Alexandru NEMOIANU: Versuri care obligă

În ultimii câțiva ani am citit  un număr de poezii/poeme ale poetului Marin Beșcucă. Unele dintre aceste poeme apăreau aproape zilnic în revistele spațiului virtual. Le-am citit cu grijă și prima senzație a fost de intimidare.

Versurile lui Marin Beșcucă, la prima vedere și prima lectură, par foarte complicate, greu de pătruns, aproape “cifrate”. Dar această impresie se risipește atunci când le citim cu mai mare atenție și grijă. De fapt aparenta  dificila lor înțelegere este datorată faptului că mesajul este uluitor de direct și răspicat. Marin Beșcucă realizează ceva foarte greu de obținut: el poate să își urmărescă gândurile, în toată complexitatea, rapiditatea și multitudinea lor, cumva “din afara”, le poate urmări exact cum vin, exact cum se înlocuiesc, exact cum “năvălesc”. În acest fel poemele devin “oglinzi” ale clipei în desfășurare.

Poemele devin “jurnale” de gând și simțire. Mesajul lor este deci necruțător și fără putință de riposta sau atenuare: ”gândul” este acceptat. Nu întâmplător, în multe poeme, există multă durere, îndoieli, spaimă. Văzându-le, urmărindu-le, “din afară”, Marin Beșcucă a ales sa fie eminamente  sincer cu prezentarea gândurilor sale. O asemenea sinceritate nu este comodă și în cei care le citesc poate trezi o dorință de “fugă”. Cel mai adesea sunt foarte puțini cei care au îndrăzneala să contemple sincer gândurile lor și încă mai puțini cei care au curajul să le facă publice. Marin Beșcucă face acest lucru în nădejdea curățirii, „catharsis”.

Pe acest drum, Marin Beșcucă este în căutarea mărgăritarului de mare preț. Eu cred că el l-a și aflat sub semnul, ”nihil sine Deo”!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

20 februarie 2019

 

Nicolae DABIJA: Grigore Vieru – Tratat pentru umanizarea pustiului

Grigore Vieru (14 februarie 1935 – 14 ianuarie 2009)

Cu această ocazie Asociația Culturală Regal  d’ Art, prin inițiativa și coordonarea președintei, doamna Lili Bobu a editat un nou volum din colecția „O CARTE BIJUTERIE”, care cuprinde citate, aforisme și confesiuni ale poetului, îngemănate sub titlul „TRATAT PENTRU UMANIZAREA PUSTIULUI”.

Creație bibliofilă de excepție

Colecția Asociației Culturale „REGAL d’ART” s-a îmbogățit cu un nou capitol, „Regal de înțelepciune”, inaugurat cu o altă creație bibliofilă de excepție, inițiată și coordonată de dna. Lili Bobu, care îngemănează o selecție de citate, aforisme și confesiuni ale Poetului Grigore Vieru  (14 februarie 1935 – 18 ianuarie 2009), cu titlul sugestiv „Tratat pentru umanizarea pustiului”.  Volumul constituie un modest dar întru nemurirea universului creator al poetului „cu lira-n lacrimi” și a fost lansat în cadrul Festivalului de la Iași  ,,In memoriam Grigore Vieru” (13 februarie 2019).

Această creație înnobilată cu o bijuterie hand-made, reprezentând cheia înțelepciunii, nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul caritabil al unor colaboratori talentați:

Tehnoredactor și corector: Mirela Brehuescu

Lucrări de artă plastică: Mihai Cătrună, Iurie Matei, Ion Sulea Gorj, Paul Surugiu-Fuego

Decorațiune copertă: S.C. „ROMBERFIL” S.R.L. (manager Filip Mărgărit), după o idee originală a Asociației Culturale „REGAL d’ART”

Design grafic și layout original: Mihaela Irimescu

Tipar: Tipografia „PIM” Iași (manager: Maria Petrariu)

A spune mult cu cuvinte puţine 

Grigore Vieru nu e doar un mare poet, ci şi un gânditor profund, un sfătuitor, un însoţitor de drum, un caracter modelator de caractere.

Cărţile lui încurajează.

Cărţile lui răscolesc.

Cărţile lui alină.

Poem concentrat într-un cuvânt.

Lumea concentrată într-o frază.

Viaţa concentrată într-o clipită.

Acesta e Grigore Vieru în aforismele sale. Metafore, inspiraţii, respiraţii, gânduri, imagini, meditaţii, idei… Poetul le-a notat de-a lungul întregii lui vieţi. Şi-a semănat cu ele toate manuscrisele. Unele au devenit poezii. Altele – interviuri. Sau eseuri.

Apoi, bănuiesc, când crezuse că s-ar putea să nu mai aibă timpul necesar pentru a le transforma în versuri, articole, răspunsuri la întrebări care mai mult şi le punea el decât i le puneau alţii, le-a transcris din carneţele, caiete, file de manuscript pe pagini de ziar – pentru prima dată acestea fiind tipărite în săptămânalul „Literatura şi arta” – şi de carte. A spune mult cu cuvinte puţine e o obsesie a acestui creator. Ca şi a folosi nu prea multe cuvinte, pentru a sugera totul.

Cuvintele devin idei, ca nişte cărămizi într-o construcţie, creând realităţi. Or, în cazul lui Vieru nu cuvintele subordonează idei, ci ideile-şi subordonează cuvintele. Cele care au misiunea să creeze realităţi. Cuvântul la el e folosit doar ca intermediar între simţire şi idee, ca şi între idee şi rostire sau scriere.

Maximele lui Grigore Vieru sunt vii, ele au respiraţie, au puls.

Cu trecerea timpului, acestea devin şi mai actuale.  Vremuri care vin se recunosc în ele. Semn sigur al marilor creaţii, care nu îmbătrânesc odată cu secunda când au fost scrise, ci ca şi cum se nasc zilnic, cu fiecare nou cititor şi cu fiecare nou adevăr. Nu poţi înţelege adevărata dimensiune a creaţiei vierene dacă nu-i cunoşti cartea de aforisme. Cugetările lui te învaţă să te cunoşti mai bine, dar şi cum să înţelegi viaţa şi lumea, cum să-ţi iubeşti neamul şi semenii, acestea vin să te deştepte (în ambele sensuri), acestea vin contra lenei de a gândi. Ele îţi oferă perspectiva infinitului, care izvorăşte din clipa pe care o ai a trăi.

–––––––

Nicolae DABIJA 

Chișinău, Basarabia

Ianuarie, 2019

 

Elena BUICĂ: Noblețea destinului românesc în poezia Emiliei Stroe Țena

Volumul de poezii „Destin românesc” apărut în anul 2018, la editura „Armonii culturale” din Adjud, editor Gheorghe A. Stroea, are ceva aparte și de aceea, mă apropii în vârful picioarelor de poeta Emilia Stroe Țena. Ea a pus în lumină pasiunea trăirii sentimentului patriotic altfel decât tot ce se publica în ”iepoca de aur” a comunismului, mai precis în anul 1980, anul plămădirii acestor poeme. După cum se știe, pe atunci, scriitorii erau constrâși să respecte anumite directive ale partidului conducător.

Această obligație a ajuns la un punct de saturație și a făcut ca valorile spirituale să sărăcească mult în țara noastră. Cuvântul sacru strămoșesc – patriotismul – acest nobil și înălțător sentiment, a devenit unul de paradă , iar în sufletul oamenilor să nu se afle pe raftul de sus al sentimentelor. Chiar și după această perioadă, a vorbi depre dragostea de patrie se consideră că nu te-ai debarasat de rezidurile comuniste. În bună parte, acum s-a dat vina pe opinia curentului european, cel al globalizării, care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea rolului întegrator al bătrânului continent european.

Așa se explică de ce poeziile scrise în anul 1980, pe când poeta Emilia Stroe Țena frecventa cenaclul literar „Zaharia Stancu” al Casei de Cultură din Alexandria-Teleorman, au fost publicate abia în 2018. E admirabil faptul că autoarea nu a făcut concesii „liniei de partid”. În poeziile sale nu flutură „stindardul partidului”, nu apare „chipul luminos al conducătorului iubit”, nimic din cuvintele asurzitoare. Autoarea și-a păstrat verticalitatea și a preferat să nu le publice în acele vremuri. Mai apoi, a avut, probabil, indoeli că vor fi bine primite, dar anul centenarului țării noastre, 2018, a adus o oarecare revigorare a sentimentului patriotic și a fost un bun prilej pentru publicare. Și într-adevăr, la lansarea acestei plachete de versuri, în anul 2018, dar și în multe alte comentarii ulterioare, autoarea a primit cuvinte de apreciere atât pentru formă frumoasă și conținutul substanțial, cât și pentru revenirea la dimensiunea sfântă a sufletului strămoșesc, redând țării conturul ei spiritual.

„După titlu, am fi tentaţi să credem că avem un volum de poezie patriotică angajată, ceea ce ar fi fost o mare surpriză, ştiindu-se că astăzi nu prea se mai scrie poezie patriotică, patriotismul, în contextul globalizării, fiind considerat de unii un sentiment desuet” subliniază cunoscuta poetă Domnița Neaga. Tot astfel notează și respectabilul critic și istoric literar, Nicolae Dina: „Întregul volum ilustrează faptul că Emilia Stroe Țena simte, gândește și trăiește românește, ceea ce înseamnă că sufletul, inima și mintea sa aparțin și vor aparține acestor legendare și fabuloase meleaguri românești ce-i insuflă puterea și măiestria de a da glas unui înflăcărat sentiment patriotic.”

În acest volum al Emiliei Stroe Tena, sentimentul dragostei de țară, răstignit în ultimile deceniii, înflorește firesc ca pe un pământ reavăn și fertil. Poeta umple golurile, acelor timpuri cu măreția subimă și impunătoare a unor adevăruri și frumuseți edificatoare.

În întregul volum, începând chiar cu primul sonet care dă și titlul acestei plachete de versuri, „Destin românesc” se observă cu ușurință o evadare din limitele acelor dimensiuni impuse, o evadare spre emoții sincere și pure cu care se identifică și cititorul. Toate poeziile sunt străbătute de un crez poetic înalt în care pulseză spiritul divin al neamului. Vorbim de un patriotism curat în care autoarea a pus iubire în lumina blandă a cuvântului. „Singurătăţi stelare foc îngropat aştern/ În cumpeniri de doină aprinsă, veşnică,/ Pe planul înclinat sub umbră şi mister/ Ce moartea-n vis preschimbă şi-n nuntă cosmică”(Destin românesc).

Deschizând acest volum ne întâmpină lumina spiritualității strămoșești, simțim că străbunii trăiesc cu noi și în noi, încât caerul veșniciei își toarce nestingerit firul:„Pe suflet ni-i gravat adânc, cu sânge,/ Un chip de dac ce a murit râzând,/ Când hoardele duşmane-au vrut a-l frânge// Iar numele în veci de veci a-i stinge / Veniţi, crescuţi din mituri, luptând şi apărând,/ Siguri ne scriem soarta, o frunză verde-n cânt!” (Existenţa noastră), sau: „La şes de sunt, în lan cu bob de soare,/Ori în albastre valuri, când doresc/ Căldura inimii să-mi potolesc,/ Oriunde-aş fi, te văd nemuritoare”(Dor de ţară). Pentru autoare, țara este un filon de spiritualitate autentică;   „Gândindu-te aproape în orele de seară,/ Când cerul tot e zbor trandafiriu, /Nălţat spre veacul viitor, târziu// Lumina ta de vrajă mă-mpresoară/Cu raze moi şi blânde de-mplinire;/ Şi-o armonie este-ntreagă fire”. (Ţara din inimă, ţara de vis).

Pământul țării noasre are o funcție generatoare de viață, căci: „De merg pe drumul tău de stâncă arsă,/ Ori de m-afund în iarbă să respir/ Răcoare verde, abur de zefir,/  Aici, pe plai, mereu mă simt acasă” ne spune autoarea în „Nostalgia legănării.”

Muzicalitatea ireproșabilă și delicata seducție lirică rezultă din frumusețea prozodiei cu formă fixă, în acest caz, sonetul, care nu este la îndemâna oricărui poet, dar pentru autoare a fost o pasiune, așa cum sumbliniază în „Cuvânt înainte”: ”Sonetele marilor poeți din literatura română și universală m-au fascinat și mi-au pus la treabă imaginația și gândirea”.

Autoarea se dovedește a fi o adevărată șlefuitoare de cuvinte până le auzim vibrând muzical. Gustul esteic sigur a făcut ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină. „Era atâta vrajă în amurg,/ Că nuferii, toţi, roşii se făcură;/ Vedeam pe zare clipe de căldură/ Şi de odihnă ce, răpuse, curg”. (Vânătoare rituală).

Poemele dezvalue marea bogăție de lecturi bine asimilate de autoare care se răsfrâng într-un iscusit câmp semantic și într-o mare bogăția de idei. Emoțiile autoarei sincere și pure, sunt puse în valoare și de remarcabilul său freamăt stilistic: „Freamătul pădurii îl resimt mereu/ Melodie pură cu scântei de foc,/ Picurând în suflet vrajă de demult,// Cu parfum de cetini presărând noroc,//Cu crengi lungi, bătrâne, mirosind a lut,/ Somn purtând în ele, de răşină greu.” (Sonetul viselor de pădure)

Poeziile Emiliei Stroe Țena pun în valoare  remarcabilul său freamăt stilistic, dând vibrație emoției, acea substanță spirituală care dă viață omului. Această emoție face ca noblețea expresiei să ridice eul liric în înalt, câmpurile de sensibilitate să fie încărcate de prospețime și să simți pasiunea trăirii transpusă cu seninătate. „Din umbrare ninse cu argint de lună,/ Au pornit să zboare visele pe plai;/ Şi-n târziul nopţii, peste sat răsună/ Cântec de poveste şi de luna mai”.(Transfigurare)

Rafinamentul sau stilistic, înclinația  spre limbajul metaforic, trzesc cuvintele din visarea lor cu subtile armonii: „mângâieri de zvon”; „albastre străluciri din flori de vis”; „se rostuiră-n cald, senin noroc”;” pulbere fină peste zări de cuvânt”;  „plaiul cel de doină legănat”.  Un gust estetic sigur  fac ca poeziile Emiliei Stroe Țena să dea naștere unor reverberații simfonice care curg ca într-o cascadă de lumină.

