Magdalena ALBU: Data corectă a decesului interpretei Hariclea Darclée este 10 ianuarie 1939

ANUNȚ IMPORTANT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE O MODIFICARE NECESARĂ CE TREBUIE EFECTUATĂ ÎN CADRUL ENCICLOPEDIILOR, DICȚIONARELOR ȘI CĂRȚILOR DE SPECIALITATE DIN DOMENIUL MUZICAL, BIOGRAFIILOR DEJA REDACTATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ, ARTICOLELOR, BLOGURILOR ETC. DIN ȚARĂ ȘI DIN STRĂINĂTATE!…

Zilele acestea am efectuat, în nume personal, o activitate de cercetare, având drept TEMĂ un subiect controversat în ultimele opt decenii de la trecerea la Domnul a marii soprane HARICLEA DARCLÉE, anume, DATA OFICIALĂ A DECESULUI INTERPRETEI.

Întrucât există, la ora actuală, două date folosite în cadrul enciclopediilor, cărților, articolelor, blogurilor etc. internaționale și autohtone, din respectul deosebit, ce trebuie să ne anime sufletele și conștiința, față de cea mai mare Valoare a artei lirice din toată istoria muzicii universale de până acum, am abordat o linie de cercetare directă, cu instrumente concrete, palpabile, izvoarele cu pricina fiind reprezentate de o parte dintre cotidianele lunii ianuarie a anului 1939, unde a fost reflectat, pe larg, tristul eveniment.

Prin urmare, periodicele românești vechi analizate în raport cu subiectul anterior menționat sunt ziarele ”Timpul” și ”România”, din perioada ianuarie 1939. Din examinarea detaliată a tuturor articolelor și necroloagelor apărute în cotidianele respective, s-a putut stabili, în mod corect, data oficială a decesului artistei HARICLEA DARCLÉE.

Baza fundamentală, din întreg materialul cercetat, pentru lămurirea acestui reper biografic fix din destinul interpretei a constat  în anunțul mortuar făcut de însuși fiul acesteia – compozitorul IOAN HARTULARI DARCLÉE, în ziarul ”România”, condus de scriitorul CEZAR PETRESCU, din data de 13 ianuarie 1939, anunț care conține următorul text:

Ӡ

Ioan Hartulari Darclée-fiul și familiile înrudite au durerea de a face cunoscută prietenilor și admiratorilor încetarea din viață a iubitei lor

Hariclia Darclée

(Haricly)

decedată în ziua de 10 ianuarie după o lungă și grea suferință.

Înhumarea va avea loc la cimitirul Bellu astăzi Joi 12 ianuarie orele 3 p.m.

Aceasta ține loc de orișice înștiințare.”

Prin urmare, eroarea asupra datei oficiale a morții sopranei HARICLEA DARCLÉE înregistrată în atâtea enciclopedii, articole, cărți etc. din țară și străinătate rezultă din confuzia, care s-a instaurat între data decesului său (10 ianuarie 1939) și data înhumării (12 ianuarie 1939). Prin urmare, pentru posteritate, DATA CORECTĂ, OFICIALĂ, A TRECERII LA CELE SFINTE A MARII ARTISTE HARICLEA DARCLÉE ESTE 10 IANUARIE 1939.

De asemeni, în urma analizei atente a materialelor de presă, trebuie menționat faptul că la capitolul ”NOTE, IZVOARE, ANEXE”, din volumul biografic ”DARCLÉE”, apărut în anul 1961, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., autori GEORGE SBÎRCEA și ION HARTULARI-DARCLÉE, apare o trimitere către articolul MĂRGĂRITEI MILLER-VERGHY ca fiind apărut în ziarul ”Timpul” din 10 ianuarie 1939. În urma cercetării directe, am constatat că articolul ziaristei MILLER-VERGHY, intitulat, simplu, ”DARCLÉE”, a fost publicat, într-adevăr, în cotidianul ”Timpul”, însă pe data de 13 ianuarie 1939.

Consider că prezentarea corectă a datelor despre cea mai mare soprană româncă a tuturor timpurilor – HARICLEEA DARCLÉ -, pentru care s-au alcătuit, în mod special, cele mai cunoscute opere ale lumii, ne revine, nouă, urmașilor ei, ca o datorie de onoare și de respect absolut, de admirație, deopotrivă, și dragoste la puterea + ∞.

—————————

MAGDALENA ALBU

30 ianuarie 2019

Sfinții Trei Ierarhi

București

Maria VAIDA: Invitație la lectură sau poezia ca un puzzle

Mărturisescu-Ți Ție, o, Doamne, că până acum nu știu ce este timpul!

                                                                                               (Sf. Augustin)

               Recitind cartea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, Printre gânduri desculțe, Ed. Singur, Târgoviște, 2017, ai sentimentul că te-ai așezat în fața unor piese dintr-un puzzle, pe care vrând-nevrând trebuie să le așezi la locul cuvenit, căci ele sunt fulguiri ale gândurilor poetului, puse pe hârtie de-a valma, fără ca măcar să revină asupra lor a doua oară, iar acest fapt se observă din repetarea, mai mult sau mai puțin intenționată, a unor secvențe lirice enunțate anterior, a unor titluri identice, a unor metafore. Nude în prezentarea lor, gândurile sunt și desculțe, făcând legătura dintre interioritatea telurică a ființei și exterioritatea divină a proiecției spre celest: din zenit până în nadir, aceste gânduri străbat nu doar universul lumii telurice existente, dar și acela al flăcării divine din mintea creatorului de poezie, iar faptul se petrece aleatoriu, fără prea multă selectare aparentă. Ca un șuvoi al apei de munte, al unui pârâu, creația aceasta leagă elementele componente ale numelui: un nume de floare, căci tocmai floare suavă de primăvară este vioreaua, un nume de topos bahic, prin excelență profan, căci nu o dată regăsim printre versurile sale ideea alcoolurilor, dar și un nume de râu, pârâu pe care șuvoiul îl adună spre numele poetic, pseudonim sau real, de unde țâșnește în ropot spre noi, lectorii inocenți, poezia sa alcătuită din gânduri desculțe.

             Tema predominantă a volumului Printre gânduri desculțe este timpul, poetul nostru aflându-se mereu sub imperiul acestuia în scurgerea sa ireversibilă, dominatoare și implacabilă; atunci eul său liric se multiplică, lovit de tăcerea cuvintelor și de tărâna timpului care se rostogolea haotic /peste degetele universului; poetul a rătăcit pe pământ în postură cristică, iar aici se desfășoară un topos sacru: iar cuiul a început să plângă. În cuprinsul întregului volum, metafora timpului îmbracă cele mai diverse veșminte, dobândind implicit tot atât de multiple sensuri:

            ale prezentului: în criză de timp; blocat între lentilele timpului; într-un orășel  rătăcit între timp;  pe aleile timpului; printre gânduri răsfirate / trecea clipa prima oară; de azi, de ieri de nicăieri; am îmbrățișat timpul/ trecusem de multe ori pe lângă el/ desigur în sens invers; de teamă/ am așezat timpul pe țărână; prezent nu am /trecutul l-am băut / într-un bordel;

            ale curgerii anotimpurilor, anilor: e toamnă /plouă mult, nu-i așa; e toamnă încă, oare; trec zile, trec ani;  de ce trec anii peste ani; e vremea clipelor /ce vin, ce trec; treceau trecători /grăbiți pe lângă mine; dispar în timp/ printre anii ce trec, ce vin; pălește frunza/ ce a căzut/ pălește timpul/ce a trecut; umblu obosit/ pe străzile timpului/ căutând ce nici eu nu știu; mi-e fruntea grea de gânduri nerostite/uitate prin cămara vieții/ azi, ieri, odinioară; pași în răstimp; acum privesc trecerea,/ a lumii, a timpului; cum să mă despart/ de vremea ce trece/ de timpul ce vine; clipe curg, multe se scurg; de anii ce trec, de anii ce vin;

            ale aspectului: printre pletele timpului, o lacrimă aruncată/ pe podeaua timpului; din tâmpla timpului; la ușa timpului; am așezat cuvântul pe genunchii timpului;  timpul a plecat plictisit; arunc o mână de spoială/ a unui timp /prea mic;  m-am rezemat de timp/ într-o doară;  atârnat cu o funie/ de gâtul timpului; sub pleoape plânge timpul; mă sprijin de mine/obosit în lacrima timpului; de ce să vin/ în locul în care plânge timpul; un melc se stinge /în scoica în care plânge timpul;

            ale livrescului: pe coperta timpului/ am semnat cu sânge; cuvintele nu au timp/ să se sfarme de gânduri; cu degetele obosite ale timpului/am îmbrățișat cuvântul; am închis cuvântul/ între mine și timp; cu năframa timpului; în lume plânge timpul; am sărutat pământul/ în lacrima timpului; ating pielea unui gând/ cu atenție/ să nu sparg timpanele timpului; timpul s-a răsturnat peste noi; în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp; crestez gânduri/ pe trunchiul timpului; pe zid flori de gânduri/ ucise de oameni, de timp;

            ale vechimii: în curbura obosită / a coloanei timpului; pe stânca asta /lovită de timp /am băut și am plâns; în tragicul timp al uitării; în timpul trecut;  a unui timp trecut/niciodată împlinit; prin dărâmături de vremuri /cad gânduri/ unul câte unul;

            ale ieșirii din timp: rupt de timp între timp; pe țărm am așezat o cruce în cruce /nimeni nu a urcat la mine/ timpul trecea palid/ eu mor/ în fiecare clipă ce trece; în regăsirea timpului pierdut; pierdut între suflet și timp; cad gânduri peste mine/ pășesc în ironia fină a timpului/ către nicăieri de ieri / de mâine stau,/ m-am plictisit să merg; am ajuns la vremea de apoi;  tăcerea se scurge în pământ/a căzut între roțile timpului; am devenit o anomalie/ a timpului absent; m-am așezat pe prispa timpului / răzuind gânduri de coate; timp destrămat; am ajuns înaintea timpului/ departe de mine/ prea departe de el; mă agăț de vremuri trecătoare; am trecut de timp/ de multe ori/ ne întâlneam uneori /în răstimp; am pătruns în timpul trecut/al propriei inexistențe;

            ale dimensiunii incomensurabile: am privit în lungul timpului, sau: am legat timpul/ de picioarele anilor; e timpul tocat, secole inutile; în noianul timpului; nu am înțeles timpul/  niciodată; ieri, atunci/ trist privesc trecerea timpului; trec pe lângă timpuri/ în tulburi răstimpuri/mă pierd pe vaste câmpuri/ pășind prin anotimpuri; mă durea prea tare umărul gândurilor/ trecând peste alte timpuri; adun roua timpului/ dimineața/ de pe podeaua cerului; Cercetând cu luare aminte textele poetice din acest volum, ne găsim în fața unui joc de puzzle, pe care poetul l-a risipit în cuvintele – piese ce îl formează, căci am desoperit nu mai puțin de 67 de ori folosirea cuvântului timp cu sinonimele vreme și răstimp, cărora li se adaugă tot atâtea sintagme metaforice sau denumiri ale măsurării timpului: clipe, zile, ani, ore, anotimpuri etc. Câmpul lexical este atât de vast, încât cuprinde întregul univers cu spațiile sale celeste, umane și telurice care alcătuiesc un tot unitar, un spațiu concentric rotund și circular pe care se învârte fără oprire timpul; asemeni altor poeți din postmodernism ori altora, cântăreții din veac, și Viorel Birtu-Pîrăianu se plasează sub imperiul timpului…

