmează

Și-acel hotar necunoscut de unde

Nu-i călător să se fi-ntors vreodată,

Și care zdruncină voința noastră,

Făcându-ne să suferim mai lesne

Urgiile de-aici decât să tindem

Spre altele pe care nu le știm.

………………………………………………..

(Fragment din actul III al piesei “Hamlet”)

Am ales „Hamlet” dintre toate piesele lui Shakespeare, deoarece, la un moment dat, se referă la ceea ce se întâmplă peste tot în zilele noastre. Hamlet este personajul principal al tragediei cu același nume, scrisă de William Shakespeare, prinț al Danemarcei, fiu al răposatului rege și al reginei Gertrude. Hamlet a fascinat cititorii și auditorii timp de secole, preocupându-l întrebările existențiale cu privință la viața după moarte, sinuciderea, soarta corpului uman după trecerea în neființă.

Cea mai importantă întrebare existențială a lui Martin Heidegger (26/9/1889 – 26/5/1976 filozof german ) este despre sensul lumii, destinația Omului și sensul vieții ! Potrivit lui Heidegger, omul este acea ființă, singura, care pune problema sensului Ființei. Omul este diferit de celelalte ființe ale regnului animal, nu numai pentru că el există, ci și pentru că are capacitatea de a înțelege ce înseamnă să existe și ce înseamna să intre în inexistență, acea treaptă tragică pe care doar omul o poate conștientiza și de aici și marea problemă care îl preocupă, „ a fi sau a nu fi ”… precum și marea tragedie. Martin Heidegger a fost una dintre cele mai importante și controversate figuri ale secolului XX. Pe de o parte, rolul său activ de rector și consilier în educație în Germania nazistă, cu percepțiile lui rasiste și, pe de altă parte, gravitatea operei sale filozofice, care a influențat unul dintre cele mai importante curente filosofice ale timpurilor moderne, EXISTENȚIALISMUL.

Cu toate ca știința a cunoscut o mare dezvoltare, întrebările esențiale continuă să preocupe omul, fără a putea ajunge la un răspuns, confirmându-se zicala marelui filozof grec Socrate, carea spus că: ” un singur lucru cunosc, că nu cunosc nimic, spre deosebire de voi, care nu cunoașteți că nu cunoașteți !” Cum, când, de cine, de ce, a fost creată lumea, ce a fost înainte de creare, care este scopul și sensul existenței, sunt întrebări care din vechime l-a preocupat pe OM. Formarea lumii a fost programata sau totul a fost întâmplător, hazardul îndeplinind la un moment dat rolul de CREATOR ? CINE ESTE CREATORUL ? De-am face o experiență punând într-un recipient piesele unui ceas și le-am zbate bine, va exista posibilitate să rezulte un ceas întreg, care sa și funcționeze perfect, ca de exemplu organismul uman, al celorlalte vietăți, a tot ce există pe scară microscopică și macroscopică ?

Martin Heidegger a reînnoit întrebarea „a fi”, dându-i alte interpretări, căutând răspunsuri iar această metodă a fost caracterizată de savanții de mai târziu drept „violență interpretativă” susținând că a reușit să perceapă „ființa” ca o existență directă. Heidegger s-a bazat pe conceptiile lui Schopenhauer și Nietzsche, ocupându-se în principal de natura „ființei” și-n special de ceea ce înseamnă a fi ființă umană. Heidegger leagă existența umană de noțiunea de timp că, trăind cu trecutul, prezentul și viitorul, ele ar determina ceea ce suntem. Suntem în procesul de a ne îndrepta către viitor iar viața noastră este modelată de alegerile noastre, de circumstanțele în care ne-am născut și de factorii mediului înconjurător, la care ne-am adaptat și continuăm să ne adaptăm, având ca rezultat perfecționarea speciei noastre.

Psihologul Irvin David Yalom, născut pe13 iunie 1931, psihoterapeut american, autor, profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii de psihoterapie. În 1981, a identificat patru preocupări existențiale absolute, importante: libertatea, izolarea, lipsa de voință și sens în viață și… moartea. Fiecare dintre aceste preocupări determină conflicte interne în cadrul existențial, MOARTEA fiind cea mai evidentă preocupare absolută, care a dominat omul din cele mai vechi timpuri si până azi. Este un sentiment înfricoșător pentru toată lumea, inevitabil, cunoscând că mai devreme sau mai târziu va bate orologiul ultimul gong. Este un adevăr teribil care terorizează oamenii, afectându-le în mare măsură caracterul în căutarea lor de-a se apăra, de-a găsi mijloace de evitare a fenomenului ce le va pune sfârșit existenței. De la o vârstă încă fragedă, copilul este preocupat de ideea morții și-l va preocupa pe om pe toată durata vieții într-o anume măsură, având ca urmare o stare depresivă cu cât pășește spre sfârșitul vieții fiziologice, simțind că existența poate lua sfârșit oricând, de la o zi la alta, stare denumită ca fiind depresia omului în vârstă. Deseori simptomele psihopatologice se datorează incapacității de a depăși teama de moarte. LIBERTATEA: în mod normal, nu am considera-o ca fiind o sursă de îngrijorarea ci, dimpotrivă, ar fi un concept pozitiv și-n istoria civilizațiilor a fost marcată de dorul și lupta pentru libertate, dar în contextul existențial, noțiunea de libertate este un factor de stres, referindu-se la faptul că omul este responsabil de alegerile sale, de faptele și acțiunile sale, devenind autorul propriului plan de viață, creatorul propriei lumi ce-l va înconjura. Creându-ne Sinele și lumea noastră, după cum ne dictează instinctul și propria conștiință, avem senzația că nu pășim pe un sol solid, pe-o cărare cunoscută dinainte ci, noi o descoperim pas cu pas, cu un sentiment de incertiudine și teamă, ca și cum am păși ca acrobatul pe-o frânghie, la fiecare pas având senzația că vom pierde echilibrul și că sub noi există un abis, NIMICUL. Avem sentimentul că suntem efemeri, veniți și plecați dintr-un și într-un Univers care nu pare coerent ci, ca o ecuație cu mai multe necunoscute, în care nu știm lucruri de bază: de ce, cum și când, rolul și menirea.

Exercitarea libertății deschide calea pentru apariția responsabilității, indivizii diferind semnificativ unii de alții în ceea ce privește gradul de responsabilitate pe care îl pot asuma în viața lor, trezind deseori sentimente de vinovăție față de ei și de ceilalți dependenți de faptele lor. Unii o neagă complet, considerându-se victime nevinovate ale evenimentelor externe, chiar de au avut sau nu vreo implicație, iar alți reacționează ca și cum nu ar fi responsabili pentru comportamentul lor.

