Maria FILIPOIU: Multiculturalitatea – Glasul Conștiinței Colective

    Motto: 
    „Pasiunea este umbra spiritului artistic din zestrea testamentară a Divinității în zapisul sorții, ce înnobilează sufletul omului cu aura creativității spre tezaurizare culturală.”
     Maria Filipoiu 
 
       Când spiritul cunoașterii te poartă prin pelerinajul vieții la „Templul Artei, Științei și Religiei – În căutarea drumului comun”, unde îți deschide porțile un jurnalist de talie mondială, cu nume legendar – Mioara Avram, ce te invită la ospățul ofrandelor spirituale,  devi dependent de nesațul veșniciei.
   Străbați cărările gândului până la „Cina Cea de Taină” a sfinților, așteptând momentul în care cei înfometați de mireasma ofrandelor adună firimiturile ca pe cuminecături, spre a-și potoli foamea pasiunii.
    Pentru împătimitul de artă, nimic nu este mai prețios decât ofrandele spirituale – hrana sufletească ce-i asigură viabilitatea spirituală.
    Ajungând prin acest pelerinaj la „Interferențe Culturale – Izvorul comun de inspirație”, din 11 februarie, 2019, ora 20, pe calea undelor la „Radio ProDiaspora-În Direct”, îmi călăuzesc pașii gândului cu vibrații în pulsul identității ancestrale, prin conexiuni existențiale cu timpul prin care străbate destinul meu pământesc, încercând să formulez răspunsuri la întrebările reporterului Mioara Gram:
  1. „Este puterea învățăturilor marilor învatați ai antichității aceeași cu puterea învățăturilor marilor învățați ai timpului în care trăim? De ce?” 
 
    Puterea învățăturilor marilor învățati a constituit fundamentul pentru Cetatea Înțelepciunii, înălțată de gânditori, înțelepți și exegeți ai Cuvântului, spre dăinuire veșnică, întucât:
„La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Evanghelia după Ioan – Noul Testament)
   Cuvântul reprezintă factorul care coordonează evoluția culturală pe calea vieții spirituale din toate generațiile și lumina harică necesară definitivării actului artistic.
Omul, ca operă a creației divine, este înrâurirea înțelepciunii ce nutrește arborele cu scoarță cerebrală, lăsându-și rodul pasiunii în idei memorabile pe papirusul timpului. Însuflețesc această idee cu dictonul proverbial:
  „Pomul se cunoaște după roade, iar omul, după fapte.” 
 
  2.  «Ce înseamnă noțiunea de „original” și până unde poate fi ea extinsă?»
 
  Roadele culturii artistice sunt personalizate și tezaurizate în Cultura Universală, de fiecare generație, spre revigorarea rădăcinilor originare cu revelații originale, încadrate  într-unul dintre curentele litere și artistice: clasicism, modernism sau postmodernism, mai mult sau mai puțin influent, determinat de influxurile energetice ale memoriei transcendentale și capacitatea concnitivă a spiritelor harice la aceasta.
   În plan cultural, detașarea ideii de original presupune ruperea de rădăcinile ancestrale, care au generat-o, și prăbușirea ei în neant, creația fiind apanajul ucenicilor Creatorului suprem, al Universului planetar, Cel ce a înzestrat Pământul cu viață și înteligență în specia umană – creatia primordială după chipul și asemănarea Lui, pe care a însuflețit-o printr-o „suflare de viață”, omul identificându-se prin El:
   
   „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume”.  (Mihail Eminescu)
3. „Care sunt factorii care definesc o minte creativă și originală?”    
Creativitatea este similară cu originalitatea, iar factorul definitoriu este talentul intrinsec.
Mintea creativă este mintea genială – capacitatea de a crea prin perseverență divină, în spiritul uman aureolat cu veșmântul haric, imaterial.
„Geniul este talentul de a inventa ceea ce nu poate fi nici predat, nici învăţat.”
„Geniul este dispoziţia înnăscută a spiritului uman prin care natura dă artei regulile sale.”
   (Immanuel Kant) 
 
„Forţa de a inventa, iată geniul!” (Eugene Delacrois)
„Genialitatea este perseverenţă divină.” (Woodrow Wilson)
„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”
           (Mihai Eminescu) 
 
4. „Ce modele de interferențe culturale cunoașteți? Daca sunteti unul dintre ele, împărtășiți-ne din experiența și câștigul valoric obținut din această interferență.” 
 
    Modele de interferențe culturale sunt conexiuni în care spiritul artistic rezonează cu factorii care conduc la definitivarea actului artistic, în proiecte culturale comune, mediatizate prin cuvântul scris (manuale școlare, cărti, jurnale, reviste), vorbit (conferințe, cenacluri, spectacole, prelegeri) sau pe calea undelor electro-magnetice (telefonia, radiofonia, televiziunea).
   Mă regăsesc în toate modelele enunțate anterior, fiind autor a 6 volume, coordonator a 5 volume antologice, coautor în peste 90 de antologii și volume colective, colaborator în zeci de reviste culturale și dețin peste 25 de premii și distincții literare, naționale și internaționale, de la competițiile la care am participat, precizând că primul premiu mi-a fost acordat de scriitorul George Pruteanu, după Revoluția din Decembrie 1989, într-o emisiune TVR – Cultural, moderată de Ioana Drăgan. 
 Toate m-au îmbogățit spiritual și mi-au lărgit orizontul cunoașterii artistice pe întreg mapamondul, prin colaborări cu scriitori consacrați și artiști din toată sfera culturală.
   Cea mai recentă colaborare, care mi-a captivat interesul în fiecare ediție, de când mi-a fost propusă este Radio ProDiaspora – În Direct, din Texas-Houston, USA, cu emisiunea: Artă, Sțiință și Religie – În Căutarea Drumului Comun, realizată de Mioara Gram – Houston, Texas, în colaborare cu: Lili Lazăr – România, Anca Cheaito – Beirut (redactor cotidianul „Orient Românesc”) și Val Răzeșu – România. 
Ei formează o echipă de profesioniști inimoși, ce se străduiesc să aducă în casa sufletului fiecărui patriot român conectat pe lungimea de undă fără frontiere, bilunar, fiecare ediție având o temă culturală de interes multinațional, menit să mediatizeze cultura română pe toate meridianele Terrei.
     Despre câștigul valoric, obținut personal din „Interferențe Culturale – Izvorul Comun de Inspirație se poate deduce din parcurgerea expunerii în fiecare participare interactivă, pe calea undelor, în care sunt prezentate articolele originale, încheiate cu creatii în versuri, încadrate ideatic în tema propusă dezbaterii.
      Închei articolul editiei din 11 februarie, 2019, cu poemul „Ofrande spirituale”, din volumul „La Poarta Divinitătii” publicat in anul 2017, la Editura Publishers, București România și „Recurs la Unire – Centenarul Marii Uniri”, cărți aflate pe site:
Amazon: 
Librăria Coresi: 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă contopesc pe gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

De aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

Că le-am purtat în sufletul călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

 

DORUL DE PATRIE 

 

 

 

Pe suflet arde dorul de țară,

În confrați strămutați de pe glie,

Când simt gustul de pâine amară

Și de robie.

 

 

Cu scrumul inimii-n călimară,

Români rătăcind în pribegie,

Scriu iubirea pe ritm de fanfară,

Pentru patrie.

 

 

Se scurg tristeți pe lacrimi de ceară

Și duc speranța în veșnicie,

Eroilor rupți țărișoară

Plătind simbrie.

 

 

Că-n grai străin au primit ocară,

Numai sufletul oprimat știe,

Când pe chip livid lăsa povară

În agonie.

 

 

Dorul din suflet nu vrea să piară

Nici când e pe-a cerului câmpie,

În rouă pe flori de primăvară

Să reînvie.

 

 

Ghimpi dintre hotare să dispară,

Arde speranța-n flacără vie,

Până ce Unirea-i milenară,

Spre armonie.

 

Maria FILIPOIU 
 
 
INTERFERENȚE CULTURALE: IZVORUL COMUN DE INSPIRAȚIE
Luni, 11 Februarie, 2019
Ora 20:00 (RO)
    În lumea culturii fiecare clipă inregistrează pulsul indentitații noastre; aceasta zvâcnire vibrantă care ne motivează să ne întelegem rădăcinile și conexiunile existente între ele, care ne ajută să ne armonizăm cu timpul în care trăim și să alegem conștient fraternitatea fară frontiere, și care ne semnalează că direcția de dezvoltare si adaptare la condiția prezentă a vieții este una și aceeași pentru întreaga omenire.
   Stimați ascultători și mult iubiți prieteni, considerată drept preambulul editiei din 11 februarie, 2019, editia: „Rumi și Eminescu: Interferențe Culturale” își continua demersul cultural cu o reflecție, de data aceasta, asupra subiectului: „Interferențe Culturale: Izvorul Comun de Inspiratie”. Vă propunem, așadar, să descoperim împreună factorii determinanți care au făcut ca învățăturile umane să-și păstreze, de-a lungul timpului, viabilitatea, prospețimea și eficiența lor ce au condus la progresul omenirii. Ne vom ajuta, în continuare, de o parte din întrebarile editiei din 14 ianuarie, 2019:
1. Este puterea învățăturilor marilor învățați ai antichității aceeași cu puterea învataturilor marilor învățați ai timpului în care trăim? De ce? 
2. Ce înseamnă noțiunea de „original” și pană unde poate fi ea extinsă?
3. Care sunt factorii care definesc o minte creativă și originală?
4. Ce modele de interferențe culturale cunoasteți? Dacă sunteți unul dintre ele, împărtășiți-ne din experiența și câstigul valoric obținut din această interferență
Ca de obicei, vă așteptăm colaborarea dvs. și răspunsurile la întrebările editiei pe Grupul de Facebook Radio Prodiaspora-În Direct.
Emisiunea „Artă, Știintă și Religie – În Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultată folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau folosind fisierul de ascultare pe care il puteti descarca aici: http://prodiaspora.de/prodiaspora.
Mioara Gram 

George ROCA: Interviu cu Adrian GRAUENFELS – poet, scriitor, artist, editor și traducător

George ROCA: Domnule Adrian Grauenfels, vă știu mereu ocupat cu promovarea literaturii române (și nu numai!) în spațiul virtual. Aș dori să îmi dezvăluiți unele secrete din activitatea dvs. de zi cu zi. Scrieți proză, poezie, construiți reviste, aveţi o editură unde produceți cărți, vă ocupați de grafică de carte, ilustrații pentru pentru materialele publicate, promotor cultural… Cum este posibil, cum puteţi realiza atâtea proiecte?

 

Adrian GRAUENFELS: Cu mare uşurinţă şi plăcere. Timpul este un element flexibil, iar ingineria m-a învăţat să fiu organizat şi eficient. Lucrez uneori 12-13 ore pe zi fără întrerupere. O fac cu respect şi cu seriozitate pentru că reuşita în orice activitate este o chestiune de calitate şi transpiraţie. La mine vei găsi în plus şi o mare cantitate de improvizaţie care vine de la jazz, o muzică care mă fascinează. Un „mentor” al meu este francezul Boris Vian care era inginer, scriitor şi muzician (cânta jazz la trompetă), fără să se poată decide ce meserie i se potriveşte mai bine. Cât despre multitudinea de activităţi am o explicaţie generată de epoca post-postmodernista pe care o traversăm, care a distrus barierele intre medii şi a unificat artele. Consider că omul aflat în epoca informaţională nu poate rămâne fidel unei singure forme de comunicare sau de expresie ci este obligat să adreseze câteva medii care se împletesc şi se completează. Mulţi artişti tineri de azi manipulează cu uşurinţă fotografia, grafica, prelucarea digitala de imagine, animaţia, producţia video.

Poezia a devenit concretă, îmbinata cu desene, cu o grafică bogată sau cu grafisme preluate din realul semiotic care ne excită permanent vizualul. La muzeele de artă modernă ale secolului XXI găsim un mix de sculptură cu sunet şi mişcare, obiecte care vorbesc şi emit lumină, iar în balet mixul de jazz, clasic şi modern este frecvent probat în public. Cineticul, audio-vizualul, proiecţia video trebuiesc luate în consideraţie, dezvoltate şi folosite extensiv.

George ROCA: Ne cunoaştem de mai bine de zece ani, încă de la mult apreciata „Rețea Literară” inițiată de dl. Gelu Vlașin. Care au fost începuturile dumneavoastră literare? De ce literatură şi nu tehnică, mai ales ca de profesie sunteţi inginer. De unde şi când a început dragostea pentru poezie şi jurnalistică!?

Adrian GRAUENFELS: E o poveste mai lungă, legată de mama mea care lucra pentru o revistă israeliană de limba română. Cunoscând bine limba franceză, mama traducea masiv dulcegării din reviste pariziene care erau publicate săptămânal cu finalul „va urma”. Când tatăl meu a fost internat pentru o operaţie majoră am înlocuit-o pe mama preluând sarcina traducerilor unor texte care mi se păreau efectiv stupide. Timp de o lună am improvizat aventuri, afaceri cu gangsteri, traficanţi şi spioni în Orientul Mijlociu. Era facinant pentru mine să manipulez cuvinte, să narez o istorie şi să inventez dialoguri imaginare. Dar a mers, redacţia revistei a fost foarte mulţumită!

Cam prin în anul 2000 a izbucnit ca un vulcan – Internetul – şi cu el a venit adrenalina comunicării fără limite. La început eram curioşi, timizi, simţeam forţele telurice care deschideau lumi şi puneau în legătură suflete. Barierele geografice au căzut, planeta a devenit acel sat global unde te informai şi schimbai idei şi trăiri cu oricine, oriunde în lume, nelimitat. Poşta a sucombat mailului electronic. Citeam cu nesaţ poezie şi proză, vizitam muzee de pe trei continente, sau priveam fotografii plasate on-line de călători înarmaţi cu o cameră digitală, între Anzi şi Kamceatka. Dar marele imbold pentru scris a venit de la o întâmplătoare întâlnire virtuală cu o studentă din Cluj. Un personaj misterios, care scria sub numele „Tibick”, o poezie proaspătă, neconvenţională şi mai ales provocativă. Căzut în capcana dialogului virtual m-am înhămat la un duel mental care a durat cam doi ani de scris poezie interactivă. Un colaj aleatoric care capta îndoieli, experimente, tatonări ale invizibilului dintre sexe despărţite de 2000 km şi 40 de ani, diferenţa de vârsta între cei doi autori. A rezultat o carte de colaje poetice pe care am publicat-o sub numele „În vizită la Ussais”. Era debutul meu, obraznic, arogant şi probabil rău văzut de bătrânii condeieri. O altă persoană căreia datorez enorm este doamna Carmen Visalon, poet bucureştean (din păcate decedata acum câţiva ani) care devenise administratorul unui site dedicat poeziei, numit „Agonia”. Acolo veneau cei mai buni poeţi ai României dar şi din Diaspora să-şi expună fructul peniţei, într-o perpetuă, ambiţioasa competiţie. Erau recompensaţi de comentariile cititorilor şi numărul de vizionări, scrupulos numărate de serverul siteului. Carmen m-a încurajat şi recompensat cu steluţe, ca apreciere pentru ineditul scrisului meu. Am căzut repede în acestă plasă şi am realizat cu dânsa o carte de colaje poetice, care după decesul dânsei în anul 2013 s-a materializat la „Saga”, în cartea de poezii postume „Doi ani cu Carmen Visalon” care conţine 45 de poezii ale acestei mari doamne. De aici drumul a fost simplu şi pavat cu minuni care numai în literatură se pot întâmpla. Sper să avem spaţiu pentru câteva din ele în continuare.

La „Reţeaua Literară” am aderat ceva mai târziu, la înscrierea mea pe site erau aproximativ 400 de membri. Vlașin a instalat „reţeaua” pe o platformă americană care avea un program de editare prietenos şi simplu, spaţiu de comentat on-line pentru cititori şi mai ales posibilitatea de a plasa în text fotografii care completau povestea cu un vizual atractiv. Succesul a fost meteoric şi în câţiva ani reţeaua depăşise 15.000 de abonaţi. Am fost naiv să cred că o astfel de platformă va dăinui cât există internetul, aşa că timp de câţiva ani buni am încărcat acolo multe texte şi poezii fără să păstrez originalul, cea ce azi numim back-up. Nu ştiu exact ce probleme au apărut între firma americană şi Mr. Vlașin, cred că era legat de mărirea substanţială a taxelor anuale cerute de gazde. După căutarea fără succes a unor sponsori, Reţeaua s-a închis pentru doi sau trei ani, ca să reapară din nou, spre surpriza mea şi a altor utilizatori. Între timp, abonaţii Reţelei, navigaserăm spre altă reţea de succes planetar: Facebook. Din păcate, tot ce postasem înainte de pauza forţată s-a pierdut în beciurile netului. Morală pentru autori: Nu vă bazaţi pe generozitatea netului. Ce are valoare să fie dublu şi triplu salvat!

