Ioan Nicolae MUȘAT: INVITAȚIE la antologia ,,Cinstire Maicii Domnului”!

Bucurie!
Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR)
vă așteaptă cu poeme și proză scurtă dedicate sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu în Antologia închinată Nașterii și Adormirii Maicii Domnului, ediția I-a, 2020, structurată pe trei secțiuni:
POEZIE – ESEURI/PROZĂ SCURTĂ-PICTURĂ, GRAFICĂ

Condiții de participare:

a) foto și CV literar (opțional), pe una pagină de prezentare. Vă rugăm să trimiteți foto de calitate!

b) materialul trebuie să fie de foarte bună calitate, să respecte tematica și va fi editat în format A5, font Times New Roman, dimensiune 12, distanța 1 rând; Volumul va fi cu partea de materiale scrise, poezie, proză, predici, dar la sfârșit va avea 12 pagini color cu icoane! Picturile vor fi trimise color și vor fi puse în volum la sfârșit, grafica va fi înglobată în partea cu texte.

c) taxa de participare (se va achita în intervalul 17. 08. 2020 – 23. 08. 2020 într-un cont bancar comunicat ulterior numai de către cei care vor primi aviz favorabil asupra calității materialelor trimise):
– 30 ron, până în 5 pagini total (din care 1 pagină de prezentare); se va oferi 1 volum acela în care este publicat!
– 90 ron, pentru ceea ce depășește 5 pagini și maxim 10 pagini (inclusiv pagina de prezentare); se vor oferi 3 volume din acela unde este publicat!
– Dacă vor fi două volume, atunci, opțional, participantul poate achiziționa, contra cost, volumul unde nu este publicat. Opțiunea va fi făcută în perioada 19-23 august, când se va ști numărul de volume.

d) Termen limită de predare material: 17 august 2020!

e) Materialele însoțite de foto și CV literar vor fi trimise pe adresa de e-mail:
ascior_antologii@yahoo.com și veți primi răspuns de confirmare a publicării.

f) Bonus, pentru un elev sau tânăr (12-25 ani), cu lucrări deosebite constatate de coordonatorii lucrării și avizate de Președintele ASCIOR, participarea va fi GRATUITĂ și va primi 6 volume în care îi sunt publicate lucrările (eventual 4 din volumul cu lucrările proprii și 2 din celălalt volum).

g) De asemenea, la același e-mail se vor comunica datele de contact, e-mail, adresa poștală și număr telefon pentru a putea fi trimise volumele în cel mai scurt timp! Costul de transport se suportă de către autori, de aceea vă rugăm să ne comunicați opțiunea de livrare (poștă/firmă de curierat)

h) Atât poza de profil, cât și CV-ul sunt opționale în antologie, iar pentru cine dorește poate folosi pseudonim, dar în e-maill-ul transmis cu materialele trebuie să aibă atât numele cât și toate datele corecte.

i) Preconizăm unul sau două volume format A5, a 300-350 pagini fiecare, în funcție de materialele primite. Cu suma anunțată de 30 (respectiv 90 lei) lei autorul primește volumul în care este publicat. Pentru achiziționarea volumului unde nu este publicat va trebui să achite C/V acestuia, după ce a anunțat din timp dorința.

j) Pentru a nu se crea tulburări dar mai ales pentru obținerea diversității și de valoare dar și de expunere materialele vor fi amestecate, nu vor fi separate sectoarele poezie și proză, eseuri, analize, predici…

k) Tot la același e-mail se vor comunica și lămuri toate problemele legate de această antologie.

Continue reading „Ioan Nicolae MUȘAT: INVITAȚIE la antologia ,,Cinstire Maicii Domnului”!” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)

„Amintirile sunt cele mai duioase rânduri pe care le-am subliniat în cartea vieții. Recitindu-le la bătrânețe, ne coborâm cu mintea spre vremile acelea care pe atunci ne entuziasmau, dar care astăzi numai ne mângâie în singurătate”. (Vasile Conta, filozof)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a filozofului Vasile Conta.

Coleg de clasă cu Ion Creangă, prieten cu Mihai Eminescu, Vasile Conta ocupă în 1873 postul de profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași. Din 1873 frecventează ședințele Junimii, unde ține conferințe asupra Teoriei Fatalismului și își publică în Convorbiri literare primele sale lucrări filosofice. S-a manifestat ca militant pentru progresul multilateral al tânărului stat național român, pentru apărarea și consolidarea independenței, pentru dezvoltarea industriei, a comerțului autohton, a învățământului și a culturii.

LES ANDALOUSES

Les Andalouses, îndepărtata plajă,

rămasă-n amintire ca un mit,

ne cheamă în trecut necontenit

pe ţărmul său cuprins de-atâta vrajă!

Din Maraval veneam pe Front de Mer,

trona pe culmea-ngustă Santa Cruz

şi-n urma noastră rămânea difuz

oraşul vast, cuprins de un mister.

Pe lângă Monte Christo tot urcam,

Mers-El-Kebir venea apoi la rând,

vedeam vapoarele în radă stând

şi tot mai mici în urmă le lăsam.

Ne îndreptam cântând spre Cap Falcon,

ivindu-se din ceaţă-n dreapta mea,

dintre coline Bomo apărea,

pe insulă zăream un bastion.

Iar drumul sinuos ne tot ducea

spre mult dorita plajă din trecut,

pe urma dorului cândva pierdut

pe raza obosită dintr-o stea.

Te văd şi-acum, aşa precum erai,

Diană zveltă cu profil creol,

cu păru-n care se juca Eol,

întors pe plajă la-nceput de mai.

Să te aduc acolo aş-mai putea? –

mă-ntreb adesea, când privesc-napoi,

şi-n gândul meu renaştem amândoi,

plutind pe colţul unui ciob de stea.

Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,

să-l dăruim iubirii din trecut? –

m-aş delăsa de-ntregul meu avut,

ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas

să reclădim un ultim început.

Tatiana Popovici: Poezia este o rememorare a călătoriilor Eului liric însoțit de iubită. Plaja „Les Andalouses” este una dintre amintirile de poveste „rămasă-n amintire ca un mit”, cu al său țărm „cuprins de-atâta vrajă”

Dintr-o suburbie, „Maraval”, cuplul urmează zona dintre oraș și faleza „Front de Mer”, având în față culmea-ngustă pe care trona biserica „Santa Cruz”. În urma lor orașul, învăluit în mister, abia se mai zarea. Călătoria duce spre drumul care urcă pe lângă cetatea Monte Christo ca apoi sa se îndrepte spre Mers-El-Kebir, portul algerian în care vapoarele aflate în radă par „tot mai mici”.

Spre „Cap Falcon”, punctul geografic cel mai din nord al zonei , cuplul se îndreaptă cântând. Prin ceața dimineții se vede plaja de la Bomo, iar în larg, pe o insulă, fortificații de apărare de tip „bastion”. Apoi drumul coboară ducându-i pe îndrăgostiți spre „mult dorita plaja din trecut”, pe urma dorului „pierdut pe raza obosită dintr-o stea”.

După atâtea rememorări ale unui trecut în doi, Eul liric se adresează iubitei al cărei portret exprimă idealul frumuseții feminine: „Diană zvelta cu profil creol, cu părul răvășit de zeul vânturilor”, Eol. Printr-o interogație retorică, Eul liric se-ntreabă dacă ar putea să-și mai aducă iubita pe plaja misterioasă, pentru a „renaște amândoi/ plutind pe colțul unui ciob de stea”.

Ultima strofa începe cu o adresare directa „Tu unde ești?” Eul liric cere divinității un scurt popas, pentru a dărui „iubirii din trecut un ultim început”.

Se observă preferința autorului pentru strofe polimorfe și pentru rima îmbrățișată. Din punct de vedere al regizării artistice, autorul folosește enumerația, comparația („plaja ca un mit”), epitete (vast, pierdut, obosită, creol), metafore („ciob de stea”) și interogații retorice.

Autorul este un romantic care se folosește de factorul emoțional, cu tendințe de evadare în vis. Împletind mitul cu vraja și misterul, poetul dă lucrurilor și situațiilor expresii noi de raportare la absolut, cu accente puternice de patos subiectiv.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul LES ANDALOUSES a apărut în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePUBLISHERS, București, 2016. A fost republicat, cu mici modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o

Poemul a fost conceput în anul 2015 pe baza unor amintiri ale poetului din vacanța de vară a anului 1984, petrecută în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, poemul este conceput în patru strofe polimorfe, de dimensiuni diferite, cu versurile grupate conform unor tematici relativ diferențiate. În primele două strofe este rememorat traseul parcurs cu automobilul, din cartierul de rezidență Maraval până la Plage Des Andalouses.