            Meditând asupra timpului din variate ipostaze, poetul aduce în fața lectorilor perspectiva cosmică, istorică, filosofică, psihologic-afectivă, dar mereu având conștiința unei îngrădiri, fără posibilitatea de a i se împotrivi; nici perechea de îndrăgostiți de odinioară nu scapă de sub imperiul timpului, deoarece eliberarea de sub timp ar însemna renunțarea la însăși condiția umană, renunțarea la șansa unicei fericire umane, efemere… Mereu apar întrebările, rostite sau nu: cine sunt? de unde vin? Căutarea sinelui este posibilă tot sub imperiul timpului, pe modelul următor: De vreau să mă întâlnesc /cu mine/ mă caut în timp,/ așa cum vara își caută aurul/ în somnul pământului,/ în tăcerile morților(Yvonne Rossignon).

         Alte teme ale creației sale poetice ar fi: tema filosofico-religioasă, piramida spațiului mental-habitațional, simbolul lutului în sensul biblic, simbolul luminii ca linie energetică diriguitoare,  efectul Uroboros, iubirea și moartea, alcoolul, ars poetica ș.a. Uneori chinurile creației sunt similare acelora cristice: răstignirea, fixarea membrelor în cuie, schingiuirea pe roată (ca la martirii neamului), sau arderea pe rug. Din durere se ivește, suavă și inocentă, cu strălucirea perfecțiunii cristalului și  limpezimea izvorului: poezia! Apar versuri de o profunzime și reflexivitate aproape gnomică, având valoarea unor conținuturi axiomatice, autoreflexive, autobiografice. Acolo unde e prezentă ideea autobiograficului, poetul nostru aduce în planul creației imaginea emblematică a tatălui ce apare învăluită cu aura iubirii: am îmbătrânit, tată/ mă uit la tine cum zaci /pe un pat murdar de spital/ mă uit la tine tată cum mori/ deși sunt medic/ nu pot să fac acum nimic/ plâng/ stau la picioarele tale/ mă rog la El(p. 37). Adesea, prin vocea eului  poetic se autodefinește : alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului/ (…) de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda(p.52). Chiar și atunci când se rotesc în sfera autobiograficului, ideile textului poetic par conduse de o legitate personală; gândurile nu fac poeme, ci ipostaze lirice fragmentate, cum ar fi aceea de tată fericit, primind pe lume noul său născut: în brațe port odorul vieții mele/  m-a întâmpinat cu un surâs/ în zori,/ în ochii lui sclipeau lumini/ culese de la aștrii trecători/ o inimă micuță/ bate-bate, în cetate/ e semn ceresc/ de viață sfântă pe pământ/ mă așez cu fruntea în țărână/ și mulțumesc că ești/ fiorul pur al vieții pe pământ(p.62). Precum Iona în burta chitului, eul poetic trăiește în vecinătatea vieții de apoi, între tăcere și întuneric/ lumină. Uneori asistăm la macularea universului celest, evadând în aspecte citadine, unde motivul orașului, al crâșmei, al spitalului se conturează bacovian printre alte umbre pale, iar poetul dorește să evadeze în alcool, în starea bahică, amăgitoare. Unele poeme au cromatica și delicatețea stampelor japoneze: lumina a inundat tăcerile din jur; pe streșini de gânduri/ gânguresc porumbei; iar seva pură/ mângâie lumina/ ce curge în grădină(p. 69). Acuarele și stampe în care culorile curg, cromatica se amestecă și contururile desenelor devin imprecise; lumea astfel proiectată e tristă, eul liric devine depresiv, revoltat, înstrăinându-se de sine.

            Oscilând între iubire și vis, eul nu poate să se salveze de la destrămare: pe țărmul ăsta ne-am iubit odată/ cu patimă și dor nestins/ azi ploi curg/ și nu ajung să stingă/ durerea unui suflet rătăcit/ în jur / a mai rămas/ un vis pustiu(p.50). Nici iubirea nu-l mai poate salva, deoarece și ea trăiește aceeași stare de letargie și alienare ca și eul liric; în altă parte poetul consideră iubirea o rătăcire: sufletul meu e patimă pârjolită. Pentru că Poezia este ochiul care plânge(…) ochiul călcâiului care plânge (N. Stănescu); în cazul poetului nostru: plâng pescărușii, plâng. Ploaia reprezintă lacrimile cerului, ori poate plânsul creatorului (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și (Eminescu). În orice ipostază, starea creației este o dezbrăcare de gânduri, o desprindere de cele lumești, o înălțare spre Nirvana, iar poetul nutrește speranța trăirii unei empatii, în existența pe care o asemuiește unei partide de șah, unde saltă în debusolarea lor și nebunii și caii și reginele. Taina vieții noastre este în grija lui Dumnezeu; numai el deține tainele vieții și ale morții, poetul deduce asta din ascultarea muzicii astrelor, aceea divină despre care ne vorbeau cosmonauții ce au trecut dincolo de stratosferă și despre care ne spuneau înțelepții pitagoreici din vechime; fiecare sferă a planetelor produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare; în acest fel ia naștere un sunet armonic produs de sferele în mișcare, numit muzica sferelor, a astrelor. Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă prin raporturi numerice, dar în cazul poetului prin raport al sintagmelor;  faptul acesta accentuează solitudinea ființei umane, dar și a creatorului poet, care se autodefinește drept emblemă tragică a singurătății, străbătând universul în căutarea sinelui; ori într-un joc trist, eu sunt un biet menestrel/ îndrăgostit odată de un vis. Între dreptul de a alege ridicarea la cer, pe calea ascezei, poezia din volumul Printre gânduri desculțe face un plonjon în abis, în cotidianul profan și maculat. Mistuit de solitudinea existențială, poetul stopează imprecația, înălțând privirea spre cer, sau privind cu un surâs trist la lumea înconjurătoare, unde: ciuma roșie pătrunsese în cetate.

            Motivul lutului devine metaforă – simbol, reiterând o viziune din Epopeea lui Ghilgameș, unde Enkidu observă deșertăciunea în praful trupurilor noastre, în lutul din care am fost zidiți. În abisul existențial, în noaptea cu căderi de stele/ scriu cu țărâna lumii printre ele, menționează poetul în poemul intitulat: Prin țărâna lumii. Metafora lutului revine frecvent în volumul de poeme-puzzle, ale poetului nostru Viorel Birtu-Pîrăianu. În acest tablou panoramic, lumea este/devine un spectacol, aducând în spațiul poemelor motivul lui Oxenstierna, al lumii ca teatru: lumea aplauda în delir/ce spectacol sublim, ce festin.  Motivul gândurilor devine metaforă revelatorie încă din titlul volumului, iar aceste gânduri sunt brodate pe canavaua timpului; semnificația lor este aceea de versuri care adesea par aruncate la întâmplare pe coala de hârtie: pe coperta timpului am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri; aseară/ am desprins gândurile de pe pereți/ erau atât de reci și seci/  apoi am plecat/ cătând muguri de lumină(p.150). Conjugat cu gestul ritualic al lipirii frunții de țărână în semn de preaslăvire a lui Dumnezeu, poetul se smerește, se roagă, face plecăciuni invocând grația divină; prezența Dumnezeirii în poemele acestea este o certitudine, singura care-i servește autorului ca azimut. Existența poetului este amară, lumea în care trăiește agonizează: rănile sufletului ard încă/ pe cruce a rămas/ o picătură de sânge. De mullte ori simbolul crucii atestă prezența cristică, dar și cuiul din trupul lui Hristos e un motiv creștin pe care autorul ni-l aduce în textele sale lirice; aici credința poetului este piatra din capul unghiului: cad la picioarele Tale/ să mă rog/ unde nu mai e ură/ nici întristare/ e doar imensă durere(p.120).

            Tăcerea și trecerea sunt elemente complementare ale acestui univers liric pe care poetul ni le propune, căci: ce e de spus/ nu este de ajuns/ să umple tăcerea dintre noi, iar apoi: pe drum/ un car cu boi/ pășește agale/ spre lumea de apoi. În forma cea mai arhaică, trecerea, este simultan Marea Trecere, în sensul cel mai blagian al acesteia, spre care mergem mereu cu fața către apus.

           Vizuală și melodioasă uneori, cu ritm interior accentuat adesea, poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu reprezintă rodul unei profunde frământări, etern umane, aceea a creatorului pus în fața timpului, a eternei întrebări despre ce este timpul și ce rol avem noi, în raport cu acesta. Vom răspunde prin versul poetului Horia Bădescu: Vei trăi cât cuvintele tale.   Iar asta poate însemna foarte mult timp, dragii mei… sau foarte puțin, dacă aceste cuvinte nu sunt gânduri desculțe. Vă invit la o lectură, unde veți ști să așezați piesele de puzzle în locul ce li se cuvine pentru a recrea universul poetic al lui Viorel Birtu-Pîrăianu; garantat nu veți regreta, intrând în jocul său, comparabil cu al mărgelelor de sticlă…

—————————–

Maria VAIDA

29 ianuarie 2019

Ionel NECULA: Adrian Botez și ispita dramaturgiei

Prolific şi cu adâncimi de gând care-au surprins multă lume, Adrian Botez s-a repliat, mai recent, în domeniul dramaturgiei – un gen neîncercat până acum, după ştiinţa mea, care, desigur, poate fi lacunară. De curând, a publicat un volum de teatru, Rege în vacanţă  (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), ceea ce înseamnă o ipostază nouă pentru el, care-a cultivat, până acum, toate genurile literare. A devenit, putem spune, un scriitor total, un scriitor pentru care nimic, din ceea ce înseamnă literatură, nu i-a rămas străin şi neexperimentat de prolificitatea sa debordantă.