Un alt aspect al libertății este VOINȚA. Voința trece de la dorință, la decizie și în final la acțiune. Mulți oameni au mari dificultăți în exprimarea dorințelor, unii fiind extrem de siguri de sine pentru ceea ce își doresc, dar au mare dificultate în a decide și acționa, intrând imediat în panică, așteptând ca altcineva să-și asume responsabilitatea în locul lor.Trecerea de la libertate la dorință, la decizie, la acțiune este pentru multe persoane un proces dureros, pe care preferă să-l evite. O altă preocupare absolută este IZOLAREA. Izolarea interpersonală se referă la decalajul dintre „Sine” și alte persoane, din cauza neintegrării sociale și a unei psihopatologii în materie de intimitate. Izolarea existențială este un termen creat prima dată de Freud și se referă la faptul că suntem izolați de părți din noi înșine, experiențele, sentimentele și dorințele, sunt rupte de conștiință și nu știm că există. Cu toate acestea, ele lucrează în subteran și ne tulbură viața fără ca noi să ne dăm seama.

Scopul psihoterapiei în aceste cazuri este de a ajuta acești indivizi să-și recapete și să-și reunească părțile detașate. Mulți încearcă să facă față izolării minimalizându-și dorințele și trăind viața unei alte persoane. Și-acum, preocuparea finală este dacă exista vreun SENS in viață sau nu. Dacă fiecare persoană este singură, trăind în propria-i lume creată după standardele sale, într-un univers indiferent cu care nu se găsește în corelație, nu interacționează, atunci care este sensul vieții ? Ce rol îndeplinim? Ce menire avem ? Întrebarea „ a fi sau, a nu fi ” vine de la sine ! De ce trăim? Dacă nu există o viață predeterminată, atunci fiecare trebuie să-și construiască propriul sens în viață. Într-o lume dezordonată ne simțim instabili și căutăm un plan de acțiune și de supraviețuire. Rezulta întrebarea: cum poate o Ființă care necesită sens să găsească sensul într-un univers fără… sens? Dar UNIVERSUL poate fi fără sens ? Nici într-un caz ! Toate par într-o așa perfectă organizare, după un model standard și divin, de la mic la mare, precum sus, MACROKOSMIC așa și jos, MICROCOSMIC și noi, nu cred ca am fost plămădiți la întâmplare, suntem făcuți pentru „ a fi ” și nu pentru „a nu fi ” ! Ce trebuie însă de făcut ?

Trebuie să urmărim fenomenele, să coborâm în profunzimea conștiinței și să ne armonizăm SINELE cu ritmul universal… Deci, trebuie sa facem o incursiune înlăuntrul nostru, o călătorie anevoioasă, lungă și chinuitoare deseori, pentru că fiecare intră în contact cu sentimentele sale, cu gândurile și crezul lui, pe care înainte nu le știa ca există ! Nu-i întâmplător că dintre cele trei clasice întrebări: cine ești, de unde vii, unde te duci, cunoașterea de sine, identitatea este pe primul loc, pentru că cel ce nu se autocunoaște, destul de greu e să conștientizeze ceea ce a lăsat în urmă și ce are de îndeplinit ! Încearcă fiecare să răspundă întrebării „ cine sunt ? ”, explicând automat ce meserie are, cu ce se ocupă, ce a creat de-a lungul vieții, ce păreri politice are etc, însă toate acestea sunt îndeajuns pentru a răspunde întrebării ? Prin asta doar ne deosebim unii de alții ? Sau, există și-alte laturi care diferențiază oamenii, cum ar fi sensibilitatea, sentimentele, aportul personal al fiecăruia, unicitatea contribuției la binele umanității ? Cu siguranță că toate acestea înseamnă existența de-o viață-ntreagă și chiar numai încercarea permite fiecăruia să știe direcția unde merge ! Firește ca drumul existențial de multe ori este anevoios, nu-i presărat cu petale de roze ci, cu obstacole ce trebuie învinse, care ne pun în alertă, într-o continua lupta, epuizantă de multe ori, producându-ne temeri existențiale, manifestate prin frică, anxietate, nesiguranță, tendința de-a alerga la siguranța trecutului sau în căutarea unor așa-ziși „salvatori”. FRICA ! Cei mai mulți dintre noi suntem speriați. Bărbați, femei, copii, oameni de toate vârstele, nivelurile sociale, educaționale sau economice se tem. Peste tot în jurul nostru se pare că pândesc amenințări evidente sau invizibile. Ne temem aproape de orice: pentru sănătatea celor din familie și-a noastră, pentru singurătate, pentru orice fel de teroriști reali și inexistenți, de-orice posibilă excludere socială sau personală, o așa numită „cultură a fricii”. În timp ce viața, educația, bunăstarea financiară, sănătatea și speranța medie de viață s-au îmbunătățit semnificativ, la fel și frica, nesiguranța, diferitele dileme existențiale ale oamenilor au crescut, într-o măsură paralizantă până la punctul în care mulți nu se pot bucura de realizarea tuturor acestor cuceriri importante.

Un rol important îl joacă Mass-media căutând să insufle teama, să atragă și să influiențeze cât mai mulți oameni, știindu-se că știrile, cu cât sunt mai înfricoșătoare, cu atât sunt mai atrăgătoare, pentru ca majoritatea oamenilor, oricât de îngrijorați sau speriați ar fi, sunt atrași mult mai mult de știrile negative ce provoacă senzație, exemplu fiind evenimentele schimbării de mileniu din 2000, „boala vacilor nebune”, boala păsărilor, sindromul respirator SARS, Ebola care, după ce au terorizat, „s-au vândut” bine, au monopolizat interesul și au jucat ani de zile o scenă de groază bine pusă la punct, cultivată astfel încât să se poată exercita puterea, a se îmblânzi masele formând noi conștiințe și impunând alegeri și logici. Astăzi, în această perioadă a anului, frica de COVID, ne atacă psihicul, ne dezvăluie vulnerabilitatea și scoate la suprafață agonia bolilor grave.

Temerile noastre existențiale vin și ne bat la ușă mai tare ca niciodată. În această etapă, sentimentul de-a ne pierde controlul asupra vieții noastre de zi cu zi, ne crește nesiguranța și dă naștere la manifestări depresive, tulburări psihice și somatice ce pot conduce chiar la amenințare existențială. Astăzi, când este necesară o atenție deosebită pentru distanțare și igienă personală, apar fenomene de hipocondrie și comportamente compulsive pentru a ne simți în siguranță. Mințile noastre pot supraestima riscul și capacitatea noastră de a face față. La unele persoane cu un fond adecvat, pandemia poate fi cea care va provoca mai întâi o tulburare obsesiv-compulsivă, după care vor urma fobiile și tulburările de comportament. Cu alte cuvinte, când se creează senzația de teamă de infecție, aceasta poate duce la „ritualuri” excesive de curățare a domiciliului sau a corpului, dar fără descărcarea energetică mentală paralelă ajungându-se la hipocondrie, o afecțiune psihologică în care disconfortul fizic și frica de sănătate apar într-o măsură mult mai ridicată și obsedantă, ce ne paralizează simțurile afectându-ne existența. Frica pare să ne colonizeze visele, sentimentele, valorile și viețile în general. Ne subminează sentimentul de libertate, ne aruncă într-o fază de suspiciune, nesiguranță, neputință, resemnare, întorcându-ne spre trecut – idealizat – în loc să ne îndreptăm spre viitor. Într-un climat de frică, orice fel de schimbare fiind simțită ca o amenințare, oamenii caută să-și depună încrederea în diverși salvatori, „experți” în vânzare de promisiuni, de speranțe și soluționări. Așadar, există politicieni care vin să salveze chipurile diverse situații, lideri religioși care promit sau dau mângâiere și speranță într-o viață de apoi, precum și mulți alții importanți pentru noi din nevoia de a-i crede!