Drumul prin oraș este evocat în prima strofă: plecând din Maraval către nord, automobilul ajunge pe Front de Mer de unde se vede bazilica Santa Cruz pe colina din partea stângă. Treptat, treptat, orașul Oran rămâne în urmă „difuz”, părând „cuprins de un mister”. În strofa a doua, drumul începe să urce în pantă pe lângă cetatea Monte Christo, aflată în partea dreaptă, pe țărmul stâncos al Mării Mediterane. Automobilul Audi 100 GL urcă în forță drumul sinuos ajungând, pe negândite, în orașul-bază militară Mers-El-Kebir. Mai departe, cei doi îndrăgostiți se îndreaptă cântând spre Cap Falcon. Printre coline se zărește plaja de la Bomo, iar în larg, pe micuța insulă, un bastion medieval. Drumul sinuos începe să coboare tot mai mult spre Plage Des Andalouses, „pe urma dorului cândva pierdut/ pe raza obosită dintr-o stea”.

Începând cu strofa a treia, Eul liric aduce în prim plan, în versuri de o frumusețe rară, imaginea iubitei din vara aceea de neuitat: „Te văd şi-acum, aşa precum erai,/ Diană zveltă cu profil creol,/ cu păru-n care se juca Eol,/ întors pe plajă la-nceput de mai”. Eol, zeul vântului în mitologia greacă și mitologia romană, dă forță discursului liric datorită multiplelor interpretări pe care le poate sugera prezența sa, dintre care să reținem aici armonia, calmul și ideea de zbor. De aceea, se întreabă poetul, nostalgic: „Să te aduc acolo aş-mai putea? –/ mă-ntreb adesea, când privesc-napoi/ şi-n gândul meu renaştem amândoi,/ plutind pe colţul unui ciob de stea”.

Incertitudinea revederii se prelungește în ultima strofă: „Tu unde esti? – mai vrei un scurt popas,/ să-l dăruim iubirii din trecut?” Dorul de femeia iubită în vacanța aceea de neuitat îl determină pe poet să facă o promisiune majoră, numai să o poată revedea, întrucât amurgul vieții deja a sosit: „m-aş delăsa de-ntregul meu avut,/ ca-n scurtul timp ce-n faţă ne-a rămas/ să reclădim un ultim început”.

Poem de factură romantică, fără podoabe stilistice deosebite, LES ANDALOUSES, are meritul rememorării unei mari iubiri, într-o lume exotică, undeva departe de meleagurile natale. Cu siguranță, cititorul va rămâne cu parfumul acestei lumi, adusă în prim plan de un Eu liric marcat de nostalgie și sensibilitate.

KRISTEL

Un cânt de sirenă venit de afară,

ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,

când visul, în noaptea toridă de vară,

mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel.

În suflet mi-aduce, pe căi nevăzute,

noian de-amintiri, ancorate-n trecut,

le pune de strajă pe brâu de redute,

să-mi țină aproape un dor convolut.

Din spumele mării renaşte castelul,

cu ziduri înfipte în ţărmul stâncos,

urcat pe crenel, privesc lăncierul

cu scutul şi spada întoarse pe dos.

Departe, în zare, Kristel se arată

cu marea spre mal agitată-n delir,

loveşte în stânci cu apă-nspumată,

în suflet îmi toarnă vrăjit elixir.

Te văd de departe, plutind peste ape,

Diană vrăjită, cu chipul creol,

alerg către tine, s-ajung mai aproape,

de teamă să nu te răpească Eol.

Tatiana Doina Popovici: O poezie în două strofe polimorfe și un catren, KRISTEL este tributară expresionismului deoarece Eul liric își exprimă spontan trăirile interioare urmare a stării oniric. Din „visul” ce-a pus stăpânire pe suflet, poetul este adus la realitate (trezit) de „un cânt de sirenă”.

Primele două strofe sunt dedicate visării, ipostază în care Eul liric își amintește de Kristel, plaja care-i răscolește sufletul printr-un „noian de amintiri”. Trecutul revine cu imagini ale mării și plajei pe aripile unui dor „convolut”. Atributul „convolut” face parte, desigur, din arsenalul expresionist al poetului. Motivele reveriei sunt : castelul, țărmul stâncos, crenelul, lăncierul, scutul, spada – toate venind să dea expresia nouă a unei raportări la absolut. Toate aceste amintiri au efectul unei băuturi miraculoase („vrăjit elixir”).

Evadarea din vis are loc în strofa a treia aducându-i poetului în față o muză pe care-o zărește de departe. Portretul-crochiu al acesteia este conturat de doua trăsături: chip creol și vrăjită. Frumusețea muzei este sugerată de asemuirea cu zeița Diana. Eul liric vrea s-ajungă mai aproape de muză („alerg către tine”), temându-se că zeul vanturilor „Eol” ar putea s-o răpească.

Alături de elemente ce aparțin realității, dar raportate la absolut, stau elementele onirice. Acestea sunt numeroase: visul, căi nevăzute, delir, vrăjit elixir, Diana vrăjită, Eol, castelului păzit de un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” etc.

Din punct de vedere al realizării artistice, poetul folosește, cu deosebire, epitete: vechiul, nevăzute, stâncos, înspumată, vrăjită, creolă etc. Inversiunea metaforică „vrăjit elixir” sugerează băutura miraculoasă, narcoticul ce induce starea de halucinație. Iată de ce socotesc ca acest poem aparține expresionismului oniric.

Corneliu Neagu: În prima sa formă, poemul KRISTEL a apărut în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePUBLISHERS, București, 2017. A fost republicat, cu unele modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2o2o.

Ca și poemul anterior, KRISTEL rememorează fragmente de viață din vacanța de vară a anului 1984, petrecută de poet în Algeria cu femeia iubită. Din punct de vedere structural, conține trei strofe cu rimă încrucișată – primele două cu câte opt versuri, iar ultima cu patru versuri (catren). Este un poem romantic, cu accente expresionist-onirice evidente. Acestea apar chiar de la începutul primei strofe: „Un cânt de sirenă venit de afară,/ ajunge-ntre ziduri, la vechiul castel,/ când visul, în noaptea toridă de vară,/ mă poartă-napoi, peste ani, la Kristel”. Visul îi aduce poetului, „pe căi nevăzute”, noian de amintiri care poartă „un dor convolut”. Atributul „convolut”, pe care autorul și-l revendică în poezia românească, pune o tușă puternică de neo-expresionism pe compoziția lirică.

Strofa a doua aduce în prim plan un castel care renaște din spumele mării, „cu ziduri înfipte în țărmul stâncos”. Urcat pe un crenel al castelului, Eul liric zărește un lăncier „cu scutul și spada întoarse pe dos” (desigur imagine a visării neîngrădite!). Undeva, departe, se zărește Kristel, localitate și plajă la poalele unui colț de stâncă unde marea „se-agită-n delir”, iar apa-nspumată îi toarnă Eului liric „vrăjit elixir”. Delir și elixir, cuplu al exaltării onirice ce se amplifică tot mai mult odată cu strofa a treia prin apariția făpturii iubite, asemuită cu zeița Diana, faimoasă în mitologie pentru puterea, grația atletică și frumusețea sa. De teamă să nu o răpească Eol, puternicul zeu al vânturilor, de la cele mai suave până la cele mai năprasnice, Eul liric pornește pe undele visării (subînțeles, cu viteză infinită) să-și salveze iubita întruchipată în zeița Diana.

Mit, realitate și vis se împletesc în versurile acestui poem neo-expresionist, dându-i cititorului satisfacția deplină a unei lecturi desprinsă parcă din povestirile fantastice ale Șeherazadei.

DRUMUL SPRE OAZĂ

Curgea peste vreme deșertul în zare

cu dunele-n valuri întinse sub cer,

părea universul din vis care moare,

rupând din adâncuri un ultim mister.

Pe aripa serii creștea nesfârșitul,

cu timpul curgând peste timp înapoi,

nisipul din dune-nghițea asfințitul,

plângeau nerostiri îngropate în noi.

Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,

plutind peste umbra uitărilor reci,

din creste de dune luciri de aramă

săreau dintre neguri pe stâncile seci.

Pe aripa nopții creștea dintr-odată

un dor nerostit, venind din trecut,

la marginea dunei părea că se-arată

o dâră de apă sub malul căzut.

Și oaza sub mal se ivea deîndată,

speranțe apuse simțeam renăscând,

vedeam că apari și tu neschimbată,

venind peste ape spre mine dansând.

Tatiana Dorina Popovici: Alcătuită din două strofe polimorfe și un catren, DRUMUL SPRE OAZĂ pune în evidență sintagma latină „Panta rhei” (Totul curge).

Prima strofă subliniază acest adevăr: „curgea peste vreme deșertul în zare/cu dunele-n valuri întinse sub cer”. Versul care impresionează puternic „cu timpul curgând peste timp înapoi” pune accentul pe depunerea stratului de nisip care „creștea nesfârșitul”. Depunerile, pe care un arheolog le-ar cataloga după epoci (epoca=timp), scot la iveală civilizații așezate în straturi. Tot așa „creștea nesfârșitul, cu timpul curgând peste timp înapoi”, nisipul din dune aflându-se într-un perpetuu mobile.

Comparația deșertului cu „universul din vis care moare,/ rupând din adâncuri un ultim mister” sugerează atât imensitatea deșertului, cât și misterul universului. La adăpostul serii „creștea nesfârșitul”, nisipul înghițind asfințitul în timp ce „nerostiri plângeau îngropate în noi”. Astfel apare Eul liric dual, sugerând că aceasta este o poezie de dragoste în care cuplul se lasă vrăjit de mister și de tăcere: „plângeau nerostiri îngropate în noi”.