La jurnalism am ajuns împins de întâmplare. Nu e un secret că limba noastră maternă cunoaşte în Israel un monoton şi permanent declin, datorat împuţinării vorbitorilor de limbă română (generaţia tânără preferă, cum este firesc, ebraica) dar şi faptului că multe ziare şi tipărituri au dispărut după apariţia netului şi a telefonului mobil care oferă ştiri – instantaneu şi gratuit. În casa părinţilor mei se găseau săptămânal 2-3 ziare de limbă română cât şi excelenta revista „Minimum”, editată de regretatul Al Mirodan. Ele nu mai există de ani… În schimb s-a evidenţiat „Jurnalul Săptămânii” condus de doamna Doina Meiseles pe care ai cunoscut-o personal acum un an şi ceva la Tel Aviv. Ieşind eu la pensie, acum vreo șase ani am căutat o ocupaţie care să mă atragă. În jurul Doinei s-a format cu timpul o grupă de scriitori, reporteri şi jurnalişti de prima mână care dau ziarului (ajuns acum la numărul 600) culoare şi un conţinut elevat. M-am alăturat deci eforturilor de a realiza cel mai bun ziar românesc din Diaspora. Acolo am putut publica eseuri despre artă, istorie, despre avangarde şi poezie. Încerc să aduc şi noutăţi tehnice, şi de doi ani încoace, să promovez cărţi şi autori care au ales să-şi publice cărţile la editura mea – SAGA.

George ROCA: Așa este! Până și acum vibrează amintirile plăcute de la acea sindrofie tip cenaclu literar care s-a desfășurat în casa distinsei doamne Doina Meiseles, atunci când am fost la Tel Aviv! De fapt am lansat atunci, acolo, cartea domnului Roni Căciularu „Cafea și fum de țigară”… proaspăt editată de mine. Lume bună, lume de soi printre invitați! În acea perioadă nici ICR Tel Aviv nu organiza un asemenea eveniment literar! Dar să ne reîntoarcem la oile noastre… După sosirea dumneavoastră în Israel care a fost impactul cu noua cultură, limbă şi literatură?

Adrian GRAUENFELS: Mă bucură dragă George, întrebarea aceasta! Îmi dă prilejul să dezvălui probleme care m-au frământat în anii ’90, şi mult după revoluţie. Educaţia mi-am căpătat-o la Liceul Lazăr din Bucureşti care avea faima unor serioşi şi erudiţi profesori. Dar comunismul anulase multe din valorile culturale ale României dealungul secolului XX şi aşa se face că o pleiadă de filosofi, avangardişti, artişti de renume mondial, oameni de cultură şi de litere „nealiniaţi”, au fost eliminaţi din programa şcolară, din muzee şi librării. Plecat în ’72 din România comunistă am conştientizat în Israel că aveam mari lacune în domenii de excepţie cum erau dadaismul, arta abstractă românească, avangardele… domenii interzise şi renegate de sistem. Eram deja de ani în Israel când prieteni rămaşi în România mi-au trimis cărţi despre Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum, Emil Cioran, Noica, Nichita Stănescu… nume bine ţinute în secret şi lista e infinită… În Israel m-am acomodat greu, posedam binişor franceza şi engleza iar munca mea de inginer se baza pe cărţi de specialitate, majoritatea în engleză… Aşa se face că am amânat să citesc cărţi în ebraică, în primii ani cu greu descifram titrarea filmelor la televizor.

În 1973 a izbucnit războiul de Yom Kipour, şi firesc am fost înrolat de urgenţă în armată. A fost o perioadă traumatică, greu de digerat. Ignoranţa ebraicii m-a trimis la o bază a aviaţiei unde făceam munci negre dar aveam timp de citit.. Seara era lungă şi în dormitoare studiam pe ceilalţi soldaţi, şi ei noi veniţi. Legat de cărţi şi cititori îmi amintesc doi dintre ei. Primul, un tânăr exact de vârsta mea, avea patima cititului, devora cărţi poliţiste în engleză. Într-una din zile am primit un job „comod”, eu şi el, să văruim la interior sala de duşuri ale ofiţerilor. Aveam fiecare o căldare cu vopsea albă şi o bidinea lată cu care aplicam varul pe pereţii coşcoviţi, cred că barăcile datau de pe vremea britanicilor. Am împărţit sala lungă în două şi ne-am pus pe treabă. Eu lucram fără entuziasm pe când amicul dădea de zor cu mâna dreaptă în care ţinea bidineaua iar în stânga avea o carte deschisă din care citea în timpul muncii. M-a pufnit râsul… Vopsise totul uniform, inclusiv robinetele şi oglinzile mari de deasupra chiuvetelor.
Al doilea tip era un tânăr de 25 de ani, voluntar evreu din Olanda, solid, ras în cap şi vorbitorul unei engleze perfecte. Aveam discuţii lungi despre Israel, oameni, cărţi şi jazz. El nu citea, nu are timp zicea, el scrie… „Ce scrii?”, am întrebat eu curios.. „Păi cărţi de buzunar, ficţiuni…” „Ce subiecte?” am insistat eu… „Pornografie, zice, asta se vinde cel mai bine”.

Cu timpul m-am dat pe brazdă. Am început să citesc ziare şi cărţi mai uşoare, poezie clasică şi modernă scrisă de israelieni. După 40 de ani să ştii că începi să pricepi câte ceva. Sunt o fire curioasă aşa că m-am cufundat niţel în numerologie, Kabala, am căutat poeţi şi filosofi evrei în negura timpului. Sunt acolo figuri remarcabile despre care am scris eseuri, mai mult pentru plăcerea mea: Ibn Gvirol, David Rubeni, Solomon Moho, Iosef Caro etc. În Tanah (biblia ebraică) găsim materiale de cercetat şi de rumegat care nu au egal în nici o altă limbă. La care alt popor, un elev de şcoală poate citi cursiv pergamentele de la Marea Moartă, vechi de 2400 de ani?

George ROCA: Sunteţi scriitor şi traducător de limbă română, ebraică şi engleză. Cum se materializează aceste aptitudini în munca pe care o produceţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că trăim un cross-talk cultural fără precedent. Schimbările geo-politice şi apariţia netului au facilitat accesul la comori culturale, care intrigă şi stârnesc interesul consumatorului de artă. Dar există un mare număr mare de cititori care nu posedă suficient limbile franceză, italiană, germană, spaniolă sau engleză. În aceste limbi s-a produs mai toată cultura europeană pe care o iubim şi care ne alimentează de două milenii. E o datorie şi o nobilă sarcina să traducem din bogata literatură care s-a creat în secolul XX şi care nu a fost accesibilă multor categorii de amatori de artă şi cultură. Aşa se face că m-am angajat să traduc în câteva ocazii din opera lui Paul Celan, Benjamin Fondane, şi Gherasim Luca de care sunt legat în mod special şi afectiv.

Dar, marea mea aventură cu ebraica şi cultura israeliană am realizat-o acum 2 ani când am tradus şi publicat în limba română pe marele poet Yehuda Amichai (Poezii Alese, volumul I şi II, editura Saga). Au precedat circa 50 de poeţi israelieni moderni pe care i-am tradus ocazional. Erau prezentați în ziarul „Yediot Aharonot”, care publică joia în secţiunea sa literară poezii alese, unele absolut superbe şi surprinzătoare prin problematica ridicată şi construcţie. Aici ar trebui amintite diferenţele intre limbile semitice şi cele latine, structura frazei, muzicalitatea şi ritmul ebraicii. O parte din aceste traduceri s-au materializat în volumul „Raza de Acţiune” (Editura SAGA), coautor fiind poetul Leo Butnaru din Chișinau, Republica Moldova. El a tradus poeţi ruşi, eu israelieni moderni şi astfel am produs o antologie serioasă a scrisului poetic între Nistru şi Iordan. Într-o foarte erudită şi extensivă prefaţă la acest volum, Leo Butnaru justifică problemele multiple care se pun traducătorului de poezie. În prefaţa mea la carte am ales să menţionez dilema în care se scaldă traducătorul unei piese non-lineare aşa cum este poezia rimată: „Traducerea materialui rimat este practic imposibilă din acele sute de motive care au demonstrat că traducerea versului omoară originalul. În plus, întâlnim dificultăți de stil, de frazare, de ritm. Limba română are o altă structură și o altă muzicalitate. Ca să elucidăm chestiunea reușitei, trebuie să consultăm analizele unor experți. Kimon Friar* ne spune că traducerea este «o relație între două organisme când unul dintre cele două poate prospera numai după celălalt, care îl precedă și-i pregătește mediul înconjurător. Toate formele tehnice sunt valide, de la ritmul interlinear la parafraza extremă. Un talent poetic deosebit poate îmbogăți și să altereze modul în care poemul original este citit. Lucrarea tradusă, se citește drept un poem original, însă atât de fidelă originalului, încât un cititor, citând din ea, ar putea fi convins că îl citează pe poet și pe traducător deopotrivă. Traducătorul, încercând să lucreze pe o diversitate mare de poeți, ar trebui să fie ca un actor în multe roluri, prin care vocea sa personală este auzită. El trebuie, cu mare atenție, să verifice ambiguitățile, nuanțe, punctuație, sintaxa, cuvinte compuse – întinzând limbajul ales, până la punctul de rupere. Un traducător trebuie să fie deseori un mai bun artizan decât poetul însuși, căci el încearcă prin literă să atingă spiritul»”.

_______

*) Kimon Friar s-a născut în 1911 în Imrali, Imperiul Otoman, dintr-un tată american și o mamă grecoaică. În 1915 familia s-a mutat în Statele Unite, iar Friar a devenit cetățean american în 1920. De la o vârstă fragedă, Friar a descoperit poezia și, mai târziu, a devenit interesat de teatru. După ce a citit „Odă la o urnă grecească” de John Keats, el a devenit fascinat de energia limbii engleze și a hotărât să facă eforturi pentru a o cunoaște în profunzime. A tradus poezii din limba greacă în limba engleză, cunoscând la perfecție ambele limbi și având o perspectivă largă asupra poeziei grecești moderne. El a scris, tradus și editat nenumărate opere, de ex: „American and British” (cu John Malcolm Brinnin) în 1951, traducerea volumului de eseuri „Salvatores Dei” (1960) și a piesei de teatru „Sodoma și Gomora” (1963) de Nikos Kazantzakis și antologia „Modern Greek Poetry: from Cavafis to Elytis” în 1973.

Eu unul, am depăşit multe necazuri care omoară poezia tradusă, depărtându-mă oarecum de textul original, în speranţa de a reda suflul şi spiritul autorului în detrimentul preciziei textuale. Cât despre poezia ebraică rimată propun să nu fie tradusă, rezultatul va fi catastrofal oricâtă muncă, transpiraţie şi talent va depune temerarul traducător. Iată o mică stanţa, semnată de Yehuda Amichai, din volumul pomenit: „Pe locul în care avem dreptate/ Niciodată nu vor răsări/ Flori, primăvara.// Locul în care avem dreptate/ Este bătătorit şi e tare/ Ca o curte.// Îndoielile şi iubirile/ Fac lumea afânată/ Precum cârtiţele sau aratul gliei./ Şi se aud şoapte/ Pe locul unei case/ Dărâmate.” (Locul în care avem dreptate)

Am mai făcut o altă carte de traduceri, de unul singur, grupând poeţi tineri israelieni, practic necunoscuţi vorbitorilor şi cititorilor de limbă română. („Poezia ebraică modernă”, Editura Saga, 2018 – ebook). Cum nu sunt priceput la făcut reclamă, cartea a rămas undeva pe net, neluată în seama deşi conţine poezii foarte interesante care tratează spiritul israelian, problemele existenţialiste de aici, războiul şi dragostea, conflictul interior, izolarea etc. Iată o traducere a unei poezii semnate de excelentul poet Yacov Barzilai – născut 1933: „La miez de noapte/ E ora bufniţelor să se gătească./ În oglinda întunecată/ O pereche de zgârie-nori/ Vorbeşte dragoste/ În timpul marelui crah./ Undeva cocoşul/ Povesteşte întuneric nopţii./ Şi zgârie-norii vorbesc neatingerea lor/ În umbra dorinţelor îmbrăţişate./ Când pământul se va clătina/ Şi ţara se va cutremura/ Atunci vor cădea turnurile/ Fiecare în braţele celuilalt/ Şi-şi vor trăi iubirea/ În propria ruină,/ De după potop.// (Dragoste după potop)

George ROCA: Ați produs revistele de artă și cultură tipărite precum „Izvoare” și „Babilonul descifrat”. Pentru ce grup de cititori erau dedicate.

 

Adrian GRAUENFELS: Trebuie să adăugăm celor două pomenite de tine mai sus şi broşura festivă, bilingvă „Israel la 70 de ani” (Editura SAGA, 2018). Revistele de care întrebi au fost produse exclusiv de mine sau parţial, cum este cazul „Izvoarelor”. „Izvoare” este o revistă scoasă de ASILR, o tradiţie începută de când la conducerea asociaţiei se afla poetul Shaul Carmel. Ideea era să se strângă de la fiecare membru un text, proză, poezie, epigrame sau recenzii, incluse într-o lucrare antologică care să reflecte stare lucrurilor în comunitatea scriitoricească, an de an. Aşa se face ca 3-4 ani consecutivi am avut sarcina să editez, să adaug grafică şi coperţi la materialele colectate. Era un prilej fortuit să cunosc mai bine valenţele colegilor de condei. Erau acolo câţiva corifei ai scrisului, monştrii sacrii ca de ex. Iosef Campus, Andrei Strihan, Zoltan Terner, Andrei Fischof, care meritau atenţie… dar restul… cam departe de numele de scriitor. Era (şi a rămas) o asociaţie bătrână, obosită, care privea obsesiv în trecut, cu greu funcţionând în lumea nouă a computerului digital.

„Babilonul descifrat” a fost o încercare făcută ca să demonstrez că se pot depăşi graniţele Israelului care funcţiona ca un getto pentru intelectualul de limba română. Foarte puţini scriitori imigranţi din România au răzbit în lumea mare, spre deosebire de mulţi prozatori israelieni care au fost traduşi şi promovaţi intensiv în Europa şi SUA. În broşura „Babilonul Descifrat” am cerut participanţilor (din Israel şi diaspora) să prezinte texte în două limbi, română-engleza, română-franceză sau română-italiană. Şi ei au venit cu entuziasm, din Irlanda, Canada, Franţa, Italia, România, SUA…

Am ilustrat broşura, am corectat-o la sânge, coperta a venit din Canada de la doamna Sash Segal, iar tipăritura pe hârtie velină am făcut-o sub un control pedant la o firmă serioasă din Tel Aviv. Rezultatul a fost peste aşteptări şi mi-a dat curajul unei şi mai extensive antreprize în anul 2018: „Israel la 70 de ani” – un album complex, dedicat statului Israel care împlinea şi sărbătorea 70 de ani de existenţă. Anunţuri repetate pe Facebook şi în „Jurnalul Săptămânii” mi-au adus un material excesiv ca volum dar şi prin temele adresate. Elogii, dar şi critică, poveşti personale, poezii şi fotografii, saluturi şi urări de bine… în total 70 de participanţi la o culegere emoţionantă, bilingvă (conţine şi o secţiune în ebraică, dedicată aportului imigranţilor de origine română la cultura, arta şi la consolidarea statului Israel), ilustrată de artiştii noştri… coperte de Anath Hanit, Filomela Elena Bucur; fotografii, grafică, caricaturi: Anath Hanit, Luiza Kohn, Beatrice Bernath, dr. Ruth Oren, Saul Steinberg, Natalie Schor, ș.a.; artă: Baruch Elron, Sammy Briss, Miriam Cojocaru, şi mulţi alţii; caricaturi: Eduard Mattes, Eugen Kaitaz, Andy Ceaușu…

Prima ediţie de 100 de exemplare s-a epuizat pe loc la ICR, chiar la lansare! Am fost deci nevoit să scot o a doua ediţie pentru cei care au dorit un exemplar sau chiar mai multe. Dacă avem spaţiu aş vrea să adaug aici poezia mea „În curtea din spate” scrisă special pentru ocazia albumului „Israel la 70 de ani”: „În curtea din spate nu se întâmplau mari lucruri/ Treceau nori şi furnici cu 6 picioare/ Vorbeam cu frunzele/ Printre grămezi de sticle sparte/ Etichetate 1946/ Anul în care m-am născut/ După război,/ Atât de supărat/ Că 24 de luni n-am vorbit cu nimeni/ N-am mers, n-am cântat la vioară/ Ca alţii la Auschwitz,/ anul trecut/ În curtea din spate nu era nimeni,/ Să stăm ascunşi.. să stăm ascunşi (repet obsesiv)/ Cum zice un bilet al apărării antiaeriene// În curtea din faţă/ Mama punea rufele la uscat/ Zâmbind la trecători/ Era ziua în care îmi spăla steaua galbenă/ Să arătăm omeneşte, zicea mama// Printre strigoii în viaţă/ Creşteam şi eu inconştient/ Ca să ajung azi, pe strada mea,/ Plină de magnolii în floare…// (În curtea din spate) Afirm că suntem singura minoritate din Israel care a polarizat Diaspora dar şi Israelul la producerea unui astfel de proiect major. Sunt foarte mândru de această reuşită.