      Îl cunosc bine pe Adrian Botez şi-i cunosc, la fel de bine, familia – pe Elena, o doamnă respectabilă, din toate punctele de vedere – şi-i cunosc copiii, toţi modeşti, toţi titraţi, toţi împliniţi profesional şi de o cumsecădenie, cum mai rar se-ntâlneşte, în zilele noastre.

      Recentul volum de teatru, despre care ne propunem să dăm seama, în aceste rânduri – conţine cinci piese, toate revendicându-se dintr-un filon moral şi dintr-o dispută necurmată a binelui cu răul. Învinge până la urmă binele, dar victoria se datorează faptului că acţiunea este adusă într-o partitură etnică, astfel că eticul (de care aminteam mai sus), capătă substanţă etnică, tărie de cremene, care se decontează din specificul omului dacic, trăitor în priveliştea sacră a muntelui Kogaion, de unde-şi trage sevele şi credinţele. Iar acestea se dovedesc atât de ferme,  că nici demonul nu-l poate sminti, din dreapta lui credinţă. Dimpotrivă, demonul însuşi, care încearcă să-l deturneze din încredinţările lui creştineşti, ajunge să se pozitivizeze, să capete convingeri şi purtări, omologabile în cadrul doctrinei creştine.

      Piesa Dumnezeu şi cristalul, bunăoară, este un elogiu adus vieţii de familie –  marcată de armonie, de vrednicie, de evlavie, specifică oamenilor de munte, unde armonia munţilor se transferă, unidirecţional, spre sufletul omenesc, îi imprimă noime şi cutume de vieţuire atât de puternice, încât chiar demonul se înduioşează, se dovedeşte neputincios şi devine omenos şi recunoscător, faţă de familia care l-a găzduit şi l-a omenit. În final, ajunge chiar el, demonul, să recunoască faptul că Sfânta Familie nu putea să se încurce în jucăreaua mea… să aleagă ispitirea cea perversă, în locul Măreţiei, Sublimului, Frumosului Cosmic… pentru că Sfânta Familie îşi cunoaşte, Dumnezeieşte, Misiunea din Lume! Binecuvântată să fie Sfânta Familie! Din tine voi face curând Miezul Noii Lumi, Lumea Nouă şi deplin neprihănită. Rostită de demon, această tiradă schimbă fundamental funcţia demonicului, în raporturile lui cu omul şi cu Lumea.

      Ceva mai eseistică este tragi-comedia Rege în vacanţă, inspirată din mult discutata idee a globalizării. În prim-plan, este şeful unei delegaţii americane, care nu se sfieşte să declare ritos: Am venit să preluăm ţara pe timpul vacanţei Regelui vostru!

      Tot din istoria Daciei romane se resoarbe şi misteriul în trei acte, Zalmoxis – o piesă grea, care pune la grea încercare un regizor, dispus s-o pună în scenă. Acţiunea se petrece în vremea când lumea de pe muntele Kogaion, se pregătea să treacă de la religia păgână, cu Zalmoxe în prim plan, la religia creştină, în centrul căreia stă Hristos şi Fecioara Maria. Multe din replicile călugărilor sunt tânguitoare şi preiau câte ceva din tonalitatea Rugului Aprins. Oricum, piesa reconstituie  atmosfera tulbure, de schimbare radicală a credinţei şi cuminţenia în care s-a făcut transferul la noua religie – fără tulburări şi fără reticenţe, ceea ce însemnă că terenul era deja pregătit, de vechea credinţă a lui Zalmoxe, că trecerea s-a făcut aşa de paşnic şi natural, tocmai pentru faptul că nu existau diferenţe mari, între cele două religii. Sunt aspecte tratate şi de Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, dar, fireşte Adrian Botez le expune într-o altă dioramă, mai dinamică, după cum reclamă cerinţele scenei.

      Celelalte două piese,  Iubirea ca un glonţ şi Justiţia, îşi extrag sevele dintr-o realitate mai apropiată de zilele şi de nesăbuinţele noastre. Deşi replicile personajelor sunt generoase, conferă textului dramatic mai mult un aspect de eseu (şi subminează, oarecum, dinamismul, vivacitatea şi mişcarea scenică…), dar ele nu-şi pierd interesul – datorită conţinutului lor problematic

      Nu ştiu când şi unde un regizor mai curajos se va hotărî să regizeze şi să pună în scenă piesele lui Adrian Botez, dar pot anticipa c-ar putea fi gustate cu interes, dacă sala este populată de un public şcolit şi cu o medie intelectuală mai elevată

      Cartea se închide cu o autobiografie personală, din care aflăm amănunte ale formării sale intelectuale – şi de unde ne scrutează un bucovinean hâtru, harnic şi vrednic de laudă. Este încă un motiv pentru care merită să-l privim cu simpatie şi interes.

Ionel NECULA

Ionuț CARAGEA: O antologie a aforismului românesc publicată în Franţa: “Aphorismes roumains d’aujourd’hui”, ed. Stellamaris, Brest, 2019

 

La editura Stellamaris din Brest ( Franța) a apărut o antologie a aforismului românesc publicată în limba franceză: „Aphorismes roumains d’aujourd’hui”. Lucrarea are 228 de pagini şi cuprinde în jur de 1700 de aforisme scrise de 40 de autori români contemporani. Autorii au fost selecţionaţi în funcţie de premiile obţinute la concursurile de aforisme sau prezenţa în alte antologii dedicate acestui gen literar.

Coordonatorul principal al acestei antologii a fost scriitorul Ionuţ Caragea din Oradea. Traducerea în limba franceză a aforismelor și a biografiilor a fost realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, traducător distins cu numeroase premii naționale și internaționale. Prefața antologiei îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Acesta a alcătuit în prefaţă un mini-portret critic pentru fiecare dintre cei 40 de autori. Coperta antologiei a fost realizată de graficianul Bogdan Calciu, desenele de pe copertă fiind reproduceri după două sculpturi de Constantin Brâncuşi: Poarta Sărutului (coperta 1) şi Coloana Infinitului (coperta 4). Tehnoredactorii antologiei au fost editorul Michel Chevalier şi Ionuţ Caragea.

Autorii prezenţi în antologie: Petruș ANDREI, Constantin ARDELEANU, Gabriel Petru BĂEȚAN, David BOIA, Alina BREJE, Valeriu BUTULESCU, Ionuț CARAGEA, Theodor CODREANU, Pompiliu COMȘA, Letiția COZA, Paula Adriana COZIAN, Alin CRISTEA, Iosif M. CRISTIAN, Ion CUZUIOC, Florentina Loredana DALIAN, Emil DINGA, Ion DIORDIEV, Ion DIVIZA, George DRĂGHESCU, Teodor DUME, Mihai ENACHI, George GEAFIR, Vasile GHICA, Vasile Sevastre GHICAN, Gheorghe GURĂU, Ovidiu KEREKEȘ, Victor MANOLE, Nicolae MAREȘ, Gheorghe MIHAIL, Constantin OANCĂ, Mircea OPREA, Cornel PAIU, Nicolae PETRESCU-REDI, Vasile PONEA, Elis RÂPEANU, Michelle ROSENBERG, Gheorghe A. STROIA, Dan SURDUCAN, Lucian VELEA, Silvia VELEA.

Antologia poate achiziţionată de pe site-ul editurii Stellamaris (http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/aphorismes-roumains-daujourdhui.html), iar în scurt timp va putea fi cumpărată de pe Amazon, dar și din câteva librării fizice și online din Franța. Prezentarea autorilor din antologie:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/auteurs-aphoristes-roumains-daujourdhui.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Hi0P-f

Prefaţa completă a antologiei:

Ionuţ Caragea propose une anthologie essentielle à qui veut connaître les aphoristes roumains. L’auteur n’en est pas à son coup d’essai. Il a contribué au développement et la diffusion d’un tel suc poétique en son pays. Traduit en plusieurs langues, l’auteur est lui même un maître de la forme condensée. En collaboration avec la maison d’édition Stellamaris, le maître de cérémonie peut offrir au lecteur francophone cet aspect peu connu de la littérature roumaine même si l’un de ses compatriotes fut l’initiateur du renouveau d’une telle forme : Cioran.

L’académicien Giovanni Dotoli a joué un rôle très important dans le projet : il l’estimait nécessaire et Ionuţ Caragea l’a réalisé en confiant la traduction à Constantin Frosin, l’un des plus importants traducteurs roumains contemporains. Il a brillamment assuré une tâche souvent difficile afin de conserver aux auteurs leur personnalité et aux textes leurs subtilités dans l’humour ou la gravité.

Les auteurs retenus synthétisent les plus importantes questions de la vie. Tout l’être en ses multiples aspects jaillit entre joie et douleur. À chaque poète son univers. Pour certains « les femmes ne sont belles qu’au moment de pleurer. » Pour d’autres c’est l’inverse : elles sont belles car elles demeurent l’espoir du monde.

Dans tous les cas les périmètres identitaires (« être ou ne pas être ») se manifestent selon diverses surfaces et profondeurs. Les poètes dialectisent les conditions éthiques, politiques, économiques, sociales, esthétiques, existentielles. D’une façon ou d’une autre tous parient pour l’avenir même s’il est de plus en plus complexe et son horizon confus.

Chacun à sa manière ‒ avec espoir ou désillusion ‒ propose son ‟pari” pascalien. Et s’il est des chemin qui n’aboutissent pas ne serait-ce pas parce que les hommes restent trop souvent incapables de trouver un sens à l’existence ? Ce n’est pas toujours facile, mais l’aphorisme est là pour faire plus qu’un simple point.

Car telle forme est un puissant miroir. Mais il peut facilement devenir déformant à qui recherche plus l’effet que la consistance. Mais l’anthologie ‟carageénne” prouve que cette haute forme de communication permet de percer les silences insondables. C’est une manière d’ouvrir l’inexprimable loin des lieux où les mots nous lâchent. Ici ils font masse dans la ténuité de chaque lambeau ou écharpe de sens. Le vécu y trouve des racines nouvelles. Elles prennent divers aspects.

Petruş ANDREI rapproche quasiment ses distiques du haïkus par la rythmique et les liens qu’il entretient entre l’être humain et la nature : « Les bouleaux représentent des bougies pour la prière ». À partir de là le lien se tisse entre le paysage et l’émotion dans l’appel d’une délivrance. La poésie en reste la clé. Elle s’élève contre la souffrance faite aux femmes et contre la morale politique frappée du diktat des dictatures. À ce titre l’auteur préfère se revendiquer comme l’idiot de son village pour annoncer des vérités premières souvent tues mais soudain apprivoisées.