Și strofa a doua este încărcată de mister: „ceva neștiut se ivea ca o tramă”. Comparația „ca o tramă” continuă și adâncește misterul, acel ceva ascuns, care „plutește peste umbra uitărilor reci”.

Dacă în prima strofa „pe aripa serii creștea nesfârșitul”, în strofa a doua „pe aripa nopții creștea… un dor nerostit, venind din trecut”. Iluzia „dâre de apă” este subliniată de verbul „părea”. Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (5)” →

Ionuț ȚENE: Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!

La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.

Traian Dorz s-a identificat cu viaţa primilor creştini la propriu, nu la figurat, şi a scris poezii de o naturaleţe creatoare şi de un sublim liric, şlefuit cu lacrimile durerilor şi încercărilor aspre ca piatra Sinaiului, care îl apropie de generaţia epocii sale, de suferinzii regimului totalitar: Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Radu Gyr sau Nichifor Crainic. Cei 17 ani de temniţe nu l-au răspus pe Traian Dorz, ci l-au înălţat spre cerul unei poezii mai bune, mai frumoase, aş spune chiar geniale. A memorat peste 200 de poezii în închisorile comuniste pe scoarţa memoriei, pe care le-a recitat comilitonilor în nopţile grele şi polare ale recluziunii. Într-o cunoscută poezie transcrisă în memorie pe sunetul cătuşelor, Traian Dorz îşi face autobiografia lirică:

S-a-ntipărit durerea pe chipul meu aşa
Că orice trăsătură mi-o strigă de departe…
Atît de-ndelungată, de cruntă-a fost şi grea
Că nu-i mai piere urma lăsată, pîn-la moarte.

Dar urma cea lăsată pe suflet mai amar
Îmi va zdrobi-amintirea, milenii parcă încă,
Cît de cumplit e răul, – căci urma lui de jar
Pe faţă şi pe suflet rămîne-aşa de-adîncă!

Treci, Doamne, peste toate lumină şi balsam,
Ştergînd amara urmă a feţei şi-amintirii,
Pe-ntreaga mea fiinţă de-a pururea să n-am
Decît întipărirea iertării şi-a iubirii!

Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.

La fel trec luni, trec anii, de parcă mii s-au dus, –
Cînd vom ieşi de-aicea, ah, cine ştie oare
Ce vom mai fi din gîndul ce zi de zi l-am pus!
Copiii noştri n-au avut ca alţi copii copilărie…

Şi fără vreme ne-au trecut
Cei dragi, zdrobiţi, în veşnicie!
… Sus credinţa însă, fraţii mei de pîine!
Pieptul încă-i tînăr chiar dacă-i slăbit,a fost şi mai rău ieri,

mai bine-o fi mîine,
Nu-i nimic pe lume fără de sfîrşit.
Mai vine-o zi cînd orice greu
Şi orice lacrimi vor fi-uitate,
Minunile lui Dumnezeu vin însă-atît de neaşteptate.

Lecţia lui Traian Dorz este să nu deznădăjduim, chiar dacă „Un lung tren ne pare viaţa”. Recuperarea memoriei şi, mai ales, recâştigarea liricii lui Traian Dorz este un comandament de critică literară, care răstoarnă valorile şi ierarhiile literare impuse de regimul comunist şi de inerţia post-decembristă. Modestia sa testamentară lirică, născută din Biserica luptătoare de pe „Corabia lui Noe”, lăsată viitorului de Iosif Trifa, nu trebuie să ne înşele ochiul vigilent şi critic. Poetul e plămădit dintr-o compoziţie telurică originară şi originală peste care a suflat talentul divin al unui popor ales de poeţi moşteniţi din cele mai îndepărtate adâncuri ale cerului.

Şi n-am fost floare răsărind din gras pămînt de seră,
Ci-odraslă din pămînt uscat, trudită şi stingheră,

de-aceea rodul meu sărac e plin de-amărăciune
Şi tot ce are bun în el e-un strop de rugăciune.

Continue reading „Ionuț ȚENE: Traian Dorz sau poezia noastră cea de toate zilele!” →

Voichița Tulcan MACOVEI: *Al.Florin Țene-CRONICARUL LITERAR ȘI ESEISTUL

Alexandru Florin Țene are peste 6000 de eseuri și cronici literare publicate de-a lungul timpului.

Ideile exprimate sunt extrem de profunde și demonstrează gândirea domnului Alexandru Florin Țene față de întreaga lume ce îl înconjoară!

Acestea ard cititorul, prin adevărul surprins și analizat!

Este dificil să pătrunzi în noianul de gânduri și idei exprimate în totalitatea lucrărilor, de aceea, ne-am străduit să sintetizăm pentru cititorul acestei cărți cele mai importante subiecte.

a) Probleme de Teorie Literară
b) Situația din viața literară a României începutului de secol XXI
c) Filosofia – baza dezvoltării literaturii și treapta de înțelegere a existenței sociale
d) Marea Unire de la 1918 și europenizarea literaturii române

a) Probleme de Teorie Literară

Incontestabil, domnul Alexandru Florin Țene este un om al literaturii. Nu un scriitor care scrie „cum îi vine”, ci care știe ceea ce scrie. Îmi aduc aminte de George Călinescu, criticul, istoricul literar și marele scriitor român care spunea că, pentru a deveni un bun critic literar, este bine ca tu însuți să fi experimentat toate genurile literaturii. Cu alte cuvinte, George Călinescu cerea criticilor literari ca, înainte de a „critica”, de a se pronunța asupra unei opere, să scrie el însuși literatură.

Considerăm că domnul Al. Florin Țene a respectat „rețeta” marelui critic literar al secolului XX. Este deosebit de plăcut să constatăm faptul că scriitorul este și un gânditor cu o viziune corectă asupra literaturii ca artă și asupra dezvoltării ei în timp. Acest lucru l-a ajutat, cu siguranță, să lege fenomenul literar de cel social, al lumii în care trăiește.

Cronicarul și criticul literar Al. Florin Țene pune preț, după cum însuși afirmă, pe valoarea morală a unei literaturi, pe care o consideră autoritară între celelalte valori. Domnia sa demonstrează acest lucru, prin analiza unor perioade îndelungate din istoria noastră literară. La nivel de istorie, Al. Florin Țene subliniază că, din păcate, opera creată nu este lăsată să ajungă în starea inițială la cititori. Intervin, de regulă, „mijloacele de informare și formare” care perturbează valoarea în sine a unei creații, determinând, deja, o oarecare opinie în rândul cititorilor. „Mulți autori sunt promovați, prezentați, impuși prin mijloacele de informare, astfel încât publicul ajunge adesea fascinat de o operă, despre care i se spune până la sațietate că e valoroasă. Opera devine valoroasă, în urma unui act de autoritate impusă. De fapt, așa s-a făcut și în trecut, prin sistemul public de învățământ, cu autorii ziși «clasici», bătuți în cuie, de parcă n-ar fi existat și alții de talia lor”. (Autoritatea valorii morale – 2013)

Fără nicio discuție, autoritatea morală este dată și susținută de autoritatea estetică a unei creații. Tocmai de aceea, Al. Florin Țene ține să sublinieze, în mai multe rânduri, că 25

opera literară valoroasă este aceea care se bazează pe folosirea măiastră a metaforelor. „Cartea sa «Metafore ce țin de mână ideile să nu rătăcească» este o mostră de eleganță a discursului despre Artă – arta ca prag al desăvârșirii operei umanității, al acelui timp prin care se treieră creatorii –, făcătorii de metafore. Fără hiatusuri în lucrătura textului pe care îl desăvârșește, Al. Florin Țene reușește splendida «țesătură» care susține paginile cărții (…). (Gabriela Petcu – 2013)

Sunt multe articolele în care abordează „unitatea operelor literare” în funcție de genurile acestora. Pentru argumentările aduse, autorul se sprijină pe numele unor mari teoreticieni și esteticieni din Literatura Română sau Universală: Benedetto Croce, Thomas Mann, cu exemplificări din mari scriitori, precum Milton, Camoes, Klopstock, tragedia franceză ori Renașterea italiană.

Cu responsabilitate vorbind, studiind cronicile, eseurile și volumele care analizează arta literaturii, vom fi surprinși de gândirea tranșantă, prin care domnul Al. Florin Țene desparte adevărul de neadevăr, consistența de inconsistență în toate domeniile analizate. Și, ca întotdeauna, exemplele sunt din scriitori români sau universali. Apare, astfel, analizat raportul dintre inteligență (rațiune) și elementul estetic, în viziunea asupra operei literare. „Inteligența și rațiunea nu fondează experiența estetică, dar nici nu le elimină. În unele condiții ea poate fi scoasă din conul de umbră în splendoarea luminii prin anumite convingeri, stimulată de idei”. (Opera angajează o conștiință, dar nu se confundă cu ea – 2011)

Cei care doresc să găsească explicații asupra acestor probleme, dar și asupra raportului dintre conștiința morală și conștiința estetică, pot afla studiind prezenta carte. „Limbajul artistic comunică și se comunică în același timp, precum marmura ce se dezvăluie pentru a-și arăta splendoarea sculpturii din interiorul ei. Acest fenomen se numește reflexibilitatea limbajului. Despre limbaj, întotdeauna se vorbește înlăuntrul lui, nu numai despre tot ce ne înconjoară, ori despre autor”. (Opera angajează o conștiință, dar nu se confundă cu ea)

Profunzimea discursului analitic este susținută și de gândirea unor mari filosofi, precum Kant sau Hegel. În orice context, acesta urmărește raportul operă-creator-cititor: „Cititorul nu se adresează operelor spre a se asigura că participă la artă, el se apleacă spre operă, pentru a încerca și trăi valoarea pe care o exprimă”.