George ROCA: Care sunt legăturile dumneavoastră cu Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română şi care este menirea acesteia? Ştiu că aţi fost chiar şi preşedinte al ASILR…

Adrian GRAUENFELS: ASILR a fost înfiinţată atât din necesitatea de a polariza scrisul românesc, cât şi de-al face cunoscut publicului israelian. Am citit platforma istorică a Asociaţiei care postula scopul ei astfel: „Scopul este… apropierea, integrarea şi asimilarea imigranţilor români în societatea şi cultura de limba ebraică…” Nici vorbă de asimilare! Din contră, ASILR s-a complăcut în a accepta o limbă românească anacronică, neadaptată la schimbările fireşti sau academice, care modifică un corp viu şi dinamic cum este limba unei naţiuni. Puţini autori adăugau diacritice, sau foloseau DEX-ul pentru a-şi corecta manuscrisul. Consensul era – lasă să corecteze editura! Traduceri în ebraică sau din ebraică – practic zero. Întâlniri comune cu autori din Uniunea Scriitorilor Israelieni de Limbă Ebraică – zero. Am părăsit ASILR după câţiva ani de muncă intensă, zadarnică. Nu regret, din contra, am căpătat timp liber şi energie pentru revista „Nautilus”, editura „Saga” şi alte proiecte culturale, importante mie.

George ROCA: Ați cucerit spaţiul virtual cu publicaţii precum: „Secolul XXI”, „Alchemia” și „Nautilus”. Care este tematica abordată de fiecare în parte? Ce materiale publicaţi, cine sunt autorii. Cum vă „procuraţi” corespondenţii?

Adrian GRAUENFELS: Toate aceste reviste s-au născut interactiv, din dorinţa de a ridica nivelul nostru cultural dar şi din nevoia de a produce un spaţiu mediatic, inexistent în real. Cititorul modern stă la el acasă, aşezat comod în fotoliu şi se vrea răsfăţat. Are în mână o cană cu cafea, în față are un ecran. De ce nu i-am servi pe tavă din minunile care se petrec în arte, în vizual, pe scena culturală atât de bogată şi diversă. Mi-am propus să selecţionez noutăţi din galeriile de artă, din muzee, scrieri ieşite din comun, teatru, fotografie, recenzii despre cărţi noi… poezie tradusă sau autohtonă. The Sky is the limit… alegerea mult mai grea. Inundaţia informaţională este o plagă, e nevoie de discernământ şi de cunoaştere a consumatorului, altfel el va trece repede la altă „atracţie” a netului. Răbdarea noastră scade. Timpul este preţios şi segmentat de alte activităţi, de interferenţe multiple. Mulţi sunt seduşi de fake news pe care le retransmit virusând netul, şi e nevoie de mult discernământ ca să filtrezi între materiale, unele mimând la perfecţie veşti, întâmplări sau fenomene care nu exista în real, dar fabricate de profesionişti, reuşesc să ne fure atenţia. Am să dau un exemplu hilar chiar. O bună prietenă este lector universitar la facultatea de geografie, în Bucureşti. Acum vreo 10 ani am găsit pe net un articol chipurile „ştiinţific” care anunţă cu seriozitate academică descoperirea unui canal subteran intercontinental, plin cu apa de mare, care ar lega lacul Baikal cu un mare lac canadian. Dovada? Un soi de peşti rarisimi care trăiesc doar în Baikal au fost capturaţi în lacul canadian, peştii circulând prin canal. M-am amuzat teribil cu enormitatea gogomăniei şi am trimis articolul profesoarei de geografie. Aceasta stupefiată, tipăreşte foaia cu pricina şi se duce val-vârtej la decan să-i arate uluitoarea nouă descoperire. Omul a trimis-o la plimbare, dar morala este ca un text scris convingător, convinge!

Mă întrebi de tematica şi autori. Rar anunţ o tematică anume, prefer să fac o revistă deschisă cu de toate. Am colaborat câţiva ani cu d-na Sash Segal din Canada, inginer, grafician şi editor terific care a impus un stil, un format fix şi multe reguli care să asigure un nivel şi o metodă revistelor noastre. Exista în limbajul actual un cuvânt în ebraică care suna aşa: „metzuianut”, folosit adesea în şedinţe şi prezentări, care înseamnă excelenţă în cea ce faci. Este exact ce s-a întâmplat cu revista „Alchemia” care datorită d-nei Segal a ajuns la o stare de excelenţă grafică şi la un modernism sintetic dar rece, care nu s-au potrivit firii mele. Spontanul, improvizaţia au dispărut ca să facă loc preciziei formale. Not for me!

Am început să editez de unul singur revista „Nautilus”, unde am captat voci libere dispuse la schimbări de formă, de conţinut. Aşa am putut publica poezie concretă, eufonii, ekphrasis, (text inspirat de o operă de artă) experimente, teatru modern, materiale pregătite în luna care precede lansării revistei. Am colaboratori permanenţi, ca de exemplu: Maria Sava, dr. Sofia Gelman, Liviu Antonesei, dr. Varga Istvan Attila…  dar şi mulţi invitaţi de prestigiu cum ar fi Şerban Foarță, Paul Vinicius, Roni Căciularu, pictorul Baruch Elron, dr. Dorel Schor, sau colaboratori din Europa precum cei de la revista „Itaca”, Filomela Bucur (desene), Emanuel Pope şi Anca Tănase (traduceri), Marius Chelaru din Iaşi sau Beatrice Bernath cu poezie şi desene…

„Nautilus”, numărul 18, lansat recent,  la 1 februarie 2019, conţine o secţiune specială „In Memoriam” Amos Oz. M-a afectat teribil moartea prematură a acestui mare scriitor şi gânditor israelian. M-am adresat imediat tuturor celor care doresc să scrie ceva despre Amos Oz, omul şi autorul şi am avut bucuria unei avalanşe care a acaparat peste 100 de pagini în revistă. Menţionez articolele semnate de dr. Riri Sylvia Manor această mare doamnă a scrisului românesc de aici, dar şi catalizator şi organizator a unor vizite, conferinţe şi traduceri ale lui Amos Oz pentru publicul diin România. Iată-o pe Riri într-un fragment inclus în Revista Nautilus nr. 18. Titlul articolului: „Un scriitor devenit al nostru”. „Privind ecranul şi întrebându-se de ce personajele nu încetau să-şi impună unele altora tot felul de suferinţe şi umilinţe? Ce le împiedica să aibă puţină compasiune unele faţă de altele? Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului, dacă ar fi fost de acord să-i asculte o clipă, că, dacă voiau să se simtă acolo ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alţii şi fiecare pe el însuşi. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puţin pe cât posibil. Cel puţin atâta timp cât ochii văd şi urechile aud, chiar făcând faţă oboselii din ce în ce mai putemice. Să fim buni, dar în ce sens? Întrebarea i se părea sofisticată. Pentru că totul era atât de simplu. Urmări povestea cu uşurinţă. Până când i se închiseră ochii şi adormi în scaunul său.” (Sfârşitul cărţii „Fimă” de Amos Oz, Editura Polirom, 2008, traducere – Any Shilon)

Spre deosebire de orice alt autor care se bucură de faimă internaţională şi a fost tradus în limba română, Amos Oz este unicul care, din primul moment când a venit în România, în 2003, să participe la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, a devenit „al nostru”. Am avut privilegiul să fiu catalizatorul acestei prime vizite şi este lesne de înţeles de ce mi se părea atât de importantă prezenţa Omului Amos Oz la Bucureşti şi la Neptun, printre scriitorii şi cititorii români, pentru începutul unei legături fertile şi captivante de cunoaştere şi apreciere reciprocă. Ştiam că va fi o plusvaloare adăugată cititului cărţilor sale, căci Oz, care preda literatura la Universitatea din Beer Sheva, era şi un profesor înnăscut, care poseda un mod cu totul şi cu totul original de a-şi expune un sublect firesc, dinamic, neaşteptat, profund şi, totodată, fiecare conferinţă era presărată cu un simţ al umorului unic prin subtilitate şi isteţime. Ascultându-i, pentru prima oară, la Festivalul de la Neptun, prelegerea despre „cum să lecuieşti un fanatic”, cei prezenţi au fost fermecaţi şi au avut impresia că îl cunosc de mult, le devenise deja drag şi apropiat. Pentru Amos Oz, fanatismul este cea mai gravă boală a secolului. Despre eseul său „Cum să lecuieşti un fanatic” (publicat la Editura Humanitas, în două ediţii, traducere de Dan Ligia llin, cu un „Cuvânt înainte” de Nadine Gordimer), Radu Cosaşu a scris în „Dilema veche” că este „un text care nu îşi are pereche în ziaristica română, atât prin inteligenţa să, cât şi prin forţa pe care o conţine”.

Sau, un alt mare scriitor israelian – David Grosman – vorbind despre OZ: „Lumea e mai săracă acum după moartea giganticului scriitor israelian Amos Oz” a declarat prietenul său apropiat și colegul său de condei David Grossman. „M-am consultat foarte mult cu el despre scrisul meu și uneori întrebam despre scrisul lui. Și pentru că i-am spus exact ce credeam – când am apreciat ceva, când nu mi-a plăcut ceva – ne-a favorizat prietenia. Mai presus de toate, el a fost o ființă umană, a fost un bărbat, a fost cald, generos și curios și a vrut să cunoască detaliile familiei și ceea ce făceam, și el mi-a împărtășit detalii la rândul său. Moartea lui este într-adevăr un fapt dureros.” „Nu va mai fi un alt Amos Oz, era doar unul ca el. Puteți spune acest lucru despre fiecare ființă umană, desigur, dar a existat ceva unic despre Amos”. „Cei care l-au apreciat – și nu numai, aveau nevoie de vocea lui clară și ascuțită – ei au pierdut pe cineva care a făcut viața mai bună. Când o persoană ca Amos – un om de o asemenea măreție, și nu spun asta ușor – trece în neant, lumea se diminuează puțin, se micșorează puțin”. (traducere AG)

George ROCA: Interesante citate, interesante omagii post mortem! Citate care îl pun pe Amos Oz în rama eternității! Trecem la o „altă întrebare”, vorba unui politician de pe malul Dâmboviței. Editura „SAGA” face valuri şi creează bucurii în inimile scriitorilor de limba română din Israel. Când aţi fondat-o şi cu ce scop?

Adrian GRAUENFELS: Răspund cu un citat: „Evreul e o creatură atât de neliniştită, încât trebuie să facă tot timpul ceva, să plănuiască ceva. E genul de om care, indiferent de cât de multe ori va fi dezamăgit, îşi va face imediat alte iluzii. E o trăsătură definitorie a intelectualilor. Dar, de vreme ce evreii sunt aproape toţi intelectuali, neliniştea şi dorinţa de a face lucruri, corecte sau greşite, a devenit o caracteristică naţională. (Isaac Bashevitz-Singer)

Am căutat să umplu nişa creată de efectul concurent produs de două fenomene declanşate de declinul cărţilor tipărite. La ICR am ţinut o conferinţă bazată pe date luate din industria americană de carte. Am aflat că numai în SUA existau în anul 2017 circa 13 milioane de titluri care inundau librăriile şi care nu au cumpărători. Un alt milion de titluri era refuzat negăsindu-se pentru ele loc pe rafturi. În schimb, piaţa de cărţi digitale (ebook) a luat avânt, vânzările la „Amazon” depăşind în 2010 peste 15 milarde de dolari anual.

Marea problemă a literaturii actuale este dezinteresul pentru cartea tipărită în favoarea conținutului „on line” care este dinamic, mai concis și este servit consumatorului în mod selectiv. Tineretul citește mult mai puțin, viața se petrece azi în telefonul mobil. Ne rămâne nouă, celor născuți în secolul XX, sarcina salvării slovei scrise. Emerson asemuia cândva biblioteca cu o peștera vrăjită din care ies personaje magice. În cazul revistelor virtuale de azi magia se obține greu, senzația de „deja vu” este pretudindeni și doar un conținut excepțional mai poate stârni un interes, și el de scurtă durată. Vin mereu alte tentaţii.

Acum o să deviez de la subiect ca să descriu o întâmplare magică. De ea vorbeşte extensiv şi Roni Căciularu în cartea sa „Reporter – angajatul nimănui” (Editura Saga,  2018). Autorul povesteşte în trei capitole despre farmecul Tel Avivului şi întâlnirea sa cu un personaj ieşit din comun, un poet stradal care se întreţinea scriind şi vânzând poezie trecătorilor. Întâmplarea face, ca în alt timp şi pe altă stradă am cumpărat şi eu o broşură de la fostul director de bancă (Avi pe numele mic) care abandonează un job bine plătit ca să devină un bard şi un homeless. Spre deosebire de Roni care nu a publicat nimic din poezia stradală achiziţionată eu mă încumet să descriu întâlnirea şi adaug aici fragmente traduse din poezia lui Avi.

Acum câteva zile, sâmbătă, trecând prin cartierul Shabazi am fost acostat de un tip cu barbă şi haine uzate.

– Vă place poezia? m-a întrebat direct omul.

– Desigur, îi răspund, dacă e bună...

– Sunt Avi, poet stradal! se recomandă prompt şi îmi oferă două foi tipărite la xerox.

– Trebuie să plăteşti, zice, eu din asta trăiesc...

Am cumpărat deci poezie de trei şekeli încântat de magicul scenei.