Constantin ARDELEANU propose lui aussi ‒ et c’est une constance facilement compréhensible chez les poètes roumains ‒ une critique politique. Elle touche à la fois le vieux monde communisme et ses idées du ‟bonheur” comme l’occident capitaliste où l’on finit par ne feuilleter que des ‟cartes de crédit”. L’auteur ‒ et le temps le lui a appris ‒ sait voir le ver qui se cache dans chaque fruit. Preuve que la liberté n’est pas aussi simple qu’on le dit : soudain se produit une sensation étrange : « la célèbre Statue de la Liberté vous assène des coups sur la tête avec sa torche ». Qu’ajouter de plus? Sinon boire parfois ‒ au nom d’une désespérance ‒ à la santé de l’oubli.

Gabriel Petru BĂEŢAN croit encore à la vérité et à la beauté. Même lorsque la première ‟sort des tombeaux”. Quant à la seconde où la trouver sinon ‟à tâter le coeur” ? Dans cet but l’auteur fait le pari de l’intelligence et du civisme. Dans notre monde moderne et ses médiations perfides ils se perdent. Néanmoins, à la ‟tête carrée” il faut préférer celle qui reste bien pleine et éduquée. D’amour en premier lieu. Quant au poète il a mieux à faire que se soucier d’immortalité. Cette farce est presque obscène face aux misères qui parsèment le monde au moment même où il court à sa destruction.

David BOIA remonte l’histoire du monde depuis « le stress qui déclencha le Big Bang ». Et ce ne fut que le premier. Depuis il essaime car rien ne s’est arrangé. Fidèle au désespoir inhérent à l’aphorisme roumain, l’auteur ne se fait guère d’illusions même si l’amour pourrait sauver le monde. Toutefois l’égoïsme règne. Et celui des gouvernent n’est pas en reste. Ils savent chaque fois récupérer toute velléité de révolte. Rien de nouveau donc sous le soleil que certains prétendent faire briller sous effets de spotlights. Face à eux l’aphorisme devient le fable ultime. Celle de « la plaidoirie d’un animal pour l’humanité ».

Alina BREJE se veut plus ‟positive”. Sans doute parce qu’elle est femme et donne la vie. Sa vision métaphysique tente de surfer sur les miasmes de l’Histoire. L’auteure métamorphose l’aphorisme en ce qui illumine la conscience de l’espèce qu’on nomme humaine. Elle veut croire encore que « L’esprit n’oubliera jamais ce dont l’âme se souviendra toujours. » Bref elle parie sur ce miracle face à la souffrance et le renoncement pour trouver confiance dans les chemins du temps et ne pas désespérer de l’impossible.

Valeriu BUTULESCU cultive un aphorisme âpre et philosophique. La métaphore y est impertinence et parfois acide : « Les critiques voient la musique et entendent la peinture. » écrit celui qui s’élève contre les prétentions de tous ordres. La femme reste pour lui l’avenir de l’homme. Et l’auteur appelle les érudits à un peu plus de clémence. Ils donnent des leçons au nom de leurs constructions intellectuelles. L’auteur en souligne la pusillanimité : « Le ver creuse le temple de son éternité dans une poire », et les prétentieux rampent comme lui. Ils prétendent profaner le néant : ils le servent.

Ionuţ CARAGEA donne à l’aphorisme sa plus substantifique moelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L’image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n’est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l’ouvre au nom de l’amour. C’est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique.

Theodor CODREANU lui aussi joue des images mais aussi d’une forme d’intellectualisme astucieux : « Le paradoxe est une protestation contre la première connue de l’équation. » Mais pour l’atteindre et faire prospérer la lutte il convient de revenir aux les mythes face aux mystifications. Mais l’écrivain en est-il capable ? Codreanu en rappelle sa vanité. Trop d’auteurs se bornent selon lui à l’espoir d’une vague célébrité. A cette aune beaucoup feraient mieux de se taire. Mais pas le cas Codreanu. Sa grâce possède d’autres sources que l’immortalité douteuse de bien des maîtres en logos ou en politique.

Pompiliu COMŞA ose une violence astucieuse, comique et moins désespérée que bien de ses confères en aphorismes. Il frappe dur et sec : « L’avenir sonne bien. Dommage que personne ne réponde. » Et il espère en son peuple qu’il tente de désenclaver de deux menaces. Il les traduit de la manière la plus forte : « N’importe qui pense sainement doit être puni de mort. Proverbe russe ? » d’un côté, « Je viens de buter ma belle-mère. Le capitalisme sauvage n’admet pas la concurrence. » de l’autre. Tout est dit sur les illusions historiques : à l’être humain de jouer en dehors.

Letiţia COZA « noue les instants aux confins du silence », et de ce fil naît une écriture puissante dans sa force de lame tranchante. La poésie est chez elle omniprésente : « Gage pour le courage : la couleur et le parfum. Si j’étais un perce-neige !… » Tout ici est subtile, distancié juste ce qu’il faut là où la nature en ses fruits fait corps avec l’auteur. Elle n’hésite jamais à la fantaisie. Elle fait chez elle toujours sens et ne possède rien d’une fatrasie. L’aphorisme est donc bien ce qu’elle en dit : « Le coq de la classe de lucidité. » Le genre bref touche chez elle à un absolu.

Paula Adriana COZIAN croit en la sagesse. Preuve que pour elle tout n’est pas perdu et qu’il peut rester du meilleur dans ce pire que les hommes ne cessent de pratiquer en cultivant avec soins leurs erreurs. Refusant le nihilisme elle espère dans ce qui unit les hommes. Et ce même si ce sont plus leurs défauts que leurs qualités. Elle ne se fait donc pas d’illusion mais cela permet à l’aphorisme de se poursuivre face à tous les pouvoirs dont l’idéal est « d’inventorier rigoureusement les modèles périmés par le temps. » pour mieux les utiliser. Il est donc demandé aux sages d’accomplir encore des efforts. Un seul serait trop peu face aux orgueilleux.

Alin CRISTEA avance dans l’aphorisme par sauts et gambades et comme sans y toucher : « la vie ressemble à la pastèque du frigo : si elle n’est pas sucrée, du moins te rafraîchit-elle. » Son écriture produit le même effet. Mais elle peut encore plus. L’auteur ne s’en prive pas. Il ose des vérités qui ont le mérite de s’ouvrir à la discussion. C’est stimulant. Car c’est à travers ce qu’un auteur pense que les questions s’ouvrent sauf aux ‟analphabètes du courage ». Cristea n’en fait pas partie.

Iosif M. CRISTIAN ne remet jamais au lendemain ce qui peut s’écrire le jour même. Sinon le temps rend faible et manipulable. Or il est urgent de réagir en faisant le pari de l’optimisme même s’il est mal porté en littérature. L’auteur méprise avec raison ceux qui se croient ‟condamnés à vivre”. En ce sens c’est un anti Cioran. Il est pour sa partd’une autre complexion. Tout est bon pour lui dans le cochon humain. Et rien ne sert de jouer à l’autruche. Qui triche ou se cache consent : Cristian le refuse.

Ion CUZUIOC sait mêler l’humour à l’aphorisme. Mais cet humour est souvent noir. Donc autant plus drôle : « L’aveugle peut voir bien loin, lui aussi », « Même l’âne mérite des louanges : il se tait et tire », écrit-il. Ce qui évite une certaine propension à la dépression. Qu’importe si avec le temps l’homme grince sur ses gonds : tant qu’il s’ouvre à l’autre, de l’air passe. Et surtout du désir. À la condition bien sût que chacun consente à se donner plutôt qu’à se préserver.

Florentina Loredana DALIAN sait faire la part des choses afin de ne rien généraliser et de ne pas prendre l’ombre pour la proie. Elle fait de l’aphorisme une recherche intérieure sans jamais chercher l’effet de surface. L’auteur expérimente par ce genre le monde au nom même de ses faiblesses. Ce qui est un gage de vérité. Elle sait aussi combien dans notre vacuité nous oublions ce qui nourrit nos moments, notre âme, notre corps. Bref tout chez elle ramène à une injonction première : « Êtres humains, encore un effort. » À l’impuissance nul n’est tenu.

Emil DINGA est un poète subtil. Il fait de l’aphorisme l’essence de sa quête existentielle et poétique. Elle a le mérite de la profondeur : « Quand deux intelligences s’affrontent, il résulte une vérité, quand deux caractères s’affrontent, il résulte une morale. » écrit-il. Fautil y voir de la tristesse ? Bien plus sans doute pour celui qui cultive une certaine négativité (jouissive ?). Pour preuve : « L’amour partagé est la fin de l’amour. » Beaucoup des auteurs de cette anthologie ne seront pas d’accord avec lui. Mais c’est ce qui fait le mérite de propositions de réversibilité. L’oeuvre de Dinga en reste un des pôles.

Ion DIORDIEV n’oublie jamais de joindre le haut au bas, le corps à l’âme, le sommet de la pyramide humaine à sa base. C’est une manière de reprendre le monde dans l’espoir d’une harmonie aussi intérieure qu’extérieure. Mais chez l’auteur rien n’est donné pour acquis. L’aphorisme est là pour accorder à l’homme plus d’énergie afin de lutter contre sa peur du vide selon des stratagèmes qui ne sont pas forcément glorieux. Mais l’auteur fait confiance à la petitesse humaine. C’est une manière de prendre l’homme à son propre piège et de le faire réagir dans un monde où les rois sont rarement nus. Ce qui n’est pas le cas de leurs peuples.

Ion DIVIZA cultive une lucidité ironique : si bien que toute illusion sur notre nature disparaît. Nous n’y pouvons rien. Nous sommes fait comme ça : « J’étais plus intelligent quand j’étais en bas âge, parce que j’ignorais ma bêtise ! ». Sous ce paradoxe se creusent d’autres abîmes. Et bien des désillusions générales ou proprement roumaines pointent : « Les médecins s’enfuient à l’étranger, les patients ‒ dans l’au-delà. » Il y a là des vérités pas bonnes à dire mais qu’il faut bien souligner. L’aphorisme sert à planter de tels clous. Ce qui n’est pas sans faire sourire ‒ avec amertume. Mais nous ne sommes pas les seuls : « Le Très-Haut aime l’humour, surtout les prévisions météo ! » À bon entendeur, salut !