Poeta de reală vocație, Emilia Stroe Țena, are și multe scrieri în proză în care găsim aceeași unitate de gând și simțire a țării noastre și cea mai aleasă podoabă a sa, poporul român, așa cum maruriseste în amplul eseu „Un ideal de eternitate”: ,,Cinstire ție, minunatul meu popor, la a cărui umbră îmi aștern acum gândurile, pentru că, trezindu-mă în zori, ele să fie mai suave și mai pure decât roua!”

Este demn de subliniat faptul că nota originală a graficii acestui volum semnată de autoare, absolventă a liceului de arte plastice, formează o unitate și un echilibru valoric remarcabile cu întreg opusul.

Închizând copertele acestui volum, rămânem multă vreme ancorați în spiritualitatea strămoșească. Ne stăruie în minte și în adâncul inimii admirația pentru pasiunea trăirii  transpusă cu seninătate prin cuvinte înzestrate cu forța de a declanșa emoții profunde și autentice prin care definește destinul românesc.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

 

 

Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York

Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, organizat de Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu Societatea Română Creștină „Dorul”, sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filiala U.S.A, și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi, s-a desfășurat în 12 și 13 ianuarie 2019. Cea de-a XXVI-a ediție a sa a fost un eveniment complex, constituit dintr-o sesiune academică de comunicări științifice, parastasul tradițional pentru marele poet al neamului românesc și o reuniune culturală amplă a Cenaclului „Mihai Eminescu” din New York.

Prof. univ. dr. Th Damian, ctitorul și neobositul organizator al manifestării, președintele Cenaclului „M. Eminescu” și directorul revistei “Lumina lină” de la New York, a deschis sesiunea de comunicări din 12 ianuarie a.c., menționând mesajele de salut ale instituțiilor din țară și din străinătate care și-au manifestat încântarea să aplaude evenimentul, apoi anunțând pe distinșii oaspeți invitați din România și din America.

Ing. Cristian Pascu, președintele Societății „Dorul”, activă în metropolă din 1903, a apreciat că “asemenea întâlniri sub patronajul spiritual al lui Eminescu, cu care ne întâlnim an de an la New York, ne ajută să ne găsim pe noi înșine. Anul 2018 a avut pentru românii de pretutindeni o semnificație deosebită, Centenarul Marii Uniri. Însă a fi de Centenar acasă, în țară, chiar la Alba Iulia, înseamnă a te umple cu energie. Pretutindeni în țară ne-am reîntâlnit cu Eminescu. Chiar și într-un sat din Bucovina unde am vizitat o biserica de lemn ridicată acum 300 de ani. Acolo am descoperit mormântul bunicii dinspre mamă a Poetului, Paraschiva Jurașcu, cea care a murit la 50 de ani.”

Prof. Mariana Terra, moderatoarea sesiunii, a dat cuvântul unui invitat de onoare al evenimentului, dl Dorian Branea, directorul Institutului Cultural Român de la New York, care a apreciat că „această reuniune este cel mai frumos mod de a-ți petrece o zi la New York, căci Mihai Eminescu este o perfectă ancoră identitară, una care merită continuată ca tradiție. În străinătate, primează  instituții cum sunt familia, în care mama perpetuează limba, făcând copiii să înțeleagă tradițiile și obiceiurile naționale, și asociațiile culturale, cărora li se alătură Biserica, foarte importantă ca factor de păstrare a identității naționale. Abia pe locul 3 figurează Statul Român cu instituțiile lui. Evenimente cum este Simpozionul Mihai Eminescu ne ajută să simțim românește.” Ca noutate de viu interes, directorul a anunțat că I.C.R-ul din New York organizează turneul Orchestrei Simfonice Naționale a României, care va susține în S.U.A. șapte concerte, dintre care șase cu casa închisă. Ascultând o asemenea veste neașteptată, mi-am spus că nici nu pot visa să ascult tocmai în America pe minunații instrumentiști, cu toții tineri și exuberanți, ai acestei orchestre despre care auzisem vorbindu-se în țară. Mi-am luat gândul de la ei, reținând ideea că biletele erau vândute, deși prețul unui bilet era în jur de 100$. Tot acum se marchează, avea să continue domnul director Branea, debutul președinției la Uniunea Europeană a României, o investire fără precedent, dovedind prețuirea de care se bucură țara noastră în lume.

Sesiunea științifică a celei de a XXVI-a ediții a Simpozionului Eminescu a avut ca temă generală Discursul identitar la Eminescu: Patriotism și naționalism ieri și azi în conștiința românească și onoarea de a o deschide mi-a fost oferită mie, ca universitară și istoric literar anume sosită de la Sibiu. Aducând argumente ineluctabile, desprinse din publicistica eminesciană, am vorbit despre conştiinţa patriotică probată de ilustrul ziarist în pledoaria sa pentru Basarabia ca destin românesc. Adevărat analist politic, redactorul-șef de la ziarul “Timpul” din București cunoștea îndeaproape istoria Basarabiei și estima corect riscurile pretențiilor emise de Rusia cea puternică asupra acestui pământ străvechi românesc.  Eminescu a pivotat în articolele sale pe ideea cardinală că “astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.” Ceea ce uimește pe cititorul de astăzi este cât de mult a scris Eminescu în presa epocii despre Basarabia și a făcut-o cu un patos patriotic bine temperat. O asemenea lecție de demnitate națională ar merita să figureze în manualele școlare ca raționament pus să acționeze asupra conștiinței românești de către un dascăl în ale politicii.

  1. N. Rusu, critic literar, redactor-şef al revistei  Lumină Lină, și-a intitulat comunicarea Eminescu – premergător al “spaţiului mioritic” (În memoria lui Dimitrie Vatamaniuc). Făcând o interesantă demonstrație a continuității spiritului autentic românesc de-a lungul timpului, autorul comunicării a semnalat faptul inedit, anume că Eminescu a prefigurat teoria care avea să primească și să poarte mai târziu sigiliul gândirii lui Lucian Blaga.

Ştefan Stoenescu,  de la Ithaca, New York, a prezentat comunicarea Naţionalism şi/sau patriotism în poesia lui Eminescu prin similitudine cu situaţia romanticilor de expresie engleză.  În demonstrația sa, secolul al XIX-lea, numit și al națiunilor, a produs în estul Europei constituirea unor state naționale, precum acelea ale românilor sau maghiarilor,  reconstituite pe baze noi în urma decăderii Imperiului Otoman. În acel context, definiția românească a patriotismului o dăduse Tudor Vladimirescu: „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”. Scriitorii secolului al XIX-lea erau intelectuali-tribuni precum  Dickens, realist-romantic, care demasca în romanele sale, apărute periodic sub forma foiletoanelor, silnicia claselor dominante și a instituțiilor precum  Parlamentul,  numit de istoricul și filosoful Thomas Carlyle “Camera palavrelor”, locul unde se ignora soarta crâncenă a lumpenproletariatului industrial. Scriitorii perioadei reacționau la criză dintr-un sentiment de „culpabilitate libertariană”. Eminescu, în literatura noastră, nu se sfiește să veștejească în Scrisoarea III demagogia liberalismului  dezlănțuit.  Animat de eroismul epocilor istorice fundaționale, el se dezice de credințele și zeitățile altor mari religii: și de Iehova și de Buddha, cum dezvăluise Schopenhauer religiile asiate,  subliniind exclusiv crezul său constant romantic, cu repere și epertorii naționale. Pe Aron Pumnul, cel  din prima lui poezie,  îl prezintă ca “geniu”, „luceafăr”,  stârnitor de „sentiment național”, termeni care s-au conservat până la capăt în universul său liric. Eminescu a cultivat antiteza în Epigonii sau în Scrisoarea  III și într-o oarecare măsură în Doina,  recurgând la soluții utopic romantice. Eminescu nu e doar animat de sentimente pur patriotice (precum cele definite de Cicero sau reluate de Președintele american Calvin Coolidge – adagii arhicunoscute precum: ubi bene ibi patria  și respectiv, Patriotism is easy to understand … It means looking out for yourself by looking out for your country.  Eminescu este în primul rând  naționalist prin locul pe care îl ocupă în conștiința sa cultul pentru trecutul istoric al întregii etnii, (nu doar egotistic pentru bunăstarea unui grup socio-economic prosper) pentru totalitatea valorilor spirituale, pentru limbă  si pentru ambientul natural specific („Codrul frate cu românul”) și nu în ultimul rând pentru tradițiile religioase. În acest context larg și complex trebuie înțeleasă reacția sa față de elementul alogen oportunist și rapace. William Blake, poet și gravor al operelor sale, a creat o mitologie proprie în Noul Ierusalim, așa cum va exista  în bună măsură reflectată și în selectarea frescelor din Memento mori.  În Rugăciune, adresată Sfintei Fecioare, este o rostire în vremuri de restriște (ca și în mariologia specifică catolicismului, dar cu diferențe specifice notabile). În același diapazon, contemporanul  său Gerard Manley Hopkins (1844-1889), preot iezuit convertit, într-o Anglie protestant-anglicană, realiza în 1875 poemul său The Wreck of the Deutschland / Naufragiul Germaniei. El imaginează un vas abia pornit spre America, purtând refugiați religioși, printre care un grup de maici catolice, pentru a scăpa de persecuția legiuirilor protestante din Germania, așa numitele Falk Laws. În momentul suprem al scufundării navei, sfărâmate de stânci de către  o tornadă în Marea Baltică, este rostită o cutremurătoare chemare a Maicii Starețe Christ, come quickly! Apelul agonic al Stareței este auzit i pogorârea Mântuitorului pentru preluarea sufletelor se produce instantaneu. Profesorul Stoenescu a semnalat astfel două forme de rugă rostită în condiții extreme, una privind existența unui popor, cealaltă pentru salvarea vieții veșnice.

Pr. Dr. Theodor Damian, scriitor, profesor de filosofie şi etică la Metropolitan College of New York, preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă, a dezvoltat afirmația lui Eminescu “Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura”. In comunicarea sa, Naționalism și patriotism la Eminescu, Th.Damian, bazat pe articolele politice ale poetului-ziarist, a accentuat opoziția diametrală dintre simțământul autentic, angajarea totală spre binele patriei, al neamului, pe de o parte, și, pe de alta, clamările false, mascând interesele personale al politicienilor vremii sale, de cele mai multe ori străini de neam. Domnia Sa a explicat sensul noțiunilor de națiune/naționalism și patrie/patriotism în concepția lui Eminescu, precum și indignarea lui față de falsul patriotism, aspru criticat în întreaga sa activitate publicistică, arătând și riscurile majore la care poetul s-a expus  și care în final i-au periclitat însăși viața.

Dr. Doru Tsaganea, profesor la Metropolitan College of New York, a vorbit despre Națiune și naționalism în opera lui Eminescu. Pornind de la ideea că națiunea și naționalismul, prezent la Eminescu, au figurat și ca temă a Centenarului din 2018, Domnia Sa  a constatat că pe plan internațional se vede o renaștere a naționalismului în Europa și S.U.A.. Iubitor al noțiunilor clare, profesorul a definit “națiunea” drept o comunitate etnico-socială stabilă de oameni, fixată în funcție de teritoriu, interese economice și soartă comună. Națiunea este stadiul superior în evoluția unui popor. În Europa, dezvoltarea națiunilor în secolele XVIII și XIX a fost asociată cu dezvoltarea conștiinței identității naționale. Nu exista națiune pe vremea lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, întrucât națiunea a apărut la români la fine de secol al XVIII-lea. Naționalismul s-a afirmat ca ideologie, inspirând acțiunea politică și militară în Germania în timpul luptelor pentru eliberare de sub dominația napoleoniană și s-a răspândit în Europa întreagă ca bază ideologică a eliberării națiunilor de sub dominația imperiilor. In artă, el a fost asociat cu romantismul și școlile artistice naționale. Vorbitorul a atras atenția asupra noțiunii de naționalism șovin ca ideologie a oprimării altor popoare, subliniind diferența fundamentală dintre naționalism ca respect și dragoste pentru propria națiune și naționalism șovin ca denigrare a valorii altor popoare și justificare a oprimării lor. De aceea, orice naționalism este patriotism, dar nu și invers. Ștefan cel Mare era patriot, dar nu naționalist, pentru că pe atunci nu exista națiunea. În schimb, Eminescu era naționalist și patriot în Scrisoarea III, spre exemplu. Dar nu era naționalist șovin, cum a demonstrat convingător I.Slavici în Amintirile lui, explicând sensul formulărilor “bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire”, care nu vizează acele popoare, ci pe parveniții care au ocupat poziții importante spre a jefui nația română. Critica membrilor altor popoare – greci, evrei, bulgari, ruși – nu se baza pe criterii rasiale, religioase, etnice sau culturale, ci pe situația economică a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când un număr important de posturi cheie în stat erau deținute de străini și nu de români, Vechiul Regat aflându-se pe atunci în plin proces de tranziție de la o economie agrară, asociată cu marile proprietăți moșierești, la o economie burgheză, legată de industrie și servicii. Atunci când în poezia Doina autorul observă cu durere că “De la Nistru pân la Tisa/ tot românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate” el apără propria națiune română de cotropirea veneticilor lacomi și abuzivi. În lumina acestui adevăr, nici un atac împotriva lui Eminescu nu se justifică.

Universitara Valentina Ciaprazi, profesoară de limbă şi literatură franceză la Colegiul  LaGuardia din New York, a răspuns întrebării Ne mai trebuie Eminescu azi?, demonstrând că poetul dăinuie ca un simbol viu al perenității noastre. Propunându-și să mențină dialogul  artelor plastice așa cum ele se afirmă astăzi la conaționalii noștri de pe ambele maluri ale Atlanticului, Galeria SPIRITUS (Director Viorica Colpacci), a fost prezentă și  la ediția a XXVI-a a evenimentului, la care au fost expuse lucrări ale unor artişti din România, precum Nicolae Sava, Cristina Călinescu Fodor, Vlad Iulian Fodor, Paula Slivinschi, Livia Mărculescu, Cristian Macovei, Marin Răducu, şi totodată din SUA, ca Viorica Colpacci, Garabet Salgian, Maria Tăzlăoanu, Alexandra Stoenescu, Andrei Damian şi Alex Orza din New York, Cătălina Sidea din Chicago şi Despina Amăriuței din California.

În cea de-a II-a parte a simpozionului, desfășurată în 13 ianuarie 2019, pr. Th. Damian a oficiat la Biserica Sf. Petru și Pavel din Astoria o slujbă de pomenire, prezentă dintru începuturile evenimentului, respectiv de acum 26 de ani, ca moment distinct și încărcat de emoție în programul manifestării newyorkeze. În acest an, alături de poeții Mihai Eminescu și Grigore Vieru, au fost pomeniți mitropolitul Antonie Plămădeală, George Alexe și memorandistul transilvănean Nicolae Cristea.