Câţi dintre noi cunosc barzi în viaţă? Mă gândesc involuntar la Francois Villon, murdar şi flămând improvizând prin mahalalele Parisului. Oare vindea el poezie? Iată Tel Avivul oraş însorit, e sărbătoarea de Purim şi e multă veselie, copii costumaţi festiv, părinţi zâmbitori, nimic nu aminteşte de tristeţea străzilor, de banalul cotidian. Gândurile mă duc la alte poveşti. Un invalid din războiul basc se aciuiase la Paris după 1914. Era un specialist în limbile străbune dar nu făcea nimic în viaţă. De fapt avea o ocupaţie, era erotoman, aborda prostituate şi le debita obscenităţi într-o limbă aleasă. Îl puteai asculta ore întregi, povesteşte Emil Cioran, care îl întâlnea în Montparnasse. Invalidul îl dăscălea pe Cioran: „Dacă nu vei scrie corect, va trebui să te întorci în Balcani!”. Îl găseai dormind prin cafenele sau improvizând cu vervă poezii, adevărate acrobaţii verbale. Toate s-au pierdut în negura vremii. Strada monumentală din Roma, în care Frederico Felini plasa fericiri şi drame, întâlniri de dragoste dar şi nenorociri, produce revoltă bardului Avi, care scrie afectat despre strada şi impactul automobilului modern: „La urmă vor rămâne felinare/ Decoltate, în negru/ Îngerii învăţăcei decapitaţi/ Sângerând pe pedală de gaz/ Şi parbrizuri mânjite de oameni./ Claxonul orfan murmură litanii de doliu// Am fost un automobil în vastul genocid/ Caut victime pe autostradă// Iată copilul vostru/ Îmbrăcaţi-l în flanele comode/ Puneţi-l lângă cutia de viteze/ În drumul său spre paradis// Claxonaţi şi călcaţi/ Visele culese/ Pe şoselele verii – iată sfârşitul/ Protezelor pline de sânge// Am fost un punct pe monitor/ Deviant de la linia dreaptă…// (Accidente de circulaţie)

Relativul stărilor stradale duce poetul la introspecţie. Găsesc în poemul „Regrete” o subtilă atitudine antisocială, un cinism dobândit după ani de eşecuri, căderi în căutările de apartenenţă la vreun grup sau altul. Încercările vin şi se dizolvă ca valurile, toate rezultă în acelaşi efect, dar sunt diferite ca formă. E aici un tenace refuz al cooperării cu mediul sau un semn al maturizării? Omul copt îşi cunoaşte limitele, un copil are infinitul şi sufletul în buzunare: „M-am întâlnit/ După ani de indiferenţă/ Şi nu m-am recunoscut/ Ce păcat/ Că ziua e galbenă şi noaptea e inclusă în noi/ Iar omul este incolor, ce păcat...// În fiece dimineaţă, valuri noi pe plaje, ele declară:/ Noi suntem noi!/ În spatele lor, valuri şi mai noi/ Se întâlnesc cu cele ce revin de la mal/ Şi malul se abţine să râdă/ E obosit şi vrea să doarmă/ În zare câmpul verde.// Noaptea sosesc oameni noi să demonstreze vehement în piaţă/ Ei declară susţinut: Noi!/ Şi piaţă se abţine să râdă/ Piaţa vrea să doarmă.// M-am întâlnit cu mine/ După mulţi ani/ Ce păcat, că nu m-am cunoscut mai de dinainte.// (Regrete)

 

Sunt poezii superbe care merită să stea într-o carte mare cât tot oraşul acesta opulent şi fără de pauză. Şi acum revin la subiect. Al doilea motiv care deranjează autorul de limbă română din Israel este unul economic. Cu timpul rolul editorului s-a transformat, s-a metamorfozat… el nu mai sponsorizeză un autor tipărindu-l, vânzându-i cărţile şi plătindu-i un dividend… pentru că din cărţi nu se mai câştigă bani. Editorii la noi, speculează orgoliul şi sincera dorinţa a autorului de a se vedea tipărit. Rolurile s-au inversat, editorul este plătit ca să producă o carte în 50-100-200 de exemplare pe socoteala autorului, care se trezeşte cu două sau trei lăzi grele, pline cu cărţi, pe care trebuie să la vândă el însuşi sau să le dea cadou. De trăit din scris… nici vorbă!
„Saga” s-a născut din necesitatea de a rezolva dilema autorilor care nu au resurse pentru mega proiecte, vânzări şi campanii susţinute de promovare. Am ales o cale comodă oferită de marile librarii virtuale, ele primesc cărţi în format digital şi le vând la cererea oricui în lume. Poţi achiziţiona 1-2-3 sau chiar şi 10 volume care sosesc acasă impecabil şi într-un timp record de 7-10 zile de la comandă.

Avem deja 30-35 de titluri accesibile pe „Amazon” (https://www.amazon.com/) şi „Lulu” (https://www.lulu.com/). Printre ele două cărţi de artă, una trilingvă şi o coproducţie la 13 mâini despre care vreau să vorbesc! Se numeşte „Obiect Transparent”, este o carte de poezii şi traduceri la care participa 13 autori din Israel, România, Moldova, Franţa… fiecare abordând o altă direcţie. Găsim poezii de Paul Celan, Max Blecher, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Şerban Foarţă, Liviu Antonesei, Dan Ungureanu, Liviu Cristescu, Indira Spataru, Leo Butnaru, Benjamin Fondane, Gherasim Luca şi subsemnatul. Totul a pornit de la o provocare a amicului Nicolae Tzone, iubitor al avangardelor, care a editat şi publicat o carte minunată scrisă de Gherasim Luca „Vampirul Pasiv”. Există acolo analize ale raportului autor-obiect scrise într-un delir verbal, textul trece uneori în erotic, provocativ şi mai ales e foarte trist. Am colectat poezii de la cei pomeniţi, am adăugat grafică şi iată cartea gata în iunie 2018. Fiecare pagină conţine perle, de la pur clasicism la cel mai crud realism concret. Vă ofer poezia mea dedicată marelui poet evreu Gherasim Luca: „Ahh obiectele/ Găsite, mângâiate... apoi îmbinat-mirosite/ Într-un curcubeu şi o diademă de faţete/ Ale percepţiei vagi, pripite/ Care întreabă: aici e realitate sau o măsluire,/ Un vis, poate o hipnoză/ O imagine plată ce devine o tridimensională poză/ Multi-plurală, cu umbre ascuţite ca un junghi în plex/ Abscons de morală, de-un univers complex,/ Un nevăzut criminal, având putere şi mirare/ Sau de fapt chemat de o altă duhoare/ A unei fraze desculţe, desuete,/ esprinsă din montajul cu frumoase fete,/ Femei, cu forme diforme// Ca un corb orb, zburam la distanţe strict amorfe,/ Între un punct şi-o nepăsare/ Între o linie lungă, drept desenată pe ecranul mare/ Din cerul sterp fără de stele apărute făr-de avânt,/ Cernea o tristă, alb cenuşă, căzută pe-al cuiva mormânt// O Senă de cuvinte noi am strâns/ Hârtie lăcrimată, pe corpul ud de plâns/ Cuvinte ortogonale de pus pe-un câmp lucid/ E geometria falsă, striga ăl de-l cheamă Euclid/ Iar Luca leagă trupuri şi lăute/ O listă face, cu vorbe slute, sute:// „resturi de unghii, fir de păr găsit, cuvinte ieşite din femei,/  Un foc mocnit, savanta mea tortură în cămaşă de eter,/ O floare otrăvită între pat şi cer” (*)// Aşa că am plecat din casa de vampir/ Activi pasivi, iubind al tău delir..// (OO – Obiecte Obiective – poem pentru Gherasim Luca)

_______

 (*) citat din „Vampirul pasiv – Gherasim Luca” pagina 375. Editura Vinea.

George ROCA: Interesant poem! Când îl citești ți se face pielea de gaină… Sunteţi până în prezent autor a 19 cărți de poezie, antologii, albume de artă, eseuri, cărți de colaje poetice, traduceri din Yehuda Amichai, Paul Celan, Shay Agnon, Leonard Bernstein, coproducţii internaționale, etc. Detalii vă rog!

Adrian GRAUENFELS: După cum am relatat deja, platforma librăriilor digitale care te găzduiesc fără cost, seduce şi se cerea cercetată. Aveam ocazia să lărgesc gama de produse „Saga” cu materiale existente pe masa mea de lucru dar netipărite din motive comerciale lesne de înţeles. Într-o vară m-am întâlnit cu domnul Dorin Mironescu şi soţia dânsului, el fiind lector universitar, membru al Departamentului de Românistică, Literatură comparată şi Jurnalism la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Dorin venise în Israel pentru comunicări dar şi cu un ţel precis – să ne determine să traducem pe genialul scriitor evreu Max Blecher în ebraică. Întâlnirea a fost pasionantă  şi s-a finalizat cu un cadou surpriză – placheta de versuri „Corp Transparent” singurele poezii scrise de Blecher şi total necunoscute nouă. Am făcut imediat o broşură splendidă, cu cele 15 poezii însoţite de desenele lui Juan Miro şi am instalat-o pe „Lulu”.

Pe Shay Agnon îl tradusesem de mult, dar nu aveam suficent material pentru o carte. În schimb traducerile din Yehuda Amichai au fost demarate şi alese de un bun amic, poet şi traducător, Emanuel Pope, care trăieşte în Anglia. Îndrăgostit de Amichai traducea cu zel poezii din limba engleză. M-am alăturat şi eu cu traduceri din ebraică şi în câteva luni am produs împreună un volum de poezii pe care l-am tipărit tot la „Lulu”. Cartea trebuia să fie lansată pe 13 decembrie 2017, la ICR Tel Aviv şi îl invitasem și pe Pope la eveniment. Numărul 13 aduce ghinion? De data asta da, zborul lui Emanuel a fost anulat din cauza unei teribile furtuni cu zăpadă care a blocat aeroportul Londrei pentru 3 zile. În schimbul acestui ghinion o minune s-a întâmplat la lansare, ca o compensaţie. În sală se afla Hana Amichai văduva marelui poet. Impresionată de gestul nostru şi de marea dragoste pe care a simţit-o la publicul nostru, Hana a decis să-mi ofere câteva scrisori inedite, o corespondenţă ieşită din comun între Paul Celan şi Amichai, care a urmat vizitei lui Celan în Israel. Cei doi se întâlnesc la Ierusalim şi aş vrea să transcriu aici un fragment din articolul meu care descrie întâlnirea celor doi şi scrisorile care au urmat. În luna octombrie 1969 poetul Paul Celan vizitează pentru prima și ultima oară Israelul. În seară zilei de 9 octombrie, după o conferință ținută la Ierusalim, Celan îl vizitează la locuința sa pe Yehuda Amichai. Celan avea pe atunci 49 de ani, se mișca cu viteză, era îmbrăcat sportiv, avea ochi mari și curioși. La întâlnire au participat poeți israelieni și câțiva amici, născuți în orașul său natal Cernăuți. Îi găsim acolo pe Dan Pagis, Aharon Apelfeld, Manfred Winkler (5), T. Carmi, și Shmuel Hofert – redactorul programelor de literatură la Kol Israel. Hofert îl descrie astfel pe Celan: „În timp ce am băut vin roșu, Celan s-a deschis și s-a înviorat ca apoi să se întunece la loc. Mergea prin camera de oaspeți, asculta cu atenție, vorbea din inimă ca apoi să tacă, muşcându-şi buzele de parcă era anchetat și obligat să răspundă. Apoi, brusc, s-a dezghețat din nou, s-a deschis și a vorbit curgător despre traducerea colecției Osip Mandelstam (1), despre întâlnirile sale cu poeți francezi, și despre casa părintească din Cernowitz”. Herma, soția lui Manfred Winkler își amintește că stându-i în față a simțit un zid între ei: „Nu a zâmbit și nu a vorbit, a stat nemișcat, ca o statuie”. Manfred simte că Celan nu vorbea spontan, nu răspundea pe loc, ci gândea, probabil cum să formuleze răspunsul său într-o limbă literară adecvată. Hofert îi propune lui Celan să apară într-un interviu la radio. Celan a cerut ca discuția să fie înregistrată în casa familiei Amichai și în prezența lui Amichai.  A doua zi a venit devreme, înaintea prânzului, și s-a așezat în bucătărie.  Hofert a sosit ceva mai târziu. S-a vorbit în germană. Celan participa atent, alert, reacționa… a povestit că în copilărie a învățat ebraică în școala primară din Cernowitz, și în timp ce se pregătea pentru bar mitzwa, și-a amintit toate rugăciunile spuse în ebraică în casa tatălui și a bunicului său. Dar, a adăugat, nu posedă o ebraică suficientă ca să traducă poeziile sale fără ajutorul cuiva. Hofert sumarizează în final, discuția avută: „A fost o discuție cordială între doi mari poeți între care există legături de inimă. Amichai a întrebat, Celan a răspuns cu plăcere, alegând cuvinte și exprimări precise, direct la țintă”. În seara recitalului, sala Beit Agron era plină. Se aflau acolo profesorul Ghershom Scholem (3), expertul în Kabala, Lea Goldberg și editorul ziarului Haaretz – Ghersom Socken. Mulți tineri, în special studenți. Seara a fost deschisă de poetul și traducătorul Manfred Winkler născut și el la Czernowitz. A urmat Yehuda Amichai în ebraică despre limba poetică a lui Paul Celan. Celan a citit din poeziile sale, în limba germană. Manfred a calificat cititul lui Celan că fiind sensibil și emotiv în contrast cu stilul „uscat” practicat în Germania. Publicul l-a aplaudat pe Celan timp de cinci lungi minute care l-au făcut fericit pe Celan. Cineva din public a cerută să fie citită „Fuga morții”, dar Celan s-a eschivat fără să explice de ce. A mai urmat o întâlnire (pe 15 octombrie) la Beit Lessin cu Asociația scriitorilor ebraici, după care Celan s-a întors în Franța, precipitând data stabilită inițial. Reinstalat acasă la Paris scrie la 27 oct 1969 prietenei sale Ilana Shmueli: „Ierusalimul mi-a bucurat inima și m-a întărit. Parisul mă deprimă și îmi golește sufletul”. Va urma un schimb de scrisori cu Yehuda Amichai, le redăm în continuare:

„Dragă Yehuda Amichai,


Ai fi primit aceste rânduri fără întârziere, dar am uitat să notez adresa ta, așa că am fost nevoit să o caut cu ajutorul unui amic din Tel Aviv. Simt sinceră nevoie să îți spun cât de mult m-am bucurat să te cunosc personal dar și poezia ta, și cât de bine m-am simțit în compania ta.


Mi-e rușine să recunosc că nu mă pot descurca cu poezia scrisă în ebraică, trebuie să mă mulțumesc cu traducerile versurilor în limba engleză.
Și totuși am senzația că tocmai aceste căutări și ezitări îmi oferă un maximum de stare poetică. Cea ce tu pui și îți aparține în poezii izbucnește clar, cu forță și convingere. Tu ești în poezia pe care o scrii, iar poezia scrisă este... tu însuți. Imediat am împrumutat colecția de poezii traduse în engleză amicului André du Bouchet (4), și el poet.


Spre bucuria mea el vede lucrurile la fel ca mine. Acum cartea circulă între ceilalți scriitori și redactori de la magazinul L’EPHEMERE unde și eu particip. Ne vom foarte bucura să tipărim poeziile tale traduse în limba franceză. Există cineva în Ierusalim sau aiurea care a tradus poeziile tale în franceză sau ar putea să o facă acum?
Din păcate nu îți pot oferi ceva similar, anume o traducere în germană: de mult timp nu am mai scris nimic în limba germană, pentru nici un ziar german. Schimbările care s-au petrecut acolo, nu numai în mentalitatea editorilor, ci în primul rând în mine, îmi blochează total scrisul. Dar la Radio aș găsi o cale sau alta să vorbesc, ce părere ai de această idee?


Manfred Winkler (5) intenționează să-mi trimită prin amicul meu David Zidman din Tel Aviv un grup de traduceri de poezie ebraică în germană, majoritatea îți aparțin ție, dar din păcate, până acum nu le-am primit.


Dragă Yehuda, permite-mi să exprim aici ce am simțit spontan în timpul discuției noastre: Nu îmi pot imagina lumea fără Israel și nu sunt pregătit să o accept fără Israel.
Sper că înțelegi că faptul acesta trebuie să rămână confidențial, şi nu public: astfel voi putea acționa cu toată forța. Personalitatea ta cât și poeziile tale mă fac să gândesc mereu la ce am declarat. Cu adâncă gratitudine al tău,

 

Paul Celan”

***

„Dragă Paul Celan,

M-a bucurat mult primirea scrisorii tale. Mă supui unui bir greu, să țin eu în spate Israelul întreg. Oricine scrie ebraică își explică existența lui personală legată de poporul evreu și de limba lui. Căderea Israelului ar însemna căderea limbii mele. Nu va exista consolare în eternitatea cuvântului scris, ci doar a spiritului. Dragă Paul, sincer invidiez modul prin care reușești să transformi obiectiv cuvântul și imaginea (și astea printr-o subiectivitate maximală!)


Poezia mea, ancorată în real și dictată pragmatic de evenimente, invidiază scrisul tău poetic. Imaginile mele sunt doar zgomotul zalelor de lanț, care mă leagă de întâmplările vieții. În legătură cu traducerile, am luat legătura cu Winkler. Din păcate încă nu s-a găsit un traducător în franceză. Cele mai bune urări, și rogu-te, mai scrie sau mai vizitează-ne din când în când.

Shalom al tău,

Amichai”

_______

1) Osip Mandelstam (1891-1938) – poet, eseist, critic evreu-rus, considerat printre cei mai mari poeți în limba rusă, ai secolului 20.

(2) Ghersom Shoken (1912-1990) – Editor șef și publicist la ziarul Haaretz

(3) Ghershom Scholem (1897-1982) – Important cercetător al Kabalei, bibliotecar, colecționar de cărți mistice și hasidice. A învățat singur ebraică, Talmud și Zohar.