Credința în Dumnezeu și perspectiva unei vieți care nu se termină cu moartea oferă omului un sentiment de securitate, ușurare, continuitate, speranță și iubire, viața căpătând un sens existențial. Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: „A fi sau a nu fi ?” și temerile noastre existențiale” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)

Într-o confesiune din perioada retragerii sale la mânăstire Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”.

Citind poeziile lui Corneliu Neagu pe facebook am avut această senzație de cufundare în absolut. Apoi a venit dorința de a citi mai mult. Așa am ajuns la volumele sale de poezie. Pentru dialogurile de astăzi am ales trei poezii din volume.

EPITAF FĂRĂ CUVINTE

(„CUNOAȘTEREA DE SINE”, Ed. ePublishers, București, 2017)

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit la umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul sfânt al marilor redute.

Și nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde își plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuții țintuiți pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

Și-acum, spre asfințit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îți las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

Tatiana Doina Popovici: Pornind de la constatarea lui Marin Preda, exprimată prin sintagma „Timpul nu mai are răbdare”, Corneliu Neagu scrie un „Epitaf” adresat unei doamne, imaginare sau reale. Poetul simte nevoia unei confesiuni care, deși „fără cuvinte”, explică cui se adresează Eul liric.

Încă din prima strofă, se referă la suferințele din iubire, care lasă în urmă drame, simbolizate prin „stropi de sânge”, un fel de metaforă a tragismului. Atent la natura umană, dar și la natura înconjurătoare, în general, poetul precizează anotimpul printr-o personificare – „copacii-au ofilit la umbra lor chiar macii” Poetul nu este vrăjitor care să poată vindeca „iubirile pierdute”, cum nu este nici „groparul care duce-n spate pământul răscolitelor morminte”. De remarcat cum mormintele devin un loc al plângerii, un loc „unde amantele își plâng iubirile-ngropate mai-nainte”.

După ce în primele două strofe polimorfe, poetul explică faptul că trăirile puternice nu sunt personale, în ultima strofă, tot polimorfă, precizează că este „un scrib” care contabilizează suferințele umane găsite în „jurnalul scris cu vorbe nerostite”. Amploarea suferințelor din iubire este sugerată de hiperbola „Golgote”. Poetul conștientizează etapa de viată „asfințit de toamnă” și lasă acestei doamne, ca amintire, „un Epitaf fără cuvinte”. Singura marcă explicită a Eului liric, pronumele personal „eu”, sugerează implicarea directă a poetului în confesiunea-epitaf. Poate tocmai anotimpul toamnei, ca simbol al bătrâneții, îl determina pe autor să facă această confesiune. Cu siguranță că doamna, dacă este reală, va păstra peste timp aceasta amintire valoroasă.

Corneliu Neagu: „Epitaf fără cuvinte” este, fără îndoială, un poem filozofic în registrul expresionist-oniric. Aflat în fața poemului său, autorul trebuie să dea răspuns la două întrebări majore: prima – cui se adresează, respectiv cine este „distinsa doamnă”, a doua – prin cine se adresează. Aceste întrebări nu au existat în actul creației. Creația lirică, în sine, este un miraj care se situează în paradigma trăirilor suprarealiste, nu în sensul strict literar al cuvântului, ci în acela al desprinderii de realitate. De aceea poetul, învăluit în karma muzei sale, își începe discursul liric detașat de realitatea înconjurătoare, fără să știe exact unde va ajunge, unde se va opri. Discursul liric se desfășoară, aproape în exclusivitate, la modul indicativ, persoana întâia singular, Eul liric justificându-și prezența în poem, cu explicații detaliate adresate „distinsei doamne” („V-am explicat cândva distinsă doamnă”…). Această „distinsă doamnă” nu poate fi altcineva decât conștiința creatorului (a Eului liric, în registrul suprarealist). Discursul în sine se proiectează în chip de motivație, un fel de raport în fața rațiunii proprii, judecătorul suprem al oricărui act intelectual. Altfel nu ar exista nici-o justificare a faptului că epitaful este fără cuvinte.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (3)” →

Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*

MANIFEST ÎN ANUL CENTENARULUI

Oricât de mult s-ar strădui unii oameni să uite, să ascundă sau să se ascundă, istoria nu poate fi ștearsă cu buretele, deoarece din ea se trag toate sevele unei națiuni. Pe baza ei, vrem, nu vrem, conștient sau inconștient se creează viitorul. De aceea, credem că este important să întâlnim oameni de cultură care se întorc înspre un trecut atât de agitat precum perioada comunistă, insistând spre înțelegerea acestuia. Iar domnul Al. Florin Țene nu doar că se întoarce, dar chiar critică vehement, ia poziție față de atitudinile nedemne ale unor scriitori ce au pactizat cu comuniștii, spre a li se publica operele literare.

Face acest demers din convingeri patriotice, din dragoste și respect față de valori precum demnitate, adevăr, libertate, credință în Dumnezeu și morala neamului românesc.

Impresionează curajul și frumusețea spirituală a omului și scriitorului Alexandru Florin Țene. Numai aceste calități îl pot determina să afirme în anul 2018 că nu se sperie de nimic, „că este o stâncă, de neclintit. Toate necazurile prin care trece societatea românească se datorează faptului că nu s-a respectat punctul 8 de la Timișoara și propunerea mea din Manifestul publicat în anul Centenarului, care îi privește pe scriitorii colaboraționiști”. (Autoportret)

După ce este ales membru în Uniunea Scriitorilor din România, cel mai probabil, pentru că gândește altfel decât tendința majorității scriitorilor postmoderniști, este exclus pe motiv de plagiat. Evident că se apără de acuzație, ca oricare om care se respectă, dar, iubirea de litere, de literatură și de creație îl determină să urce noi culmi. Poate mai bune și mai interesante decât dacă ar fi rămas în USR. Pe tema plagiatului, scrie multe eseuri și studii, determinat fiind în interiorul său sufletesc să înțeleagă adevărul, până la ultima nuanță a conceptului: „Luându-și drept motto dictoanele «nimic nou sub soare» și «cărțile se fac din cărți», plagiatorul nu imită și nu dezvoltă, el reproduce; el nu citează, ci copiază, făcând confuzie între filiație, adică ideea și plagiatul propriu-zis, adică textul (spre deosebire de cei de azi, care doar mimează confuzia)”. (Considerații despre delațiune, furt și plagiat în lumea literară)

Critica regimului comunist totalitar considerat abuziv, a regimului securității și a turnătorilor acesteia au rămas pentru Al. Florin Țene o permanență a întregii existențe, atât în literatură cât și în viață. Din această cauză avea să sufere întreaga familie. „Tatăl meu este urmărit la serviciul său din Drăgășani, precum și în cadrul cenaclului literar «Gib Mihăescu» din localitate. Poetul Al. Florin Țene este perceput de sursele informative și de către ofițerii de securitate ca un personaj dușmănos orânduirii de partid și stat, care este corespondent al Radio «Rodna», indicativul pentru Radio «Europa Liberă”. Corespondența îi este urmărită și Securitatea ia măsuri operative de monitorizare permanentă. Este inclus în rândul scriitorilor periculoși pentru regimul ceaușist, pentru că a devenit corespondent al activității literare vâlcene și i se recitau poezii la secția culturală de la Radio «Moscova»“. (Ionuț Țene)