La reuniunea literară a Cenaclului `Mihai Eminescu” din New York, programul moderat de ing. Cristian Pascu a fost variat și încărcat de o profundă emoție românească. El a cuprins recitaluri de poezie originală susținute de membrii cenaclului, între care au fost aplaudați  Nicole Smith, Th. Damian, Valentina Ciaprazi,  Elena Mitru și Felicia Georgescu.

Un moment așteptat de cei interesați să cunoască ce noutăți vin din România a fost lansarea unor recente apariții editoriale, ca Nicolae Cristea, Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire, Editura D*A*S, Sibiu, o ediție îngrijită de Anca Sîrghie și Marin Diaconu și Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori  români, Editura Technomedia din Sibiu, de Anca Sîrghie și Alexandrul Brașovean, vol.1 fiind prefațat de Ana Blandiana, și vol.2, cu un cuvânt înainte semnat de Maria Daniela Pănăzan. Prima carte s-a bucurat de prezentarea criticului literar M.N. Rusu, iar cele două volume de interviuri despre scriitori români au fost recenzate cu vervă și autoritate științifică de prof. Th. Damian. Noile apariții se constituie în concluzia prezentatorilor ca o contribuție de valoare pentru cultura română, iar universitara Anca Sîrghie este de peste un deceniu o prezență emblematică la simpozionul dedicat marelui poet la New York. De aceea, Domnia Sa a primit din partea Societății române creștine „Dorul”o medalie splendidă, placată cu aur de 14 carate, având diametrul de 50 mm, cu Regele României Carol I pe față și pe revers cu Regina Elisabeta, soția sa poetă, cunoscută sub numele de Carmen Sylva, care a tradus din poezia eminesciană.

Programul a continuat cu doamna Alexandra Pevida, care a recitat expresiv poeziile Pe lângă plopii fără soț și Mai am un singur dor. Copiii Școlii de duminică au lecturat poezii din creația lui Mihai Eminescu, sub îndrumarea profesoarei Irina Anițului, care a asigurat momentului un caracter interactiv, prin solicitarea ca recitatorii invitați la cenaclu să răspundă în limba română unor întrebări cu miez patriotic. S-au remarcat între copii Natalie Pascu, Justina Anițului, Ana Maria Paul, Isabella Pascu, Aaron Anițului și Dora Paul.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Mihai Eminescu sărbătorit la New York” →

Dana ANADAN: Un cenaclu providențial cu nume celebru, la Denver Colorado

Oricât mi-aș spune că la Cenaclul Românesc „Mircea Eliade” din Denver, Colorado, mă simt ca acasă, fiecare nouă reuniune literară la care sunt invitată îmi creează o emoție anume și o nerăbdare de a mă reîntâlni la Munții Stâncoși cu acei veritabili iubitori de cultură națională, care și în 10 februarie 2019 îmi șopteau entuziasmați când m-au zărit intrând: „Am venit să ascultăm ce ne veți spune despre poezia Anei Blandiana, care este anunțată pe afiș.“ Tot așa s-a întâmplat când subiectul conferinței mele era Mihai Eminescu, altădată George Coșbuc ori Lucian Blaga, Radu Stanca sau Ion Alexandru. Dar acum, în prag de Valentine’s day american, nimic mai potrivit decât să glosăm despre Poezia de dragoste a Anei Blandiana, cum a fost intitulată conferința mea, centrată pe versurile ultimului ei volum Variațiuni pe o temă dată. Prin iubirea lor nepereche, cei doi protagoniști ai cărții se simt contopiți într-un același suflet, într-o unică ființă, pe care nici moartea nu o poate diviza. „A spune te iubesc este o delimitare,/ Sublinierea unei diferențe/ Care nu mai există mental,/ O dare înapoi/ Din singura făptură în stare/ Să ne întrupeze pe amândoi,/ Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm/ Cine-a murit dintre noi.”

Mitul lui Orfeu, eroul mitic care a încercat să o aducă pe iubita lui Euridice din lumea lui Hades, dar nu a izbândit, are o replică în fantezia poetei Ana Blandiana, care se închipuie alături de iubitul ei revenind din moarte, imaginat în ipostaze dintre cele mai sensibile, onirice îndeobște. Așadar, o poezie fundamental erotică și totodată ființială, ce redefinește  ecuația shakespeariană a fi sau a nu fi.

În următorul moment al programului, inconfundabila voce a poetei Ana Blandiana cu moliciuni duioase de timbru unic a rostit versuri din acest recent volum intitulat  edificator Variațiuni pe o temă dată, unde misterul marii treceri este pus în relație cu iubirea. În cenaclu, emoția a fost generală și tot astfel regretul că nu se afla printre noi Ana Blandiana în persoană sau măcar câteva volume de poezie pentru cei care ar fi dorit să citească mai mult. Oricum în viitor poeta Ana Blandiana va fi invitată la Denver, în Colorado, ca inimoșii români din cenaclu să o poată aplauda deschis.

Moderatorul reuniunii și unul dintre directorii cenaclului, profesorul Sebastian Doreanu, a anunțat în continuare momentul lansării celor trei cărți, aflate pe afișul, inspirat conceput de pr. Ioan Bogdan, care a găzduit, ca totdeauna evenimentul în sala socială a Bisericii “Sf. Dimitrie cel Nou” din Colorado, S.U.A. Ca istoric, Sebastian Doreanu a prezentat cartea Meditațiuni politico-istorice. Spre Marea Unire  (Editura D*A*S*, Sibiu, 2018) a memorandistului Nicolae Cristea, document inestimabil al vieții Transilvaniei la fine de secol al XIX-lea în imperiul austro-ungar și nu mai puțin o mostră a limbii românești cu forme lexicale nepăstrate până astăzi. Îngrijitoare, de data aceasta împreună cu prof. Marin Diaconu, a acestei a treia cărți dedicate publicistului Nicolae Cristea, de care se ocupă de peste 3 decenii, Anca Sîrghie a anunțat un al patrulea volum, ce va fi publicat în viitorul apropiat. Se va finaliza astfel restituirea unei personalități de ziarist român din Transilvania secolului al XIX-lea, care altfel risca să cadă în uitare.

Poetul Alexandru Marian Almar a debutat la Tg. Neamț în iunie 2018 cu volumul Dor și gând și vis (Editura D*A*S*, Sibiu 2018), prezentat acum participanților la cenaclul din Denver ca o sinteză a unei întregi vieți de creație poetică închinată celor apropiați. Așa cum a observat Anca Sîrghie ca prefațatoare a volumului, pentru profesorul de matematică din comuna Oglinzi, județul Neamț, scrierea versurilor, cu care autorul a marcat cele mai importante evenimente familiale și prietenești,  a fost un modus vivendi, care acum se finalizează printr-un frumos volum, publicat din inițiativa celor doi copii, Lavinia și Marius. Membrii cenaclului au citit poezii din volum, stârnind interesul publicului pentru volumul de debut absolut al lui Alexandru Marian Almar.

A treia carte  a fost prezentată publicului din Colorado de prof. Simona Sîrghie, ca o inedită panoramare a evoluției literaturii române, intitulată  Întâlnire pe calea undelor. Interviuri despre scriitori români (Editura Technomedia, Sibiu), beneficiind de un Cuvânt înainte al Anei Blandiana la primul volum și de prefața profesoarei Maria Daniela Pănăzan la cel de-al doilea. Cele două volume ale cărții conțin emisiunile de literatură “Gaudeamus” desfășurate în perioada 2002-2011 la Radio Eveniment din Sibiu, având ca actanți pe profesorul Alexandru Brașovean ca redactor și pe invitata sa, conf. univ. dr. Anca Sîrghie. Valoarea acestui puzzle de teme și personalități reprezentative ale istoriei literaturii noastre naționale constă în prezentarea unui conținut științific dens într-o formă spumoasă, atractivă, pornind chiar de la modul cum sunt intitulate emisiunile, dacă ar fi să exemplificăm  numai  I.L.Caragiale-contemporanul nostru, Este Ion Creangă un prozator genial?, Radu Stanca între larii și penații culturii Sibiului sau  De ce este Panait Istrati un mare necunoscut? Autorii au dat autografe pe exemplarele de carte oferite iubitorilor de lectură, iar organizatorii  au onorat pe distinșii oaspeți oferindu-le câte o diplomă de excelență.

Specific Cenaclului Românesc “Mircea Eliade”, activ  de opt ani în zona orașului Denver din statul american Colorado,  este faptul că membrii lui nu sunt atât scriitori atestați, ci pasionați cititori  de literatură, istorie, filozofie  etc. Iată niște domenii umaniste în care membrii cenaclului exprimă puncte de vedere autorizate, ei invitând la dialog personalități venite din țară sau din alte state ale Lumii Noi, autori de cărți care se prezintă la reuniunile organizate periodic. Un asemenea for tutelar, care izbutește să adune în jurul unei teme, a unui scriitor sau cărți pe iubitorii de frumos ai unei comunități de români  dintr-un îndepărtat colț de lume, face cinste inițiatorilor Cenaclului în persoana profesorilor Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, și ar putea fi model pentru alți oameni de inițiativă culturală din cele patru zări ale lumii. Să menționăm faptul important că la manifestările culturale  ale Cenaclului colorădean sunt antrenați ca recitatori și copiii formați la cursurile duminicale ale școlii românești, dat fiind scopul lor comun, acela de a acționa în sensul păstrării identității naționale la conaționalii noștri care trăiesc atât de departe de țară.

–––––––

Dana ANADAN

Denver, Cologado, SUA

10 februarie 2019

 

Cristian Petru BĂLAN: Disputa dintre doi scriitori

Prietenul meu, prozatorul, mi-a spus deunăzi:

– Nimeni nu mai citește astăzi poezii, fiindcă văd peste tot afișate puzderii de strofe ritmate și toate s-au banalizat, mai ales că unele sunt lungi, plictisitoare, fără să mă impresioneze cu ceva nou care să mă uimească… Haide, treci pe proză! O să ai mai mare succes și știu că te pricepi… Cred că ai observat că doar voi, poeții, vă mai citiți, voi între voi, ceea ce înseamnă un număr de cititori infim, deoarece, vezi? – portocala parfumată a poeziei voastre a cam fost stoarsă până la refuz… Și nu a mai rămas nimic de spus în versuri… Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Edgar Alan Poe, Pușkin, Eminescu, după care au urmat toți simboliștii, dadaiștii, suprarealiștii și semenii lor din toată lumea, toți aceștia, rând pe rând, i-au stors poeziei ultimele picături… La fel și-n poezia română contemporană: Arghezi, Blaga, Stănescu… Ce mai tura-vura! Dulcea portocală a zeiței poeziilor voastre, Euterpe cu toate suratele ei Clio, Thalia, Erato și care vor mai fi fost, iată: a devenit acum o portocală fleșcăită, complet epuizată… Ce să mai scoți din ea, când nimic nu mai e de scos și când pe toți din jurul tău îi vezi citind articole interesante, toate, toate scrise în proză și nu în versuri, pe telefoanele lor mobile ori pe tablete ? Treci, așadar, pe proză, alături de mine, fratele meu. Proza este un sac fără fund…

– Bine, amice, i-am răspuns eu. Tu mi te-ai confensat aici expunându-mi cu mare grabă niște aparențe înșelătoare și mi-ai vorbit doar despre o singură portocală, dar uită-te mai bine în ceața realității și ai să descoperi că arborele de portocale are mai multe specii, iar cel al poeziei noastre crește cu o mulțime de lăstari jur-împrejur și dacă îl cercetezi atent, el arată destul de verde și solid, destul de sănătos, plin de fructe gustoase. Unele sunt gata coapte și sunt chiar minunate, altele verzi, în proces de coacere… Și privește mai apropiat de ele printre ramurile lor, până ai să vezi că acolo, ascunse prin frunzele verzi și uscate, mai există o mulțime de muguri, de boboci fragezi și de flori frumos mirositoare, care-și așteaptă cu răbdare rândul de maturizare… Haide, mai bine, treci și tu pe Poezie și încearcă să sari cu puțintel curaj peste scepticismul tău și mai bine ia de servește o asemenea portocală aromată și proaspătă, cu gust bun, și ca să te convingi, stoarce-o tu primul până la ultima picătură pe care, ca să-ți placă și mai mult, o poți înnobila cu o picătură de miere și cu căteva picături parfumate de cireșe amare…

– Bine, prietene, am înțeles aluzia…

–––––––––––

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn,  Illinois, SUA

10 februarie 2019

 

Nicolae BĂCIUȚ: FESTIVALUL DE CREAȚIE ȘI INTERPRETARE „ANA BLANDIANA” EDIȚIA A VIII-A (16 – 18 MAI 2019)

Inspectoratul Școlar Județean, Brăila, Liceul „Anghel Saligny”, Structura: Școala Gimnazială „C. Sandu Aldea”, Asociația Culturală „Ars Poetica”, Muzeul Brăilei „Carol I”, Teatrul „Maria Filotti”, Liceul de Arte „Hariclea Darclee”, Liceul Pedagogic „D. P. Perpessicius”, Universitatea „Dunărea de Jos”- Facultatea de Litere, Galați, Direcția Județeană pentru Cultură Mureș, alături de alte instituții partenere din țară și din străinătate, vă invită să participați la a VIII-a ediție a FESTIVALULUI DE CREAȚIE ȘI INTERPRETARE „ANA BLANDIANA”, cu tematica – „Umbre de cuvinte”, inclus în CAEN, 2019, Anexa 8, Domeniul Cultural-artistic; Literatură, poziția 65.