(4) André du Bouchet (April 7, 1924 – April 19, 2001) poet francez, a trăit la Paris până în 1941. A emigrat cu familia în Statele Unite ca să revină după studii înapoi în Franța.

(5) Manfred Winkler – poet născut în Bucovina, a emigrat în 1959 în Israel, a scris și a tradus poezie în germană și ebraică.

Nu rezist să nu adaug ca final, traducerea mea poeziei lui Celan, „Migdala”: „În migdală – cine locuiește în migdală?/ Neantul/ Nimeni nu locuiește în migdală/ Sunt locuințe și locuințe.// În neant – cine locuiește? Regele./ Acolo regele stă, Regele./ Acolo el locuiește și locuiește// Părul evreiesc, nu va încărunți/ Și ochii tăi evreule – unde-ți stau ochii?/ Ochii tăi locuiesc într-o migdală// Ochii tăi, în neant locuiesc/ Ei locuiesc în Rege./ Așa ei locuiesc și locuiesc// Părul omului, nu încărunțește/ E o migdală goală, albastrul regal…// (Paul Celan, „Migdala”, traducere AG)

George ROCA: Sunteţi implicat (și) în redacţia prestigiosului ziar „Jurnalul Săptămânii” pe care îl citesc deseori şi care (după părerea mea) este cel mai prestigios ziar de limbă română din Israel. Cu cine colaboraţi? Despre ce scrieţi?

Adrian GRAUENFELS: Corect!  E un ziar interesant şi bine construit. Doina Meiseles şi Luiza Cohn împreună cu toată redacţia şi colaboratori externi trudesc din greu, săptămâna de săptămână, 52 de numere pe an, ca să scoată la lumină Jurnalul. În afară de ştiri la zi, comentarii politice, actualităţi şi sport, ziarul oferă spaţiu pentru cultură, evenimente, recenzii, şi tot ce preocupa cititorul de limbă romană. Eu mă axez pe relatări despre activităţi şi schimburi culturale cât şi despre cărţi sau personaje interesante care în vederea mea contribuie la întreţinerea spaţiului de limbă romană pe aceste meleaguri.

Un articol extensiv scris despre Aharon Appelfeld şi publicat în Jurnal a fost apreciat preluat şi publicat în România Literară. Multe din articole şi eseurile mele apărute în Jurnal le-am legat la un loc într-o trilogie publicată pe Amazon. Este vorba de „Cafe Atara”, „Dodescafon” şi „Declinul Elitelor”. Ai să zici că este o colecţie foarte eclectică de subiecte diverse, care se întind de la Imperiul Roman şi până la mersul pe Marte, iar eu nu o să te contrazic pentru că ai dreptate. Dar e momentul să precizez nevoia şi raţiunea acestor reluări în cărţi apărate de copyright. Iată povestea cu pricina: Acum 6-7 ani am trudit la un articol extensiv numit „Bucureştiul dispărut” care avea ca subiect istoria evreilor care izgoniţi (începând din secolul 16) din Ucraina şi alţii din Istambul se aşează în Bucureşti şi dezvoltă acolo o comunitate înfloritoare, care a funcţionat armonios până în secolul 19, ca apoi să fie distrusă şi abandonată datorită legilor antisemite şi prigoanelor care au urmat. Nu a trecut mult timp şi acest text de circa 16 pagini de carte a început să fie citit, circulat pe net şi redirecţionat… dar spre indignarea mea apărea cu titlul schimbat, fără numele autorului, notele şi sursele menţionate de mine, omise, etc. Culmea a fost, când o revistă israeliană de limbă romană a copiat fără permisie textul meu, şi l-a publicat, brutal vandalizat, iar ca autor… apărea un necunoscut doctor din Germania. Pentru cine doreşte să lectureze originalul se găseşte aici: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/bucure-tiul-disp-rut?xg_source=activity

 

George ROCA: Câteva cuvinte vă rog despre doamna Doina Meseles, directoarea publicaţiei „Jurnalul Săptămânii”. Cât de greu este să faci un ziar, să-l faci cunoscut, să îţi găseşti piaţă de distribuţie? Cine sunt cei care fac parte din Consiliul de redacţie?

Adrian GRAUENFELS: Doina este un „factotum fenomenal” pentru că reuşeşte să concentreze forțe şi personalităţi complexe într-un melanj estetic şi atractiv. Munca la un ziar este eroică şi plină de răspundere față de cititor, cere acurateţe, adevăr în reportaje şi ştiri. Să fie şi cu umor, divertisment, informare şi mai ales să incite curiozitatea cititorului. Un ziarist francez (acum circa 50 de ani) îşi definea meseria astfel: „Eu sunt ziaristul! Veşnicul nomad/ Ieri am sosit mâine dispar/ Sub nici o schelă nu doresc fundaţii/ Nici rădăcini nu vreau să pun/ Am renunţat la veştile amare/ Mă simt uşor, ca aerul din bula de săpun…//”

„Jurnalul Săptămânii” este cunoscut şi foarte apreciat după 11 ani de activitate, cu peste 600 de numere realizate. După mine, marea problemă a ziarelor şi a revistelor de le noi este distribuţia, poşta noastră fiind falimentară, ineficientă. Am propus cândva Doinei să considere o variantă electronică care să fie accesibilă pe net, aşa cum fac ziarele „Haartez” sau „Jerusalem Post”, care sunt accesate în lumea largă cu un simplu click. Realizarea nu este simplă, dar mai ales necesită investiţii solide în softuri şi specialişti în IT. Totuşi, eu nu pierd speranţa…

George ROCA: Am citit unele cărţi pe care le-ați editat pe site–ul Amazon şi Lulu. O idee extraordinară şi modernă totodată pentru a promova scrierile unor autori cu care sunteţi în legătură. Cum se procedează pentru a putea publica o carte on-line prin editura dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Procedura este relativ simplă. Cărţi în limba română se publică pe „Lulu” care acceptă orice text cu sau fără ilustraţii color sau alb negru. În engleză prefer totuși „Amazon” care are mulţi cititori înregistraţi. Autorul trebuie să îmi trimită pe mail fişierul word al cărţii dorite după ce este corectată şi sistematizată în ordinea apariţiei. Noi facem tehnoredactarea, coperta cu ISBN-ul obţinut şi apoi textul este convertit la pdf (portable document format) şi în final încărcat pe „Lulu” sau „Amazon”. Autorul poate alege: formatul ebook (cartea va fi citită pe ecran de PC, de tabletă sau telefon), sau carte tipărită pe hârtie şi expediată prin poştă/mesagerie sau ambele forme de difuzare, dacă o doreşte. În cazul cărţii tipărite, pentru „bun de tipar” este necesară o copie pentru validare. După validare cartea apare în magazinul virtual şi poate fi comandată oriunde în lume. Din profitul realizat. „Lulu” sau „Amazon” reţin un comision rezonabil de circa 20%. Calitatea şi promptitudinea execuţiei sunt ireproşabile. Am primit cărţi tipărite de Amazon în Statele Unite ale Americii la numai 5 zile de la comandă. Robotica şi automatizarea proceselor de tipar îşi spun cuvântul.

George ROCA: O întrebare mai puţin discretă. În anul 2014 aţi primit titlul de „Poet al Iașului” conferit de Primăria muncipiului Iași şi Medalia Filderman. Cum a fost posibil? După câte ştiu nu aveţi rădăcini ieşene… ci bucureştene!?

Adrian GRAUENFELS: Sunt două evenimente diferite, nelegate între ele. La Iaşi am ajuns recomandat de poeta Bianca Marcovici, născută la Iaşi, care nu a putut participa în acel an. Iaşul dorea să fie numit «Capitala culturală europeană» şi primăria oraşului investea în diverse activităţi culturale. Unul din ele era numit «Poezia la Iaşi» în care grupe de poeţi erau presărate pe străzi sau în parcuri ca să citească trecătorilor poezie. Eram circa 30 de persoane care în fiecare zi petreceam ore declamând sau citind fiecare din creaţia proprie. A fost un minunat prilej să cunosc oraşul dar şi mulţi poeţi talentaţi din România, Moldova, Voievodina etc. La festivitatea de închidere am fost surprins cu recompensa de «Poet al Iaşului», oraşul lui Eminescu, centru cultural şi universitar prestigios!

Medalia Filderman, împreună cu o diplomă de onoare, am primit-o pe când eram vicepreşedinte la ASILR, la iniţiativa FCER-ului (Federaţia comunităţilor evreieşti din România) cu ocazia prezentării la Casa Scriitorilor din Tel Aviv a unei cărţi despre comunităţile şi sinagogile existente în România prebelică. Este momentul să menţionez că (în opinia mea) legăturile dintre autorii din Israel, comunitatea evreiască din România  şi autorii/ziariştii de acolo lasă de dorit. Exista o scindare şi o izolare inexplicabilă mie. Totuşi a existat un fenomen important care merită a fi menţionat şi încurajat. Este vorba de eforturile editorului şi poetului Nicolae Tzone* care timp de ani a studiat şi publicat în România avangardele. În două sau trei rânduri, a conferenţiat la Tel Aviv cu talent şi foarte bine documentat despre evreii (şi nu numai) care au iniţiat şi participat în România la dadaism, suprarealism, la artele post moderne, la revistele „Alge” sau HP. S-a vorbit extensiv despre Tzara, Ianco, Saşa Pană, Maxy, Gherasim Luca, Sesto Pals, Paul Păun etc… Despre Victor Brauner şi Jules Perahim am adăugat şi eu cuvinte în câteva ocazii ulterioare.

O altă persoană dedicată avangardelor este profesorul Ion Pop** care a conferenţiat la ICR Tel Aviv despre cartea sa „Din avangardă în ariergardă” în care urmăreşte traseul „modernismului extremist” românesc, urmărit analitic în conferinţa sa, de altfel remarcabilă, coerentă, formulată prin sintagma: „Avangarda literară românească şi politică”. La finele conferinţei am dorit să achiziţionez cartea domniei sale care părea de excepţie. Dar autorul a răspuns descumpănit că nu are volume disponibile, ca ele sunt distribuite de o cutare editură din România şi că nu ştie cum se pot procura în Israel. Iată încă un motiv valabil pentru plasarea cărţilor pe net, în vânzare la librăriile virtuale aşa cum am enunţat mai sus.

–––––––-

* Nicolae Tzone este directorul Editurii Vinea din Bucureşti

** Ion Pop a fost decan al Facultății de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993). Carieră literară se caracterizează prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare.

George ROCA: Am o rugăminte. Să povestiţi câte ceva despre Rishon le Zion oraşul în care locuiţi şi motivul pentru care v-aţi stabilit acolo după plecarea din București? Puţină istorie, câte ceva despre viaţa oamenilor de acolo…

Adrian GRAUENFELS: Cu permisiunea ta am să folosesc o parte dintr-o prelegere ţinută în 2016 la Bookfest Bucureşti, cu prilejul lansării cărţilor mele: „În vizită la Ussais” „Zen Absolut” şi „Castelul lui Yanle”. Povesteam despre emigraţia din România spre Israel, ce i-a precedat şi cum s-au descurcat noii veniţi aici. Unii din ei au înfiinţat oraşul Rishon le Zion (Primul în Zion) acum aproape 140 de ani.

„Istoria iudaismului românesc merge foarte departe în trecut. Ca să auzim limba românească pe meleagurile Israelului modern vom face un salt de 800 de ani înapoi ca să căutăm evrei în Ţara Românească. Arheologii au descoperit pietre funerare care datează cam din jurul anului 1200, dar se presupune că grupuri de evrei se stabiliseră în Moldova cu mult înainte. O acţiune importantă a comunităţilor evreieşti care trăiau în România, a fost Congresul de la Focşani din 30-31 decembrie 1881 – primul congres sionist, precedând cu 16 ani congresul de la Basel organizat de Theodor Herzl în 1897. Au participat atunci 56 de delegaţi din 33 de organizaţii de pe teritoriul României, care reprezentau aproximativ 70.000 de oameni. Acolo s-a hotărât că rezolvarea problemei evreieşti este emigrarea în Palestina acelor ani. Reîntoarcerea pe meleagurile de unde strămoşii noştri au fost alungaţi, era un vis milenar al neamului nostru. La fiecare sărbătoare, când se închina un pahar, la fiecare întâlnire, evreii îşi urau «„La anu’ la Ierusalim». Secretarul congresului i-a scris o scrisoare în ebraică lui Theodor Herzl informându-l despre hotărârea de emigrare în Palestina. Prima aşezare modernă a evreilor în Palestina a fost Petah Tikva urmată de cele construite de emigranţii veniţi din România în Israel: Rosh Pina, Zihron Yakov şi Rishon le Zion (1882).

În 1882 primii emigranţi din Moineşti, Galaţi şi Bacău au construit aşezările menţionate, care au avut la început un caracter agricol. Mai târziu, situaţia evreilor din Europa şi implicit din România s-a înrăutăţit culminând cu Holocaustul din perioada nazistă. Au fost exterminaţi 6 milioane de evrei. În România din 800.000, 350.000 au pierit în lagăre, în urma scufundării vaselor Struma şi a convoiului de trei nave cu numele Mefkure, în trenurile morţii de la Iaşi, în pogromuri. În 1948 s-a proclamat statul Israel. Deşi blocată mult timp de regimul comunist, emigrarea evreilor din România spre Israel continuă şi un număr estimat la peste 400.000 de evrei se stabilesc în Israel. Evreii-românii s-au integrat în viaţa israeliană şi au contribuit la construirea şi dezvoltarea ţării, remarcându-se în toate domeniile de activitate: armată, industrie, cercetare, artă. Aceşti emigranţi aduc cu ei obiecte de cult dar şi cărţi, muzică, teatru, o întreagă mentalitate europeană, dar mai ales limba lor maternă, româna – total diferită de limbile semitice din regiune. Cu timpul apar ziare în limba română, emisuni de radio, se fondează organizaţii, se tipăresc cărţi şi broşuri diverse.

La Ein Hod, la sud de Haifa, pictorul Marcel Ianco fondează un sat al artiştilor. În anul 1964 se înfiinţează ASILR – Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Scopul organizaţiei este prezervarea limbii şi culturii române în paralel cu apropierea şi asimilarea limbii ebraice. Fondatorii au fost: Shaul Carmel, Solo Har, prof. Andrei Strihan şi dr. Joseph Campus. ASILR a primit în rândurile ei scriitori şi poeţi, critici şi oameni de cultură care au iniţiat întâlniri, lansări de cărţi tipărite în Israel, sau vizite şi discuţii cu personalităţi marcante din România. Primii preşedinţi ai asociaţiei au fost: Ludovic Bruckstein, Shaul Carmel, Sandu David, Al Mirodan. Din anul 2011, ASILR produce anual revista „Izvoare”, o antologie a celor mai bune lucrări ale anului anterior. Este un efort comun care pune în evidenţă marile motive care frământă şi interesează scriitorii israelieni moderni: Holocaustul, viaţa în Israelul frământat de războaie sau de conflictul israelo-arab, dar mai ales arta şi cultura care înfloresc în ţara noastră cea nouă. Se scrie poezie, proză, ziaristică, uneori se fac traduceri din ebraică în limba română şi invers.

Cineva spunea ca să fii scriitor în Israel implică o doză de eroism. Perfect adevărat! Densitatea şi intensitatea evenimentelor, magnitudinea emoţiilor, imprevizibilul zilei de mâine duc scrisul şi gândirea în spaţii inimaginabile altor naţiuni. Aş aminti că un vibrant exemplu «Almanahul Poeziei de Război», (redactor AG) o antologie produsă în paralel cu evenimentele, în timpul acţiunii armatei Israeliene în fâşia Gaza în anul 2014.”

 

***

De ce ne-am stabilit la Rishon? Din motive practice. Eu începusem să lucrez la Tel Aviv ca inginer, nu este o mare distanţă, circulaţia cu autobuzul era relativ comodă, iar părinţii mei aveau o verişoară stabilită aici şi au ales să fie cu familia.

George ROCA: Scriaţi odată în „Reţeaua Literară” o frază interesantă – pe care am interceptat-o ca pe un slogan: „Chiar dacă nu avem timp… și nu discutăm, ne leagă ceva…!” Am încercat de multe ori să descifrez aceste legături. Puteţi să faceţi lumina, vă rog!? Ce ne leagă?