Sigur, toate acestea transmit multe lucruri generațiilor tinere…

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei despre conștiința critică a lui Al.Florin Țene despre valorile sistemului comunist*” →

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbatută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Recuperarea publicistului Horia Stamatu”, Anca Sîrghie (România)-„Mircea Eliade-spirit renascentist”, Antonia Bodea (România)-„Emil Cioran-sublimarea negației”, Alex Cetățeanu (Canada)-„Dr. Anton Soare-nepotul generalului martir Petre Caramitru”, Francisc-Mihai Lorinczi (România)-recital din poezia lui Dumitru Ichim, Daniela Pănăzan (România)-„Marile sărbători creștine în poezia lui Dumitru Ichim, Ioan Bogdan (SUA)-„Oaze românești”, Cătălin Dima (SUA)-recital de pian Tiberiu Brediceanu. Au prezentat, în continuare, creații proprii: Dumitru Ichim (Canada)-poezii, Adrian Munteanu (România)-sonete, Dorin Nădrău (SUA)-„Vintilă Horia. Tulburătoare pagini de jurnal”, Dan Dănilă (România)-poezii. Horia Ion Groza (SUA) a reținut atenția cu lansarea cărții „Jurnalul lui Ulise” de Dan Dănilă. Cuvântul de încheiere a marcat tema viitoarei reuniuni lunare a cenaclului, anume “Monarhia și literatura”.

Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar” →

Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *

Alexandru Florin Țene este cunoscut în spațiul cultural românesc și internațional ca un scriitor polivalent, „ctitor de cenacluri și președintele Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională înființată de acesta. În cei peste 50 de ani de activitate pe ogorul Literaturii Române a publicat mii de articole, reportaje, eseuri, critică literară, nuvele, romane și poezii. Numele său îl găsim pe zeci de volume, dovada unui talent vulcanic și spirit neliniștit”. (George Roca)

Credem că cele două trăsături de mai sus (talent vulcanic și spirit neliniștit) definesc traiectoria scriitorului Al. Florin Țene în spațiul literaturii! La acestea se mai adaugă, după părerea noastră, sinceritatea, respectul față de frumosul natural, în dauna celui artificial, dar și iubirea față de țară și neam, ultima reprezentând axa întregii sale creații.

Talentul vulcanic l-a propulsat și l-a menținut mereu în poziție de luptă pentru apărarea valorilor tradiționale, de fapt, a valorilor care țin și vor ține în echilibru un popor, o țară și o cultură. L-a ajutat să fie, mereu, model de gândire și atitudine în depășirea (evitarea) nonvalorilor, a creațiilor sau creatorilor ascunși sub falsitatea unor aparente valori.

Ni se pare importantă conștientizarea permanentă din partea autorului, a locului în care se poziționează în literatura română, a felului în care se raportează la „frumosul estetic” pe care îl promovează, dar și la confrații contemporani. „Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești «corifei» și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei Literaturii Române Contemporane (I VI, 1926 1929), puțin mai știu. Așa că, dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: «Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur»“. (Manifest în anul Centenarului)

A fi sincer a însemnat întotdeauna o calitate pentru unii și un defect pentru alții. Al. Florin Țene este sincer, după cum reiese din ceea ce scrie, în toate situațiile: în familie, în societate și… în artă!

Este un lucru rău acesta?

Noi zicem că, dimpotrivă!

Sinceritatea în lupta pentru apărarea adevărului e relevată în toate interviurile care i s-au luat de-a lungul anilor: Dan Dorin Mustață, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca. Când este întrebat care din genurile atât de diverse pe care le practică îi este mai aproape de suflet, Al. Florin Țene răspunde: „Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are și valoare morală, într-o accepțiune mai largă a termenului. Poate nu servește eticii

sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătușează, chiar și atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea”. (George Roca)

În calitate de creator de frumos (autentic-natural), Al Florin Țene a folosit ca surse tematice pentru operele sale: casa patriarhală, locurile copilăriei și ale adolescenței, iubirea, familia, patria, credința omului în frumos, în valorile creștine. Toate aceste teme creează edificiul cultural-estetic al domnului Al. Florin Țene, pentru care se bate și pe care îl apără, deoarece știe că e valoros, știe că reprezintă un edificiu al românismului! Este dezideratul imprimat tuturor scriitorilor pe care îi păstorește: aceia din Liga Națională! „Prin înființarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă și tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în față pe primele pagini ale publicațiilor, sau pe ecranele televizoarelor. Am urmărit să existe între noi o armonie colegială, dar de competiție, fiindcă, dând din coate, cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că va înainta astfel pe scara valorilor, se înșală. Numai Dumnezeu, timpul și istoria ne va judeca. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieși în față”.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi.

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

Sănătate, pace și bucurii în viața și în casa Dvs.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

Cărți recent apărute:

Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima! Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2020, 356 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, 30 lei;

Lucrarea este un imn închinat dragostei, fie că dragostea se adresează ființei iubite, lui Dumnezeu, unui ideal, unei profesii etc. Am putea spune că este o altă variantă a Cântării Cântărilor. Stilul cu care sunt îmbrăcate ideile este inconfundabil și el relevă multă sensibilitate, dedicație, cultură, într-un cuvânt, conturează un portret intelectual bine consolidat.

Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura,,Cuget Românesc”, 2020, 276 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color), 20 lei(ediție alb-negru);

Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Sperăm că lucrarea noastră să fie încă un argument pentru cei care vor binevoi să se alăture strădaniei de a obține aprobarea canonizării Cuvioasei Teofana.

Conf. Dr. Ana Sofroni, Gândul zămislește fapta, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 90 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, 8 lei;

Doamna Conf. Dr. Ana Sofroni este cadru universitar din Republica Moldova. De mulți ani s-a făcut cunoscută în publicațiile bisericești și nu numai cu articole de o înaltă cugetare și trăire religioasă. Doamna îmbină în mod armonios rugăciunea cu munca, studiul cu viața de creștin adevărat. Împărtășește din cunoștințele și meditațiile sale cu generozitate cititorilor, ca un adevărat teolog. Articolele sale se bazează pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar sunt filtrate printr-o gândire fină, care invită pe cititor spre universuri înalte de spiritualitate.

Bogdan Stănciulescu-Bârda, Prețul Alexandrei, Bârda, Ed. Cuget Românesc, 2020, 32 pag., 5 lei:

O palpitantă poveste pentru copii, cu multe ilustrații color. Mesajele pe care le transmite lucrarea sunt optimist: Binele iese biruitor în ciuda tuturor opreliștilor; nimic nu e mai scump pe lume decât un copil. Povestea se citește cu plăcere și de către copii, cărora le este adresată, dar și de adulți.