În același discurs despre opera literară și efectul acesteia asupra cititorului, domnul Al. Florin Țene definește locul „eului” și raportul acestuia cu autorul, în funcție de genurile literare.

În căutarea și înțelegerea frumosului literar-artistic, se oprește asupra mai multor concepte artistice dintre care amintim „mitul Edenului” și „erosul ca artă”. Considerăm importante analogiile realizate între operele la care se face referință, precum și argumentația adusă din Eugen Simion, G. B. Vico, Eugenio Montale și alții. Totul pus sub semnul genialității creatorului! „Genialitatea, spunea Eugenio Montale, constă în a fi înțeles că elinul de altă dată corespunde cu «homo europaeus» de astăzi, și în a fi reușit să te scufunzi în acea lume ca și când ar fi fost a noastră”.

Cu siguranță problemele abordate devin interesante! 26

Continue reading „Voichița Tulcan MACOVEI: *Al.Florin Țene-CRONICARUL LITERAR ȘI ESEISTUL” →

Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement

D-na poetă Elena Armenescu, alături de alţi scriitori reprezintă cultura română în Mişcarea Mondială pentru Poezie. Această mişcare consideră că poeţii pot schimba lumea în bine, pot influenţa deciziile politice, pot determina realizarea unor constituţii pe principii umaniste, căci orice societate trebuie să aibă în centrul omul şi interesele sale, să nu fie dominată doare de goana după profit. Iată ce a spus d-na Elena Armenescu în interviul ce mi l-a acordat:

***

Ecaterina CHIFU: Stimată doamnă, sunteţi o poetă foarte bine cunoscută şi apreciată, membră a USR din anul 1998, cu multe volume publicate. Ne puteţi aminti câteva titluri?

Elena ARMENESCU: Privind activitatea literară, înainte de anul 1989, am participat şi obţinut două premii la concursul literar „Tudor Arghezi” şi în 1989 am debutat în revista „Luceafărul” cu poemul „Confluenţe”, apoi au apărut volumele: „Ferestrele somnului”, „Regatul ascuns”, „Exodul uitării”, „Dictatura iubirii”, „Strigăt spre lumină”, „Memoria statuilor”, „Joc tainic”, „Cântecul iubirii” (sonete), „Locul de lumină”, „De mână cu Orfeu”, „Insomnia căutării”, „Livada cuvintelor”, „Judecata animalelor” (poezii pentru copii), „Constelaţia inimii”… Am alcătuit şi editat antologii: „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (dedicată martirilor Sfinţii Mucenici Brâncoveni, 2014), „Unirea face puterea” (2018), „Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” (2019) şi volumul de proză „Gânduri de utrenie”. Am colaborat la revistele: „Luceafărul”, „Poesis”, „Contrapunct”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească” şi am acordat interviuri la radio, pe teme literare şi medicale.

Ecaterina CHIFU: Ce tematică abordaţi, care este universul creaţiei dumneavoastră?

Elena ARMENESCU: O tematică variată aşa cum este şi viaţa, cum este natura din jurul nostru din care ne inspirăm, iar unele scrieri – fie poezie ori proză – sunt chiar profunde, ca sufletul însetat de iubire şi cunoaştere.

Ecaterina CHIFU: Aţi înfiinţat „Fundaţia Mirabilis”. Vă rugăm să ne spuneţi care sunt obiectivele acesteia?

Elena ARMENESCU: Sunt mulţi oameni care fie din convingere (dintr-o profundă înţelegere a ideii, că, ce este natural este cel mai apropiat de structura noastră) fie că au urmat un tratament alopat îndelungat fără rezultate sau cu rezultate apreciabile, dar nu mai pot urma tratamentul respectiv, din cauza unor fenomene secundare ori intoleranţă sau sunt alergici la medicamente, se adresează celor care practică metode tradiţionale, neconvenţionale, adică nouă, celor care practicăm o medicină biofuncţională, holistică. Obiectivul nostru a fost de a implementa metodele terapeutice nemedicamentoase cu rezultate certe, în cele mai frecvente afecţiuni, constatate în practică la cabinetul „Fundaţiei Mirabilis”, pe o perioadă de cinci ani, din care enumăr câteva: apifitoterapia, reechilibrarea energetică integrală, acupunctură, electropunctură, masaj terapeutic, bioterapie, chiropraxia, reflexoterapia, aromaterapia, relaxare prin meloterapie, dietoterapie individualizată pe boli şi grupe sanguine stabilită de specialişti în nutriţie, spiritualizare, prin convorbiri individuale, recomandarea lecturilor benefice stării de sănătate corporală şi mentală, evitarea factorilor perturbatori psihici sau de mediu (umiditate, frig, poluare etc).

Ecaterina CHIFU: Prin fundaţia pe care o conduceţi, faceţi parte din cluburile UNESCO şi prin activităţile organizate în Bucureşti şi în ţară din Mişcarea Mondială a Poeţilor. Vorbiţi-ne, vă rog, de ecoul literaturii române pe plan internaţional!

Elena ARMENESCU: Sunt de fapt două lucruri diferite care au în comun dragostea faţă de semeni. Mă voi referi în primul rând la „Fundaţia Mirabilis” care face parte din Cluburile UNESCO din România. Este o fundaţie pentru Medicină Alternativă Transdisciplinară care îşi propune să adune, sintetizeze, dezvolte, promoveze şi să facă totodată cunoscute totalitatea izvoarelor şi cunoştinţelor legate de vechile metode medico-terapeutice practicate de-a lungul vremurilor pe teritoriul României. Mă refer la cele zamolxiene, cunoscute şi peste hotare. „Fundaţia Mirabilis Club UNESCO” organizează anual simpozioane naţionale de medicină alternativă şi complementară ajunse la cea de a XXIII-a ediţie. Medicina holistică încearcă prin toate mijloacele, să întărească energia vitală, astfel încât, după declanşarea bolii, să aducă organismul într-o stare de echilibru cât mai apropiată de normalitate, adică de starea de dinaintea îmbolnăvirii. O abordare holistică presupune că există o forţă vitală (energia Qi) în fiecare pacient şi că aceasta este singura capabilă să determine restabilirea echilibrului. Acum să vă precizez şi despre „Mişcarea Mondială de Poezie” (WPM). Proiectul „Word Poetry Movement” a fost iniţiat în Medellin, Columbia. Această mişcare a fost înfiinţată în contextul reuniunii mondiale a directorilor de la 37 de festivaluri internaţionale de poezie, care a avut loc la Medellin, Columbia, în perioada 4-8 iulie, 2011. Acolo, au discutat legătura dintre poezie şi pace, reconstituirea spiritului umanist, recuperarea naturii şi reconcilierea cu omul, unitatea şi diversitatea culturală a popoarelor, sărăcia materială şi justiţia poetică, precum şi posibile acţiuni în favoarea globalizării (extinderii) poeziei. Unul dintre scopuri este includerea celor mai puternice festivaluri internaţionale de poezie, poeţi, şcoli de poezie şi publicaţii tipărite şi virtuale, pentru a spori cooperarea reciprocă şi pentru a energiza vocea individuală şi colectivă a poeziei, în epoca noastră. Datorită naturii poeziei, „Mişcarea Mondială de Poezie” susţine şi va sprijini întotdeauna gândurile, acţiunile şi măsurile care pot contribui la pacea mondială, apărarea oricărei vieţi pe pământ, dezvoltarea durabilă a unei lumi noi, restaurarea frumuseţii, demnităţii şi adevărului, în procesul unei consolidări persistente a prezenţei poeziei în societatea contemporană din întreaga lume. Eu şi alţi poeţi români ca Ioana Trică, Victoria Milescu, Paula Romanescu ş.a am aderat la această mişcare. Eu organizez trimestrial seri de poezie şi muzică, lecturi publice, conform programului iniţiatorilor.

Ecaterina CHIFU: Prezentaţi-ne, vă rugăm, Proiectul „POESIS”?

Elena ARMENESCU: Am gândit un proiect românesc, prin înfiinţarea unui CLUB LITERAR ARTISTIC „POESIS” care presupune întâlnirea lunară a creatorilor de artă (poeţi, muzicieni, pictori), a actorilor şi artiştilor care, în mod profesional, recită ori cântă vocal sau la diferite instrumente, în mijlocul expoziţiilor de pictură care încântă ochiul – adică stimulăm organele de simţ (văz, auz) ca, prin intermediul lor, starea emoţională să fie declanşată, să se creeze emoţie, de dorit pozitivă, înălţătoare, extrem de benefică evoluţiei noastre spirituale. Sper că aceste întâlniri vor reprezenta totodată o modalitate de emulaţie pentru creatori şi interpreţi.