George DRĂGHESCU lui aussi ne se fait guère d’illusion sur la condition humaine, sa petitesse, son ethnocentrisme un rien animalier. Chacun y va de son pouvoir. Pour preuve : « On prend plaisir à être obéi à haute voix ». Peu d’illusions chez le poète sur notre peu qui aspire au tout mais sans s’en donner les moyens. Chacun officie dans le néant avec son tout à l’ego et ses maquillages. Bien sûr nous trouvons de quoi nous justifier. L’infâme en nous prétend incarner des idées nobles. Qu’importe le jugement dernier. Apparemment nous avons d’autres chats à fouetter.

Teodor DUME rappelle combien qui veut faire l’ange fait la bête tant nous sommes impuissants à cultiver un minimum d’élévation. « C’est tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau. » : rarement l’homme s’élève en une telle profondeur même s’il rêve de chatouiller le ciel. Certes, « l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité. » Mais combien sont capable d’un tel effort ? Il est vrai que l’amour n’est pas le sentiment le plus partagé au monde. À bon escient Dume le rappelle. Il espère pour l’être une véritable foi. Elle lui permettrait de n’être pas seulement le domestique de lui-même et de se reconnecter à l’altérité loin de tout cosmétique.

Mihai ENACHI reste un aphoriste de premier plan. Il sait que l’homme n’est qu’une particule. Pour preuve, « dans l’horoscope natal, Dieu joue au billard avec les astres de notre destinée. » Dès lors il ne faut pas trop demander à la nature humaine. Elle s’accommode de tout et surtout d’elle-même. La bêtise nous guette ‒ du dedans comme du dehors. Et l’auteur lui même ne fait pas exception. Nous pouvons donc lui faire confiance : charité bien ordonnée commence par soi-même. Ce qui prouve que toute vérité ‒ soit-elle pas bonne à dire ‒ est lumière.

George GEAFIR est un satiriste impertinent. Il met l’homo sapiens au coeur de son aspect spécieux. Dès qu’il parle, il se ment à lui même. Ses paroles sont des ailes d’un moulin : elles brassent du vent. Et chacun se complet dans ses erreurs avec l’air chafouin d’un « type délicat, qui n’entre pas tout botté dans votre âme, mais les pantoufles à la main ». Tout homme est prêt à se vendre pour rien. Et si le « dénigrement ne nourrit pas notre orgueil, pourtant il certifie notre valeur ». Est-ce rassurant ? Pas sûr. Mais ce n’est pas l’objectif de l’auteur. Il soigne son angoisse par nos incompétences notoires, sauf une : « Je peux me priver de tas de choses, mais de moi, jamais. » Ecce homo.

Pour Vasile GHICA « les échecs répétés en amour mènent au vice ou bien à la grande poésie. » Ce sentiment est donc une des grandes affaires de son écriture. Du moins tant qu’il y croit comme l’enfant au Père Noël. D’autant que seuls « les cocus considèrent l’amour comme une erreur. » Tout compte fait c’est bien peu car leur nombre est moins nombreux que celui des maris qui naviguent en justes noces. Quoi que… Mais c’est une autre histoire. Mieux vaut croire à nos croyances et porter la coupe de l’amour aux lèvres même lorsqu’elle s’ébrèche. Et qu’importe notre myopie en ce domaine.

Vasile Sevastre GHICAN lui aussi fait de l’amour l’affaire de la vie. Étant septuagénaire nous pouvons faire confiance à ses leçons de conduite et d’inconduite. Néanmoins l’auteur n’en fait pas une fixation. Il nous dit notre fait. Celui-ci n’est pas forcément celui que nous attendions. Néanmoins nous savons soigner « nos procès de conscience par des insecticides. » Cela ne sauve pas mais nous arrange bien. Et notre langage permet de mettre sur notre manque bien des sparadraps. Pour autant l’auteur ne cherche pas à nous guérir : il enfonce notre clou jusqu’à nous rendre marteau. En entendant nous rampons comme des animaux.

Gheorghe GURĂU a découvert en homme l’animal qui le hante. Dès lors et en ce sens « Est-il normal qu’un âne porte des oeillères comme les chevaux ? » mais là n’est pas la question. Dans les deux cas nous restons à quatre pattes. Nous faisons donc tous partie d’un même troupeau. Guenon, primate ou simplement ‟couillon”, tout nous va. Si bien que les aphorismes de l’auteur fomentent notre immense bestiaire. Nos bestioles nous rongent de l’intérieur. Et, pour nous venger, nous mordons parfois comme des chiens enragés. Nous nous arrangeons toutefois de cacher qui nous sommes sous forme de poussin. Dans l’espoir qu’il existera toujours quelqu’un pour nous caresser.

Ovidiu KEREKEŞ illustre le monde tel qu’il est au sein de ses appétits et religions temporaires. Le sport y devient le veau d’or fait pour amuser les hommes. Faute de Dieu chacun cherche dans des illusions farcesques ses rêves d’éternité. C’est un peu mince mais nous sommes le fruit de la civilisation qui nous fait. Kerekeş rappelle que la sagesse et l’amour sont choses peu amènes à qui se mêle de ne penser à rien. Ce qui permet à la bêtise voire à la folie de nous consommer à petit feu. À cette aune la littérature pourrait-elle sauver le monde ? L’auteur l’espère. Mais il n’en est pas sûr. Et c’est un euphémisme.

Victor MANOLE est plus confiant dans ce qui arrive pour peu qu’on s’en donne les moyens moraux. Ses aphorismes offrent des structures de fondements. Leur auteur est bienveillant « Qui pratique l’humilité et le pardon, aime (vraiment) la vie », ou « Ne jouissez pas de votre richesse, mais de vivre d’autres lendemains encore. » Comment ne pas lui donner raison ? Il aborde l’aphorisme selon une voie particulière. Celle d’une édification avec l’espérance chevillée au corps et le rappel aux chuchotis du coeur. L’auteur croit à l’humain, le revendique. Sans illusion certes mais dans l’espoir que nous cessions de divaguer dans l’à peu près.

Nicolae MAREŞ pratique l’aphorisme dans la même veine. Le genre appelle chez lui à la dignité de l’être ce qui n’ôte pas un certain sens de l’humour : « Pour le bougon, le rire est errement. » Mais ce n’est pas le cas de l’auteur. S’il pourfend certaines erreurs, errances, horreurs là où la perfidie est ‟soeur de la barbarie”, l’objectif est de secouer l’humain pour le sortir de sa paresse. Résonne un appel au désir de durer au nom de valeurs premières et parfois les plus simples. La justesse de vue se moque de tout effet au profit d’une vérité parfois dure mais toujours altière.

Gheorghe MIHAIL part de la position précaire de l’homme. Celuici est au bord du précipice inhérent à sa condition. Mais l’aphoriste lui révèle de quoi la vie est faite : « Pour les mortels, le rideau ne se lève jamais pour les répétitions suivantes. » Néanmoins, et comme disait Beckett, « ça suit son cours ». À mesure que la vie avance son océan se complète. Ce n’est pas toujours joli, joli ‒ surtout pour certains : « Ce sont les seuls richards qui se paient le luxe, les pauvres ne font que l’entretenir. » Pour autant l’auteur ne se limite pas à une critique sociale. L’aphorisme s’y prête mal : il advient pour entamer un dialogue plus intime entre l’homme et lui-même. C’est là que toute révolution digne de ce nom commence.

Constantin OANCĂ ouvre l’aphorisme à une vision poétique pleine d’irisations. Son écriture se fait douce, insidieuse et cosmique : « Il fait nuit. Dieu nous regarde par ses étoiles. » et avec lui il faut savoir contempler divers types de beauté, même dans le kitsch, cette « bête qui attente au ramage d’un oiseau ». Existent dans cette approche de superbes frémissements. Là vie est là, impalpable et prégnante. Parfois suave parfois plus hésitante lorsque « L’attente est un rivage avec un navire qui n’arrive plus. » Tout est du même ordre et donne à l’aphorisme un réalisme merveilleux. Il ne peut que séduire.

Mircea OPREA tord le cou à un certain lyrisme. Il ramène à une littérarité qui néanmoins n’a rien d’étroitement vériste et ne manque pas d’humour : « Dans mon adolescence, pour quelques Lei, une Tzigane errant dans notre rue nous prédisait l’avenir dans un coquillage. Comme je n’avais pas assez d’argent sur moi, elle m’a prédit juste la fin. » Tout dans l’oeuvre est du même esprit corrosif et impertinent. L’auteur sait que pour peu qu’on ait « un fusil à la main, tout ce qui bouge peut devenir une cible. » L’aphorisme lui aussi est une arme contre les discours prétendus inspirés des grands orateurs prêts à faire dormir debout. Opréa caresse d’autres ambitions là où l’écriture devient l’« aile volant devant l’oiseau ».

Cornel PAIU ne prétend pas enserrer le monde dans ses aphorismes même si son rêve secret est la réconciliation suprême entre diverses ordres. « À partir de cendres et de quelques étincelles » il dit notre fait à qui nous sommes : « Si on était des lions, on déchirerait la charogne de ‟la démocratie” actuelle, pour ne pas crever de faim ! » Mais de fait nous nous contentons de digérer notre famine en attendant la fin. C’est un peu maigre. Demeure chez l’auteur un aspect ascétique. Il ne stigmatise rien et tente à chercher des ruptures dans le fil des jours tels que nous les alignons.

Nicolae PETRESCU-REDI ne fait pas dans la pitié ou la commisération : « En embrassant Jésus, Judas rapprochait ses crocs. » rappelle-t-il. C’est là les marques de la nature humaine dont « le bâton d’invalide est plus proche de nous que celui de maréchal. » Qu’à cela ne tienne : l’auteur ouvre nos clés de voûte afin que nous nous élevions hors des cellules que nous aménageons. Il faut à l’humain plus d’ambition. Et l’aphorisme nous appelle à l’ombre des arbres de la tentation au nom de la beauté, « Icône suspendue au clou de l’instant.”

Vasile PONEA ne cesse d’appeler à la lumière. Pour lui elle nourrit le monde et reste toujours prête à renaître. Nous sommes dons des héritiers de la terre : à nous, au nom d’une énergie morale, de lutter contre le désespoir ‒ même s’il est contagieux. Renonçant aux leçons de Cioran, l’auteur caresse d’autres objectifs : « regarder au-delà de moi pour trouver l’énergie des pensées. » C’est une belle leçon. Et qu’importe si ceux qui nous gouvernent font preuve de bien plus que quelques gouttes d’absurdité. Ne comptons donc que sur nous. Bref soyons poètes en vivant sous la croyance à la lumière.