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2018), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 672 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 50 lei;

Revista ,,Ortodoxia” a fost și este un fel de prințesă a revistelor bisericești. Dacă ,,Biserica Ortodoxă Română” se voia un fel de ,,buletin” al instituției, în care să se consemneze în primul rând faptele și după aceea articolele, studiile și recenziile, dacă ,,Studii Teologice” era revista facultăților de teologie, având menirea să găzduiască, în primul rând, studiilor profesorilor, masteranzilor și doctoranzilor în teologie, revista ,,Ortodoxia” era, pe de o parte, creuzetul în care se plămădeau ideile și pozițiile teologiei românești față de curentele religioase care se vehiculau în lume la un moment dat, iar pe de altă parte, tribuna de la care răsunau vocile cele mai autorizate ale teologiei ortodoxe românești cu prilejul contactelor pe care Biserica Ortodoxă în general și Biserica Ortodoxă Română le avea cu bisericile surori și cu cultele creștine sau religiile lumii. Ea a fost ,,vârful de lance” al Bisericii noastre în confruntările ecumenice și teologice internaționale. Nivelul acestei reviste a fost întotdeauna superior celorlalte reviste centrale bisericești. Am putea spune, că materialele cele mai bune au fost publicate aici, ca o carte de vizită a teologiei românești. Cele mai bine realizate studii ale profesorilor noștri de teologie și al celorlalți colaboratori au găsit găzduire în paginile acestei reviste. Chiar tezele de doctorat au fost selectate și au fost publicate aici doar cele care aveau deschidere spre universal, spre domeniul ecumenic. Poate pentru cititorii de rând și pentru unii preoți a fost mai greoaie prin limbajul utilizat, dar trebuie înțeles acest lucru ca pe ceva firesc în contextul misiunii pe care îl avea revista

6.Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 630 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 45 lei;

Ideea realizării unei asemenea lucrări o port de mulți ani în suflet, ca pe o povară scumpă. După 1989, am început publicarea unui serial de articole menite să explice și să comenteze proverbe și expresii românești cu conținut religios. Articolele s-au bucurat de un ecou foarte favorabil din partea presei și a publicului cititor. Asta m-a încurajat și am continuat cercetările în această direcție, ceea ce a făcut ca să public asemenea materiale și în niște volume speciale. Descopeream în acele crâmpeie de gândire profunzimi nebănuite, care dovedeau nu numai cunoașterea învățăturii creștine, ci și puterea de creație, de sinteză și de exprimare a autorului anonim. Două mii de ani de creștinism pe pământul românesc își spuneau cuvântul cu prisosință și în această specie folclorică: proverbul. Alături de alte specii folclorice, precum colindele și legendele, alături de complexul de tradiții și obiceiuri religioase, care încununează curgerea anului sau a vieții omenești, proverbele religioase formează o bază documentară solidă pentru alcătuirea unei etnoteologii românești. Câteva studii pertinente în acest sens s-au realizat, dar e prea puțin față de volumul imens de material existent.

La realizarea volumelor de față, am avut în vedere câteva teme mari, pe care le-am ilustrat cât am putut mai bine cu material corespunzător, astfel: I. Proverbe și expresii cu caracter dogmatic: cele privitoare la Dumnezeu(creator, conducător, mântuitor și judecător), creația lumii, om(trup, suflet, mântuire), Maica Domnului, biserică, cruce, sfinți, icoane, Sfintele Taine, viață, moarte, judecată, rai, iad, diavol etc.; II. Proverbe și expresii cu caracter moral: cele privitoare la virtuți(credință, nădejde, dragoste, curaj, dreptate, cumpătare, înțelepciune etc.), păcate și vicii (alcoolism, hoție, crimă, corupție, mită, desfrâu, dușmănie, invidie etc.); III. Proverbe și expresii cu caracter canonic: cele privitoare la comportamentul episcopului, preotului, călugărului, la Sfintele Taine(în special căsătoria, familia) etc.; IV. Proverbe și expresii religioase cu caracter liturgic: cele privitoare la sărbători, slujbe, materiale și obiecte liturgice, la comportamentul credinciosului în biserică, la Sfintele Taine etc.; V. Proverbe și expresii religioase necreștine: cele privitoare la soartă, superstiții de tot felul, farmece, descântece, personaje mitologice ș.a., socotind că acestea, în mare parte, sunt reminiscențe ale unor vechi religii precreștine din spațiul românesc sau ale unor religii ale altor popoare cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului. Am însoțit o bună parte din aceste proverbe de note de subsol, în care am făcut comentariile și precizările ce le-am socotit necesare pentru înțelegerea mai bună a unităților paremiologice citate. Sperăm că într-un timp foarte scurt vor vedea lumina tiparului și celelalte volume. Realizarea acestor volume constituie un pas important spre realizarea unor studii mai profunde de etnoteologie românească, bazată și pe proverbe. Aceasta este o necesitate, fiindcă teologii, în special, când au abordat teme de acest gen s-au bazat mai ales pe genul liric, respectiv pe colinde.

Lucrarea noastră era necesară în peisajul cultural românesc actual, pentru a dovedi, încă o dată, dacă mai era cazul, câteva adevăruri fundamentale: 1. Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian; 2. Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice; 3. Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie; 4. Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna; 5. Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile în acest sens.

Sperăm că lucrarea noastră să fie de un real folos cercetătorilor și cititorilor.

Colinde străvechi românești, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 94 pag., 8 lei;

Colindele din acest volum au fost culese de regretata învățătoare Alice N. Sârbulescu, originară din Baia de Aramă, înainte de 1951, când a fost deportată împreună cu soțul său, medic, în Bărăgan. Acolo a locuit într-un bordei de pământ, dar, ca intelectual, a folosit timpul, adunând de la localnici folclor, în primul rând situându-se aceste colinde. Ele sunt adevărate perle ale folclorului nostru, unii dintre informatori știindu-le de la bunicii și străbunicii lor, adică de la oameni din Bărăgan, în special din zona Călărașilor, care au trăit la jumătatea veacului al XIX-lea. Textul cărții ne-a fost pus la dispoziție de nepoata regretatei Înv. Alice N. Sârbulescu, respectiv Doamna Deputat Oana Manolescu din Craiova.

N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor Vladimirescu, Ediția a III-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 58 pag., 6 lei, piesă de teatru în patru acte.

Autorul piesei, N. N. Sârbulescu, face parte din elita intelectualității românești de la începutul veacului trecut; face parte din elita corpului didactic care a format generația celor ce au realizat Marea Unire de la 1918. Autorul este un intelectual notoriu, un patriot desăvârșit și un român adevărat. El valorifică toate cunoștințele sale dobândite din cărți și din informațiile culese de la cei ce au trăit evenimentele respective. Pe toate acestea le coroborează cu pricepere, le expune cu măiestrie în formele unei limbi românești curate, cristaline, accesibile. Creațiile sale sunt gustate și de cei învățați, dar și de cei simpli, mai puțin școliți. Informația este împletită cu plăcutul, cu frumosul, cu utilul și toată construcția literară realizată de domnia-sa urmărește educarea publicului în spiritul dragostei de țară, de istorie, de valorile perene ale neamului românesc. Observăm cu ușurință, după lecturarea piesei de față, că aceste bijuterii literare își păstrează frumusețea, actualitatea și puterea educativă și azi, după mai bine de un secol de la zămislirea ei. Precizăm că prima ediție a fost apreciată și de Constantin Rădulescu-Motru. Aceasta, alături de cartea lui Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, și cartea profesorului Ioan Neacșu, Oastea pandurilor, sunt lucrări care se pot constitui într-un adevărat omagiu pe care-l aducem și noi marelui erou cu prilejul comemorării a două veacuri de la martiriul său.