Concursul se va desfășura pe 5 secțiuni:

  1. Creație literară:

– Subsecțiunea I: clasele V-VIII, Subtema: „O umbră a ierbii/ Ce poate fi mai firav/ Decât o umbră a ierbii…” – trei poezii sau un text în proză (1-2 pagini);

– Subsecțiunea a II-a: clasele IX-XII – Subtema: „O umbră a ierbii/ Ce poate fi mai firav/ Și mai imposibil de șters?”- patru poezii sau un eseu (2-3 pagini);

  1. Analiză literară/ Traduceri (engleză/ franceză):

– Subsecțiunea I; Analiză literară: clasele V- VIII;

– Subsecțiunea a II-a; Analiză literară; clasele IX-XII; ***Se va alege pentru interpretare câte o poezie din lirica scriitorilor: Ana Blandiana (una dintre poeziile recomandate – Umbrei mele i-e frică, Dreptul la umbră, Ceața care coboară, Vânătoare, Trup, Stăpânul morii, Vânătoare în timp, Călătorie, din volumele Pleoape de apă și Orologiul fără ore) și Matei Vișniec (una dintre poeziile recomandate: Ultimul turist posibil, Călătorul prin ploaie, Câteva lămuriri. Intâlniri de o secundă, Despre cum se va sfârși această poezie…, din volumul Orașul cu un singur locuitor);

– Subsecțiunea a III-a; Traduceri: clasele IX-XII – (vor fi traduse câte două poezii din volumul Variațiuni pe o temă dată, Ana Blandiana);

III. Recitare:

– Subsecțiunea I: clasele IX-XII – o poezie de Ana Blandiana (din volumul „Pleoape de apă”), o poezie de Matei Vișniec (din volumul „Orașul cu un singur locuitor”);

– Subsecțiunea a II-a: clasele II – IV – *** vor fi alese două poezii din volumul – Intâmplări de pe strada mea, Ana Blandiana;

  1. Interpretare folk: două piese muzicale:
  • prelucrare din lirica scriitoarei Ana Blandiana sau a scriitorului Matei Vișniec
  • prelucrare din creația românească de gen;
  1. Secțiunea de comunicări științifice:

– MOTIVUL UMBREI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ Simpozion cu participare directă și indirect: Secțiunea A – elevi, Secțiunea B – profesori preuniversitari și universitari, studenți.

Etapele desfășurării Festivalului „Ana Blandiana”: 14 februarie – 17 martie; promovarea regulamentului în școli, licee, universități; înscrierea participanților, pe secțiuni; desfă-șurarea la nivel local a unor etape de selectarea a lucrărilor reprezentative; 18 martie -14 aprilie 2019; expedierea lucrărilor reprezenta-tive pe secțiuni; 15 aprilie – 13 mai 2019 evaluarea lucrărilor; redactarea antologiei festivalului ce va cuprinde lucrările premiate; 16 -18 mai; manifestările artistice ale Festivalului de Creație și de Interpretare „Ana Blandiana” (lansări de cărți / reviste literare, desfășurarea Sesiunii de comunicări științifice, dramatizări, momente poetice, recital folk, premierea concurenților); 20 mai – 31 august; expedierea premiilor în țară și în străinătate.

Premierea

*Se vor acorda premii pentru fiecare dintre secțiunile/subsecțiunile con-cursului (Premiul I; Premiul al II-lea; Premiul al III-lea, Mențiuni; Marele Premiu „ANA BLANDIANA” ; Premii Speciale), într-un cadru festiv.

*Creațiile premiate vor fi publicate în Antologiile Festivalului. (Editura Vatra veche, Târgu-Mureș) *Lucrările Simpozionului, evaluate de Comitetul științific al Universității „Dunării de Jos”, Facultatea de Litere, Galați, vor fi cuprinse într-un volum, format electronic.

*Diplomele participanților la secțiunea de comunicări științifice vor fi trimise în format electronic.
*Premiile finaliștilor concursului, care nu vor putea ajunge la festivitate, vor fi expediate prin poștă.

Invitați de onoare:

  • Scriitoarea ANA BLANDIANA – membră a Academiei Române, a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarme” și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO)
  • Scriitorul NICOLAE BĂCIUȚ – membru al Uniunii Scriitorilor din România, redactor – șef revista VATRA VECHE; director – Direcția Județeană pentru Cultură Mureș

Președinți/Secțiuni:

  • Profesor univ. dr. Simona Antofi, Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați Inspector școlar – Limba și literatura română
  • Budur Eduard, ISJ, Brăila Inspector școlar – Învățământ primar
  • Bonciu Ecaterina, ISJ, Brăila Inspector școlar – Educație permanentă
  • Ion Aurelia, ISJ, Brăila

Informații suplimentare despre condițiile de participare, redactare etc. se pot solicita la: Telefon: 0744601422

sau pe adresa de email:

asociatiaarspoetica@yahoo.com

––––––––––
Foto de la ediția 2017

Marta-Polixenia MATEI: Eu, martorul!!

Marin BEȘCUCĂ

MAGISTER

 

Confesiunile unui poet

din Grădina Maicii Domnului

– prefață –

Un gând, un suflu, o strălucire din coda de cometă de gând, metafore curgând dintr-o peniță febrilă și de nestăvilit, atât de incisivă și sinceră și totuși atât de temută de marea majoritate a acelora care s-au apropiat de prelinsul ei … cerneala cheamă șipotul cuvântului la descătușare și coala o-mbrățișează atât de firesc, într-un vers ce se curge mai alb decât albul ei și totuși, zămislind atâtea curcubee … poemele lui Marin Beșcucă atrag ochiul minții să se deschidă avalanșelor de construcții metaforice, inedite, așternute de multe ori cu schepsis, alteori atât de directe, încât mintea cititorului o ia la fugă printre ele, neputându-se opri din alergarea căutării tâlcului fiecăreia, emoțiile vin în devălmășie să completeze tabloul și sunt atât de vii, aproape tangibile, încât parcă e suficient să întinzi mâna și să le simți mângâiul în buricele degetelor …

MAGISTER naște de la o asemenea întâlnire, acolo unde metafora și-a răsfirat degetele prin gândurile unui cititor sensibil și erudit care a perceput încă de la primele lecturi bogăția și inovația lexicală, creativitatea fără de margini, inegalabil de prolifică și atât de spontană, de firească, a poetului Marin Beșcucă.

Așa se leagă, pas cu pas, o prietenie virtuală deosebită între poet și cititorul Gheorghe Pârlea, cel care, deși înveșmântat în aura modestiei, este de fapt un personaj deosebit, nici pe departe un necunoscător al valorilor literare românești.

Domnul Trandafir, cum avea să-l alinte mai târziu poetul, fapt datorat statutului său de învățător, în care parcă sălășluiește mitul acelui personaj, dascălul de odinioară, descris în povestirea omonimă a ilustrului Mihail Sadoveanu, transpiră cunoaștere prin fiecare por, atât de profundă încât se simte parfum filozofic literar și de analiză de la distanță.

Și, ca să întăresc aceste spuse, îmi permit să inserez aici unul dintre comentariile dânsului pășind pe urma publicațiilor poetului. Este unul dintre multele prezente pe Facebook (o parte le voi aduce aici !), lumea în care cei doi interacționează, eu fiind martorul absolut la toate:

Sunt onorat, D-le Marin Beșcucă ! Vă reiterez mirarea şi preţuirea – efecte automate asupra mea, cititorul virtual – stări induse de forţa Dvs. creatoare, expresie a bogăţiei sufletești şi a capacităţii inestimabile în a valorifica diversitatea de nuanţe a tezaurului limbii române. Izvorul Dvs. creator excede puterea noastră de absorţie. Eu vă privesc ca pe un “fenomen”, ca pe un “accident măreţ al peisajului” literar, virtual (am reprodus o apreciere adresată lui Sadoveanu de George Calinescu, care, în accepțiunea mea, are un corespondent în ceea ce sunteți ca poet).

Cititorul – care aici este mai mult decât un simplu cititor ! – percepe substraturile cele mai rafinate ale creației poetului, fapt care îl bulversează, e atâta sinceritate și uimire, cheia descifrării nu îi pare deloc străină, lacătele minții nu au valoare pentru el, de parcă ar fi descoperit pe undeva ‚‚iarba fiarelor’’… și totul atât de firesc !

Iar poemele beșcuciene transpiră pură filozofie, uneori, pe cât de greu de contemplat și pătruns, pe atât de limpede, dacă te vii în lectură cu sufletul curat și cu mintea liberă de orice gând … te lași în scalda versului, iar acolo unde mintea nu reușește să deslușească, subintră sufletul, care percepe subliminal mesajul poetic și trăirile ardente ale suflului creator. Cert este că Marin Beșcucă nu se limitează la un unic subiect în poezie, el trece cu ușurință de la iubire la social, de la politică la suflet, de la limitatele valori umane la nemărginirea dumnezeirii, pasiunea pentru scris prinde forme originale și nemaîntâlnite în plan poetic la alți autori. Cu toate acestea, neîndoielnic, atât în placenta plămădiri versului cât și în ființa poetului, în lăuntricul cel mai adânc, două sunt constantele care ies la lumină, primordial, aș putea spune: DUMNEZEU și IUBIREA.

Despre unul dintre acele poeme insuflate de apropierea  Divinității Absolute, care a dus la un monolog interior, înțesat de întrebări și doar percepții subtile de răspunsuri, în care poetul nostru își lăsase gândurile pradă unor frământări existențiale devastante, același distins Gheorghe Pârlea sublinia o intuiție, aproape un răspuns perfect în sintonie cu poemul:

Un psalm al unui David de azi … De ce să privim cerul raportându-ne doar la stele, când, de când e lumea, Cerul e identificabil cu Persoana absolută, cu idealul Iubirii, cu arca Salvarii, cu forța Iertării … Și ce dacă ne îndoim ? Oare nu asta ne e însușirea care ne umanizează fundamental ? Căci numai noi ne balansam (prin intermediar) între: To be or not to be … (în limba intermediarului) …

Exact, ați intuit și domniile voastre, mesajul, dilema existențială nu e monopol Shakespearian, dar e inserat aici ca o aducere-aminte a marilor spirite creatoare … iar când fluidele intră in sintonie, sufletele se lasă într-o contopire aproape nefiresc de firească, e aproape imposibil să nu le percepi căldura suflului până în măduva senzorialului. Așa s-a ‚‚născut’’ spiritul MAGISTER, acolo, în virtual, cel care s-a autointitulat un simplu învățător, pentru poet a devenit un punct de reper de neclintit, MAGISTER este ÎNVĂȚĂTORUL, cel care a reușit, insinuându-i-se în inima versului, să-l explice cumva celor care nu au avut îndrăzneala să se apropie mai mult, îndemnând la descoperirea unui poet de excepție, nu pentru că o spun eu, Mărțișor, eu doar relatez ceea ce am perceput încă din primele lecturi ale creației sale: un potențial nemaiîntâlnit, inepuizabil, inegalabil, cum spuneam și la începutul simplei mele relatări.

Cuvintele mele sunt sărace, dar am spus odată, într-o explozie de sinceritate admirativă, celui care se așterne pe hârtie cu suflet cu tot: ‚‚TU TE–AI NĂSCUT POEM, tu nu scrii, TU TE SCRII !’’… iar MAGISTER, parcă în prelungirea gândului meu, veni adăugând:

Sunteți, dle.Marin Beșcucă, poetul care “curge” în ritmul râului de munte, Cuvântul dvs. urmează ondulația șuvoiului. Aș fi ales ca element de comparație pentru “curgerea” trăirii dvs. poetice – timpul fizic –  ca să evoc consecutivitatea curgerii, permanența, dar ceva nu merge în această alegere, căci timpul e liniar, monoton, or versurile dvs. nu urmează un astfel de ritm. Ele sunt împotriva timpului: sunt “contra conometru”, cum însuși recunoașteți. Sunteți deci un concurent al lui Cronos, un … super-Cronos. Sau altfel spus, în ce privește durata de conectare la starea poetică, sunteți un … Superman (și, apropo de personajul de film, mă întreb când vă dezechipați de recuzita care-l transformă pe omul comun în super-om?). Sincera mea prețuire !

Și da, Marin Beșcucă este un scriitor care pare a fi într-o continuă competiție cu timpul a cărei goană e necontenită, versul său fiind o specie de Perpetuum Mobile, concepția lui creatoare violând orice lege  cunoscută a dinamicii poetice prezente sau trecute. Și totuși, el însuși, poetul, se zugrăvește cu extremă umilință spunându-și ‚‚eu, biet om’’. Magister pare să îi dea o forță de nedescris, aproape că nu realizează asta, dar observatorul din mine stă mereu la pândă și scoate luminii ceea ce s-ar vrea invizibil, pentru mulți … iar eu, eu am zărit mugurul acestei prietenii încă din primul zvâcnet, deși e o prietenie atipică, legătura dintre cei doi fiind una strict legată de considerente literare, aici nu există influențe străine, două spirite libere în sensul cel mai profund al acestei conotații, unul emițător, iar celălalt receptor, la fel ca în cea mai elementară definiție a comunicării, însă în perfectă sintonie, aproape simbiotică.

Mai spilcuiesc încă unul dintre aspectele acestei relații între cei doi instaurate:

Cuvintele mele însă nu sunt efectul prieteniei în sine, ci reacția la forța creatoare a poetului asupra cititorului copleșit de mirare.

Sau, raportându-se la Universul poetic beșcucian, Domnul Trandafir afirmă candid că este, fără a exagera nici măcar o infinitezimă:

… o lume originală și de aceea o pătrundem greu: nu ne e … familiară. Chiar asta înseamna poezia mare, dădea de înțeles George Călinescu: poetul facil umblă prin locuri comune, arhicunoscute, cel care scrie ce nu s-a mai scris e … cel care rămâne. Prețuire Poetului !

Bineînțeles, ca să puteți pe deplin înțelege, ar trebui să vă cufundați serios în lectură și nu, nu vă speriați, poemul său nu este unul ermetic, poemul său deschide ferestrele minții către un altfel de limbaj al cunoașterii lăuntrice, ceva complicat de simplu, sau poate doar simplu, dar extrem de complicat, cum de multe ori îi place poetului să se raporteze la versul său. Gheorghe Pârlea însă reușește cumva să pătrundă dincolo de scoarța acestui complicat, care nu este deloc o aparență, poezia lui Marin este saturată de profunzimi uneori amețitoare, sunt atâtea metafore care dau năvală în simțiri, plecând uneori de la un vers relativ banal, construcțiile sale urmăresc mereu un crescendo specific, le vezi urcând Everestul, apoi dând năvală peste cel care citește aidoma unei avalanșe care dă totul peste cap, răsturnând până și cele mai complicate teorii filozofice, revenind mai apoi cu nonșalanță spre concepte bazilare cum ar fi lăfăiul într-un sărut, tremurul unui mângâi, fiorul unui pătruns de privire …

Gheorghe Pârlea, cum vă spuneam, chiar dacă nu realizează sau, din enorma sa modestie, nu vrea să recunoască, reușește chiar mai mult decât o autentică pătrundere în acest univers poetic, ceva îl împinge spre analiză, între cei doi canalul comunicării funcționează aproape perfect, poetul și cititorul se simt reciproc.