Adrian GRAUENFELS: Milioane de lucruri. DNA-ul, ideologia, cultura ne leagă, educaţia, arta… Hai să ne gândim la Europa. Marele scriitor Luis Jorge Borges scrie într-un eseu autobiografic o frază remarcabilă pe care o citez: „Dacă nu mi s-ar fi băgat de mic, în cap, că mă numesc Luis Jorge Borges și că sunt argentinian, aș fi ales să am un alt nume și o altă patrie”. Această remarcă are un profund conținut filosofic. Noi oamenii, suntem rezultatul unei realități pe care o moștenim și care ne marchează tot cursul vieții. Fiecare din noi are un nume, un loc de naștere, o limbă natală… o cultură și o religie. Holarhia acestor elemente stabilește viitorul și destinul individului.

În toamna lui 2018 am avut ocazia să vizitez Atena și în centrul ei, Agora, spațiul acela plin de magie, cam de un kilometru pătrat, unde acum 2500 de ani oamenii se întâlneau să discute politică, filosofie, arte, matematică, sau probleme administrative ale vremii. Acolo s-a inventat poezia, teatrul, corul, dansul ..dar și conceptele democrației pe care le folosim și noi, azi. Cultura și civilizația greacă stau la baza culturii europene care s-a dezvoltat și a înflorit timp de secole. Vechea limbă greacă a produs ulterior limba latină care la rândul ei a generat toate limbile romanice printre care se numără și limba noastră maternă, româna. Evoluția mentală și culturală a produs genii ca Leonardo
Da Vinci, Shakespeare, Eminescu, Brâncuși, Kafka.

Eu consider că noi evreii, veniți în Israel în secolul XX, avem enormul privilegiu de a trăi și gândi la granița între culturi și continente. Avem în spate o istorie veche, milenară, ceaa triburilor semitice care au inventat pe aceste locuri alfabetul modern, ebraica, prima religie monoteistă, Tanahul. Dar în plus, avem școala și erudiția căpătată în România, o educație axată pe profundele valorile ale istoriei și culturii europene. Mai toți posedăm două sau trei limbi în afara ebraicii pe care o folosim aici în viața de zi de zi. Ne interesează actualul, realitatea dar și irealitatea spirituală, politică, starea de beligeranță din regiune dar și artele, literatura, ziaristica. Toate aceste calități și interese acționează vectorial asupra scriitorului israelian de limbă română. El este obligat la luciditate și sinceritate pentru că toți știim că efectul scrisului tipărit este modificare conștiinței colective și a stării de spirit a unei epoci. Se știe de câteva secole, că destinul unei națiuni nu este stabilit de politicienii care vin și pleacă, ci de spiritul produs de oamenii de cultură, de știință și de arte.

Iată deci rolul scriitorului bine definit, el este un instrument, o oglindă a trecutului și a prezentului, dar și un profet al lucurilor ce stau să vină. Nina Cassian spunea undeva: „Există o parte creatoare a speciei umane pe care nu o poate opri nicio dictatură.” Iar în arte tăcerile au rolul lor de pacificare şi meditaţie. Chiar dacă tăcem şi nu discutăm suntem legaţi cultural şi sentimental pentru că până la urma scrisul despre sentimente comune este.

George ROCA: Câteva cuvinte despre oameni de valoare în Israel pe plan literar. Care este starea artelor şi a cărţilor? Care sunt impedimentele pe care le întâmpinaţi în bună desfăşurare a activităţii dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Am spus cu o ocazie şi susţin din nou că generaţia mea, aici, nu poate să producă azi capodopere. Nu îmi amintesc exact, pe când eram tânăr elev în Bucureşti, cineva vehicula zicala… după războiul care a distrus lumea „Avem nevoie de poezie şi de capodopere!”. Pentru a repara spiritul avem nevoie de speranţe, de estetică şi de revelaţii pe care Israelul consumist, cel de după 70 de ani de existenţa nu le mai oferă. Entuziasmul primilor veniţi, cei care arau câmpurile, secau mlaştinile, păzeau graniţele şi citeau marxism a dispărut. Israelul a devenit treptat un teritoriu suprapopulat, aflat în conflict perpetuu cu vecinii, măcinat de problema identităţii, izolat şi antipatizat. Distrugerea vine nu din afara ci dinăuntru, din neputinţa de a accepta pe cel care nu este ca noi, şi nu mă refer numai la naţionalitate.

„Fanaticii nu pot fi desfințați”, spunea Amos Oz în nenumărate ocazii. Trăim o mediocritate culturală şi politică în care ne complăcem, sau mai bine zis nu o putem depăşi. Ne macină amintirea holocaustului, reîntoarcearea obsesiva la un trecut personal care de fapt, e similar la mai toate familiile de evrei imigranţi. Iar generaţia mai tânără, asimilată, care trăieşte şi gândeşte în mod pragmatic şi practic se adaptează la situaţie muncind enorm, plătind enorm pentru locuinţă şi o existenţă banală, schimbând joburi care cu greu asigură o pensie, o educaţie mai bună copiilor, sau o vacanţă decentă. Idealul sionist de societate egalitară şi democrată a sucombat într-un sistem corupt, birocratic şi reluctant celor slabi cum ar fi supravieţuitorii holocaustului, invalizii, cei fără de job sau lipsiţi de locuinţe etc. Totuşi, trebuie pomeniţi scriitori israelieni de valoare, de bun renume, cum ar fi Meir Shalev, AB Yehosuha, David Grossman sau regretatul (recent decedat) Amos Oz. Toţi au vederi de stânga, din convingerea că o stare conflictuală internă dar şi externă nerezolvata „À la long” va distruge ambele părţi angajate, aşa cum s-a mai întâmplat evreilor în istorie.

George ROCA: Am aflat de la un prieten comun despre implicarea dumneavoastră  în Concursul de poezie de la Beit Haiotzer care se desfăşoară în aceste zile. Puteţi să îmi daţi câteva detalii?

Adrian GRAUENFELS: Sincer? Am invidiat programele televizate de Slam Poetry în engleză şi ebraică care au loc frecvent la noi şi în lume. Am studiat puţin problema şi am descoperit istoria şi cerinţele acestui gen de concurs. Îl expun aici:

„Regulamentul este conform cu normele americane stabilite de Marc Smith în anul 1984 la Chicago. Se vor stabili două grupe de maximum 6 participanți fiecare. Prima – o grupă de poezie ebraică, urmată de a doua de limbă română. Candidații pot recita sau câţi timp de maximum 6 minute, fără a depăși acest timp alocat. Juriul va aprecia: eufonia, conținutul poetic, dicția, prezența scenică. Candidații se pot acompania cu un instrument muzical dacă o doresc. Un juriu va fi compus din 3 profesioniști și o persoană din public (aleasă pe loc, la începutul concursului). Fiecare membru al juriului notează participanții cu note între 0-10 (0 minimum -10 maximum). Suma notelor obținute va decide câștigătorii și primii 3 (din fiecare grupă) vor fi premiați de organizatori.”

Am combinat evenimentul cu lansarea a două cărţi publicate în luna decembrie 2018 de Editura SAGA, autor Adale Shefer. Iată comunicatul apărut în presa noastră, după eveniment: „La 21 Ianuarie 2019 la Beit haYotzer în portul Tel Aviv, a avut loc un proiect combinat: lansarea de cărți ale poetei și textierei Adale Shefer, «Dansul Muzelor» (carte de versuri în limba română) și HaNitzhit (idem, în ebraică), ambele editate și tipărite de Editura SAGA. În continuare, 13 participanți au urcat pe scenă pentru un «Poetry Şlam» în limbile română și ebraică numit «Ritualul Muzelor», având pe doamna Ada Segal Shefer drept moderatoare, astfel descoperim o persoană plină de energie, umor și aplomb.” Juriul compus din: d-na Doina Meiseles, Lucian Herscovici, Menahem Falek, și o persoană din public (actorul Nicu Nitai ales ad hoc, la începutul concursului) a dat note de apreciere concurenților pentru conținut, dicție și prezența lor scenică.

Am ascultat excelente piese musicale compuse pe versuri semnate de Ada Shefer în interpretarea compozitorilor Lucci Lior Arielly (la pian) și Shlomo Josefsohn.
În public am remarcat oaspeți de onoare: D-na Colette Avital, dl. Micha Harish (AMIR), doamnele Cleopatra Lorintiu, Maria Roșca și Andreea Soare de la ICR Tel Aviv. Juriul a decis prin vot câștigătorii serii: la ebraică Anat Orpaz (locul I), Meirav Sialo
(locul II), Liora Hana Pinhas (locul III), iar la poezie în limba română au fost premiați: Riri Manor (locul I), Yoni Walter (locul ÎI) și Mario Nando Varga (locul III). Premii în cărți și obiecte de artă au fost oferite de Editura SAGA. O seară extrem de reușită încheiată cu dans și cu imnul Hatikva. Sperăm în recidive…

George ROCA: Ce planuri de viitor aveţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că pot enumera trei. Primul – „Amos OZ”! Aşa cum am mai spus am fost foarte afectat de trecerea lui Amos Oz în nefiinţă. Sunt personalităţi care nu ar trebui să dispară, ne sunt necesare, de nepreţuit. Acum câteva zile am finalizat colectarea şi traducerea de materiale despre Oz. Interviuri, recenzii, relatări, conferinţe etc. S-a strâns suficient material ca să scot o broşură tipărită. Mă simt obligat să consemnez activitatea şi amploarea impactului produs de OZ societăţii israeliene atât de fărâmiţată şi dezbinată. Deci mă voi concentra pe acest proiect. Am şi primit acordul doamnei Lydia Elron, soţia marelui pictor Baruch Elron, să ilustrez pe OZ cu desenele regretatului artist plastic. Ca şi OZ el tratează cu maliţie şi umor israelianul semidoct, soldat la nevoie, filosof în lupta cu timpul, amorezat şi captivat de femeia care ne însoţeşte… uneori pasăre, alteori vioară, mereu prezentă şi admirată, motor al existenţei întregi. Dar mai presus de toate este arta care ne organizează şi ne modelează aici în deşert, intre dune, la malul mării, sau în peisajul sever al Ierusalimului, oraş pe care îl iubim şi venerăm din vremuri imemorabile.

Alt proiect care este în lucru la „Saga”, legat tot de Elron – producem un album de artă cu desene, schiţe şi acuarele care provin parţial din arhiva familiei Elron, iar altă sursă fiind desene aflate la colecţionarii din ţară şi din străinătate, desene care au fost fotografiate în scopul reproducerii în acest album, prin eforturile Lydiei. Sper să finalizăm pregătirile în lunile care vin şi apoi să demarăm tipărirea albumului pentru public.

Un ultim plan? Am acumulat zeci de poezii legate de actual, de starea lucrurilor, poezii mai mature şi mai lucide, pe care aş vrea să le leg într-o carte de versuri numită „Eu, ISRAEL”.

George ROCA: Cum vedeți relaţiile culturale israeliano-române din zilele noastre?
Cre
deți că funcţionează în armonie, în concordanţă? Mă refer atât la
evenimentele pe care le organizează Ambasada Românâ din Israel, Institutul cultural Roman din Tel Aviv sau societăţile culturale particulare. Am auzit de „Romaniada” care se ţine anual la Eilat. Mai ştiţi şi altele.

Adrian GRAUENFELS: Destul de rare sunt aceste evenimente. Ambasada ne invită o dată pe an de Ziua României la un coctail cultural care este plăcut, însoţit de program artistic şi este un prilej de a ne saluta reciproc. Mai activ este ICR Tel Aviv care are o nouă conducere şi o echipă fantastică care oferă spaţiu şi scenă la multe evenimente culturale interesante: lansări de carte, conferinţe, expoziţii de desene, fotografie sau pictură. Programele sunt diverse şi polarizează un public alert şi dornic de noutăţi. Lectori, autori şi artişti invitaţi de ICR au şansa să apară şi în alte centre importante: Ierusalim, Haifa, Beer Sheva etc. La Eilat eu nu am fost dar cred că acolo se fac petreceri cu iz comercial care caută să obţină musai un profit, uneori chiar în detrimentul calităţii!

George ROCA: Şi o ultimă întrebare: Câteva cuvinte despre viaţa artistică din familia Grauenfels! Am auzit nişte zvonuri că acolo cineva face artă plastică! Cine oare?

Adrian GRAUENFELS: Soţia mea Marga (tot Grauenfels), este artist plastic, lucreză de ani buni în ceramică, în care excelează prin creativitate şi perpetuă căutare. Linia sa de produse se axează pe două-trei mari subiecte: peisajul mediteranean, marea şi valurile, lumina solară de la noi şi turchizul apelor în contrast cu nisipul – pe de o parte… În altă direcţie vom găsi femeia, întruchipată în idol al fertilităţii şi al continuării umane, înconjurată de animale care aduc noroc şi pe care le iubim: câini, pisici, cai, peşti etc.. Alteori abordează arta iudaică producând obiecte care există în orice casă evreiască: Hanukiot, farfuria de Pessah, mezuzah, platouri sau tăvi pentru fructe etc. Este o profesie care nu are limite şi care leagă prezentul de istorie, de civilizaţie şi în fond de întregul cosmos.

***

În final şi pentru tine George, transcriu aici o poezie recentă, (Balistică), sper să aibe loc în acest lung interviu, pe care te rog să-l reduci la cât este necesar, chiar dacă am depăşit cu vorbăria mea spaţiul disponibil. Îţi mulţumesc pentru cele 20 de întrebări dragă George Roca şi îţi doresc să faci o carte de interviuri pe cinste! Succes!

Balistică

Totul e vechi
Doi soldați trag unul într-altul
Două tunuri se ochesc balistic
Se întâmplă în fiecare război
La Napoleon și aiurea
Când știm să făcem rău
Îl vom făcea din nou
Mai bine

Ziua și noaptea
Marinarii citesc stelele
Pe emisfera de nord
Pe semisfera de sud
La ecuator și la mijloc
Între noi trece o granița părăsită
Fără aer trăim în subterane
Așteptând deschiderea unei ferestre

Caii sforăie umezi
Doi polițiști urmăresc un suspect
Un glonț din țeavă îl privește mirat
Acasă supa fierbe liniștită în oală

Există o artă de a media războiul
Doi bătrâni joacă șah
Până la limita ultimului pătrat negru
Regina strivește supușii
Și caii plâng în hamuri de fier

Între noi nu a rămas nimic
Dragostea e făcută din nimicuri
Perfect e nimicul
Pe care soclu ai pune statuia unui nimeni
Care a murit de dorul libertății sale
Pe câmpul de luptă
Sau în patul reginei…

George ROCA: Domnule Grauenfels vă mulţumesc mult pentru poezie și pentru acest interviu lung-lung… O adevărată SAGA! Sper să placă celor care îl vor citi şi să aibă răbdare să îl parcurgă până al capăt. Sunt convins că vor descoperi aici lucruri şi idei interesante şi mai ales cunoaşterea celor care încearcă să ducă stindardul literaturii române pe alte meleaguri decât cele mioritice…

––––––

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Tel Aviv

1 februarie 2019

Prix François-Victor HUGO (fils de Victor HUGO, poète et traducteur) : Ionut CARAGEA (Oradea, Bihor, Roumanie) pour « Mon Amour Abyssal », (trad. d’Amalia Achard)

Société des Poètes Français Prix de Poésie 2018 PALMARES

 Grand Prix    décerné sans candidature : Yves DUTEIL (Ile de France) pour l’ensemble de son œuvre, tant de parolier-compositeur-interprète que pour l’ensemble des publications éditées, les livres ayant largement accompagné – avec poésie, humanisme et sens du mot juste – l’œuvre chantée.     * Prix Victor HUGO          (édition par la SPF d’un ouvrage, dont 50 exemplaires seront offerts à l’auteur) : Jean-Michel AUNE (nom de plume de Michel FEYTOUT)  pour  « Electre ou l’Espérance de la Justice »

* Prix des Membres Fondateurs de la S.P.F.