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Mitropolia Olteniei”(1948 – 2008), vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 645 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei;

Dacă vol. I cuprindea Secțiunea Biblică, Secțiunea Sistematică și Secțiunea Practică, vol. II este destinat Secțiunii Istorice. În el sunt înregistrate, pe discipline și probleme, cele câteva mii de materiale privind Istoria Bisericii Universale, Bizantinologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române și Istoria României. Nu se va putea scrie o istorie obiectivă și adevărată a Olteniei în special și a României în general, o istorie universală, fără a se face apel la studiile, documentele și manuscrisele publicate în ,;Mitropolia Olteniei”. Au colaborat istorici de elită, atât din cadrul Bisericii, cât și din cadrul culturii române în general. În ciuda cenzurii, care a supravegheat-o cu atenție multe decenii, revista, ostenitorii și colaboratorii ei au găsit întotdeauna soluții ca să poată supraviețui și în același timp să-și facă misiunea sa de revistă a spațiului cultural oltean.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2014), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. II, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, format A5, 692 pagini, 45 lei;

Cartea cuprinde capitolele: Istoria Bisericii Universale, Ecumenism, Bizantinologie, Patrologie, Istoria Religiilor, Etnografie și Folclor. Volumul conține acele materiale care privesc răspândirea creștinismului în lume timp de 2000 de ani, relațiile dintre Biserici, relațiile creștinismului cu necreștinii, evoluția sentimentului religios la diferite popoare, tradiții, obiceiuri și datini românești și nu numai. Cele mai importante din cele peste 7.000 de materiale bibliografiate beneficiază de un rezumat telegrafic. Al doilea volum își propune să prezinte creștinismul în special și religia în general ca fenomen istoric, ce s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în contextul unor realități culturale, sociale, politice și religioase specifice Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)

În partea a doua a dialogurilor literare cu poetul Corneliu NEAGU voi prezenta punctele noastre de vedere exprimate pe marginea examinării critice a încă trei poeme, după cum urmează:

CE RĂU ÎMI PARE…!

(Citatepedia.ro, 22.02.2020)

http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=400606

Secundele, prin ceasuri măcinate,

se cern târziu pe gândul ostenit,

bat clopotele-n turnul din cetate

când orele se scurg spre asfințit.

Sub zidul vechi, cu pietrele căzute

pe tufele din gardul prăbușit,

mor singure-amintirile venite

pe-o aripă de vânt fără sfârșit.

Stă toamna după colț în așteptare,

iar zilele de vară au-amuțit –

se-aude glas de păsări călătoare

sub mantia văzduhului cernit.

O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare

că am plecat atunci pe înserat,

lăsând în urmă amintiri amare

pe tufele din gardul dărâmat.

De-atunci măceșii nu mai dau în floare,

garoafele din glastră au murit,

o, doamnă, dacă-ai sti ce rău îmi pare

că te-am lăsat cu sufletul rănit!…

Tatiana Doina Popovici: „Ce rău îmi pare…” de Corneliu Neagu este o poezie nostalgică în cinci catrene cu rimă încrucișată care sugerează , strofă cu strofă, curgerea timpului pe care eul liric îl simte fizic , dar și metafizic. Încă din prima strofă timpul este marcat de bătaia clopotelor din cetate. Clopotele anunță ora, dar anunță și ultimul drum. Ultimul vers al primei strofe „Când orele se scurg spre asfințit” are dublu înțeles: scurgerea orelor anunță asfințitul zilei, dar și al vieții. Strofa a doua continuă ideea îmbătrânirii. Totul este în paragină: zidul vechi, pietrele căzute, tufele prăbușite. Chiar și amintirile mor spulberate de vânt.

Personificarea cu care începe strofa a treia „Stă toamna după colț în așteptare” anunță nu doar sfârșitul verii, dar și trecerea într-o altă etapă existențială .Glasul păsărilor călătoare de „sub mantia văzduhului cernit” ține locul bocitoarelor care plâng atât rotirea anotimpurilor, cât și destinul omului. A patra strofă, începută cu interjecția „O”, scoate în evidenta regretul eului liric de a fi plecat în faptul serii, lăsând în urmă amintirile. Versurile, prin vocativul „doamnă”, arată o adresare directă subliniind, încă odată, regretul de a o părăsi lăsând în urma un „suflet rănit”. Amestec de real și imaginar, poezia este o meditație asupra timpului care curge lăsând în urma lui ruine. Din punct de vedere al procedeelor artistice se remarcă personificările, epitetele , metaforele, unele de o mare încărcătură emoțională, prcum „gândul ostenit”, „mantia văzduhului cernit”, interjecțiile-vocativ ce sugerează adresarea directă. Din punctul meu de vedere, poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului.

Corneliu Neagu: O viziune cu totul aparte a doamnei Tatiana Doina Popovici asupra poeziei „Ce rău îmi pare…”, cu deschideri către orizonturi pe care nici chiar muza eului liric nu le-a putut întrezări când și-a pogorât harul inspirației asupra poetului. Percepția împletirii dintre fizic și metafizic, ca și cea dintre real și oniric, în curgerea versurilor, dă o forță covârșitoare analizei critice realizate de doamna Tatiana Doina Popovici, făcându-l pe poet să-și reconsidere viziunea asupra propriei creații. Susținută cu citate din text, analiza doamnei Popovici transcende viziunea îngustă a unei despărțiri de femeia iubită, dându-i valoarea trecerii poetului „într-o altă etapă existențială”, în care scurgerea orelor anunță nu numai asfințitul zilei, dar și al vieții. „Chiar și amintirile mor spulberate de vânt”. Dacă la o primă și superficială lectură mesajul pare simplu – regretul părăsirii intempestive a femeii iubite ( „O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare”), în cazul unei analize aprofundate putem înțelege că

„Marea Doamnă” este însăși viața aflată în amurg, cum sugerează simbolic versurile „Stă toamna după colț în așteptare,/ iar zilele de vară au-amuțit –/ se-aude glas de păsări călătoare/ sub mantia văzduhului cernit”/. De aceea mi se pare întrutotul îndreptățítă concluzia finală enunțată de doamna Popovici: „poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului”.

TRENUL NEUITĂRII (Armonii Culturale, 19.07.2020)

http://armoniiculturale.ro/2020/07/19/trenul-neuitarii/

Vara obosită a plecat spre seară

într-o zi senină, fără paşaport,

când, pe ocolite, apăruse-n gară

trenul neuitări izgonit din port.

A lăsat în urmă toamna revenită

cu un vânt sihastru rece și tăios

și buluc de frunze, fără recuzită,

pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.