În sufletul poetului, deopotrivă, Domnul Trandafir își câștigă aura de MAGISTER în fața căruia simte nevoia de a se confesa, de a împărtăși celui care este în măsură să înțelegă mare parte a frământărilor sale interioare și să le explice cumva celor care încă nu au reușit să pătrundă dincolo de scutul metaforei.

Deși poetul, într-un nu foarte departe, îi cere favorul unei cronici literare, Magister se vrea rămâne în umbra simplității și, într-o convorbire căreia i-am fost martor pe Facebook Messenger, el afirmă:

Dle Marin Beșcucă, trebuie să vă dau niște relații despre persoana mea, căreia Dvs. îi acordați un credit excedentar. Sunt un simplu învățător, pasionat de literatură (ca cititor și, sporadic, ca autor de exerciții aflate în proximitatea literaturii). Trăiesc “la țară” și, în consecință, am o gospodărie pe cap care îmi ocupă 5-6 ore pe zi. Stau prost și cu vederea (am cataractă la ambii ochi, într-un stadiu operabil). Scriu și public rar texte pe care nu le pot considera altfel decât “exerciții literare”. Îmi permit, foarte rar, și câte o “impresie de cititor” asupra unor cărți “ușoare” ale unor apropiați. Dumneavoastră sunteți un poet complex, profund. Ar fi firesc să fiți deja în atenția unor exegeți consacrați. Transfigurarea Dvs. poetică are profunzimi pentru care eu n-am capacitatea și instrumentele necesare spre a le sonda. Desigur, faptul că am privilegiul de a avea cărțile Dvs. în biblioteca mea – oferite cu o generozitate pe care nu o merit – impune datoria de a semnala acest răsfăț al meu prin voia Dvs.

Dar, revine cu o undă de promisiune și, infirmând cumva cele spuse în precedență, confirmă o bucurie poetului:

Chiar aveam în intenție să se întâmple asta. Prin urmare, fie și sub influența factorilor perturbatori deduși din cele de mai sus, când voi găsi oportunitatea pentru acest gen de exercițiu o voi face cu plăcere. Nu chiar curând, fiindcă sunt implicat, între altele, în alcătuirea unei monografii de uz local pe care trebuie să o termin în luna iunie. Tot respectul și admirația celui cu privilegiul întâmplării de a vă cunoaște (evident, prin intermediul nobilului Dvs. Verb) !

Aduce apoi, într-o excelentă expunere, una dintre perlele sale de analiză, iar dumneata, cititorule îți poți expune în contradictoriu părerea, dacă nu ești de acord, asupra unui poem care înglobează filozofii demne de invidiat chiar și celor mai mari gânditori ai secolului nostru … conceput de 01 iunie 2018, CONFESIUNI DIN PLACENTĂ (pe care veți avea plăcerea să-l descoperiți în evoluția acestei cărți):

De Ziua Copilului, deduc eu, cititorul puțin pătrunzător în adancimile filozofiei Dvs. poetice, vă dedicați o rememorare a “istoriei” personale. Un parcurs retrospectiv, de la entitatea programată de Dumnezeu spre a se întrupa în placenta mamei, la desăvârșitul corespondent al ei de peste timp. Acum, un spirit rar (pentru mine, nemaiîntâlnit) în ce privește motivația (intrinsecă, firește) și puterea sa de a se dedica contemplării Omului în relația lui cu Creatorul său. În ce mă privește, raportându-mă la complexitatea atributelor care dau naștere creației Dvs. poetice, Dle Marin Beşcucă nu pot decât să vă ofer simplitatea mea, aflată într-o perplexă mirare când, prin Dvs., constat DIFERENȚA care particularizează oamenii. Adaug, firește, consecința: ADMIRAȚIE!

Apoi vine cu unele aprecieri referitoare la un poem care pune (delicat însă) problema educației morale pe care tinerele noastre vlăstare o primesc în acest secol cibernetic, al vitezei și al nepăsării, al goanei către o fericire care, dacă te intri in complicat, nu se mai găsește pe nicăieri, deși pare împrăștiată pe oriunde, în care, nonșalant, un copil își ucide bunica, înjunghiind-o pentru că a îndrăznit să-l oprească de la jocul preferat:

Mă copleșiți, Dle. Marin Beșcucă ! Și – în această răvășită stare de răsfăț neașteptat și nemeritat – simt că nu mai pot alege cuvintele … M-ați gârbovit sub această dulce povară ! Cu voia Dvs., o voi împărți cu acei cobreslași ai mei, acum pensionari, pe vremea cărora încă mai supraviețuia spiritul haretian, pe vremea cărora nepoții sărutau mâna bunicilor, necunoscand ispita cuțitului care ucide blândețea bătrânilor.

Par oare acestea cuvintele unui necunoscător ? Forța sa analitică este excepțională, sinceră și chirurgicală, à propos de cuțit … MAGISTER este acel spirit acut și neobosit care știe perfect unde să caute și ce trebuie să găsească, de aceea poetul nostru, de undeva, DIN GRĂDINA MAICII DOMNULUI, alege să i se confeseze poetic lui … de ce tocmai lui ?… nu mă întrebați, citind, veți afla ! Ce pot eu să vă spun este faptul că acești doi iluștri s-au ‚‚simțit’’ unul pe celălalt, și-au găsit tacit ‚‚perechea’’ analist – analizat, între ei existând o anumită simbioză, cum am amintit și la începutul relatării mele, iar respectul și admirația sunt reciproce, fiecare a văzut în celălalt ‚‚floarea de colț’’ …

Sunteți rar, între ceilalți – nu zic unic, fiindcă nu pot avea imaginea întregului care vă include. Dar eu chiar intuiesc unicitatea poetului din Dvs. în peisajul poeziei care îmi e la îndemână.

Și da, peisajul poeziei astăzi este atât de vast, dar, din păcate, mereu se ivesc unii care-l vor îngustat în tipare reduse și care, în loc să promoveze inovația, geniul creator, originalitatea, se înghesuie la a sufoca orice depășește limitele propriilor lor puteri de pătrundere, sunt acei critici literari care n-au învățat încă acel concept de critică costructivă, e atât de ușor să ,,demontezi’’ ceea ce n-ai fost nicicând capabil a construi … gândul m-a dus fără să vreau la Alex Ștefănescu, Marele … ha, ha !

Încă de la prima lectură am simțit în poemele lui Marin spiritul ,,vinovatului de frumos’’ cum învăluie și năucește simțurile celui care se afundă în lectură, versurile sale nu sunt deloc ușoare, nu sunt un firav șipot de pârâiaș, sunt Dunăre cu izvor năvalnic, albiile filozofiei lui sunt adânci, atât de adânci !… odată prins în vârtej nu poți decât să te lași dus de val … iar valul te poartă prin atâtea dimensiuni ce deseori se suprapun, poetul știind pătrunde cu adevărat universul interior uman, iubire, ură, zbucium, viață, moarte, credință, social, politic, teluric, celest, nu este ungher nescotocit, până și timpul pare că nu mai are unde să se ascundă … trecut, prezent, viitor, trec toate prin sita metaforei lui, cum ar zice MNERU: nanometric ! Și o spune și Magister altfel, dar la fel de minunat:

Văd în dl. Marin Beşcucă – poetul care ne copleșește cu zbuciumul său în a dezlega, prin verbul versului, tainele ființării umane – punctul de la intersecția dintre Verticală și Orizontală. Punctul acesta e omul “delegat”/predestinat spre a percepe și trăi – și în numele celorlalți semeni – epifania întâlnirii Cerului cu Pământul. E atâta presiune asupra Poetului, suportată și în numele nostru, încât numai cititorul, prin empatia specifică “martorului” la suferință, îi poate “depresuriza” parțial starea, spre a suporta o nouă reîncărcare și menținerea perpetuă ca punct aflat la răsCRUCEA Verticalei cu Orizontala.

Verticala și orizontala … lumea imaterială intersectată cu cea materială, sacrul și profanul, Dumnezeu Nemărginirea și Creația Sa limitată, omul … ei da, poetul ne aduce aceste planuri paralele, antagoniste și totodată complementare, intersectate pare-se, nu doar cu Universul său lăuntric, ci și cu transpunerea acestuia în poem, transmițând cititorului mult mai mult decât o înșiruire de sentimente.

Aduc aici un pasaj în care, regăsindu-și unul dintre edictele sale analitice citate într-unul din poemele lui Marin despre și dinspre CREDINTĂ, Magister Gheorghe Pârlea s-a adresat din nou poetului cu deosebită aplecare către mesajul filozofic transmis de către acesta:

Faptul că ați integrat și modesta mea percepție asupra Poetului care sunteți în discursul Dvs. liric de aici, mă onorează. Dar nu e de trecut cu vederea și că, prin asta, ne convingeți că Poetul pe care îl  întruchipați  dovedește  că nu e închis în mod egoist și distant în propria “carapace”, în turnul său de fildeș, traducându-se poetic doar pe sine, ci – din contra – e deschis cu generozitate spre lume, absorbind-o prin ochiul său spiritual, “cel de-al treilea ochi”, apoi reflectând-o și restituindu-ne-o concentrat într-o oglindă cu “marca” matricei sale poetice. Iar noi ne vedem în ea, în oglinda aceasta nefamiliară lumii “nonpoetice”, cu rezerva proprie de (i)material poetic (inactiv) din noi, cu propria noastră resursă poetică, activată spre a putea recepta creația poetică. Și trăim această restituire funcție de valoarea resursei noastre poetice. Poezie există și în cel care nu o poate crea (a spus-o Nichita Stănescu). Altfel, poetul n-ar avea receptor/cititor de poezie. Sunt sigur că Poetul nostru de aici știe bine asta, de vreme ce noi, cititorii, îi simțim pregnant prețuirea. Să i-o întoarcem numaidecât și pe a noastră: Cinstire Poetului!

În egală măsură, pe cât de mișcat poate fi cititorul de mesajul poetic subliminal în pătrunderea înțelesului acestuia, poetul, la rându-i rămâne mut de uimire în fața acestor afirmații, de aici nevoia de ‚,confesional’’, de aici, acest semn de recunoștință pentru acest om deosebit, ale cărui capacități de pătrundere intelectuală în anatomia versului său sunt cu adevărat unice, poetul descoperind în Domnul Trandafir CITITORUL, nu acela care trece doar cu privirea și deslușește cuvinte, ci acela care se intră în inima metaforei, chirurgical, disecând carne, suflet și filozofii de poem … el reușește să realizeze cumva o radiografie a acestor elemente, având la îndemână și instrumentul interpretativ.

Ceea ce eu am adus aici e pentru ca oricare alt cititor ar răsfoi aceste prime pagini să poată înțelege natura acestei relații deosebite cât și gestul poetului de a-i dedica un întreg volum de poeme Domnului Trandafir sub formă confesională, ca de la egal la egal, mai mult decât amical și formal doar în limita în care politețea obligă, MAGISTER este un suflu de sinceritate și se simte reciprocitate în toate acestea !

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: Eu, martorul!!” →

Poduri Literare: Sibiu-Chișinău-București/donație de carte

Publicul cititor de la Chișinău și din toate regiunile Basarabiei, precum și ale României, este invitat de Uniunea Scriitorilor de Limbă Română la o dublă sărbătoare de suflet:
– lansarea celor trei volume ale Antologiei „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”;
– lansarea cărții de poezie „Poeții nu știu să moară” de Tudor Gheorghe Calotescu de la București, membru al USLR, Redactor-șef adjunct al Revistei „Poduri Literare”.

Postul Popas TV va realiza de la întâlnirea noastră, o ediție a emisiunii „De la suflet, pentru suflet”.

Moderatorii evenimentului: Ștefan Sofronovici (Chișinău) și Viorica Toaca Osipova (Anenii Noi), colegi de la USLR.

Autoarea Antologiei, Mioara Hususan, moderatoare la Radio Romantic cu Bucurie și Armonie din Romania, a făcut un gest nobil, publicând gratuit, trei volume de versuri, cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Printre beneficiarii proiectului, sunt mai mulți membri ai USLR.

Poetul Tudor Gheorghe Calotescu vine de asemenea cu un gest nobil – donație de peste 50 de exemplare ale noului său volum poetic pentru:
– Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”
– Biblioteca Națională
– colegii basarabeni de la USLR

Din programul manifestării:
– Recital de versuri;
– Surprize muzicale de la tânăra interpretă Maria Onică;
– decernarea diplomelor de Excelență și a celor de Onoare;
– înmânarea primelor legitimații actualizate

Uniunea Scriitorilor de Limba Română (USLR) cu sediul la Chișinău, organizează evenimentul la inițiativa liderului Diana Ciugureanu-Zlatan.

Parteneri:

Popas TV, Chișinău, Director General – Svetlana Snegur
Radio Romantic cu Bucurie și Armonie;
Revista „Logos&Agape”, Timișoara, Director – Mariana Gurza;
Asociația pentru Civilizația Ortodoxă (ASCIOR), Buzău – Președinte – Nicolae Musat;
Revista ASCIOR „Orizonturile Bucuriei”;
Revista „Ferma”, București;
Revista USLR „Poduri Literare”;
Asociația Cultural-Ortodoxă „Poduri de Dor”, președintă – Diana Ciugureanu-Zlatan

–––––––––––

Diana Ciugureanu-Zlatan

Chișinău, R. Moldova

16 februarie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ALEXANDRU IOAN CUZA-un DESTIN, o CONŞTIINŢĂ, o CRUCE, reflectat în viziunea spiritualităţii publicistice a lui Mihail Eminescu!

„Porți un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun.

   Să trăieşti dar mulţi ani, o Doamne! ca prin dreptatea Europei, prin desvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa.

   Să trăieşti, Măria ta! ”  

(MIHAIL KOGĂLNICEANU)

 

   În sânul fiecărei epoci, în pieptul fiecărei generaţii sunt coborârile şi suişurile acelui context social-istoric în care limba, religia, cultura, tradiţia câştigate şi păstrate prin jertfele milenare ale sângelui sfânt, Neamul, Naţiunea, Poporul nu trebuie doar să vieţuiască, ci să rămână cu voia Domnului suverane destinului suzeranităţii lor .

   Gândul, cuvântul, fapta, menirea, năzuinţa, lupta, jertfa, mărturisirea trebuie să aparţină doar Fiinţei Unităţii Naţionale a Românilor-PANROMÂNISMUL.