Prix Léon DIERX :   Jean-Marc JON (74 – Annecy) pour « Luminescence »   Prix José-Maria de HEREDIA : Léo PORFILIO (69 – Oullins) pour « Les Expirations » Prix Sully PRUDHOMME : Guy PLANEL (83 – Toulon) pour « Un Brin de Nostalgie » * Prix Auguste DORCHAIN (Premier Président de la S.P.F.)      (décerné à un poète confirmé, dont l’œuvre et l’engagement poétique ont été largement reconnus par ses pairs)

Dominique SIMONET (72 – La Flèche) pour « Méandres Poétiques » * Prix de Poésie 2018 (par ordre alphabétique des poètes prêtant leurs noms aux prix)

    Prix Louis ARAGON :  Jo CASSEN (nom de plume de Michel LECLER) (59 – Maubeuge) pour   « Questionnements,  Elucubrations  et  autres  Interludes        Fantasmagoriques » Prix Théodore de BANVILLE :  Linda BASTIDE (75 – Paris)  pour « 13 Pas sur les Pavés Bleus de Montmartre » Prix Charles BAUDELAIRE : Yves MUR (11- Argeliers) pour « Fleurs de Sel »  Prix Aimé CESAIRE :    Marcel CAMILL (nom de plume de Josué MAKOUNDOU KINVIDI)  (34 – MONTPELLIER) pour « Ecrits Noirs… Encre Rouge »  Prix André CHENIER :  Jean MORAISIN (59 – Cuincy) pour « La Caresse du Porc-Epic »

Prix de Poésie 2018  (suite)

Prix Jean COCTEAU :   Nicole PORTAY-BEZOMBES (13 – Salon-de-Provence) pour       « Entre Rêve et Réalité » Prix Théophile GAUTIER : Guy VIELFAULT (77-Croissy-Beauboug) pour « L’innocent Paradis » Prix Jean GIONO :    Félix LABETOULE (nom de plume d’Alain Gaillard) (16 – Dignac)      pour « Les Voluptés de l’Ailleurs » Prix François-Victor HUGO (fils de Victor HUGO, poète et traducteur) : Ionut CARAGEA (Oradea, Bihor, Roumanie) pour « Mon Amour Abyssal », (trad. d’Amalia Achard)

    Prix Alphonse de LAMARTINE :  Christian BOESWILLWALD  (87 – Veyrac)   pour  « Les Feuilles du Temps »      Prix Charles PEGUY :  Carole DAILLY (42 – Saint-Etienne) pour « A Hauteur de l’Ange »  Prix Jacques PREVERT : Monique LEPETIT-DOMBOIS (69 – Caluire)      pour  Ex aequo     « L’Arche de Noé »                                            Roger-Pol COTTEREAU (83 – Sanary-sur-Mer)    pour      « Petits Minous, gros Toutous » Prix Jean RACINE :    Non attribué en 2018 Prix Arthur RIMBAUD :    Non attribué en 2018 Prix Claude ROY :   Irène MOREAU d’ESCRIERES (13 – Aix-en-Provence) pour « Emerveillement » Prix Paul VERLAINE :    Non attribué en 2018 Prix Jacques VIESVIL :  Claude PLOCIENIAK  (75 – Paris)       pour  « A l’Horizon des Guerres »

* Prix de Fondation

Prix CAMPION-GUILLAUMET : Hélène-Marie ROLLAND (29 – Lampaul-Plouarzel) pour       « Les Partitions du Temps »

Prix MOMPEZAT :    Elisa BLANCHARD (Buvrinnes, Belgique)     pour  « Enseignements et Sagesse »

* Diplômes d’Honneur de la Société des Poètes Français : (par ordre alphabétique des lauréats)

Anne-Sophie BOUTRY (92 – Vanves)    pour « Passages » Michèle GAUTARD (75 – Paris)     pour « Vers Solitude » Gérard LEFEVRE (59 – Mouvaux)     pour « Liberté d’Âme » Nathalie LESCOP-BOESWILLWALD  (87 – Veyrac)  pour « Pour une Eternité de plus » Alain MORINAIS (94 – Thiais)     pour « Résonances (amplifiées) et vu d’ici… » Marie SIGNY (nom de plume de Claudine Poligny-Couprié) (92-Boulogne) pour « Ambra » Maurice VIDAL (34 – Montferrier-lez-Metz)    pour « Au Fil des Mots » Johanna WALKER (75 – Paris)     pour “Poèmes de l’Absence” * Le Comité Directeur de la S.P.F. et le jury félicitent l’ensemble des lauréats et leur fixent rendezvous, ainsi qu’à tous les participants, pour les joutes qui reprendront dès le 15 avril prochain et jusqu’au 31 octobre 2019.  Règlement sur le site et le blog de la S.P.F. ou sur demande à la responsable des concours (laplumevagabonde@gmail.com).  Proclamation des résultats en mars 2020.

Isabela VASILIU-SCRABA, O încercare soteriologică : soluția metafizică naeionesciană

Printre „predicile vii” (cf. Nichifor Crainic) de la Biserica din Drăgănescu una dintre cele mai impresionante este cea sugerând două planuri ontologice cotangente : Biserica din lume si acea  „lume” pentru care  (scrie Sf. Arsenie Boca) „nu s-a rugat Domnul Hristos” (cf. Părntele Arsenie Boca în vol. : Biserica de la Drăgănești, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005).

Ieromonahul Arsenie (care avea să treacă pe 28 nov. 1989 la viața veșnică  după ce a străbătut toate cele trei căi de intrare în lumea de dincolo, calea isihastă, calea luptei si calea muceniciei) a formulat într-un text exact ceea ce sugerase prin pictarea unui călugăr răstignit de bună voie: suferința este „crucea vieții” ca o „linie a rostului vieții noastre peste care coboară Dumnezeu, de-a curmezișul, corecturi divine”. Adică suferințe de neînlăturat,  suportabile doar prin smerenie si dragoste (pp. 177-178). (continuare, isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/.

Viziunea metafizică la care ajunsese Nae Ionescu în anul universitar 1936-1937 convergea spre aceeași imagine a smereniei (/umilinței care să înfrângă orgoliul omului limitat la condiția lui umană) și a dragostei, a nevoii de a ne dărui total către o realitate care nu este din lumea aceasta. In volumul publicat în 2000 specificasem o particularitate a viziunii naeionesciene. Anume că ea îmbracă o dublă înfățișare, prezentând două soluții metafizice legate de două structuri spirituale din două momente istorice în care se poate găsi o conștiință metafizică. Pentru cele două soluții metafizice ne-am luat libertatea de a împrumuta numele lui Ahile și numele lui Ulise (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozia, 2000).

            La Nae Ionescu însăși metafizica este o „încercare soteriologică”, este drum al celor care nu au reușit să se mântuiască prin sfințenie. Metafizica nu poate fi imaginată în afara subiectului implicat în trăirea metafizică, a ființei umane ancorată în astfel de preocupări. După ce profesorul luase în discuție felul în care soluțiile metafizice apar când sunt privite în ele însele, el se gândește la fundamentarea unei metafizici a ființei care să înglobeze amintitele soluții corespunzătoare celor două structuri diferite ale spiritului uman.

            Fundamentarea propusă vizează caracterul de subiect metafizic al ființei, făcând, înainte de toate, cuvenita precizare că ființa este o abstracție, este cel mai general mod al lui „ceva”, pentru că de fapt nu sunt decât ființe (la plural). In timp ce existența este obiect pentru ființă, „ființa este obiect pentru Dumnezeu” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p. 244). Ființa, prin excelență subiect, poate deveni așadar și obiect. Înainte de a vedea particularele condiții în care din subiect, „ființa” poate deveni „obiect”, se cuvine a ne opri puțin la semnificația pe care  Nae Ionescu o atribuia conceptului de  „existență”. Astfel poate se vor lămuri și veșnicele confuzii  între ființă și existență. În principal însă, pentru a arăta în ce fel, spre deosebire de ființă, existența considerată „în sine”,  nu poate deveni niciodată „obiect”.

            Nae Ionescu tratează despre „existență” la cursul de Teoria cunoștinței  ținut în anul universitar 1925-1926 unde prezintă viziunea sa filosofică asupra cunoașterii, mai precis a drumului cunoașterii în înaintarea ei. În mod surprinzător însă, „problema existenței”, care este o problemă metafizică, se găsește inserată și în cuprinsul unui curs de logică, ținut în de Nae Ionescu doi ani mai târziu (1927-1928).

            Având în față ediția post-decembristă a acestui curs de logică (în dictatura comunistă fiind complet interzisă editarea operei lui Nae Ionescu), înainte de toate trebuie să observăm cât de nepotrivite sunt titlurile și subtitlurile fiecărei prelegeri adăugate de editorii Dora Mezdrea si Marin Diaconu. Dar și întregului curs, deoarece el nu este o „introducere în logică”. De altfel, nici cursul de metafizică din 1936-1937 nu este o „introducere în filosofie”, cum scria în revista „România Literară” din 14 martie 2000  fostul stalinist Z. Ornea care, în domeniul filosofiei, pare rămas la nivelul celor învățate în Facultatea (de marxism-leninism?) urmată în anii 1951-1955.

La prelegerea din 3 februarie 1928 editorii au propus titlul „judecata existențială”. O propunere cât se poate de școlăresc-neinspirată, rezultând din citirea primei fraze a prelegerii, unde Nae Ionescu spusese că urmează a vorbi despre „judecățile existențiale”. Dacă ar fi citit ceva mai atent întregul curs (sau dacă ar fi fost mai în temă cu filozofia!), ar fi observat că Nae Ionescu spune foarte pe scurt tot ce avea de spus despre această clasă de judecăți. Iar asta numai  după ce își structurează întreaga prelegere în jurul unei probleme ținând de domeniul metafizic. (Nu-i vorbă că și prelegerea imediat următoare, asupra „judecăților impersonale” are, în viziunea filosofică a lui Nae Ionescu, adânci semnificații ce depășesc cu mult cadrul logic în care este expusă problematica unor asemenea judecăți). Dar nici adevărata temă tratată în prelegerea din 3 febr. 1928 nu era greu de ghicit, fiindcă Nae Ionescu o semnalase ca atare de la bun început, făcând precizarea că „semnificația conceptului de existență” deși ține de ontologie, are un interes pentru logică, „și anume interesul care se leagă de clasificarea judecăților”.

            Dacă ar fi voit (după modelul oferit de fostul student al lui Nae Ionescu, D. C. Amzăr) să împartă și ei acestă prelegere, îngrijitorii școliți în comunism ar fi putut observa că Nae Ionescu (mai mult de trei pătrimi din curs) tratează despre „a exista” din punct de vedere ontologic. Abia spre sfârșitul prelegerii ajunge la „a exista” din punct de vedere „logic”. Faimosul metafizician face cu acest prilej departajarea principiului identității în matematică, în logică și în filosofie, pentru a afirma concluziv că în logică și în filosofie principiul identității este aproape același lucru cu judecata existențială.

            Din punct de vedere ontologic, Nae Ionescu observă că „existența” se dovedește a fi ceva imposibil de stabilit. În primul rând pentru că, într-un concept nu este cuprinsă și nota existențială. În al doilea rând, pentru că „existența” nu este o „calitate” a vreunui obiect. Ea nu poate fi considerată  nici pe post de  „obiect” existent în fața conștiinței mele. Existența este numai un „obiect logic”.  Adică, din punct de vedere logic, ea poate forma obiectul unei judecăți.

            Existența nu este un „obiect”, asemenea obiectelor care sunt în spațiu și în timp, pentru că există pe lume nu doar „obiecte” în spațiu și timp, ci și stări sufletești, acte de voință, cărora, pentru a le presupune un suport material, localizat în spațiu și în timp, trebuie neapărat să se apeleze la o teorie adiacentă. Ca să atribuim actelor de conștiință o anume poziție spațială, trebuie presupusă, prin mijlocirea unei „teorii”, legătura dintre spirit și materie. Pe de altă parte, la actele de voință nu constatăm decât  ceva de domeniul „efectelor”, și nu de domeniul unei realități, ca un fel de „resort” ce produce respectivele efecte. Or, și halucinațiile, care pot fi asimilate cu ceva de-a dreptul ne-existent, duc uneori la  efecte cât se poate de reale. Această observație îl va face pe Nae Ionescu să concluzioneze că din „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”, și că definiția „a exista înseamnă a acționa” nu poate fi valabilă, greșind tocmai atunci când identifică „existența” cu „acțiunea”.

            La definirea existenței prin acțiune se mai gândise Nae Ionescu și pe când preda cursul de „teoria cunoștinței” în anul univesitar 1925-1926. Atunci începuse prin a ilustra în ce mod a putut fi utilă presupoziția după care „a exista înseamnă a acționa”. Prin ea s-a descoperit existența planetei Neptun, pornind de la „existența ei în efecte”. Mai precis, de la perturbațiile în mersul celorlalte planete pe care existența (încă necunoscută) a planetei Neptun le producea. Inițiatorul Școlii trăiriste  observase cu acel prilej că nu toate acțiunile care dau seama de ceva existent în mod real, ajung la cunoștința noastră. Aceasta duce la înlăturarea încercării  de a forma un concept al existenței definită prin acțiune, întrucât conceptul existenței ” scapă oarecum minții noastre” (Nae Ionescu,  Teoria cunoștinței, 1925-1926, cus litogr., p. 76).

            La cursul său de Teoria cunoștinței Nae Ionescu mai remarcase că felul acesta de definire este el însuși defectuos, pentru că existența (cunoscută din efectele ei) devine condiționată de cunoaștere. Ea este mutată din domeniul ei propriu în domeniul cunoașterii, deși, dacă scoatem din ecuație cunoașterea ajungem la tautologie: există ceea ce este existent.

            Filozoful propune următoarea soluție pentru a ieși din tautologie: activitatea de a gândi existența face ca existența să devină obiect de gândire. Ea rămâne însă ceea ce este, dacă, pe lângă putința de a deveni gândire, ea „poate să existe și când gândirea nu se exercită”. Este o soluție „mixtă”, care combină două feluri de a fi, cel logic (implicat de transpunerea în planul cunoașterii) și cel „real”. La aceeași soluție ajunge Nae Ionescu și doi ani mai târziu, deși demonstrația sa va urma o cu totul altă cale :

            „Idealistul” Berkeley susținea că „nu există nimic real în afară de percepția noastră”. Logicienii de azi, -spunea Nae Ionescu la cursul de logică din 1927-1928-, întorc problema pe dos și afirmă că „există ceea ce este perceput”. Ei nu mai pleacă de la „realitatea adevărată”, ci de la „obiect”.  Cu umorul său caracteristic, Nae Ionescu răstoarnă premiza logicienilor  care se dispensează de „realitatea adevărată”. De pildă, „stelele verzi”, pe care cineva lovit în cap le vede cât se poate de bine, nu devin obiecte existând „realiter” din simplu fapt de a fi fost percepute. După Nae Ionescu ar mai fi o cale, dacă am restrânge definiția și am spune că nu tot ce „este perceput”, ci tot ce este „pasibil de a fi perceput” există. Numai că, în acest caz, riscăm să ne confruntăm cu „existențe” ce pot fi percepute în ele însele, fără să fie excluse „existențele” ce pot fi percepute „în efectele lor”. Așa ne întoarcem la dificultatea deja semnalată, conform căreia de la „existența în efecte” nu se poate deduce „existența reală”.  Ultima cale de ieșire din impas, ocolește pur și simplu problema, pentru că, din punct de vedere ontologic, „existența” este imposibil de stabilit.

            Nae Ionescu  semnalează și soluția „mixtă”, în care se presupune că există mai multe feluri de „a fi”, „a fi” din punct de vedere „logic” și „a fi” din punct de vedere „real”. Această cale ar implica o soluție general logică și o ierarhizare ontologică înăuntrul soluției logice. Din punct de vedere logic, „a exista” este „a putea fi gândit”. Postulăm, în lipsă de altă ieșire, că „existența”, încetează de a fi „existență”. Ea devine, din punct de vedere logic, un soi de „posibilitate”. Astfel, existența va însemna „posibilitate de a deveni obiect logic”.

            „Existența” va fi ceea ce poate fi gândit, ceea ce este „obiect” în fața „conștiinței logice”. Și așa se ajunge de la „existență”, la „obiect logic”, și de aici la principiul de bază al logicii care spune că „obiectul nu este altceva decât el”, iar de la „obiect” la „concept” ca „existență logică”, și mai departe la „judecata existențială”, care nu se mai verifică prin confruntarea cu realitatea, ci cu principiile logicii. Astlel e conturată -la cursul de logică din 1927-1928 -, problema existenței, care, „în sine”, nu poate deveni niciodată obiect.