Ecaterina CHIFU: Poeziile dumneavoastră au apărut şi în antologii?

Elena ARMENESCU: Da, sunt incluse în multe antologii, de pildă: „Antologie de Poezie” (Editura Arhip Art, Sibiu, 2010); „Lira în patru puncte cardinale”, (Editura med Publishers, 2012, 2014, 2015), „Simbioze lirice” (vol I, IV, X) (Editura Anamarol, 2014), „Poeţi români slăvind Dumnezeirea” (Editura Mirabilis); „Poètes, vos papiers” (Editura Tipo Moldova); „Să ningă peste inimi Continue reading „Ecaterina CHIFU: Interviu cu poeta Elena Armenescu – membră în Mişcarea Mondială pentru Poezie/Word Poetry Movement” →

Al. Florin ŢENE: Academician prof.univ.dr.Ștefania Kory Calomfirescu – o viață de om în slujba sănătății omului

La începutul anului acesta am primit, printr-un comisionar, de la doamna academician cartea “Ștefania Kory Calomfirescu- O viață pentru medicină și beletristică medicală “ semnată de Rodica Jeican și Liviu Matcău, volum apărut la Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020, având ca dedicație olografă”Domnului Al.Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor, cu stimă, recunoștință și cu drag rămâneți în sufletul meu. ss. Ștefania Kory Calomfirescu, 26 feb.2020” .

Citind cartea despre doamna profesor, mi-am adus aminte de aforismul lui Ion Biberi, care spunea:”Spitalul este locul unde unii oamenii încep să moară încă din timpul vieţii”. Însă cunoacând viața doamnei Ștefania Kory Calomfirescu dedicată sănătății omului, mi-am dat seama că aforismul este doar o glumă proastă.

Cartea se deschide cu” Prefața” semnată de prof.dr.Dafin F. Mureșanu, având un “Cuvânt înainte” de dr.Rodica Jeican, medic primar psihiatru, doctor în Științe Medicale, și o “Introducere” de prof.univ.dr.Liviu Matcău, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale, acestea formând o paletă policromă ce exprimă aprecierile față de întreaga viață și activitate a doamnei academician Ștefania Kory Calomfirescu, membră a multor organizații științifice și culturale din țară și străinătate, inclusiv fiind membră în Liga Scriitorilor Români. După aceste pagini introductive, în care se stipulează că printre multiplele premii primite se află și medalia “Virtutea literară “și Trofeul “Gib I. Mihăescu “, acordate de Liga Scriitorilor Români, se află motto-ul semnat de Ștefania Kory Calomfirescu”Medicina nu este o profesie, fiindcă ea este o nobilă misiune de a ajuta oamenii în suferință “, cuvinte ce exprimă întreaga sa dăruire, de-o viață, sănătății oamenilor.

Volumul, semnat de cele două personalități medicale, ce cuprinde în cele 428 de pagini, 4 capitole, se deschide cu un amplu capitol”O viață pentru medicină și beletristică medicală “ care înserează, încă de la primele rânduri, frazele scriitorului și jurnalistului Al.Florin Țene care spunea: “…doamna Profesoară Ștefania Kory Calomfirescu a fost sărbătorită în data de 19 februarie 2011 ca “Senior al Cetății Clujului, într-un cadru festiv al Balului Operei Române din Cluj-Napoca, sub genericul “Paris, mon amour. “ La aceea data doamna academician avea 72 de ani și era răsplătită spiritual pentru o muncă plină de dăruire, talent și pasiune în strădania domniei sale în slujba sănătății omului, și a culturii naționale.

Din paginile autobiografice ce cuprind mărturisirile sincere ale doamnei doctor, aflăm că s-a născut în 31 iulie 1938 în orașul Drobeta-Turnu Severin din județul Mehedinți, având părinți, tată-l cu origini în Rm.Vâlcea și mama Karolina, născută în Viena, capitala Austriei, În mărturisirea sa aceasta spune că mai are un frate Nicolae, profesor de limba română, membru în Uniunea Scriitorilor din România. Descoperim în descrierea orașului natal cuvinte încărcate cu mierea duioșiei, ce exprimă dragostea față de locurile unde a văzut lumina zilei.Am spus-o de mai multe ori, că omul, indiferent la ce vârstă se află, se întoarce la origini datorită primei înghițituri de aer pe care o inspiră la naștere.Datorită acestui fapt, Ștefania Korii Calomfirescu se întoarce fizic și spiritual la locurile natale.

Profesoara dr.Ștefania Kory Calomfirescu este, neîndoielnic, o personalitate luminată a Școlii Medicale Clujene și a Neorologiei românești. Pot să subliniez că numele domniei sale stă alături de marile nume ale medicine naționale, ca: Profesor Iuliu Hațieganu, Valeriu Bologa, Victor Papilian, Ion Goia, prof.dr.Crișan Mircioiu, Florea Marin. Gheorghe Marinescu, prof. Ion Minea, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Constantin Popa etc, despre care a scris studii ample, numărându-se în mii de pagini.

La pensionare, în 1 octombrie 2003, doamna prof.dr.Ștefania Kory Calomfirescu a primit atât “Diploma de excelență pentru întreaga activitate didactică și științifică “, cât și medalia “Iuliu Hațieganu “ din partea Universității de Medicină și Farmacie “Iuliu Hațieganu “ din Cluj-Napoca.

Făcând o scurtă retrospectivă a activității acestei personalități pot să scriu că doamna profesoară, după absolvirea Facultății de Medicină Generală a Universității de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca , a luat doctoratul cu specialitatea în Neurologie în 1974, iar în 1996 a obținut, prin concurs, titlul de profesor universitar și șef de Clinică și de Catedră, iar din anul 2003, după pensionare, a rămas profesor universitar consultant, conducător de doctorate în cadrul Universității pe care a absolvit-o cu mulți ani în urmă. Dânsa deține două certificate de inovator referitoare la terapia afazei, adaptând pentru limba română textul WAB la bolnavii cu afazie, în cadrul AVC.

Profesor dr.Ștefania Kory Calomfirescu este membră în Academia de Științe din România, membru fondator și redactor șef al revistei ACTA NEUROLOGICA TRANSILVANIAE, membru în fundația OCTAVIAN FODOR; membru în colegiul de redacție al revistei CLUJUL MEDICAL, al JURNALULUI DE AFAZIOLOGIE, membru peer rew INFORMATICA, membru al Association of Awerican Publishers, membru al international Biographical Center Cambridge,este vice-președinte al Comitetului de Istorie și Filozofie în Știință și Tehnică, filiala Cluj, de pe lângă Academie Română.Datorită activității sale doamna doctor este prezentă în zeci de dicționare din țară și străinătate.

A publicat numeroase cărți despre viața și activitatea distinșilor medici celebri din țara noastră, fiind unul din puținii istoriografi care s-a aplecat cu acribie asupra medicinei naționale.Sunt pagini întregi, în cartea de care facem vorbire, cu relatări despre aceste cărți, găsindu-se reproduse și coperțile acestora. “Cartea trebuie să fie un spărgator de gheață care distruge marile înghețate dinăuntrul sufletelor noastre”,spunea Franz Kafka, înțelepciune ce se poate aplica numeroaselor cărți semnate de Ștefania Kory Calomfirescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Academician prof.univ.dr.Ștefania Kory Calomfirescu – o viață de om în slujba sănătății omului” →

Voichița Tulcan MACOVEI: Al.Florin Țene și piesele lui de TEATRU*

Teatrul a fost considerat întotdeauna „o tribună de luptă” împotriva moravurilor societății. Chiar și în vremurile noi, prin șansa de a fi reprezentat pe scenă, dramaturgul poate ținti anumite lucruri pe care autorul le are în vedere. 22

Al. Florin Țene a abordat și acest gen literar, scriind cinci piese de teatru, dar și cronici teatrale (Un teatru cât o inimă; Arca lecturii).

Întrebat ce anume l-a determinat să scrie teatru, autorul ne-a spus că a fost atras, de la început, spre această formă de exprimare și expresie. Mărturisește că, „încă în timpul liceului, mi-a venit ideea să scriu o piesă într-un act pe care s-o joc cu colegii de cenaclu. Astfel am scris prima mea piesă de teatru, într-un act, intitulată «Elevul de la fereastră”. Avea șase personaje. Eu am jucat rolul principal, am fost regizor și scenarist”. În aceeași mărturisire (2018) spune despre teatru, lărgind sfera de percepere a importanței dramaturgiei în relația autor-cititor-spectator: „Dramaturgia este mai mult decât literatură. Textul scris este adus în viață, ideile prind contur pe scenă, prin actori și pot fi înțelese de spectator. Piesa de teatru oglindește viața care se desfășoară în timp real. Ca dramaturg, am ales situații din istorie, din viață, și am încercat să le dau sens prin dialog. Concentrația ideilor în dialog are o mare importanță. Acesta înlocuiește, în mare parte, textul dintr-o narațiune. Este o virtuozitate din partea dramaturgului, care, prin replicile piesei, înlocuiește descrierile din narațiune”.