   Prin Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1821, a încercat instituirea Dreptăţii sociale, astfel ca Patria să devină norodul…,iar Statul să fie românesc şi fiecare liber.

   Revoluţia de la 1848, a încercat să pună lângă libertate şi noţiunea de proprietate, astfel ca pasul următor să uzurpe vasalitatea de sub jugul străin pentru a se putea înfăptui visul măreţ de aur al Unirii Principatelor Române.

   Orchestrarea şi dirijarea Revoluţiei de la 1848 a aparţinut masonilor, printr-o subtilă sugestie s-a indicat în programul revoluţionar din Ţara Românească şi art. 21, care prevedea: „emanciparea israeliţilor şi drepturi politice pentru orice compatrioţi de altă credinţă.”

   În Ţara lui Ştefan cel Mare programul revoluţionar: „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”  a fost elaborat de boierul-cărturar Mihail Kogălniceanu care, la art. 27, se stipula: „emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni.”

    Unitate în cuget, în idei, în simţire, în credinţă, în dreptate, în faptă, în mărturisire, în dorinţă politică, pentru ca toţi românii să devină Fiinţa naţiei creştine româneşti al cărei trup politic să fie Statul naţional coslujitor fidel naţiei sale.

   Cauza unităţii unei naţiuni este întotdeauna o cauză sfântă şi se cuvine ca toţi fiii ei să o împărtăşească, ca pe Pâinea cea de toate zilele.

   „Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom putea fi puternici până nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic. Unitatea naţională dar e singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mântuire pentru noi.” (Nicolae Bălcescu, 65/ II, 107-113)

   După destrămarea idealului politic Daco-România, înfăptuit de Mihai Viteazul, ideea refacerii unităţii politice a Daco-României are o cromatică vlaho-ruso-austriacă. Ţarina Imperiului rus Ecaterina a II-a i-a scris în această privinţă împăratului austro-ungar Iosif al II-lea la 17 Septembrie 1782, în Messager de Vienne:

   „Va trebui cred de a se stabili de mai ’nainte şi pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc şi cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeauna neatîrnat de cele trei împărăţii limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, şi care a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Ţara Românească şi Basarabia sub guvernul unui monarh creştin, aparţinînd ritului ce domneşte în aceste posesiuni şi asupra calităţilor personale şi a devotamentului căruia cele două Curţi imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat şi că nu va putea fi nicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia şi asemenea că aceste două imperii nu vor permite nicicînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

   Graniţele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei şi Rusiei prin Dnipru şi  Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achiziţiuni pe care le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, şi apoi prin Olt, până unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniţă Dunărea până la gurile ei.” (Apud., Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău, Carte moldovenească-1990, p. 295)

   Iosif al II-lea răspunde că în principiu este de acord, doar că această dorinţă o poate decide numai „soarta armelor.” „La acestea caută să adăugăm că Iosif II avea de gînd a uni acestui stat şi Ardealul, a da în el preponderenţă elementului românesc şi de a-l ţine întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesiunea greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul şi de a-l apropia de catolicism.” (ibid., p. 296)

   Bogdan Petriceicu Haşdeu, alt mare boier-cărturar, os domnesc, titan al enciclopediei şi rafinat condeier al publicisticii româneşti, cercetând direct în Colecţia legilor ruseşti, tomul 18, p. 44, descoperă că de fapt ideea reînfăptuirii Daciei Mari a aparţinut vlaho-dacoromânilor.

    Pe la 1767, Muntenia şi Moldova erau încă sugrumate de jugul grecilor-fanarioţi, iar Ardealul gemea sub biciul habsburgic care le sfâşia trupul şi viaţa. Sub această povară a deznădăjduirii vlahii s-au orientat spre o mână regală salvatoare, trimiţând soli la Petersburg în susţinerea cerinţei idealului lor.

   „Aşadară mai mulţi locuitori din câteşitrele ţări s-au înţeles unii cu alţii şi, alegând deputaţi, i-au trimis în Rusia la împărăteasa Ecaterina cea Mare, cerând ca ea să le acorde undeva aproape de Kiev un teritoriu întins, unde ei să fundeze o republică românească sub protecţiunea Rusiei, însă cârmuindu-se după legile româneşti, în limba românească şi având magistraţi naţionali români. Între celelalte, articolul 19 din acest act cerea următoarele: <<Rugăm pre înalta graţie imperială ca să ne acorde o diplomă de garanţie; însă numai neamului nostru românesc, sub care se înţeleg locuitorii a câteşitrei principate, anume moldovenii, muntenii şi transilvănenii, popor de o limbă şi o credinţă.>>” (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 134)

   Prin urmare cred că lucrurile s-au desfăşurat sub norma raţionamentului lor: deputaţii vlahilor au venit la Petersburg cu actul propunerii alegerii unui Principat autonom pentru ei, dar frumoasa şi înţeleapta ţarină Ecaterina a II-a, a cântărit îndelung, alegând varianta cea mai bună şi mai nobilă pentru ambele părţi şi s-a pronunţat după cum am văzut în scrisoarea trimisă monarhului Iosif al II-lea.

   Ţarina Ecaterina a II-a, a fost poate cel mai mare monarh pe care l-a avut  Rusia în întreaga ei istorie, demonstrând alături de caracterul de cremene, de natura ei complexă, veselă, veşnic îndrăgostită, veşnic iubitoare de viaţă, suverana artei, culturii şi modernizării urbane, conştientă de regalul ei Destin. Pe lângă această Corolă de calităţi rare, avea şi o extraordinară calitate de adaptare, aşa cum o rezuma prinţul Wiazemski: „Multe lucruri din istoria noastră se pot explica prin faptul că un rus, adică Petru cel Mare, s-a străduit să facă din noi nişte germani, în timp ce o germancă, Ecaterina cea Mare, a vrut să facă din noi ruşi.” (Vladimir Fedorovski, Viaţa Secretă a Ţarinelor. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana-2001, p. 105)

   Procesul de modernizare istorică a societăţii moderne româneşti descende în contextul „renaşterilor”  naţionale privind autodeterminarea şi întregirea etnică.

   Graţie tratatului de la 30 Martie 1856, al Congresului de la Paris s-au pus noile baze ale organizării legislative a Principatelor Române în cele două vestite capitale: Iaşi şi Bucureşti, ambele sub cupola Cetăţii Focşanilor unde s-au îmbrăţişat Muntenia şi Moldova, întru aşezarea fiecărui român în posesia dreptului său legitim garantat, care s-a făcut auzit printr-o dorinţă unanimă în vocile Adunării Ad-hoc. Conferinţele de la Paris nu s-au identificat cu dorinţele Principatelor Române, dar „zarurile fuseseră aruncate” şi oamenii politici români au trecut Rubiconul spre Unire, cu două mari deziderate: unul de excepţie, românesc-Unirea Principatelor sub un Regat Român, altul de inepţie, cosmopolit, ocult: prinţul străin care, a fost amânat până după detronarea Românului Cuza, perioadă ce a culminat cu epoca prea aplecării noastră către străini, exerciţiu de repetaţiune şi astăzi.

 Stindardul Constituţiunii putea aşadar, îmbrăţişa toţi românii din ambele Principate.

   Înainte mergătoare măreţului eveniment al alegerii Domnului Unirii, s-au cernut două profeţii ale unui român iubitor de Moşie, aduse la lumină românilor de unul din numărul foii României din anul 1858:

   „Cine ni s-a alegi de Domn nu o va gâci strigătul partidelor, ci o vroinţă din sus care, când timpul ei va fi sosit, însufleţi-va inimile deputaţilor prin sloboda-nţălegere şi sfătuire fiecărui dintr-înşii cu ceilalţi ş-a tuturor împreună. Acea voinţă din sus nu va alege de Domn p-unul din acei ce se sprijină de vuietul partidelor împuindu-se-şi ţărei, ci p-un român ce nu ţinteşte la scaunul domnesc, însă, alegându-să, va priimi-ncredinţata lui povară cu frica lui Dumnezeu…”

   Şi cea dea doua proorocie, ca toate proorociile s-a împlinit asemeni celei dintâi:

   „… Va muri pentru sine şi pentru rudele sale, pentru prietenii şi cunoştinţele sale, pentru duşmanii şi rău-voitorii de-nainte, va-nvia pentru a se jertfi-n tot ceasul binelui ţărei!”

   Să trăiască Măria Sa Vodă!

   (Apud., B. P. Haşdeu, Opere IV. Publicistică politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 13)

    Dacoromânul are caracteristica sa genetică ancestrală întrupată întru credinţă, omenie, libertate şi adevăr:„Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău-dacă e rău-fără făţărnicie; bun fără slăbiciune; c’un cuvînt ni se pare că atît calităţile, cît şi defectele românului sînt întregi, neînchircite; el se arată cum este.” (M. Eminescu, Articole politice, Ed. Minerva, Bucureşti-1910, p. 89)

   Clasa politică dominantă în Regatul Român s-a distins prin absoluta ei improductivitate. Dacă mama, ţăranul, meseriaşul, negustorul, învăţătorul, preotul – clasa pozitivă a societăţii prestează munca lor în valoarea beneficiului naţional, avocatul propriului beneficiu, demnitarul propriilor interese, arheologul fără o urmă a descoperirii sale, filologul academician cu o consacrare închipuită sunt angrenaţi doar în tulburare şi dezordine socială, neputând întemeia un stat adevărat naţional.

   „O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezinta sentimentul înrădăcinat al ideiei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.” (Mihail Eminescu, Opere Complete Colecţia Opera Omnia, Coordonator Gheorghe Buzatu, Tipo Moldova, p. 559)

 

   Gena politică a roşilor-liberali descende din funesta Dinastie fanariotă, primind parcă testamentar caracterul nemilos de exploatare viscerală a poporului, făcând cu uşurinţă jocul celui ce le aduce foloase şi tot cu uşurinţă debarasându-se apoi de el.

   „… nici cînd roşii n’au venit la putere prin propriile lor forţe, ci totdeauna sub o firmă străină… totdeauna însă ei s’au introdus sub auspiciile şi protecţia unui om de Stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva adunările cărora îşi datorau venirea la putere şi a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpîni absoluţi, necontrolaţi de nimenea.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Nenorocirile repetate căzute asupra poporului român sunt puse în scenă de distribuţia intrigilor străine, cu prestarea figurativă a liderilor români politici care acceptă rolul unei politici-economice internaţionale în defavoarea celei naţionale.

   „Partidul roşu din ţara noastră este o creaţiune a politicei străine căci tuturor le trebuia un element incult şi demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mîna pe aceste idei şi le-a exploatat ca un mijloc comun de agitaţie politică contra elementelor sănătoase şi cuminţi ale ţării.”

    (Mihai Eminescu, Publicistică, Chişinău…,  p. 295)

   Liderii roşii: C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu şi-au slujit propriile interese, pe cele ale apusenilor, ale oculţilor şi când n-a mai rămas nimic şi pe cele ale românilor.

   Programa politică a lui C. A. Rosetti, agent rus infiltrat în Revoluţia de la 1848,  dictată de „conaţionalii săi transdanubieni”, s-a circumscris unui singur scop: „de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de a exploata, căci libertatea de a munci n’a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdeauna.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 482)

   Desigur şi I. C. Brătianu şcolit la Paris, uns de masonerie a avut şi el rolul său special în Revoluţia de la 1848, apoi în detronarea lui Cuza şi aducerea pe tron a lui Carol Hohenzollern, domnind politic şi economic alături de rege ca un mare Vizir.

   „Sigur d. Brătianu a spus în senat, că cestiunea drumurilor dumisale de fier se trata fără participarea ţării între Berlin şi Viena. Dar orice cestie, orice fleac de cestie devine în timpul guvernului roşiilor o întrebare de existenţă sau de neexistenţă a ţării.” (Mihai Eminescu, Publicistică, op. cit., p. 216)

   Cât de fidel se reflectă astăzi la aproape un veac şi jumătate partidul roşu-liberal din vremea profetului Mihail Eminescu şi partidul domnilor Johannis Werner Klaus şi Ludovic Orban. Deşi par patrioţi ei n-au fost, nu sunt şi nici vor fi. Deşi par campionii anticorupţiei ei au acumulat averi peste averi, dar nu prin muncă, ci prin chibzuinţa afacerilor veroase. Deşi par cu ifose şi aere de carte, ei sunt lipsiţi total de cultură.

   „Arate-ni-se, în adevăr, un învăţat în şirul roşilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un juristconsult? Nu e nici unul… Singura raţiune e incapacitatea fundamentală a roşilor… Ce le lipseşte dar? Totul, afară de număr şi un organizator.” (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 560)

   Astăzi, „bogaţii” de ei în „intelighentie”, nu au nici număr şi nici organizator măcar.

   Ei reprezintă o formaţiune hibridă, pretinzându-se română, dar ajutaţi de elementul alogen încredinţează puterea străinilor. Naţionalitatea nu aparţine doar limbii, ci în mod expres şi imperios moralei creştine, spiritului-religios şi culturii Naţiunii. „Geniul neamului românesc e o carte cu şapte peceţi pentru generaţia dominantă.”

  (Mihail Eminescu, Opere Complete…, p. 575)

   În perioada domniilor demnilor Voievozi, a lungii Dinastii voievodale, Geniul românesc era parte integrantă, cu o limbă românească literară, cultă, frumoasă şi definitorie a dacoromânismului suveran şi suzeran. „Nicolae Bălcescu e de altminterea o dovadă că în limba românească pe vremea lui şi-nainte de dînsul era pe deplin formată şi în stare să reproducă gîndiri cît de înalte şi simţiri cît de adînci, încît tot ce s-a făcut de atunci încoace în direcţia latinizării, franţuzirii şi a civilizaţiei <<pomadate>> au fost curat în dauna limbii noastre.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 79)

   Totul se împlinea ca prosperitate şi spirit: populaţie, progres, limbă, religie, cultură.

   Muntenia sub Matei Basarab atinsese 3 milioane de cetăţeni, iar cultura creştină se revărsa bogată şi frumoasă peste marginile ţării. Misiunea Domnului valah pentru Neamul şi Moşia sa lăsată de Dumenzeu, Dacilor era conştientă şi asumată: „Doamne!-veniră străinii în moşia noastră şi’şi spurcară mîinile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cîrciumări sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri… oameni străini nouă, nu cu legea (religia) şi cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.” (Apud., Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   Distincţia pe care o face Domnul nostru muntean este destul de limpede între „lege” şi „rasă”, între „confesiune” şi naţionalitate!