Elis RÂPEANU, fée des songes de l’esprit roumain et de son humour, n’a qu’une solution: ‟chercher ses ailes.” Car marcher ne suffit pas. Il faut plus d’ambition à l’être. Qu’il sache enfin vivre l’instant plutôt que de parier sur l’avenir. Et qu’il s’habite, ici-même, ici bas : « les petits rêves n’ont pas besoin d’ailes gigantesques. » écrit l’auteure. Et il suffit de les vouloir. La poésie le prouve. On peut rêver d’histoires merveilleuses même en se lavant les dents.

Michelle ROSENBERG apprend un certaine justesse de vue. Il faut savoir se méfier de ce qui brille. L’or n’est pas nécessaire à qui habite le temps et transforme l’aphorisme en « cristal baigné dans le symbolisme du monde. » Telle est la vraie symbiose entre ce qui s’écrit et ce que l’on fait. Pour peu que l’on apprenne à accepter la recherche d’une paix intérieure. Ce lieu est mystérieux mais sa quête seule donne à l’écriture son authenticité. Elle se débarrasse aussitôt de son impatience et de son amertume.

Gheorghe A. STROIA cultive une certaine idée de la sagesse. Rien se sert de s’en prendre aux autres avant que chacun entame son propre dialogue intérieur. « J’ai fait la rencontre du souvenir ; dans ses sentiers, les désirs avaient mué en larmes… » Néanmoins, chaque fois il faut aller plus loin. L’aphorisme le propose dans l’appel à une générosité envers les autres. Ces derniers ne sont un enfer que pour les narcisses. Le seul moyen de faire bouger les choses est de les retrouver au nom de notre profondeur cachée car « les couleurs de l’âme sont les fondamentales. » Du moins à celui qui ne se contente pas de son propre spectre mais s’oriente vers une ombre plus solaire.

La poésie de Dan SURDUCAN tente de danser sur le visage de la pensée au sourire qui mord. Dans un exercice de solitude l’auteur crée par l’aphorisme une introspection. Il connaît le poids de la vie et au fil du temps tente un nouvel équilibre entre le coeur et l’esprit. Surducan reste avant tout un humaniste avide de sagesse et de simplicité. Certes, écrit-il, « Dans notre monde, la sincérité n’est pas toujours une carte gagnante. » mais il convient de s’y engager : tout le monde à y gagner sa vie sinon le ciel. Et qu’importe si tout finit en poussière. Cultiver son propre jardin est l’acte de fondation à tout travail humain.

Lucian VELEA se veut léger. La vie ? C’est un toutou pas snob à qui sait la prendre par le bon bout même si tout n’est pas facile. Le poète fait partie des esthètes farceurs : « J’ai commencé une cure d’amaigrissement. Je ne l’observe qu’entre les repas. » Preuve que la leçon d’existence n’est pas si compliquée que ça. « On peut devenir fou pour ne pas avoir fait la folie respective en temps voulu. » rappellel’auteur. La sagesse n’est donc pas qu’une leçon rationnelle : il faut à l’existence certains pas de côté. Pour autant Velea ne refuserait pas ses leçons d’inconduite mais il est comme Dieu : « je prodigue des conseils et presque personne ne les suit. » C’est pourquoi avant que d’asséner des vérités fondamentales il tente de construire des remparts de brindilles glanés dans les quelques livres qui lui servent de guides.

Silvia VELEA rappelle la vocation à l’existence et selon des chemins qui semblent contraire à une telle injonction : « Je suis lâche. » écrit-elle. Mais elle a soin de préciser : « Je crains de battre en retraite. » L’aphoriste prend donc la vie comme il faut. Le besoin de vitesse passe par un exercice de lenteur. Et parfois de retrait. L’auteure offre une belle leçon de vie à qui sait la lire. Chaque pensée a le mérite de ne jamais tomber dans la facilité : « On ne commence pas à aimer avant d’être humilié. On ne commence pas à aimer avant d’avoir passé outre à l’humilité. » Par de telles dualités Silvia Velea évite des injustices envers soi comme envers les autres. C’est pourquoi écrire mérite un travail suffisamment précis pour ne jamais se contenter d’approximations factices. Et si certain des auteurs réunis ici chérissent l’oubli Silvia s’inscrit en faux face à cette impasse.

Tous les créateurs de ce livre témoignent moins de l’espoir égoïste de survie dans la mémoire des générations futures que de la volonté d’offrir aux femmes et hommes d’aujourd’hui une substitut laïc à l’éternité chrétienne et un substitut métaphysique aux illusions communistes. Ils optent pour un supplément d’âme contre le matérialisme économique et les idéologies des potentats. Dans tous les cas de tels aphoristes ne se contentent pas de l’idée de Rimbaud dans ‟Une saison en Enfer”. Il ne s’agit pas de l’asseoir ‟la beauté sur ses genoux” mais de partir avec elle en voyage afin de mettre à nu des territoires inconnus. Bref de permettre la découverte d’un autre monde dans celui-ci. (Jean-Paul GAVARD-PERRET)

Dorel SCHOR: Radu Anton Mayer dezrădăcinat – înrădăcinat

O expoziţie de pictură cu acest titlu incitant s-a deschis la Munchen în capitala Bavariei la Galeria de artă a Consulatului General al României, în cadrul Zilelor Culturii Române, cu lucrări ale pictorului Radu Anton Mayer.

Radu Anton Mayer s-a născut în România. El este considerat printre cei mai importanţi pictori germano-români la nivel naţional şi internaţional, cunoscut ca un permanent novator  al mijloacelor de expresie în artele plastice. Titlul expoziţiei este de fapt emblematic pentru biografia sa, dar şi a altor intelectuali, care au trecut prin dificilul proces de dezrădăcinare în  perioada când au părăsit România comunistă, plecând în necunoscut şi procesul, poate la fel de dificil dar benefic, când au prins rădăcini ei şi creaţia lor, în noua patrie. Unde Radu Anton  Mayer a putut, fără oprelişti ideologice, să facă dovada talentului său şi a creativităţii sale.

 

 

   Acum, împreună cu soţia sa Svetlana, el a stabilit, prin galeria lor de artă “Raduart”, o punte culturală între Germania şi România. El şi-a propus aprofundarea relaţiilor artistice şi culturale, precum şi descoperirea punctelor de contact între tradiţii şi locuitori. Galeria Raduart, care este binecunoscută la Munchen, este o galerie de artă contemporană profilată pe pictură, grafică şi sculptură. În acelaş timp ea a devenit şi o platformă de afirmare a tinerilor artişti de orice naţie.

———————–

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

22 ianuarie 2019

Monica ANDRONESCU: Ultima seară pe pământ. De ce a murit Nichita Stănescu?

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ajungea la Spitalul de Urgenţă Fundeni, acuzând dureri puternice în zona ficatului. Cu o zi înainte fusese la nunta unor prieteni. A ajuns la Bucureşti, cu trenul, chiar în seara aceea, cu câteva ore înainte să moară. Pe coridoarele spitalului a mers singur. Până în ultima clipă, a fost și a încercat să rămână conștient, privind moartea în față, vrând să înțeleagă… Nichita Stănescu a murit la puțin timp după ora 2 noaptea, în urma unui stop cardio-respirator, diagnosticul oficial.

Însă Nichita Stănescu se lupta de ani întregi cu alcoolul și cu boala. Poetul Cezar Ivănescu, un prieten de-al lui, avea s-o spună ceva mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“. Viața boemă pe care o ducea Nichita nu era un secret pentru nimeni. Așa cum nu era un secret faptul că în ultimii ani alcoolul i-a ros viața încet, încet și că niciuna dintre încercările celor din jur de a-l face să se oprească nu a dat rezultate.

Dora, ultima lui mare iubire, care i-a fost și soție până la final, s-a luptat să-i convingă pe toți prietenii lui să-l ajute să lupte cu alcoolul. Ar fi existat, se pare, un fel de conjurație semnată de ei toți. Însă Nichita avea deja ciroză la acel moment. Iar toți cei care intrau în casa lui erau percheziționați de Dora să nu-i aducă vreo sticlă de băutură. „Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, și-l amintea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun. „Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: «Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!»”.

Nichita n-avea clanță la ușă

Cum era, de fapt, acasă la Nichita Stănescu, în acel mic univers boem, în care viața lui a ars intens, până la 50 de ani? „Totul era magic la el”, își amintește pictorul Mircia Dumitrescu, un alt bun prieten al poetului. „De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan. Mi-aduc aminte… Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo. Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă… Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu. La fel se întâmpla şi când locuia dincolo, pe Grigore Alexandrescu, la dna Covaci, avea o căsuţă în spate pe strada aia, dar viaţa se petrecea în spaţiul public. Ţin minte o imagine când cineva a venit şi i-a zis: «Fii atent, că ăsta e general de Securitate»”. La care Nichita a zis: «Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele…».”

Așa a trăit Nichita până la sfârșit. Cu un fel de libertate pe care și-a creat-o singur și la care n-a vrut să renunțe. Iar alcoolul care l-a ucis a făcut, de fapt, parte din ea. „În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, era deja dependent de alcool. Mai bine zis, de vodcă”, a povestit și Ștefan Agopian. „Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“. Dar efervescența și geniul l-au costat viața. Nichita reuşea întotdeauna să înşele vigilenţa Dorei şi îşi găsea tot felul de ascunzători pentru sticlele cu votcă: în pendulă sau în cutia televizorului.

De la nuntă, pe drumul spre mormânt

Deși s-a simțit tot mai rău în ultima perioadă și deja își dădea seama că îl trădează corpul, nu-i mai plăcea cum arată în fotografii, a continuat să trăiască la fel ca până atunci. Pe 9 decembrie 1983, sfârșitul era aproape. Se afla la Drobeta Turnu-Severin, martor la căsătoria prietenilor Ofelia Rotaru și Alexandru Condeescu. S-a bucurat de călătorie, dar le-a spus că se simte cam obosit din cauza unor nopți nedormite. La cină, urmându-și obiceiul, îi scrie un poem gazdei, apoi se retrage în cameră, mai devreme decât obișnuia. Ficatul lui era măcinat de ciroză.