Cele cinci piese au ca tematică prezentul social-politic al epocii comuniste și trecutul istoric al patriei. Dintre acestea, Vă somez, domnule doctor ni se pare o dramă cu o construcție deosebită. Întâlnim suprapunere de planuri și de personaje, acestea evidențiind realitățile ideologice, sociale și politice ale epocii comuniste. „Compoziția piesei este novatoare. Privirea analitică a autorului se divide în foarte multe unghiuri, care surprind secvențe temporale și spațiale ce se unesc într-un întreg: satul românesc dominat de prefacerile comuniste sub coordonarea Partidului Muncitoresc Român. Tehnica inserției suprapune timpurile acțiunii într-un interval de câțiva zeci de ani, personajele regăsindu-se și ele sub alte ipostaze, ce scot în evidență camelionismul spiritual al unora dintre ele”. (Voichița Tulcan Macovei)

Conținutul se concentrează asupra unei familii de intelectuali care se luptă, singură, cu puterile statului comunist. Numele acesteia, „Roșianu” amintește de un pseudonim al autorului, sugerând că lupta reprezintă tocmai confruntarea familiei Țene cu tarele regimului comunist. Piesa rămâne, peste generații, un grăitor exemplu al opoziției dintre o lume „securistă și securizată” și gândirea sinceră și deschisă a tinerilor (intelectuali), încrezători într-un viitor democratic al țării lor! Prin mesaj, credem că piesa este deosebit de actuală, binevenită a fi montată, astăzi, pe scena teatrului românesc!

Dramele cu conținut istoric alcătuiesc volumul „Epopeea română” și sunt: Florile Sarmisegetusei, Cozia și O statuie tulbură speranța.

Cititorul poate fi uimit de faptul că un scriitor al mileniului III creează (sau recreează) epopee, specie literară aparținând literaturilor antică și și clasicistă. Este un indiciu care susține vocația gânditorului și a scriitorului Al. Florin Țene de a crea opere durabile, care să aibă în centru marile teme ale literaturii. Astfel, în cinstea Centenarului Marii Uniri (2018), Al. Florin Țene a dat literaturii române o epopee dedicată poporului nostru, în care fixează trei momente fundamentale din istoria sa: crearea poporului român, lupta voievodului Mircea cel Bătrân pentru Independență, îngemănată cu realizarea sfintei mănăstiri de la Cozia și lupta dintre bine și rău din perioada comunistă. 23

Dramele în versuri Florile Sarmisegetuzei, Cozia, O stafie tulbură speranța au apărut în volumul cu titlul simbolic „Visul alb” alături de 11 povestiri la editura „Napoca Star” din Cluj.

Respectând trăsăturile epopeii, dramaturgul Al. Florin Țene folosește „armele artistice” ale acestei specii literare, adaptându-le actelor și scenelor teatrale. Transmite sentimente înălțătoare față de istoria neamului românesc, creează personaje mărețe, care învie sau dublează personalități istorice. Cele trei piese de teatru scrise în versuri, refac trei din momentele de răscruce ale istoriei poporului nostru, prilej pentru autor de a apela la mitologie, istorie, basm, filosofie.

Florile Sarmisegetuzei aduce înaintea cititorilor o viziune nouă asupra războaielor daco-romane, una mitică, poetică. Autorul pune față în față cele două puteri, Dacia și Roma, fără a insista asupra războaielor încrâncenate, pentru că, în fapt cele două cetăți și-au împletit istoriile, creând una nouă. Dimpotrivă, sentimentele care animă personajele sunt acelea de iubire, renunțarea la scopurile personale, dragostea de țară și de oameni, o perspectivă măreață asupra viitorului poporului român. Piesa rămâne peste generații un model al echilibrului și al unității unui popor. Modelul este țara Daciei care se descoperă mileniului III prin frumuseți de basm, prin peisaje și bogății, rămase pentru stăpânire noului popor.

Continue reading „Voichița Tulcan MACOVEI: Al.Florin Țene și piesele lui de TEATRU*” →

Olimpia MUREȘAN: Apariție editorială

A apărut cartea „Vasile Robu, un eminent și devotat învățător al satului românesc din Transilvania”– scrisă de Înalt preasfințitul părinte IRINEU-Arhiepiscop al Alba Iuliei la Editura Reîntregirea-Alba Iulia, 2020. Această carte va fi lansată la Băsești în data de 2 august ac. după oficierea Sfintei Liturghii.

După Sfânta Liturghie, se va face Parastasul de 101 ani și de 50 de ani de la trecerea la cele veșnice a doi mari bărbați ai Băseștilor, Tribunul George Pop de Băsești și învățătorul Vasile Robu. Este un eveniment de mare înălțare spirituală; sâmbătă se va vizita Casa Memorială „George Pop de Băsești” de către oaspeții care vor veni din Alba Iulia- iar duminică ne vom aduce aminte după Sfânta Liturghie de marii noștri patrioți care au trăit, au luptat și au reprezentat poporul român în vremuri de restriște.

Învățătorul Vasile Robu a fost un eminent pedagog de vocație și de suflet, care „nu numai le-a oferit contemporanilor săi lumina cărții, dar i-a și învățat cum să trăiască.”-așa cum afirmă Înaltpreasfințitul Irineu în prologul cărții. Voi aminti că părinții dnei. Cedică Georgeta-Safta și Vasile Robu au fost și învățătorii părinților episcopului, de aceea Înaltpreasfințitul părinte-Irineu-scriind această carte- aduce un omagiu atât premergătorului George Pop de Băsești-„bătrânul neamului” , cât și dascălului inimos și patriot care a fost Vasile Robu.

Satul Băsești –situat în Țara Codrului a făcut parte din marele regat al regelui Burebista; urmărind istoria mai veche și mai nouă aflăm că în anul 1914 satul avea peste 1000 de locuitori români, la care se mai adăugau vreo 20 de maghiari și 119 evrei; între români și cei de altă etnie și credință religioasă erau relații bune și armonioase; bășeștenii au o mândrie legitimă pentru că în satul lor a trăit un ilustru bărbat-nobilul George Pop de Băsești care a fost timp de nouă ani deputat în Parlamentul de la Budapesta, a fost membru al Asociației Astra, președinte P.N.R.-și memorandist, devine „conducătorul politic al Sălajului și mentorul spiritual al tuturor manifestărilor și acțiunilor organizate în lupta pentru drepturile politice legitime ale poporului român; la 2 decembrie la Alba Iulia a fost ales Președinte al Marelui Stat Național- iar la încheierea ședinței, îi mulțumește lui Dumnezeu care ne-a ajutat să se înfăptuiască actul măreț al Unirii și, apoi încheie cu aceste memorabile cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău în pace, că am văzut mântuirea neamului meu!”

Ilustrul educator și dăltuitor de caractere umane Vasile Robu a văzut lumina zilei la 3 ianuarie 1898 în satul Oarța de Jos județul Sălaj –fiind primul din cei zece copii ai învățătorului harnic și exigent Petru Robu și ai credincioasei Maria Robu. După terminarea școlii e numit învățător la Băsești în 1921 iar în 1924 a venit în sat ca învățătoare pe postul al doilea o tânăra Safta Zugravu –care va deveni soția lui-având împreună șase copii. Muncea la școală, muncea în gospodăria proprie destul de mare-ca un țăran spre a asigura familiei sale cele trebuincioase, cum se spunea era un intelectual rafinat și un gospodar destoinic, din nefericire în 1940 e silit să plece trecând granița în România, va funcționa din 1941 ca director al Școlii primare mixte din Popești-Leordeni, în 46 se reîntoarce la Băsești unde a fost primit cu entuziasm. Nefiind pe placul comuniștilor în 1950 se mută la școala din Mânău-unde va funcționa ca dascăl până în 1958-când se va pensiona. La un an de la pensionare, la vârsta de 61 de ani a fost arestat și condamnat politic-fără a fi vinovat-așa cum se va constata mai târziu. Astfel, dascălul nevinovat a fost plimbat pe la închisorile din Baia Mare, Satu Mare, Botoșani, Jilava, Gherla și Aiud-când nimeni din cei dragi nu puteau să-l vadă; în 1964 a fost eliberat fiind slăbit și bolnav, fiind verificat dosarul- se constată că hotărârea de condamnare este „netemeinică și nelegală”-în 1970-Vasile Robu a trecut în lumea veșniciei la 72 de ani-fie-i odihna binecuvântată! Timp de 23 de ani cât a slujit în Băsești a fost un model de comportament și abnegație față de aproapele-atât la școală-cât și în familie. Pe toți i-a învățat să prețuiască munca și să fie oameni de caracter.