   Uzurparea Dinastiei voievodale cu ajutor boieresc autohton prin substituirea elementului străin, samavolnic, fanariot a strivit totul: aristocraţia românească, populaţia, bunăstarea, tradiţia, rânduiala, cultura. „În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării româneşti scade la 700.000, şi aceasta într’o mizerie ne mai auzită.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575)

   După pedeapsa jugului secular al grecilor-fanarioţi, Domnul din Cer S-a îndurat şi ne-a trimis pe Domnul Tudor, cu pandurii şi cu revoluţia dreptăţii sociale, sub care: „populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de două-zeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti, etc.,…progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire… Se va observa că în timpul de la 1821-1866, se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de a pricepe adevărul. Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700-1821. Populaţia autochtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române n’are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul… Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote. ” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 575-576)

 

     Ţăranul român valah a rămas reprezentantul muncii lui cinstite şi harnice cu rădăcinile adânc înfipte în Tradiţia strămoşească, în credinţa creştin-ortodoxă, în moşioara sau bucăţica lui de pământ. El nu şi-a dorit mai mult, decât focul în vatră, icoana pe perete, crucea încrustată în pâine, în port, casa doldora de copii, iarba verde din curte, un petic de pădure şi un ogor de semănat. Nu râvnea la celălalt!

   Se spune că în vremea domniei marelui Voievod cult Matei Basarab, Vodă nu se ocupa numai de cultură, ctitorii, diplomaţie, ci şi de Moşia cea Mare a Ţării, nelăsând străinul să devină stăpân în Patrie lui, dându-se pildă de adevărat Stăpân: „care, dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numai decît banii din pungă şi i-o răscumpăra numaidecît, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară.”

 (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 216)

 

   Ţăranul nostru n-a căutat în altă parte decât la vatra lui şi la cea a Neamului. El n-a umblat decât în portul regal naţional mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Sale în graiul dulce şi sfânt al limbii dacoromâne pe care a cântat-o cu sufletul său frumos pururea.

   După ce ţăranii au scăpat rupţi, sfâşiaţi, sfârtecaţi, împuţinaţi din luptele cu vrăjmaşii străini, au ajuns ca vita de povară, de jug sub greul car al roşilor, care după ce le-a luat şi puţinul ce le-a mai rămas, le-a strâmbat credinţa şi le-a stâlcit limba noastră sacră cu păsăreasca lor răpitoare, cu croncănitul unei sintaxe cosmopolite.

   „Niţică franţuzească învăţată de la vr’un coiffeur sau de la v’ro guvernantă, rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrisuri beletristice asupra Statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de Stat şi de la cari am putea jura, că n’am auzit nici cînd un contra-argument serios la vr’una din întâmpinările noastre. Sofisme (deşertăciuni n.a.) cîte vreţi. Panglicării retorice, generealizări de ceea ce s’a susţinut în parte, strîmbări a tezelor ce s’a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d’astea cîte vreţi. Nici odată, dar nici odată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr.” (Mihail Eminescu, Opere…, p. 572)

  

   Voievodului Grigorie Ghica, care făcuse din Iaşi capitala culturii, adunase în jurul său ilustre personalităţi: Alecsandri, Ioan Ghica, Hurmuzachi, Kogălniceanu, Laurian, Mavrogheni, Negri, Panu, Ralet, Sturza ş.a., fiind un înflăcărat militant al Unirii.

  „Anastasie Panu, care a văzut în Grigorie Vodă Ghica pe adevăratul promotor atât al Unirii cât şi al tuturor ideilor de reformă politică şi socială, l-a proclamat în Ad-hoc <<marele om al României>>.” (Eminescu, Opere VII. Publicistică. Coordonator ediţie: acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, p. 347)

   Cei doi fii-prinţi ai Voievodului Ghica, Ioan, general de divizie, deputat în Adunarea Ad-hoc şi Constantin consilier la Curtea de Casaţie au votat pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Unirii Principatelor Române. Ioan a primit demnităţile Afacerilor străine, a Ministerului de război, a elaborat alături de C. Negri proiectul secularizării averilor mănăstirilor patronate de greci, iar după alungarea lui Cuza a devenit vicepreşedinte al Constituantei. Ca ambasador la Viena, Constantinopol şi la Sankt-Petersburg a pus mai presus de toate, de viaţă, de familie, prestigiul României sale dragi şi frumoase.

   Faţă de poporul român, respectiv de ţăranul român smerit aşezat în firea lui şi prea cuminte rânduit de Creator, n-a prea cutezat nimeni să-l restitue dreptăţii creştine din sfera politicului, afară doar de – „singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un domn absolutist, Cuza-Vodă, Dumnezeu să-l ierte!”

   (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău, Carte moldovenească, 1990, p. 201)

   După anul revoluţionar 1848, liberalii-roşii prin fraze pretinse patriotice s-au erijat în revoluţionari, în formatori de epocă. În perioada mandatului lui Cuza Vodă, roşii au stat pe tuşă, până când le-a reuşit lovitura de stat de la 1866, când l-au substituit pe Domnul pământean cu un principe străin, acaparând capitalul realizat sub Cuza, la reuşita cărora, ruşinoasă şi laşă au contribuit şi parte a conservatorilor.

   Din vremea Voievodului favorabil Unirii Grigore Ghica, în sânul conservatorilor s-a născut partidul unionist, care a favorizat alcătuirea divanului Ad-hoc, care după unire s-au identificat cu năzuinţele tradiţionale ale poporului român.

   Primejdiile cele mari, nenorocirile grele s-au abătut atunci când grindina şi furtuna au căzut în interiorul ţării, provocând marile avalanşe distrugătoare ale străinilor.

   Superficialitatea, pasivitatea, uşurinţa, nesocotinţa, reaua credinţă, falsa religiozitate, absenţa majoră a moralei, a culturii, toate aceste stări nefireşti cuibărite în sânul poporului, marcate de micimea inşilor politici provoacă astfel marea Dramă şi profunda Tragedie ce covârşesc un popor cu o natură creştină, omenoasă, demnă, eroică, martirică, darnică şi mult prea iertătoare.

   Misiunea unui stat naţional într-o societate modernă creştină trebuie să ţină cont permanent de însuşirile caracteristice tradiţionale, milenare ale Neamului.

   „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri…Legăturile de sînge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină buna-credinţă.” (Mihai Eminescu, Publicistică. Chişinău…, p. 213)

   Ideea clară a reunirii ţărilor române în Trunchiul-Mamă Dacia Mare înfăptuită de Mihai Viteazul a fost aprinsă permanent în sânul ţăranului credincios, al clerului, al marilor boieri ai condeiului, foarte puţin în rândul Voievozilor şi deloc în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe.

   Dincolo de graniţă Ideea Unirii a fost sprijinită de împăratul Napoleon al III-lea care, vrând să îndepărteze influenţa rusească din Imperiul Otoman şi să ridice în Orient prestigiul Franţei a sprijinit, dar nu cu multă tărie Unirea Principatelor Române.

   Conflictul între ruşi şi turci s-a declanşat în anul 1853. Trupele ţariste au uitat de voinţa fostei mare suverane Ecaterina cea Mare, din 1782 şi au invadat fără opunerea cuiva ţările române, silind retragerea din scaune a lui Barbu Ştirbei şi Grigore Ghica. Salvarea noastră a survenit în urma coaliţiei franco-anglo-piemonteze care au declarat război ruşilor, obligându-i să se retragă din Principatele române.

   Au plecat ruşii de la noi, dar au venit austriecii tot ca invadatori, preocupaţi mult de grija ocrotirii noastre, gândind că vor rămâne până la urmă stăpâni.

   Conflictul militar s-a mutat în Crimeea, unde aceeaşi coaliţie a înfrânt trupele ţariste ocupând Sevastopolul, obligând ruşii să ceară pacea care s-a încheiat la Paris în 1856, patronată de Napoleon al III-lea. Privitor la clauza românilor, Tratatul sublinia următoarele: Sudul Basarabiei-Cahul, Bolgrad şi Ismail revin trupului moldav, Marea Neagră devine neutră, Regulamentul Organic desfiinţat, iar Principatele Moldova şi Ţara Românească rămân sub suzeranitatea otomană, înlăturându-se astfel protectoratul rusesc.

   Împăratul francez a dorit chiar atunci Unirea Principatelor, dar s-a opus diplomatic Austria insinuînd că românii nu vor să se unească. Puterile garante au lăsat ţările valahe pe seama dorinţelor românilor care au fost consultaţi prin adunările Ad-hoc.

   Turcii au numit în Principate doi caimacani: Alexandru Ghica în Muntenia, favorabil Unirii şi Teodor Balş, iar după moartea lui, bulgarul Vogoridi în Moldova, omul austriecilor, înverşunat Unirii, falsificatorul alegerilor privind divanul Ad-hoc moldav.

   Convenţia de la Paris-1858, a pus în balanţă soarta românilor, sprijinitorii Unirii fiind: Franţa, Prusia, Rusia; iar duşmanii Unirii: Anglia, Austria, Turcia. Astfel stând lucrurile s-a convenit că Principatele se pot numi Unite, dar cu doi domni pe viaţă, două capitale, două guverne, desfiinţarea privilegiilor boiereşti, Principatele rămase tot sub suzeranitatea Porţii şi sub protectoratul Puterilor garante, având în comun legile, o curte de casaţie, o comisie electorală, toate la Focşani.

   UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE

 

   În Moldova trei grupări boiereşti îşi disputau favoritul la domnie: una îl dorea pe fostul domn Mihail Sturza, a doua pe fiul acestuia Grigore Sturza, iar a treia în fruntea căreia se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri îl susţinea pe boierul de viţă colonelul Cuza, prefect de Covurlui, sub Vogoridi şi vicepreşedinte al Divanului Ad-hoc în Moldova. La 5 Ianuarie 1859, Adunarea legislativă l-a ales Domn.

   În Muntenia erau de asemenea mai mulţi candidaţi, dar cum favorit era Gheorghe Bibescu-fost Domnitor, s-a amânat alegerea lui în vederea pronunţării Moldovei. Cel care a înclinat balanţa în favoarea alegerii tot a lui Cuza a fost boierul doctor în Drept Vasile Boerescu, un eminent orator al epocii sale, care şi-a electrizat auditoriul:

  „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Au nu suntem toţi români? Au nu avem toţi aceeaşi patrie? Au nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume?... Să ne unim dar toţi asupra principiului de Unire, asupra acestui mare principiu ce are să reînvieze naţionalitatea noastră. Să ne dăm mâna ca fraţii şi să cugetăm că suntem muritori, că avem să mai trăim câţiva ani şi că copiii şi strănepoţii noştri au să moştenească un viitor glorios creat de noi! A ne uni asupra principiului unirii este a ne uni şi asupra persoanei ce reprezentă acest principiu! Astă persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei.” (Apud., Gheorghe Adamescu, Elocuenţa română, Ed. Librăriei Alcalay & Co., Bucureşti, f.a., pp. 122-124)

   Lupta pentru întâietatea puterii politice se purta între vechii boieri conservatori ai lui Barbu Catargiu, mare orator, mare patriot dar împotriva împroprietăririi ţăranilor şi roşii-liberali capitalişti conduşi de C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, aserviţi străinilor.

   Conservatorii erau aristocraţi, patrioţi luminaţi, jertfitori pentru ţară, în timp ce roşii-liberali erau iluminaţii care jertfeau ţara pentru scopurile lor cosmopolite.

   Cuza nu-i suporta decât pe ţărani şi tocmai de aceea voia să domnească autoritar.

   Doi ani de zile Cuza a domnit peste cele două ţări valahe, conform Convenţiei de la Paris. Ca să unească cele două ţări într-una singură îi trebuia aprobarea Porţii.

   Inspirat Cuza l-a trimis la Constantinopol pe diplomatul Costache Negri, care a reuşit. Însuşi Cuza l-a vizitat pe sultan în 1861, fiind primit cordial şi cu mari onoruri. Turcii au făcut un pas mai departe convingându-şi aliaţii să accepte şi să respecte Unirea definitivă. Congresul de la Paris-1856, Conferinţa de la Paris-1858 şi Convenţia din 1858, prevedeau în Principate: drepturi politice pentru creştini, iar pentru celelalte culte „dispoziţii legislative.”

   Cuza, deşi a rămas în legalitate faţă de Puterile Garante, cercurile israelite din ţară şi din afară nu l-au iertat, punând şi ele umerii la detronare Domnului Unirii.

   Ca să poată înfăptui reforma agrară, Cuza a trebuit să dea lovitura de stat în 3 Mai 1864, asmuţându-şi mai tare vrăjmăşia duşmanilor politici interni.

   Domnia lui Alexandru Vodă Cuza a fost scurtă, fiindcă duşmanii l-au împuns în coastă tot timpul, pentru că a făcut greşala fatală de a se debarasa de omul cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai folositor lui şi ţării, sfetnicul-prieten Mihail Kogălniceanu, iar ca domnie a fost lipsit de autoritatea unui adevărat suveran.

   (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti-1990, p. 292-300)

   Complotul urzit împotriva Domnului pământean ales al Unirii.

 

   La ţesătura urzelii meschinei uzurpări din luna Mai 1864, s-au ostenit: mitropolitul Moldovei Calinic Miclescu, cu binecuvântarea, directorul ziarului liberal Românul, politicianul roşu C. A. Rosetti, soţii dr. Lamberti, medicul Mitropoliei, deputatul Panait Balş şi ministrul Constantin Şuţu. Ultimii doi complotişti în cazul reuşitei lovituri, aveau deja în mânecă Asul Chintei roiale: Constantin Şuţu, principe-caimacan de Valahia şi Panait Blaş, principe-caimacan de Moldova.

   Trădarea nu este completă dacă nu participă şi un înalt ierarh ortodox la ea.

   Frământătura Drojdiei iudeo-fariseico-greco-fanariot în rândul Clerului superior ortodox român-ispravnic pe Moşia lui Hristos, a dospit aluatul trădări.