Nopțile haine îmbrăcate-n brume,

pe ascuns plecate de la polul nord,

au ajuns deodată, într-o zi anume,

pe un dor de ducă dintr-un mic fiord.

Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,

îmi aduce-n cuget dorul incomplet,

într-o simfonie care vrea să cearnă

zeci de noi regrete dintr-un triolet.

Tatiana Doina Popovici: Poetul Corneliu Neagu reușește sa creeze emoții puternice folosind cuvinte din fondul principal al limbii. Când folosește neologisme preferă să le creeze prin derivare, de exemplu „neuitare”.

Observăm că titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „trenul” urmat de neologismul creat de autor, „neuitării”. Impresia pe care o lasă acest substantiv în genitiv este mai puternică decât a sinonimul sau „amintirilor”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)” →

Al. Florin ŢENE: Concepția despre creație și operă în gândirea lui George Călinescu, Lucian Blaga și Mihai Ralea

Asemănări, paralelisme și deosebiri

Geoge Călinescu pornește foarte rar de la opiniile estetice, de la conceptul frumos, artă, ideal, valoare, creație, la el speculația estetică fiind inextricabil legată de un context în care locul principal îl ocupă OPERA, iar considerațiile pe care le face își propune să ofere doar niște pseudoprecepte, făcă nici o urmare practică directă. Pentru criticul literar de care facem vorbire nu există un frumos obiectiv de expresie, să dea un frumos artistic, pentru că condițiile sale absolute și obiective nu pot fi fixate. În fapt, spune Călinescu la Cursul de poezie, în volumul Principii de estetică, p.53:” Cine nu are talent poate să urmeze oricât condițiile unui presupus frumos obiectiv, el nu va putea crea. Dar cine totuși are talent își va cânta momentul liric cel mai ascuțit, dacă există virtual în el, cunoscând modalitățile nenumărate ale liricii.“ Criticul are opinii destul de categorice atunci când este vorba de a despărți arta de nonartă. Caracterul de produs uman al frumosului artistic nu-i răpește specificitatea, condițiile proprii, desi ea se integrează în ansamblul ideologic, ceea ce elimină fantasticul absolut, irațional în explicarea apariției sale. Concepția sa despre valoare stă sub semnul subiectivismului postkantian, care nu recunoștea constituirea ei social-obiectivă în procesul practicii. Punct de vedere evident criticabil.Observațiile sale privitoare la rolul deosebit al momentului axiologic în nașterea emoției estetice sunt însă perfect întemeiate, întrucât, atâta vreme cât nu dăm o valoare operei, admițând-o ca un produs posibil al propriei noastre activități creatoare, nu depășim stadiul emoției psihologice.

Spre deosebire de George Călinescu, Lucian Blaga pune accent pe caracterizarea generală a esteticii care trebuie să țină seama de faptul că ea face parte dintr-un sistem, deci se supune într-un anumit sens logicii interne a acestuia. Se pune accent pe dezvoltarea gândirii estetice, aceea a reflecției speculative asupra artei.Pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului filosofic blagian, și în partea de acces către problemele estetice o reprezintă categoria de stil. G.Călinescu spre deosebire de Blaga pune accent pe fantezia artistică și nu pe reflecție, iar la Mihai Ralea, fenomenul sau faptul estetic este considerat ca obiect principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna în artă, și nu din natură. Problema nu este numai terminologică, ea implică o anumită concepție extrem de semnificativă privind natura fenomenului cercetat. Esteticul pur, susține Ralea, nu este cu putință. Artistul e și el om și oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații.

La George Călinescu procesul creației este văzut funciarmente axiologic, el presupune o valorificare estetică individuală, al cărei rezultat-opera- constituie o realitate nouă, calitativ diferită, izvorâtă din viață, dar opusă ei. Spre deosebire de Mihai Ralea care percepe fenomenul sau faptul estetic ca obiectiv principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna din artă, și nu din natură.” Esteticul- arată Mihai Ralea- e un ideal care în opera nu-l găsim pur, căci alături de el, sunt elemente anestetice, cum este sentimental religios, cel moral etc. Esteticul pur nu este cu putință; căci artistul e și el un om ca și ceilalți oameni, și, oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații. Oricât ar fi de încordat un artist, ca, de pildă, Flaubert, introduce în operele sale aprecieri științifice, morale, etc., care nu mai sunt ale artistului, ci ale cetățeanului Flaubert. Deci artistul e mai mult ca esteticul.“(Mihai Ralea, Curs de estetică, 1927-1928, p.54).

Faptul subliniat de Mihai Ralea că “ valoarea unică azi în artă- și în alte domenii- e specificul, originalul“, vine în contradicție cu gândirea lui Blaga influențată de cea pastkantiană, și în acest sens observația făcută de filozoful marxist Antonio Banfi nu mi se pare justificată.

George Călinescu, ca estetician, se ridică împotriva abuzului sociologist în explicarea artei, care, nereușind s-o interpreteze prin prisma propriei sale naturi, aglomerează detalii exterioare, nesemnificative atât pentru actul creator, cât și pentru surprinderea valorilor în ceea ce au unic și irepetabil. Creația, determinată de condiții sau factori materiali și spirituali, rămâne” o clarificare a unei ordini întrevăzute în natură, este natura raționalizată, devenită inteligibilă și exemplară. Cee ace te izbește într-o adevărată opera de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia spontenaității. “(Perfecțiunea în artă, în Cronicile optimistului, p. 320. ).

La Blaga pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului o reperzintă categoria de stil.Făcând paralele dintre cele mai neașteptate, Blaga era departe de a nega specificitatea diferitelor fenomene de cultură; el cerea însă raportarea lor la ansamblul în care se nasc nu numai pentru a le găsi explicația, dar pentru a vedea ce au comun cu acest ansamblu și în ce fel se integrează acestuia. Observația aceasta o face Blaga chiar înainte de a numi stil elementul comun diferitelor manifestări ale culturii și înainte de a încerca să-l definească: “ utăm-spunea Blaga- importanța mare ce o au pentru ideile filozofice tendințele din care s-au născut și legătura lor organică cu alte idei. Ideile singuratice pot să se asemene, de însemnătate este însă complexul spiritual din care se desprins și de la care își câștigă o anumită nuanță de înțeles, care nu poate fi exprimată decât numai prin acel complex în care idea își joacă rolul și-și îndeplinește funcțiunea. “( Pietre pentru templul meu, București, Cartea românească, 1920.p.40.) La Mihai Ralea finețea esteticului îi apare în morală, politică, societate, formând prin aceasta o tendință de autonomie.(Mihai Ralea, II. Estetica artelor plastic, 1943-1944.p.11-12. ).

Ar fi multe de spus despre asemănările, diferențele și paralelismele dintre gândirea filozofică despre opera de artă dintre cei trei, însă concluzionez printr-o esență a ideilor.M-a ispitit să urmăresc idea spiritului clasic, comun într-un fel al celor trei gânditori, desi e drept ea ține mai mult de artă decât de știință.Lucian Blaga accentuat lucrurile în maniera expresionistă, George Călinescu le accentuează în mod romantic sau baroc, iar Mihai Ralea oscilează cu grație în stil rococo.Îmbinând această perspectivă sugerată de domeniul artei cu modul de abordare teoretic caracteristic unei optici filozofice, sper să ofer cititorului prin acest mic eseu, o imagine adecvată asupra câtorva dintre cei mai reprezentivi esteticieni români.