Duminică, pe 11 decembrie, Nichita se trezește târziu, pe la prânz. Mai avea de trăit doar o zi. Și totuși, împreună cu cei doi tineri căsătoriți și cu Dora face planuri de viitor. Deși inițial stabiliseră să stea mai mult, poetul hotărăște să se întoarcă cu toții, a doua zi la București. Luni de dimineață nu se trezește însă la timp ca să prindă trenul. Doarme din nou până spre prânz și refuză să mănânce. Spune că nu se simte bine. Nu se ridică deloc din pat până când vor pleca, a doua zi, cu un alt tren. În tren, într-un compartiment unde călătoresc singuri, se întinde pe canapea și doarme agitat până la București. Trenul intre în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…

Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice. Același Mircia Dumitrescu își amintește o întâmplare despre care spune că l-a bântuit de-atunci în fiecare zi: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultură e aia pe care o ştie lumea…”

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioatele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noapte, lupta s-a sfârșit și Nichita a murit. Stop cardio-respirator. „Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu. „Odă în metru metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit.” Și punct. Prietenul lui Johnny Răducanu, căruia îi spusese oarecum premonitoriu „când oi muri, am să fiu un amărât de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, ani întregi a mers la mormânt, unde vărsa câte o sticlă de vodcă pe pământ…

Povestea un alt poet, am uitat care, că trecea dimineaţa la 7 pe la Nichita Stănescu şi-l găsea beat, cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală, şi-l întreba „Nichita, de ce bei aşa mult?”. La care Nichita îi zicea Dragul meu, pentru ca eu vreau să mor tânăr, ca nimic nu este mai urât decât un poet bătrân”. Şi a murit la 50 ani.

–––––––––-

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Yorick).

Material preluat din ziarul Metropolis:

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/

Dorel SCHOR: Liana Saxone-Horodi – Limbajul florilor

 

Picturile în care florile ocupă un loc central le întâlnim în opera mai tuturor artiştilor plastici din întreaga lume. Picturile florale cu semnături celebre ocupă simezele celor mai faimoase muzee şi galerii de artă, acesta fiind unul din cele mai populare subiecte de studiu şi categorii. În afară de frumuseţea lor de necontestat, florile sunt simbolurile legendare ale iubirii, pasiunii şi purităţii, ale dorului, speranţei şi optimismului, ale bucuriei, frumuseţii şi emoţiilor…

Tematica florilor este un gen de sine stătător, aş spune independent, purtătorul multiplelor sentimente, nu întotdeauna mărturisite altfel, ale pictorilor. Este firesc ca aceştia să fie fermecaţi de coloritul deosebit al florilor şi de delicateţea lor. Diviziunea tonurilor, amestecul optic al culorilor pure servesc insidios sensurile estetice şi semnificaţiilor simbolice. Pentru că, în timp şi în spaţiu, florile au înţelesuri universale.

Florile sunt unul din subiectele firesti in tablourile Lianei Saxone Horodi, care i-au însoţit creaţia picturală din totdeauna… Ea adaugă de obicei, elemente artizanale, câte un vas de lut, un ştergar, un alt obiect semnificativ perfect motivat în spaţiu, care sugerează apartenenţa florilor de un anumit loc sau tradiţie. Unicitatea stilului, a lucrării sau a conţinutului conferă tablourilor florale semnate de Liana Saxone-Horodi energie creativă, personalitate, independenţă spirituală şi sensibilitate.

––––––––

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

21 ianuarie 2019

Dorel SCHOR: Julia Zisman simplitate și finețe

Pictoriţa Julia Zisman s-a născut în anul 1961 în oraşul Celiabinsk, a urmat cursurile Academiei de Artă din Moscova şi în 1991 s-a stabilit în Israel, la Haifa.  Foarte curând a devenit membră în Asociatia pictorilor şi sculptorilor, iar o parte din lucrările ei se găsesc răspândite în lume, în colecţii din Statele Unite, Italia, Franţa, Rusia, Germania şi Israel, câştigându-şi astfel un binemeritat nume de artist internaţional.

 

 

   Ea foloseşte un stil figurativ şi narativ cu o notă foarte originală, dovedind simplitate şi fineţe. Prin picturile ei se transmite firesc un mesaj umanist căci artista îşi concentrează întreaga energie creatoare şi deagostea pentru natură spre subiecte familiare şi aflate într-un consens absolut unanim.
   De remarcat în elementele compoziţionale ale picturilor sinteza cromatică şi arhitecturală a formelor, precum şi efectele de lumină realizate prin simple tuşe de culoare. Coloritul şi gingăşia florilor, dialogurile cromatice, simfonia de linii, de tonuri, de umbre şi lumină, practic înfrăţirea tuturor aceste elemente crează un realism metaforic cu un impact imperativ asupra privitorului.
   Aceste caracteristici sunt valabile pentru întreaga creaţie a Juliei Zisman, indiferent dacă ne referim la pictura de şevalet, la acuarele sau la lucrările de grafică, subliniind personalitatea ei artistică.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

20 ianuarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Aiud-Temnița-Iad și Raiul Deținuților Creștini

“Am rămas drept faţă de neamul meu, de

   Biserica mea, de idealul acesta al slujirii”.

   (Vasile Turtureanu-23 de ani de temniţă)

 

          Dacă, vreodată curiozitatea te îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în alte ţări.

   Mureşul Voievodal îţi aminteşte de Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.

   Mureşul a fost şi rămâne camaradul de nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea Neamului nostru dacoromân.

   Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace, suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează…

   Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă, Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige din adâncul sufletului său plin de lumină:

   „Ardealul de azi nu-şi mai cântă senin/ Rapsodia unui eroic destin/ Ci numai un cântec se-aude zălud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Codrul la dârze răscoale părtaş/ De-l întrebi despre Horia, eroul trufaş/ Răspunde ecoul cuminte şi nud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// În van întreba-vei izvor cu izvor/ Străbuna poveste cu vaşnic ctitor/ În susul primi-vei răspunsul lui ud:/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!// Aici e Aiudul! Aici e Aiud!/ Străbate prin inimi refrenul durut/ Aici unde viaţa îţi cântă un imn sfânt/ Un neam se-nconvoaie cu fruntea-n pământ.// Satan de-ar scoate ca vechiul lui vad/ Ar fi să se cheme altfel decât iad/ Ar spune-o desigur cu zâmbetul crud/ Aici e Aiudul! Aici e Aiud!” ( apud., Gheorghe Laghiu, Aiud-am fost martor. Eksperimental Forlag Aarhus Cluj-Napoca, 1999, p. 15-16)

   În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul devenea Comitat şi închisoare-tribunal.

   Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   În acea vreme sinistra închisoare a înclinat înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de 7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”, însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.

   În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei „T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 22)

   Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza, cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.

   O dată ce treceai de poarta închisorii, Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.

   Grigore Caraza, martor, victimă, supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud. Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii stătea puiul ei-Zarca„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor români ardeleni.

De acest lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p. 54)

   La subsolul Celularului mare, aşteptau îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17 ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.

   Izolarea des atribuită, des aplicată făcea parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice, psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.

   „Am coborât din celular cu <<haina în cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri. Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o gamelă cu apă caldă.”  (Ilie Tudor, De sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)

 

   Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.

   L-am pomenit pe acest grof, asupritor de ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)

 

   Penitenciarul Aiud devine în veacul al XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea de libertate astfel:

   „Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/ Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova: corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/ Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti, pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.” (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 28-32)

   Amprenta habsburgică alterna cu zidurile grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.

   Podelele prinse în stigmatul ţintuit de grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.

  „Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43) 

   Temniţa împărătesei habsburgice, izolată perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei fărâme de cer.

   „Timp de peste 200 de ani, bieţii români au umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri, oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi, eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa 18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.”  (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 54)

   Închisoarea era prevăzută însă şi cu Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de elită.

   Şi cum toate aceste condiţii vitrege, draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o avalanşe asupra bieţilor suferinzi.

   „Din câte ştiu, temniţa avea 275 de gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat…, p. 168)

   Contrastul închisorii Aiud în vremea regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura lor părea ca de la pământ la cer.

   Vocabularul gardienilor din clasa delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”, deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”, „hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape…, încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”…

 

   „Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea, Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu, Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii din scoarţă în scoarţă.”  (Gheorghe Laghiu, Aiud…, p. 42)

   Temnița  Aiud-ului  are crestată istoria  calvarului  titanilor demnităţii şi culturii noastre creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu (mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud), teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan, ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu, inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa (mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii” Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud), comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar, colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu 23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și mulți, mulți alții…

   Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!

   Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.

   Uniți în suferință, deținuții politici de la Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.

   Așa au reușit să se susțină reciproc și să aducă Raiul adevăratei IUBIRI  față de aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.

   Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă vrem să ne dovedim creștini,  nu este bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de mai bine…

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 20 Ianuarie 2019

 

Monica LEVINGER: Memorialul din creația unui anonim

Suntem în pragul lui 2019. Anul acesta, pe 19 ianuarie, se împlinesc zece ani de la trecerea lui Mihai Rădulescu la cele veșnice. Cifra rotundă  îndeamnă la retrospectivă și bilanț, căci multe se pot întâmpla în răstimpul unui deceniu, fie ca este vorba de viața noastră personală sau cea a unei întregi societăți.  Dar înainte de a continua, se cade să răspund la întrebarea pe care unii dintre cititorii acestor rânduri probabil și-o pun – cine a fost Mihai Rădulescu și ce a reprezentat el pentru cultura și lupta de rezistență spirituală a poporului român?

Nu este ușor să prezinți un om căruia destinul i-a hărăzit  încercări aspre și grele, condamnându-l în cele din urmă, pe nedrept, la nerecunoaștere și uitare. În ceruri sunt sigură că cel în memoria căruia scriu se bucură de veșnica pomenire, însă în lumea noastră trecătoare și de multe ori atât de nedreaptă cu semenii săi, scriitorul Mihai Rădulescu a fost și este prea puțin cunoscut; din ignoranță sau din rea voință, neprețuit la adevărata sa valoare. Personalitate remarcabilă a culturii române din cea de a doua jumătate a secolului XX, demn să ocupe un loc de cinste în memoria poporului său, Mihai Rădulescu s-ar fi putut număra printre nemuritorii acestui neam, dacă veșnicia nu i-ar fi fost ascunsă sub straturi groase de indiferență și ideologie, dacă mesajul sau nu ar fi fost ignorat. Din păcate, cei zece ani scurși din 2009 au mai adăugat un strat gros de uitare la cel existent deja.

Revenind la întrebarea de mai sus, aș putea cita din pagini de wikipedia, prezentându-l pe Mihai Rădulescu ca pe un luptător anticomunist, scriitor de beletristică – prozator, poet și dramaturg -, cercetător de antropologie stilistică și al artelor plastice, armenolog pasionat și editor de excepție. Oricât de elogioasă ar fi această prezentare, ea îmi pare formală și rece.