   „D. dr. Lamberti, soţul doamnei Lamberti şi medic al casei sâtei mitropolii, a fost aginte principal al unora, din răi-cetăţeni, cari aveau de scop a aduce prin luptele lor din întru căderea Domnului Alexandru Ioan I, iar prin stăruinţele din afară de a dobândi rumperea Unirii şi numirea d-a dreptul a doi Domni, unul în Bucureşti şi altul la Iaşi.” (Monitorul oficial, 10 Mai 1864)

                                 

   Partizan adevărului, spirit franc, dârz, capabil, român, inimos cu ţărani cărora le-a dat a cincea parte din teritoriul ţării: „Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei. Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decît Cuza din ţară.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396) 

 

   Aşadar, în capul lui Cuza au sărit pe rând: israeliţii din lăuntru şi din afară, grecii bizantini, grecii fanarioţi, roşii-liberali şi o parte din uzura conservatorilor.

   „Monstruoasa coaliţie”: liberalo-conservatoare înzestrată cu ranchiună politică, ranchiună ocultă, orgoliu, laşitate şi trădare şi-a urzit diabolicul complot, reuşit în 11/ 23 Fenruarie 1866: silirea sub ameninţare vitală să abdice; silirea părăsirii ţării, neîngăduirea să mai vină vreodată în ţară, aducerea unui principe străin, „de bună voie şi nesilită de nimeni,” constituind astfel în istoria noastră naţională un „blam politic fără precedent. Beneficiarul, străin, al tronului, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu i-a mai permis niciodată lui Cuza revenirea în ţară, pe pământul căreia poate ar fi dorit să moară. A „îngăduit”, doar, să fie adus în sicriu, de la Heidelberg şi să fie înmormântat la moşia lui, Ruginoasa, în 1873.” (Conf. univ.dr. G. D. Iscru, Istoria Modernă a Româmiei, vol. 2, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti-1998, p. 79)

   Prin lovitura de stat „monstruoasa coaliţie” a călcat în picioare voinţa naţiunii, punînd în pericol Statul, Unirea, Românitatea creştină, economia, ţărănimea, comerţul, meseriile tradiţionale şi aducând un surplus de ciocoime, un surplus al datoriei publice, un surplus de exploatare, un surplus de demagogie politică, un surplus de imoralitate în stratul gros al bogaţilor, o infuzie a „plăgii postulantismului”, întreţinerea a 40-50 000 de postulanţi: „boieri noi, săraci, dar fudui şi pretenţioşi”, căţăraţi în spinarea înconvoiată a ţărănimii. (E. A., IX, p. 343)

   După detronarea lui Vodă Cuza de către liberalii-roşii, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an, pătura ţăranilor, întreaga natură românească prestatoare de bunuri naţionale a devenit sub monarhia străină tot mai asuprită, tot mai apăsată de import.

   „Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n’ar fi izbutit nici când dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n’ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în fruntea-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre domnii cei mai patriotici din câţi au fost vre-odată în ţările Dunării române, cată să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari… Clase numeroase, cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei <<om şi om>>, le-a pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un echivalent al muncii reale şi al câştigului real.” (Mihai Eminescu, Opera Politică 1880-1883, Ed. Eminescu, Bucureşti-2000, p. 21-22)

   Fărădelegea complotului din 11 Februarie 1866, s-a impus prin stigmatul celei mai odioase laşităţi politice. Pe obrazul fiecărui Român: soldat, ofiţer, general, ţăran, învăţător, profesor, preot, gânditor, om de cultură vor curge lacrimi de ruşine faţă de crima, fărădelegea, laşitatea, mişelia „monstruoasei coaliţii”, liberalo-conservatoare.

   „Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.” (Mihai Eminescu, Publicistica. op. cit., p. 396)

   Se spune din Bătrâni că suntem ca Neam, ca Naţie, ca Popor o SEMINŢIE a CONTROVERSELOR, a PARADOXULUI, a ANTINOMIILOR: aleşi şi abjecţi, biruitori şi învinşi, credincioşi şi cruzi, divini şi diabolici, erudiţi şi nărozi, frumoşi şi farisei, generoşi şi avari, hotărâţi şi mişei, iubitori şi iude, înălţători şi învinşi, jertfitori şi jalnici, karmici şi atrofiaţi, liberi şi sclavi, martiri şi mişei, nobili şi proletari, ortodocşi şi atei, patrioţi şi apatrizi, răbdători şi aprigi, suverani şi vasali, şoimani şi şovăitori, temerari şi trădători, ţanţoşi şi obedienţi, universali şi uşuratici, verticali şi versatili, walahi şi venetici, ziditori şi uzurpatori.

   Altfel, spus dacoromânii au toate darurile cereşti şi toate deşertăciunile pământeşti!

   „Pe cât de mare fu curajul şi clarviziunea strămoşilor ce înfăptuiră unirea la 1859, alegându-şi Domn pământean pe ALEXANDRU IOAN CUZA, pe atât de inexplicabilă fu acceptarea trădării înfăptuită de inamicii coalizaţi.” (Petru Gheorgheoni, Năzuinţi şi Dejnădejdi. Ed. „Gândirea Românească”, Bucureşti-1993, p. 170)

 

   Cel mai marcat, îndurerat de acea infamie, de odioasa laşitate a rămas Eminescu.

    […]„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn…Trădarea lui Vodă Cuza, o pată pentru vecii vecilor pe steagul ţării. ” (Timpul, 27 februarie 1882)

 

   Asupra trădătorilor şi laşilor complotişti de la 11 Februarie 1866, împotriva Domnului Unirii, marele poet Vasile Alecsandri a aruncat blestemul său şi al ţării:

   „Blestemul ţării tunând să cadă/ Pe capul vostru nelegiuit.”

   Domnul pământean a domnit conform timpului său între democraţie şi autoritarism.

Poetul, filosoful, profetul Mihail Eminescu l-a cunoscut direct pe Alexandru Cuza la Dobling-Viena, în ultima zi a anului 1869, pe când era la studii universitare în Austria.

   Prin cumnatul lui Cuza, Theodor Rosetti, Eminescu ştia tot ce intenţiona Domnul, diplomaţia sa şi tot ce se năpustea asupra lui din lăuntru şi din afară: înverşunarea roşilor-liberali, ostilitatea Marilor Puteri, care nu-i puteau ierta faptul că Domnitorul român şi boierii săi i-au învins, alegându-l Domn, contrar prevederilor lor, chiar a doua zi după finalizarea Tratatului de la Paris şi mai ales obţinerea suveranităţii absolute în relaţiile interne, dreptul dinastic ereditar ş.a. (E. A., XI, p. 20)

   Clarvăzătorul vremurilor Eminescu, îl considera pe Domnul Cuza, una dintre marile personalităţi emblematice voievodale ale românilor, preţuindu-i măsura domniei: „istoriceşte cea mai însemnată de la fanarioţi încoace”…, care prin „actele de suveranitate au adus imense foloase materiale şi morale statului.”(E. A., IX, p. 343)

      Micile fapte, ispite omeneşti inerente, nu l-au tras în jos spre cădere pe Cuza Vodă, ci faptele copleşitoare ale înfăptuirilor sale privind modernizarea societăţii româneşti, prin numeroasele sale reforme în: armată, justiţie, administraţie, economie, sănătate, învăţământ, finanţe, presă, împropietărirea a 40.000 de ţărani, Constituţia-Statutul Organic, legea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar devenea pentru prima oară gratuit şi obligatoriu, organizarea Curţii de Conturi, propăşirea culturii, extirparea corupţiei, secularizarea averilor bisericeşti străine neamului românesc, recâştigarea autonomiei Bisericii Naţionale, impunerea unei rafinate diplomaţii în plan extern, înfinţarea unei şcoli în Bucureşti pentru Românii din Macedonia şi Pind, intensificarea acţiunii de a înlătura jurisdicţia consulară, sancţionarea politicianismului corupt, laş şi perfid a liberalismului roşu antiromânesc.

   Alexandru Ioan Cuza a privilegiat neamul nostru cu înfiinţarea la Iaşi a primei Universităţi româneşti în Octombrie 1860, spre slava lui şi a românilor.

   Ion Ţiriac, marele sportiv, marele antrenor, marele magnat, marele român, care a cinstit România şi tricolorul ei pe întreaga planetă, a bătut timp de 15 ani la porţile străinilor, totuşi încântaţi de năzuinţa sa, apoi la porţile românilor, preşedinţi, premieri, lideri de partid socio-democraţi, roşi-liberali, care au încremenit când braşoveanul de aur le-a propus pe banii, munca, truda şi bucuria sa înfiinţarea unei Mega Universităţi româneşti care, să fie suverană tuturor universităţilor lumii.

   Aşa ceva se întâmplă o dată la 1000 de ani în istorie, şi ei, epigonii, cosmopoliţii, fanarioţii, nedezminţindu-se, rămân duşmanii Neamului nostru creştin ortodox.

   Alţii, precum guvernatorul B.N.R., Isărescu a luat cu japca Arenele Naționale de tenis obligându-l să organizeze turneul București la Budapesta !

   Astăzi în societatea contemporană domneşte ipocrizia, impostura, infantilismul.

   Dacă vine un Român să dăruiască mult Ţării lui este alungat. Dacă vine un străin să ia degeaba ori prin fraudă fiscală sau juridică pământ, provincie, ţară este bine primit!

   Toţi PRIVILEGIAŢII harului întru Hristos şi Neam sunt PROSCRIŞI de politicieni!

   Prin energia, capacitatea, voinţa, iubirea sa de Patrie, Domnul Cuza s-a dorit arbitrul conlucrării între conservatori şi roşii-liberali, înclinând balanţa democraţiei înspre autoritarism, măsură impusă de ordinea şi stabilitatea naţională, de adversităţile „roşilor” aşezate în calea reformelor domneşti.

      Profetul Mihail Eminescu care, s-a născut, a crescut, s-a întărit în lupta demnităţii şi a jertfirii pentru binele poporului său, a văzut în Cuza pe marele Bărbat de Stat, înzestrat cu voinţă, răbdare, inteligenţă, curaj, fermitate, excelent organizator, credinţă, onoare, jertfă, dragoste. Scuturând din temelii moşierimea, Cuza a înlesnit promovarea celei mai numeroase, celei mai reprezentative, celei mai jertfitoare pături a naţiunii, ţărănimea-forţa naţională cea mai productivă.

   Marele gânditor şi înţeleptul publicist Mihail Eminescu şi-a folosit Timpul în sprijinul Vremii domniei naţionale a lui Cuza, acuzând însă dur pătura „roşilor”-liberali care boicotau reformele, nesocoteau eforturile de aşezare a stabilizării sociale (cesiunile, desele schimbări de guvern), subminau drepturile Domnului, obligându-l astfel să-şi impună lovitura de stat: „ [… ] este dat a vă rosti dacă ţara trebuie să fie şi în viitor lăsată pradă agitaţiunilor deşerte care de mai mult de 5 ani desconsideră naţiunea, compromite securitatea ei şi împiedică orice progres, [vă este dat-n.n.] de a hotărî dacă naţiunea română este demnă de libertăţile publice cu care am voit şi voiesc a o înzestra şi pe care o majoritate privilegiată i le refuză.” (Monitorul oficial-2 Mai/ 1864)

   Cu spiritul său profund, cu erudiţia sa ce trece dincolo de lucruri, în chipul evidenţei, Gazetarul de Aur-Eminescu nu se aventurează în polemica politică, ci face o distincţie netă între autoritarismul naţional a lui Cuza şi absolutismul liberal al lui Ion C. Brătianu-Vizirul:

   „Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire […] absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.” (E. A., XIII, p. 190)

   Nici regele Carol I, adus plocon de Vizirul-Brătianu cu masoneria română dirijată de cea internaţională nu scapă de justiţiarul Eminescu, care punând pe talerele dreptăţii: regimul pământesc al lui Cuza şi cel străin german al lui Carol de Hohenzollern, ultimul înclină balanţa sub greutatea corupţiei: „[…] faţă cu guvernul de emancipare politică şi socială a lui Vodă Cuza se va ’ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol îngăduitorul, a doua ediţie a domniei fanarioţilor.” (E. A., XIII, p. 279)

   Demnitatea comportării Domnului uzurpat de liberali, în exil a fost edificatoare: refuzul de a se alătura opozanţilor lui Carol I, refuzul de a onora cele două mandate de senator de Mehedinţi-semn al preţuirii sale de către românii de seamă.

   Pentru Eminescu şi pentru posteritatea sănătoasă la minte şi la suflet a naţiunii, Cuza Vodă s-a aşezat în Phanteonul ROMÂNILOR CREŞTINI ORTODOCŞI, ca emblemă de intransigenţă şi model de democraţie autoritară.

   Interzicerea revenirii în ţară în timpul vieţii şi nu după moarte a Domnului pământean Alexandru Ioan Cuza, de către regele străin Carol I este ceva fără precedent care, pur şi simplu te lasă mut, stupefiat, interzis de o atare fără de lege.

   -Cât de mult se aseamănă liderii germani politici între ei!

  ŞI era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre

„S-a aflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cu trenul, pe la Burdujeni… Era vară, cald şi frumos, şi câmpiile numai o verdeaţă…Şi cum s-a dat vestea prin sate, a început a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea trenului, prin gări…Am umblat şi eu noaptea două poşte şi m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni…Era atunci într-o Duminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier…Şi-am aşteptat noi, am aşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet, încet, ca la înmormântare…Şi oamenii tăceau cât vedeam cu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol…Trecea trenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui…Dar în gară la Liteni s-a oprit…Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-un vagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdele negre…Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul: bătrâni, femei,copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şi să-l sărute…M-am suit şi eu,-şi l-am văzut cât era de frumos, de voinic, şi tânăr încă…parcă dormea…şi parcă zâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vornicului şi a zâmbit…M-a pălit aşa o jale pentru părintele nostru, că am început a plânge…Şi toţi pe câţi i-a făcut el gospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şi erau acolo-toţi lăcrămau…Şi tot se petrecea lumea, şi-l sărutau şi i se închinau…Şi după aceea iar a pornit trenul acela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoarele oamenilor, de dânsul dăruite.” (Mihail Sadoveanu, „Cuza Vodă”în „Povestiri de sară”-1910)

 

   Astăzi ne găsim ca pe vremea uneltitorilor roşii împotriva lui Cuza, cu o Românie a lor, răvăşită de morală, spulberată de sărăcie, lipsită de cultură, absentă de cult, inundată de farisei, plină de obedienţi, de laşi, de trădători, de mişei, de impostori, saturată de minciuni, fărâmiţată de politicianism, impregnată de populism, lipsită de aristocraţia elitelor creştine, de oamenii de caracter, de demnitate, credinţă şi iubire.

   O ROMÂNIE LIPSITĂ DE ROMÂNIA!

  Fond de carte bibliofil DUMITRU IONESCU

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 9 februarie 2019