——————————-

Al.Florin Țene

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)

Argument: La venerabila vârstă de 80 ani, când mulți dintre semenii mei se gândesc preponderent la eternitate, eu încă mai simt chemarea și fiorul versurilor frumoase și imboldul de le analiza critic, așa cum am învățat cu mulți ani în urmă la facultate, iar apoi în calitate de profesor de limba și literatura română. Mi-am regăsit această pasiune nestăpânită comentând poezii și poeme apărute în diferite reviste literare on-line, precum Confluențe Literare, Logos și Agape, Armonii Culturale, Parnas XI etc. Aceste creații literare, distribuite de autorii lor pe Facebook, mi-au oferit plăcutul prilej de a le analiza și a le comenta, făcându-mă să retrăiesc clipele minunate petrecute odinioară la clasă în fața elevilor mei. Unii autori au găsit utile comentariile mele și chiar mi-au răspuns, fiecare în felul său, de cele mai multe ori exprimându-și gratitudinea. Am avut și am în continuare o comunicare valoroasă cu poetul Corneliu Neagu, profesor universitar emerit al Politehnicii din București și om de știință recunoscut.

Consider că dialogurile noastre literare pot constitui un model nou de comunicare poet-critic literar, în folosul tuturor acelora care îndrăgesc poezia și literatura română, sub toate formele sale.

Consemnat, Tatiana Doina Popovici

Dialoguri literare – partea întâia

În această primă parte a dialogurilor literare, am ales trei poeme ale lui Corneliu Neagu.

TUNETUL

(Armonii Culturale, 05.07.2020, http://armoniiculturale.ro/2020/07/05/tunetul/)

Tunetul căzut din norul strâmb

mi-amintea că încă este vară ,

luna prinsă-n colţul unui dâmb

cobora pe umbra de la scară.

Dar deodată, parcă din senin,

dinspre munţi venea o vijelie

aducând cu ea numai venin

peste aşteptarea mea târzie.

Şi în roata vântului cuprins,

auzeam urări venind din flintă

în adâncul gândului desprins

din zăpezi căzute peste nuntă.

Am simţit cum cerul se rupea

peste umbra ei întârziată,

vântul peste umăr îmi striga:

nu se va întoarce niciodată!

Tatiana Doina Popovici: „Tunetul” este o elegie în care eul liric , deși în plină vară, simte rotirea anotimpurilor și, odată cu această rotire, Selena, tânăra și frumoasa vestită pentru iubirile sale, dispare. Această trăire este puternic subliniată de fenomenele naturii: tunet, vijelie, vânt, zapezi , cer. Întregul cosmos participă la furtuna sentimentelor eului liric, care nu este altceva decât vocea poetului. In general, eul liric vorbește în numele tuturor. De aceea mulți dintre noi, cititorii, ne regăsim în majoritatea poeziilor. De data aceasta cred că autorul vorbește în nume propriu. Simțind trecerea timpului, crede că Selena nu „nu se va întoarce niciodată”. Eu cred ca da. Sentimentele nu sunt dictate de vârstă , ci de trăiri ale sufletului pe care nu le putem explica. Observam că , așa cum se întâmplă la marii creatori, natura participă la starea sufletească a eului liric. Tunetul trezește spaima, vijelia arată un suflet răscolit de amintiri, iar vântul anunță schimbarea anotimpului. Întregul text este construit din imagini motrice și auditive, singura imagine vizuală se refera la „zapezi” ce sugerează puritatea. Cromatica este înviorată de albul zăpezilor. Un rol aparte are „umbra” devenită metafora pentru retragerea discretă a Selenei. Autorul mă surprinde de fiecare dată cu abordarea aceleași teme – iubirea – surprinsă în raport de trăirile personale. Așa cred. Iată de ce: în tinerețe (aveam 28 ani) am cochetat cu poezia. Șeful Colectivului de antropologie din cadrul grupului nostru de cercetare de la Academia Română, profesorul Horia Dumitrescu a citit versurile mele și a spus ca nu sunt credibile pentru că eu nu iubesc, sunt potrivite, mai degrabă, ca texte de romanțe. Lucru care s-a dovedit a fi real. În cazul dumneavoastră, domnule Corneliu Neagu, se poate vorbi despre poezie. Vă recomand evitarea pleonasmelor.

Corneliu Neagu: Comentariile dumneavoastră, distinsă doamnă Tatiana Doina Popovici, sunt întotdeauna o revelație majoră pentru mine. În conținutul lor regăsesc, de multe ori, interpretări care dau lumină suplimentară versurilor mele. Prin aceste interpretări, dumneavoastră reliefați, cu răbdare și migală, o mulțime de mesaje la care nici chiar poetul nu s-a gândit. De fapt, în opinia mea (spusă și cu altă ocazie), poetul nu lucrează după un plan, precum inginerul (deși eu sunt, în primul rând, inginer !) Categoric nu ! – poetul este învăluit de karma muzei sale și se lasă purtat prin spațiu și timp fără să știe, de la început, unde va ajunge, sau cum se va termina poemul său. Criticul, privind din afară, cu mai multă detașare, desigur, poate surprinde ceea ce poetul nici n-a întrevăzut că poate sau vrea să spună. De aceea vă mulțumesc, din nou, pentru această frumoasă analiză literară, care poate fi de folos nu numai cititorului neavizat, ci și creatorului. Mărturisesc, cu regret, că nu am găsit pleonasmul la care vă referiți. Dar îl puteți semnala direct, iar eu vă voi mulțumi pentru serviciul făcut. Fără resentimente, ca între oameni cu educație aleasă. Vă mulțumesc foarte mul!

TIMP ȘI DESTIN

(Confluențe Literare, 17.07.2020, https://confluente.org/corneliu_neagu_1594957999.html

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit Cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

Cuvânt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

Tatiana Doina Popovici: Poet, om de știință, atent la tot și la toate, profesorul Corneliu Neagu este un punct de reper în viața culturala contemporană. Cu graba creatorului de a realiza cât mai mult, în timpul cel mai scurt, autorul Corneliu Neagu îmi amintește de un interviu în care profesorul Neagu DJUVARA (ce coincidență de nume) preciza reporteriței că după 80 de ani aproape că nu mai doarme pentru că nu i-a mai rămas timp sa spună câte încă mai are de spus. Sper să nu se supere domnul profesor, dar de multe ori l-am comparat cu Neagu DJUVARA

Am făcut acest preambul deoarece „Timp și destin” este o elegie în care eul liric își exprimă sentimentele de tristețe simțind cum trece timpul „pe căile astrale”. Curgerea timpului transmite caracterele eredității care marchează: „calea urmașilor ce vin”. Strofa a doua subliniază curgerea vieții „fără sa știm, anume, ce fi-va după noi”. Aceasta topică inversă accentuează nesiguranța îndeplinirii misiunii pe pământ. Ultimele două versuri ale strofei a doua sugerează evoluția sau involuția unui destin care călătorește într-un univers necunoscut.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)” →