Aș putea să povestesc că Mihai Rădulescu mi-a fost profesor în clasa a IX-a, în scurta perioadă în care a predat engleza la Liceul nr. 33 din cartierul Drumul Taberei. Mi-l amintesc ca pe un dascăl de excepție, profesor remarcabil și bun cititor al sufletelor noastre de adolescenți în căutare, neîntrecut în arta de a ne susține pe calea descoperirii și cunoașterii de sine. Dar și aceste rânduri cu notă atât de personală, deși izvorâte din inima, îmi par a reda prea puțin din câte ar trebui spuse despre un om atât de special.

Având în vedere că vorbesc despre un creator prolific cu o arie de manifestare deosebit de larga, în încercarea de a-i creiona personalitatea complexă  poate ar fi mai potrivit să trec la creația  de vârf a lui Mihai Rădulescu, cea care-l consacra în 1998 drept primul și singurul istoric al literaturii române de detenție. “O istorie salvatoare, o intreprindere mântuitoare pe care se cuvine să o omagiem“, concluziona Nicolae Balota în prefața lucrării care reunea într-o forma organizată întreaga memorialistică de detenție sub comunism. Scrisă nu întâmplător de un fost deținut politic, Istoria Literaturii de Detentie la Romani  reprezintă cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura națională, dar și în cea universală, o întreprindere de lungă respirație, specială prin faptul că  autorul “nu rămâne doar la planul obișnuit al unei istorii literare, la interpretarea obișnuită a textelor adăugându-se bogate considerații psihologice, morale și spiritual-religioase.” (Nicolae Balota)

Încă de la apariție, cartea din ale cărei pagini răzbătea mesajul salvator  că memoria unui neam poate fi resuscitată chiar și după o jumătate de secol de aneantizare, a fost prea puțin răsfoită; mărturiile prețioase și înfiorătoare despre ororile petrecute în închisorile comuniste au fost primite cu dezinteres de către contemporaneitate. Pe plan oficial, Istoria literaturii de detenție la români sub semnătura lui Mihai Rădulescu nu s-a bucurat de nicio recunoaștere. Surprinzător pentru un popor care număra 9 ani de la trecerea sa la democrație.

Multa vreme m-am întrebat cum de a fost posibila o asemenea reacție, atunci, la data publicării, dar  și în  prezentul acestor rânduri? Cum de nu s-a schimbat nimic în răstimpul a douăzeci de ani? Răspunsul l-am primit chiar de la Mihai Rădulescu, printr-o reflectie care îi aparține. Citind-o, am înțeles în ce sens ororile petrecute în cadrul așa numitelor ,,reeducări” nu au rămas în trecutul în care s-au petrecut, ci continuă să ne afecteze conștiințele, influențându-ne faptele. Iată fraza la care mă refer: “Ne întrebăm dacă cele ce vedem petrecându-se în România, în anii neocomunismului succedând Revoluția din Decembrie 1989, nu constituie tot tributul plătit acelei nebunii colective induse de comunism în mințile noastre, pe un gol religios, cultural, etic, logic, educativ, absolut, ce a germinat o dezorientare națională și, ca urmare, o neputință a românului de a se regăsi, prin regăsirea valorilor tradiționale, batjocorite și urate până ieri, ceea ce a condus la pieirea lor aparent definitivă”.

Acestea au fost, fără nici urma de îndoială, premizele nașterii ,,omului nou” despre care vorbește Ana Blandiana, ,,omul fără memorie, omul nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.” În condițiile în care amintitul regim politic dispăruse ca sistem, dar nu ca metode și mentalități, salvarea memorialisticii de detenție devenea o necesitate de prima urgenta; un act de rezistență și împotrivire la scenariul de groază descris mai sus.

În anii imediat urmatori lui 1989, nu știu câți oameni din generația lui Mihai Rădulescu au realizat gravitatea avertismentul lui Cicerone Ionițoiu, care își prevenea poporul: ,,Un neam care nu ține cont de trecut și-l uită, încet-încet dispare.” Știu doar că cei care au luat atitudine și și-au susținut punctul de vedere prin fapte, au constituit o minoritate. Printre cei care au acționat în vederea reconstituirii și păstrării memoriei martirajului românesc din timpul comunismului, la loc de cinste se afla si Mihai Rădulescu. A dezgropa adevărul despre infernul închisorilor comuniste și a-l consemna în scris departe de a fi o sarcina ușoară. Cât de tulburător suna cuvintele prin care scriitorul se descrie pe sine în confruntare cu tensiunea creată în conștiința sa: “Cine ești Mihai Rădulescu? Sunt un anonim, conștient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naționale din detentie, într-o forma, oricare, organizată, munca la care s-a înhămat, aceasta memorialistica riscă sa se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai știu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…”

Pe măsura ce scriu realizez ca nu-mi stă în putere să-i fac dreptate scriitorului căzut în uitare și nici să înlesnesc cititorilor acestor rânduri – prin comentarii elogioase la adresa celor scrise de el – cunoașterea creației sale. Știu că dacă domnul profesor ar fi fost prin preajmă, aruncându-și privirea peste umărul meu ca să vadă ce scriu, mi-ar fi sugerat să-l citez pe Montaigne. Dintre zecile de aforisme ale marelui filozof, traduse și postate pe site-ul sau personal – intitulat sugestiv “Literatura și detenție” – Mihai Rădulescu l-ar fi ales pe cel care spune: “Mi-ar plăcea sa fiu mai puțin lăudat, în schimb temeinic cunoscut”! pentru ca apoi să-mi explice cu glasul său domol:  Cel care știe să se folosească de literatură, că este ea beletristică sau pioasă, adaugă experienței proprii de viață experiența autorilor și personajelor acestora. Pe astă cale cititorul își lărgește aria dreptei socotințe, a sensibilității, a rațiunii și-și crește puterea de a se apropia de aproapele și de Dumnezeu. Scrisul își dovedește astfel puterea sa transformatoare. Revin asupra celor spuse, nici un scriitor nu poate fi cunoscut prin mijlocire. Mihai Rădulescu trebuie citit!

Adevărul este că ani în șir după întâlnirea de pe băncile școlii n-am știut cine a fost cu adevărat Mihai Rădulescu. Au trebuit să treacă aproape patru decenii pentru ca o întâmplare fericită să ne înlesnească regăsirea  în octombrie 2008, când am reluat legătura pe cale virtuală, corespondând pentru scurt timp pe net. Atunci am aflat că fostul meu dascăl era de fapt un scriitor prolific, condamnat politic în comunism, marcat în destin de urmările celor 4 ani de detenție din tinerețe. În acel memorabil an am început să-l citesc pe Mihai Rădulescu și astfel  s-au deschis în fața mea porțile unei lumi până atunci complet necunoscute. Așa a fost să fie, ca ,,domnul profesor” să-mi dezvăluie adevărul despre suferințele și martiriul victimelor comunismului. ,,Adunați din toate păturile sociale, din toate profesiile și meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, cei declarați vrednici de pedeapsă au umplut sub pământul nației cu spaimele și curajul lor, cu abdicările și speranțele lor, cu prostrarea și cu energia lor creatoare. Toți au suferit datorită faptului că gândirea independentă și individuală era interzisă.”

Când pe 19 ianuarie 2009  Mihai Rădulescu a trecut la Domnul, știam doar că am să continui să-i citesc scrierile, dar nu mi-am închipuit care va fi efectul lor asupra mea. Nici prin gând nu mi-a trecut că ,,lecțiile” sub îndrumarea domnului profesor vor continua și că ma voi număra și eu printre acei elevi care încearcă să descopere și să înțeleagă istoria pentru a se înțelege pe ei înșiși.

Mihai Rădulescu a scris toată viața literatura de detenție, mărturisind   că de fapt nu s-a eliberat niciodată, cu adevărat, din temnițele în care a pătimit. Scrieri precum “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste”, ”Sânge pe Râul Doamnei: Până când atâta suferință?”, “Casa lacrimilor neplânse: martor al acuzării în procesul “reeducătorilor””,  ”Martiriul Bisericii Ortodoxe Române”, “Flăcări sub cruce”, “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, “Preoți în cătușe”, au văzut lumina tiparului la editura Ramida înființată de autor, pentru ținerea de minte, pentru învățătură și îndreptare. Nu pot să nu le dau dreptate celor care susțin că adevărata istorie a umanității este scrisă în  cărțile de literatură și nu în manualele diferitelor forme de învățământ.

Parcurgând scrierile menționate mai sus – lista fiind departe de a fi completă – am realizat că în ansamblul sau, creația a lui Mihai Rădulescu reprezintă un Memorial!

 

Este cu neputință să stabilim câți oameni nevinovați au pătimit în temnițele comuniste. Presupunând că am reuși să definim cu exactitate acest număr imens, greu de închipuit, am simți fără îndoială că nu este suficient, căci cifrele prin definiție sunt reci si impersonale. Ceea ce nu se cade să uităm este că ,,în fiecare atom al acestui univers de suferința se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar își păstrează gândurile, sentimentele și memoria proprie. Nu toate victimele au fost martiri, dar toate ne roagă, din cerul lor, să nu le uitam.” (Romulus Rusan)

Am citit o destăinuire a lui Mihai Rădulescu, în care mărturisea că dacă s-ar întâmpla să nu consemneze în scris suferința vreunui om năpăstuit, despre care a luat cunoștință, acesta ar rămâne de veghe în conștiința sa,  să-l mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. “Este ca și când m-ar fi ales morții să le țin lumânarea aprinsa cât voi trăi.” Desigur, este vorba de un exercițiu imaginativ,  căci în fapt Mihai Rădulescu și-a făcut din plin datoria de a ține aprinsă lumânarea ținerii de minte în memoria celor care au suferit și s-au jertfit în închisori; a creionat zeci și zeci de portrete impresionante, a strâns nenumărate mărturii, a reconstituit pagini întregi de istorie necunoscuta. Am avut curiozitatea să reunesc numele foștilor deținuți politici care apar în scrierile lui Mihai Rădulescu. Recunosc că încă nu mi-am dus sarcina la sfârșit, însă chiar și așa, la mijlocul drumului, numărul celor consemnați este impresionant.

Întreaga literatură de detenție scrisă de Mihai Rădulescu pentru contemporani și generațiile viitoare continuă să-și aștepte cititorii. Aidoma stelei Magilor, ea dorește să le arate celor interesați direcția adevărată. Chiar dacă Memorialul din creația lui Mihai Rădulescu se adresează în prezent unei minorități, există speranța ca “singura cale posibilă pentru a ne salva din trecut” (Ana Blandiana) va fi urmată de cât mai mulți.

 ———————————-

Monica LEVINGER

Israel

19 ianuarie 2019