Asemenea marelui pedagog român Simion Mehedinți, dl. învățător Robu era convins că „școala este singura cale pentru înălțarea unei societăți omenești, în orice fază s-ar afla”. Asemenea fizicianului german Albert Einstein-(1955)- învățătorul Robu înțelegea că „valoarea unui om rezidă în ce dă el, nu în ceea ce este capabil să primească.” de aceea a rămas în memoria colectivității sătești ca o flacără mereu vie care a avut o mare influență nu numai în educarea tinerelor vlăstare, ci și ca orientate culturală, socială și practică.

După realizarea Marii Uniri, bășeștenii se vor bucura de darul sfânt al libertății și al unității având în frunte pe învățătorul Vasile Robu-un om harnic și un patriot înflăcărat. Sătenii își amintesc cu drag de eroii care s-au jertfit pentru reîntregirea neamului, aceasta manifestându-se și prin înălțarea în grădina școlii a Monumentului Eroilor în anul 1934-la inaugurarea căruia Vasile Robu, dascălul satului a prezentat un program artistic de mare vibrație patriotică, se sărbătorea ziua națională la 10 mai-iar cei mai în vârstă din Băsești își amintesc cum „elevii erau îmbrăcați în costume populare, băieții purtând tricolorul la brâu și în diagonală, la serbări recitau poezii, intonau cântece dedicate regelui Mihai și se ospătau cu mâncăruri țărănești.” Viața celor din Băsești a prosperat, învățătorul înființând în 1936 o cooperativă școlară și o farmacie școlară, iar în 1938-Cantina școlii pe care a condus-o până în 1940. Dascălul mărturisește că a fost membru permanent în Consiliul comunei Băsești în perioada 1921-1040 „căreia-zice el-cred că i-am făcut cele mai bune servicii posibile”. Din păcate, după Dictatul de la Viena când Transilvania de Nord este aruncată în brațele Ungariei hortiste-învățătorul cel bun este nevoit să părăsească satul și să se refugieze în România împreună cu familia sa., va reveni în 1946 și își va relua activitatea cu pasiune până în 1950 căutând să vindece toate rănile trecutului.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Apariție editorială” →

Voichița Tulcan MACOVEI: Alexandru Florin ȚENE – EPOPEEA ROMÂNĂ (2018)

„Mai există astăzi Patriotism? Dacă da, cum se manifestă acesta în Literatură?” (Vtm)

Să mai creezi astăzi, în 2018 epopei, epopeea fiind o specie literară clasică specifică literaturii antice, poate părea o fantezie…

Poate chiar este!

Nu și pentru domnul Alexandru Florin Țene, scriitor plurivalent, cu idealuri donquijotise în suflet!

Dar, între nepăsare, indolență sau acceptarea primatului modei oricărui timp și arta cu ideal, lupta pentru acesta, ce anume este mai valoros? Întrebare fără răspuns.

Oricum, Al. Florin Țene a dat literaturii noastre în anul Centenarului României, o epopee dedicată poporului nostru, în care fixează trei momente fundamentale din istoria neamului: crearea poporului român, lupta voievodului Mircea cel Bătrân pentru Independență, îngemănată cu realizarea sfintei mănăstiri de la Cozia și lupta dintre bine și rău din perioada comunistă.

Este vorba de dramele în versuri FLORILE SARMISEGETUZEI, COZIA, O STATUIE TULBURĂ SPERANȚA apărute în volumul cu titlu simbolic „Visul Alb”, alături de 11 povestiri, la editura Napoca Star din Cluj.

Pentru a realiza o succintă prezentare a acestor drame istorice, este nevoie să ne întoarcem la ideile curentului literar teoretizat de autor, proglobmodernul, prin care, într-un mod firesc, îndeamnă scriitorii, artiștii României să nu uite adevăratele valori ale literaturii române, temele centrale care au ridicat-o printre celelalte literaturi ale lumii.

Sigur, dl Țene este fidel celor exprimate.

Cele trei piese de teatru scrise în versuri, refac trei din momentele de răscruce ale istoriei poporului nostru, prilej pentru autor de a apela la mitologie, istorie, basm, filosofie, construind mesaje și idei înălțătoare.

„Florile Sarmisegetuzei” aduce înaintea cititorilor o viziune nouă asupra războaielor daco-romane, una mitică, poetică. Autorul pune față în față cele două puteri, Dacia și Roma, fără a insista asupra războaielor încrâncenate, pentru că, în fapt cele două cetăți și-au împletit istoriile, creând una nouă. Dimpotrivă, sentimentele care animă personajele sunt acelea de iubire, renunțarea la scopurile personale, dragostea de țară și de oameni, o perspectivă măreață asupra viitorului poporului român.

Dacia se descoperă mileniului III prin frumuseți de basm, prin peisaje și bogății tentante pentru Roma și ostașii săi. Dacii sunt surprinși ca adevărați viteji, gata să-și dea viața pentru neam. Folosindu-se de antiteză, dramaturgul pune față în față cele două puteri: „Oamenii din Dacia se nasc deja bătrâni și grăbiți- Cu mâna pe scut și pe suliți. – Țara ta, străine, poate e mai senină.- Seninul îl porți în privirea-ți de lumină.”

Peste tot, răzbate iubirea de oameni, de țară și de neam. Al. Florin Țene imaginează ingenios contopirea celor două popoare. Iată cum, în 2018 domnia sa a păstrat, mai presus de cruntele „războaie dacice”, IUBIREA, prin care Licinius, un general roman zămislește cu Dochia, fata regelui Decebal, prima „floare a Sarmisegetuzei”, primul vlăstar al viitorului popor român. Pe Ionuț, nume cum nu se poate mai bine ales, reprezentând preferința dintotdeauna a românilor, dar și religia creștin-ortodoxă.

Piesa insuflă dragoste de patrie și îndeamnă, peste mii de ani, la toleranță, înțelepciune și iubire, în defavoarea vrajbei, a urii sau a războaielor. Din aceste sentimente profund omenești se nasc și reflecțiile autorului care sunt presărate, printre rânduri, îndemnând la armonie și înțelegere între oameni, între popoare. „Nepotrivite sunt blestemele cu anii tinereții- Ce izbucnesc în muguri, în primăvara vieții…”.

Drama „COZIA” pășește, în timp, într-o nouă etapă istorică a poporului român, deplin format, dar greu încercat de dușmanii turci, cărora marele domnitor patriot Mircea cel Bătrân, se străduiește să le facă față.

Continue reading „Voichița Tulcan MACOVEI: Alexandru Florin ȚENE – EPOPEEA ROMÂNĂ (2018)” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (4)

„Suntem ceea ce ne amintim” (Nichita Stănescu)

Cele trei poeme alese pentru dialogurile de astăzi se află sub incidența acestei cugetări a lui Nichita Stănescu. Au fost publicate în volumul de versuri FATA MORGA, Ed. ePublishers, București, 2016.

ULISE

Ce faci atâtea nopţi fără mine

prea neuitata clipei ce vine?

O, cum te leagănă gândul meu singuratic,

fir nevăzut în stratul freatic!…

Cum caut umbra chipului tău care piere,

pe holuri de vis, cu false unghere,

iar răsuflarea-mi străină se curmă

pe ultima uşă trântită în urmă !…

Pereţii ovali se-ntorc în oglindă –

vor în ghiocul lor să mă prindă,

și gânduri nătânge plutesc prin odaie,

în cioburi de visuri rebele mă taie.

De unde te ştiu şi câţi ani trecură

în urbea în care norocul se fură?

Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,

în şopul ornat cu lucruri străine?

Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte

și cum se mai vinde sticla de lapte?

Ce mobile noi se mai urcă pe scară?

Nici nu mai știu, e iarnă e vară…?!

O clipă se leagănă gândul alene,

pe punte Ulise, vrăjit de sirene,

adoarme cu mâna în barba-i ţepoasă

și visul îl poartă departe, spre casă.

Vis rătăcit prin hăuri flămânde…!

Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?

Tatiana Dorina Popovici: Inspirată de eroul lui Homer, personajul mitic Ulisse, poezia lui Corneliu Neagu prezintă un erou modern care, la fel ca cel mitic, se afla departe de casă și de familie.

Poezia începe cu o interogație retorică care te duce cu gândul la Penelopa, soția credincioasă a eroului Ulisse. Întocmai ca și eroul mitic, Eul liric își trimite gândul spre iubita de acasă. Timpul scurs de la plecarea sa estompează chipul acesteia: „Caut umbra chipului tău care piere,/ pe holuri de vis, cu false unghere.” Amestec de elemente reale (holuri, pereți ovali, oglindă, ușă trântită etc) cu elemente ale visării (ghiocul, care sugerează vraja, gânduri nătânge, cioburi de visuri etc) poezia poate fi încadrată în curentul literar expresionist-oniric.

Strofa a doua începe tot cu o interogație retorică: „De unde te știu și câți ani trecură”, menită să marcheze trecerea timpului departe de casa aflată într-o urbe. Toate interogațiile următoare pun în evidență transformările în plan social și interesul manifestat de Eul liric pentru tot ceea ce a lăsat în urmă poetul. Astfel prețul darurilor din vitrine, numărul doctorilor în științe exacte, prețul sticlei de lapte etc. se referă la realitatea socială, așa cum a lăsat-o poetul la plecarea sa în lunga călătorie spre tărâmuri îndepărtate. Atât de implicat în visare, Eul liric pierde noțiunea timpului astfel încât „nici nu mai știa, e iarnă e vară…?”

În ultima strofa revine visul. Ca și eroul lui Homer, eroul lui Corneliu Neagu „adoarme pe punte, vrăjit de sirene”. Cu mâna în barba-i ‚țepoasa” încheie călătoria imaginară. Dar își dă seama că nu mai știe „unde-i e casa și țara” Ultimele cuvinte ar putea fi interpretate ca o simplă întrebare, dar și ca „valuri ale vieții” ce poarta destinul uman.

Poezia „Ulise” este o îmbinare între vis, realitate și mit în care „gândul mereu singuratic” devine un „fir nevăzut în stratul freatic”.

Din punct de vedere al realizării artistice, poezia este bogat ornamentată cu epitete, metafore (holuri de vis, false unghere, barbă țepoasă, vis rătăcit), inversiuni, interogații retorice etc.

Impresia puternică pe care a lăsat-o călătoria lui Ulisse i-a inspirat pe William Shakespeare (Troilus și Cressida), Nikon Kazantzakis (Odiseea, o continuare modernă), James Joyce(Ulisse), Derek Walcott (Omeros), Ilarie Voronca (Ulise), Corneliu Neagu (Ulise)…

Corneliu Neagu: Am afirmat, mai ales în documentele scrise, că am început să scriu literatură, în particular poezie, după pensionare. Riguros vorbind, primele poezii datează de la începutul perioadei algeriene, toamna anului 1983. Am scris atunci cinci poezii pe care le-am pus în scrisorile expediate soției mele Liliana-Mihaela. S-a gândit să arate modestele mele creații lirice unei poete, cu pretenții de mare cunoscător în ale literaturii, adeptă ferventă a „noului tip de poezie”, gen reportaj, din care figurile de stil, cu deosebire metafora, fuseseră alungate cu înverșunare. După o lectură grăbită, semn că își pierde timpul cu ceea ce nu trebuie, arborând un aer de superioritate, i-a spus soției mele că „nu este ceea ce se cere în ziua de azi”. Că stilul meu este vetust, reminiscență a sfârșitului de secol XIX. Îmi amintesc că nu am fost prea tulburat de acest verdict. Mi-am consacrat întreaga energie elaborării cursurilor în limba franceză și documentării în biblioteca universității, care deținea comori științifice de negăsit în România acelor ani. Această documentare mi-a permis să-mi formez o nouă viziune asupra științei și tehnologiei, care își va arăta roadele, cu deosebire, după schimbarea regimului politic din România, începând cu evenimentele dramatice din decembrie 1989.

Poemul ULISE, scris la vremea aceea, a rămas aproape neschimbat în versiunea publicată în volumul FATA MORGANA, Ed. ePublishers, București, 2016. Din punct de vedere structural, poemul este alcătuit din trei stofe polimorfe, inegale ca număr de versuri și cu tematici diferențiate. Prima strofă începe cu o invocare a femeii iubite rămase acasă. Invocarea se face cu o interogație directă, având un conținut emoțional foarte puternic „Ce faci atâtea nopţi fără mine/

prea neuitata clipei ce vine?”. Discursul liric se continuă cu o declarație de dragoste din care transpar însingurarea, dezorientarea și dorul năucitor revărsate asupra Eului liric: „O, cum te leagănă gândul meu singuratic,/ fir nevăzut în stratul freatic!…”. Cele două perechi de versuri introductive prefigurează descrierea stării de anxietate și dezorientare a poetului într-o altă lume, într-o altă cultură.

Poetul caută umbra iubitei „pe holuri cu false ungere”, „printre pereții ovali ce se-ntorc în oglindă”, vrând parcă să-l prindă ca într-un ghioc malefic. În această atmosferă sumbră, gândurile poetului „plutesc prin odaie” printre „cioburile de visuri” dintr-o realitate paralelă. Întreaga descriere de la finele primei strofe evocă, de fapt, un univers al singurătății și înstrăinării, într-o lume complet necunoscută.

În strofa a doua, muza Eului liric îl readuce pe poet în patria natală unde, prin interogații succesive adresate femeii iubite, descrie, de fapt, atmosfera sumbră a anilor 1980, marcați de sărăcie, privațiuni și inechități sociale – un tărâm unde „norocul se fură”. Întrebările directe, de genul „Ce daruri de preţ mai sunt prin vitrine,/ în şopul ornat cu lucruri străine?/ Câti doctori mai ies în ştiinţe exacte/ și cum se mai vinde sticla de lapte?/ Ce mobile noi se mai urcă pe scară?”, îl conduc finalmente pe autor la concluzia interogativ – exclamativă: „Nici nu mai știu, e iarnă, e vară…?!”

Trecerea la strofa a treia aduce un gen de pace neașteptată: „ O clipă se leagănă gândul alene”…Eul liric apare în postura rătăcitorului Ulise „vrăjit de sirene”. Adoarme răpus de această vrajă „și visul îl poartă departe, spre casă”. Aflat în stare de visare Eul liric nu mai știe unde se află casa și țara natală („Dar unde-i e casa şi ţara, pe unde?”)

Amestec de realitate și vis, poemul ULISE aduce în fața cititorului probleme existențiale majore, dintr-un spațiu – timp ale cărui dimensiuni se prelungesc din trecutul acela întunecat până în zilele noastre, proiectându-se într-un viitor ale cărui margini nici măcar nu se întrevăd.

CITADELA

Același ţărm, aceeași aşteptare,

apusul mi se pare ca de ceară,

la orizont și ultimul vapor dispare,

iar plânsetul sirenei mă doboară.

Cetatea prinsă-n ziduri dantelate,

spital central de gânduri efemere,

nedeclarat cadavrele îsi scoate

pe un opis din false fişiere.

Sub zidurile ei mă împresoară

cu uşi masive-n fiare ferecate,

iar eu mă-ntreb, în fiecare seară,

de unde vin, ce caut în cetate?

Aș evada dar nu mai știu pe unde

căci prinsă-n labirint de coridoare

în mintea mea neîncetat pătrunde

un drog ce m-adâncește-n nepăsare.

Încep să pierd a timpului măsură,

iar spațiul mă închide ca o sferă,

busola, dereglată de curbură,

mi-arată polul nord în altă eră.

Tatiana Doina Popovici: Poemul este alcătuit din cinci strofe cu rimă încrucișată. Prima strofă exprimă o transcendere tragică a realității spre un tărâm al tensiunii halucinatorii. Elementele care sugerează tensiunea interioară a Eului liric sunt: apusul, orizontul, plânsetul sirenei. Comparația „apusul… ca de ceară” sugerează o stare sufletească apăsătoare. După cum spunea Blaga, „tensiunea interioară transcende lucrul”, sugestie dată de „plânsetul sirenei mă doboară”.

Strofa a doua este expresia trăirilor Eului liric generate de tensiunea halucinatorie: „cetatea prinsă-n ziduri dantelate,/ spital central de gânduri efemere/ nedeclarat cadavrele își scoate/ pe un opis din false fișiere”. Aceeași stare se poate regăsi și în strofa următoare, Eul liric simțind că devine prizonier al cetății. În fata „ușilor masive-n fiare ferecate” se-ntreabă: „de unde vin, ce caut în cetate?”

Momentele halucinatorii alternează cu luciditatea exprimată prin dorința Eului liric de evada din cetate. Numai că mintea poetului aflată sub influența unui drog imaginar îi prelungește starea de visare halucinatorie. Atât cetatea cât și mintea devin „un labirint de coridoare” din care nu se poate ieși, pentru ca nu există o Ariadna care să marcheze calea către ieșire.

Ultima strofă arată pierderea aparentă a contactului cu realitatea („pierd a timpului măsură”) și intrarea în relație cu un spațiu „ca o sfera” sugerând imposibilitatea Eului liric de a ieși din propriul destin.

Ultimele doua versuri aparțin clar expresionismului având în vedere ca Eul liric transcende „în altă eră”.

Visare, mit, accente halucinatorii, transcendere fantastică a realității sunt dovezi că „Citadela” aparține expresionismului.

Corneliu Neagu: Am ajuns la Alger cu un avion al companiei Air Algérie în seara zilei de 10 octombrie 1983. Ploua mărunt și bătea vântul. La plecarea din București lăsasem în urmă o zi însorită și calmă. La Alger era mult mai rece decât la București, ceea ce mi se părea anormal. Ne aștepta un delegat al ROMCONSULT, agenția română de consultanță care intermedia, printre altele, și contracte de cooperare didactică cu partenerul algerian. Ne-a urcat într-un autobuz care ne-a dus la internatul unui grup școlar aflat undeva la periferia orașului. Urma să se întoarcă a doua zi pentru a ne înmâna primele de instalare prevăzute în contract. S-a întâmplat întocmai, fiecare dintre noi primind câte 3000 dinari algerieni. Socotind mai târziu, era o sumă consistentă, echivalentul a trei diurne lunare primite pe toată durata contractului.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (4)” →