            Cei care  nu știu să aprecieze adevăratele carate ale gândirii filozofice naeionesciene pot vedea prezentarea problemei existenței la un universitar italian, scriitor la mare modă, citind fragmentul „Despre ființă” în rev. „Paradigma” (nr. 10-11-12/1997, p.18). Textul tradus de Ștefania Mincu provine din cartea lui Umberto Eco intitulată Kant și ornitoringul (Milano, Bompiani, 1997). Avertizăm însă cititorul să nu se aștepte să înțeagă prea multe din fragmentul publicat de revista constănțeană, deoarece problema „existenței” pare să-i fi rămas complet străină și lui Umberto Eco. Prin cele scrise în textul atât de pretențios intitulat, universitarul italian dă impresia că s-a limitat doar la utilizarea unui dicționar de filosofie, sau a unei istorii a filosofiei. De aici a citat din belșug (și la-ntâmplare) nume precum Pascal, Gorgias, Aristotel, Parmenide, Pierce, Wolf, Heidegger, Leibniz, etc., într-o totală anarhie ideatică, și, mai ales, fără să urmărească altceva decât umplerea la repezeală a câtorva pagini, în care, la loc de cinste se află „gargariseala și sperietura” (după memorabila expresie a lui Alexandru Paleologu) de termeni grecești, latinești, franțuzești, nemțești, englezești.

            Întorcându-ne la Nae Ionescu ținem să înfățișăm un aspect definitoriu pentru felul cum considera Nae Ionescu că trebuie să ne situăm în fața existenței. Față de existență, față de ceea ce avem înaintea noastră din realitate, poziția conștiinței noastre trebuie să fie pasivă. Pentru că noi, spunea Nae Ionescu,  în actul de a judeca nu facem altceva decât să răsfrângem în conștiință un fapt existent și apoi să-l exprimăm. Totul este să ne ferim de confuzia -destul de frecventă-, dintre judecata însăși, „care este și rămâne pentru noi un fapt” și exprimarea judecății (vezi Nae Ionescu, Logica. 1927-1928, în volumul îngrijit de Dora Mezdrea și Marin Diaconu și impropriu intitulat „Introducere în logică„, Ed. Eminescu, 1997, p. 110).

            Există o tendință (decelabilă în curentele de gândire din apusul Europei) de a transforma orice judecată într-o judecată predicativă. Această transformare, remarcă Nae Ionescu, „nu-și găsește fundarea în necesitatea metafizicii” (vezi Nae Ionescu, Metafizica. I. 1928-1929, Ed. Humanitas, 1991, p. 80). Pentru că noi putem să ne situăm nu numai în afara lumii, ci chiar „înăuntrul ei”.

            Ca să arătăm cum rațiunea este apropiată existenței, putem lăsa existența așa cum este, încercând doar să o „descriem”. Este chiar ceea ce se întâmplă cu ajutorul judecăților impersonale. După Nae Ionescu, asemenea judecăți își au importanța lor tocmai pentru că ele „constată existența faptelor”. Planul realității nu poate fi mai bine conturat în diferențierea lui de planul logic decât prin simple răsfrângeri de fapte în conștiința reflexivă, cu niște judecăți de genul: Plouă! Ninge!

            Logicienii care au încercat transpunerea unor asemenea judecăți de constatare în judecăți formate dintr-un subiect și un predicat, n-au fost români, observă Nae Ionescu. Și nu pentru că în alte limbi europene astfel de constatări se exprimă  cu aportul unui pronume impersonal, ci pentru că unor astfel de logicieni le-a lipsit poziția metafizică în fața existenței caracteristică românilor. Lor le-a lipsit, spune Nae Ionescu, supunerea la real, eleatismul gândirii din spiritualitatea răsăritului Europei.

            Argumentul existenței în alte limbi a unui pronume impersonal cade de îndată ce gândim mai îndeaproape la semnificația acestui pronume, la ce poate fi în spatele lui.  Este o persoană? Este o conjunctură de împrejurări ce are drept urmare fenomenul ploii sau al tunetului? La un examen mai atent, eșecul transformării judecăților impersonale în judecăți predicative apare de la sine. Pentru simplul motiv că se schimbă sensul judecății. Nae Ionescu nu pierde ocazia de a destinde audioriul cu următoarea remarcă: una este să spui „Trăznește!”, și alta este să spui „Te trăznește Dumnezeu!” (v. Nae Ionescu. LOGICA. 1927-1928, Ed. Eminescu, 1997, p. 109).

            Dacă stringența unei necesități metafizice nu există, atunci ce face ca totuși să existe tendința transformării judecăților impersonale în judecăți cu un anume subiect?

            Nae Ionescu vede aici un tip particular de gândire, asociat cu o anume structură sufletească. Este tipul de gândire căruia nu-i este străină situarea în afara existenței. Prin felul în care conduce analiza judecăților impersonale Nae Ionescu își manifestă, o dată în plus, poziția metafizică de „supunere la real”. Pentru filosof, realitatea devine astfel un termen corelativ existenței : „existența se referă la ființarea în planul real”, cum am spune noi azi, în coordonate spațio-temporale. La cursul din 1936-1937 subliniase însă că „mai sunt si alte planuri de ființare…Când transcendem existența, găsim ființa…Ființa se prezintă ca un alt tărâm” (p. 251). O altă lume care are si o întemeiere metafizică, nu numai una teologică. În ea se trece prin depășirea timpului, nu prin suspendarea acestuia. Nae Ionescu se distanțează de viziunea kantiană în care timpul (împreună cu spațiul) era formă de  intuiție „estetică”, în sens de „senzorială”. Pentru filozoful trăirist „timpul este semn al vieții”. Ceea ce se lămurește din greșala protestanților care au avut pretenția să desființeze tradiția spre a se întoarce la Sfânta Scriptură. „Numai că aceasta nu se mai poate. Sămânța pusă în pământ, chiar dacă încolțește greșit, nu mai poate fi adusă la originea ei” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, București, 1999, p.246).

 

REPERE BIBLIOGRAFICE

 

-Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 7-8 (128-129), iulie-august 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/  ; a se vedea si înregistrarea video: https://www.youtube.com/watch?v=mSeT2GW_5so .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica ființei la Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr.9 (130), sept. 2018, p.16 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Experiențe ale gândirii naeionesciene, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 10 (131), oct. 2018, partea întâi, p.16 și în nr. 11 (132) noiembrie 2018, partea doua, p.16; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-metafizica2/ .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Faust în interpretarea lui Nae Ionescu, în rev. „Jurnalul literar”, București, Serie nouă, an XVI, nr. 20-24, nov.-dec., 2005, p.6-7. https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=184s  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi, în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul X, nr. 6 (103), p. 10; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-creatiune/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Primatul spiritualului în naeionesciana ‘iubire ca instrument de cunoaştere’, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VIII (XLIII) nr.5 (311)  mai 2008, p.22.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade si brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/  ; o primă variantă cu titlul „Mircea Eliade în cyberspatiu”, în rev. „Arges”, Pitești, Anul VII (XLII) nr.6 (300)  iunie 2007.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Eliade. Partea I-a în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXV, Serie nouă, nr. 2(62), februarie 2001 p.39. Partea a II-a, în „Convorbiri literare”, nr. 3,(63), martie 2001 p.31.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 7-8 iulie-august 2000, p. 176-181.

– Isabela Vasiliu-Scraba, „Tăcerea descriptivă” a filozofului Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 273/ 2014, Serie nouă, anul XIII, 16-31 ian. 2014, pp. 15-17 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-vulcannae10-mantuirea/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Editarea cursurilor lui Nae Ionescu, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 134, aprilie 2000, p. 9-11.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Cu Mircea Eliade în Europa, în rev. „Viaţa Românească”, București, Anul XCII, nr. 5-6 / 1997, p. 157-158.

– Isabela Vasiliu-Scraba, “In strictă perspectivă istorică” (despre Mircea Eliade), în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VIII, No. 11-12/89-90, Nov.-Dec. 2004, p.62.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca, pe hârtie  în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 255/2013, pp.9-10 ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ , sau, o variantă mai scurtă, în rev. „Nord literar”, Baia Mare, nr. 2 (93), februarie 2011;  http://www.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=998&Itemid=46

-Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu si Părintele Arsenie Boca ; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr. 12 (63), p. 7; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/

– Isabela Vasiliu-Scraba, Elemente pentru o topologie a prezentului, în rev. „Origini/Romanian Roots”, USA, vol.VII, No. 1-2/67-68, Jan.-Febr. 2003, p.2.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu-  despre unul autentic: Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/  ; sau https://www.academia.edu/34576990/Isabela_Vasiliu-Scraba_Cum_l-a_minimalizat_Ple%C8%99u_un_fals_filosof_al_religiilor_pe_Mircea_Eliade  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și gândirea occidentală contemporană, în rev.”Viaţa Românească”, București, Anul XCV, nr. 3-4, martie-aprilie 2000, p. 103-108 ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2017/04/187354528-isabelavscrabanaeoccident.pdf .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade,  pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36; https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade  ;  si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17; http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf   .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în  rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78; sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica  ;  si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010, sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie; http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ; sau, https://www.academia.edu/33591434/Isabela_Vasiliu-Scraba_Mic%C8%99orarea_lui_Eliade_si_gonflarea_lui_Culianu_odat%C4%83_cu_traducerea_volumului_Mircea_Eliade_Dictionnaire_des_Religions_Paris_1990_     .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,  pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6; sau  http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte; http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/  ; eseu având 1878 accesări, iar rev.„Asymetria” (Paris); http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=1178  având 1540 accesări.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior, pe hârtie în rev. „Acoalda”, Satu Mare, nr.4, aprilie 2014, p.15; sau on-line în rev. „Clipa”, SUA, Anul XXIV, mai 2014; http://www.clipa.com/a7934-Isabela-Vasiliu-Scraba-Eliade-si-detractorii-lui-sau-Rafuiala-oamenilor-de-r226-nd-cu-omul-superior.aspx  ; sau, https://www.academia.edu/34577082/Isabela_Vasiliu-Scraba_Eliade_%C8%99i_detractorii_lui_sau_R%C4%83fuiala_oamenilor_de_r%C3%A2nd_cu_omul_superior  ;   variantă mai elaborată din site-ul personal, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala tăiristă inaugurată de Nae Ionescu, pe hîrtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 258/2013, 1-15 iunie 2013, pp.4-5; http://arhiva-romanilor.blogspot.ro/2013/07/isabela-vasiliu-scraba-ceva-despre.html  ; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-memorialistica2tribuna258/    .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Vasile Băncilă : în revista „Convorbiri literare”, Iași, Anul CXXXIV, Serie nouă, nr. 7, iulie 2000, p.43; în engl.: https://www.academia.edu/27127487/Isabela_Vasiliu-Scraba_THERE_IS_NO_PERFECTION_IN_THIS_TRANSITORY_WORLD  ; sau în românește, https://www.scribd.com/doc/190102734/IsabelaVScrabaNaeBancila?irgwc=1&content=10079&campaign=Skimbit%2C%20Ltd.&ad_group=&keyword=ft750noi&source=impactradius&medium=affiliate

– Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (Nae Ionescu), în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 135, mai 2000, p. 7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu şi Constantin Noica. Partea întîi, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr.136, iunie 2000, p. 9-10. Partea II-a, în nr. 137, iulie 2000, p.12.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Unitatea fiinţei. Un obscur pasaj din discursul platonic asupra «unului» şi consideraţiile lui Nae Ionescu despre «nimic», în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 138, august 2000, p. 5-6 ; https://www.youtube.com/watch?v=SU6kSS8CiZ0 .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (I). Robia identităţii EU=EU şi cunoaşterea izvorîtă din iubire. Partea I-a, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 139, sept. 2000, p. 5-6; Partea a II-a, în nr. 140, oct. 2000, p.5.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (II). Semnificaţia ontologic-metafizică a principiului creştin al iubirii, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 141, nov. 2000, 6-7.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Căderea în cosmos (III). Deosebirea, cu valenţe mitice, dintre două atitudini în faţa vieţii. Partea I-a în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, Anul IX, nr. 142, dec. 2000, 6-7, Partea II-a, în nr. 143, ian. 2001, p. 7.

-Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, pe hârtie în rev. „Vatra veche”, Anul VI, nr.2 (62), febr. 2014, pp.46-50;  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/  ;  , sau varianta intitulată Wikipedia.ro citită printre rânduri; http://blogideologic.wordpress.com/2013/06/02/isabela-vasiliu-scraba-wikipedia-ro-citita-printre-randuri/  .

-Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moartea acestuia și la 30 de ani după moartea discipolului său, Sergiu Al-George, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; https://www.scribd.com/doc/167095578/IsabelaVasiliuScrabaEliadeSergiuAlGeorge  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa de individualizare a călăilor, sau Despre lipsa individualizării anchetatoarei din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XII, 16-28febr., nr. 251/2013, pp.20-21; sau http://fr.scribd.com/doc/172501135/IsabelaVScrabaEliadeStrMantuleasa   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul M. Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă; http://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade  ; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 aprilie 2016., nr. 326/2016, pp.24-25; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/   .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.10 (61), octombrie 2012, pp. 18-19; https://www.youtube.com/watch?v=we8dUIgk2ck&t=118s  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu în unica și dubla ei înfățișare, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2000, ISBN 973-8134-06-4; http://www.worldcat.org/title/metafizica-lui-nae-ionescu-in-unica-si-in-dubla-ei-infatisare/oclc/48753439  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002, ISBN 973-8134-24-2; http://www.worldcat.org/search?q=Isabela+vasiliu-scraba&qt=owc_search  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Constantin Noica, între fantasmă şi luciditate, Ed. Ecodava, Slobozia, 1992,.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila Metafizică, Slobozia, 1993.

– Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat. Lucrurile şi Ideile Platonice, Ed. Fundaţiei „Ionel Perlea”, Slobozia,1995 ; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/sub-pretextul-unor-zvonuri/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Existenţă, Fiinţă şi Esenţă, Ed. Mirisa, București, 1996 ; https://www.youtube.com/watch?v=kCEWysW2kEI&t=131s .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Isabela, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2004, ISBN 973-8134-16-1.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Atena lui Kefalos (Eseuri), Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1997.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1998.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participării la divina lume a Ideilor, Ed. Star-Tipp, Slobozia, 1999.

– Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrîngerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: Petre Ţuţea, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu şi Vasile Băncilă,  Ed. Star-Tipp, Slobozia, 2000, ISBN 973-8134-05-6.

– Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați (Ioan Petru Culianu); în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1 (110), ian. 2017, p.17; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul nașterii poetului Horia Stamatu: ciudățenii cripto-comuniste; în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), 2012, p.19; on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, Platon la doi foști discipoli ai profesorului Nae Ionescu: Mircea Eliade și Mircea Vulcănescu; pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XV, 1-15 decembrie 2016., nr. 342/2016, p. 10 și p.31; https://isabelavs2.wordpress.com/vulceliadeplaton/  .

– Isabela Vasiliu-Scraba, False dispute cu ideile lui Nae Ionescu și ale lui Eliade, pe hârtie în rev. „Biblioteca Seprentrionalis, Baia Mare, an XXV, nr. 1 (48), iunie 2017, pp. 84-88; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-polemicaeliadenae/  .

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/ .

 

Valeriu DULGHERU: Cine vor fi vinovați de pierderea alegerilor de către eurounioniști?

„Clasa conducătorilor noștri politici face tot ce-i stă în putință ca să-și prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambițiile pe care și le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Și nu în aceste câteva miliarde risipite și câteva mii de conștiințe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înțeleg să se resemneze”.

(Mircea Eliade. Ziarul „Vremea”, nr. 505, 19 septembrie 1937)

 

Cât de actuale sunt îngrijorările marelui filozof M. Eliade. Nu am progresat la acest capitol nici cu un dram în cei peste 80 de ani. Într-adevăr, problema poate mai mult nu e în miliardele furate ci în corupția morală, la care este supus 24 din 24 de ore bietul român basarabean debusolat de-a binelea de imperiul mediatic străin lui. Cum poți altfel să explici fenomenul Șorhei care a deformat atât de mult caracterul orheianului (și nu numai!), altă dată aflat în avangarda Mișcării de Eliberare Națională. Această propagandă de tip ghoebelsovist, această avalanșă de minciuni turnată seară de seară de pe ecranele puzderiei de televiziuni ale lui Plahotniuc, Dodon și Șor și rusești, dar cu părere de rău și de la Moldova 1, ProTV (să înțeleg că nu e nimic personal, doar bussines!) acționează ca picătura chinezească. La postul de televiziune „Rossia”, nemaivorbind de televiziunile care aparțin trinomului, la fiecare pauza de reclamă se transmite blocul de clipuri electorale ale celor trei: cât de „bune sunt drumurile în Moldova” făcute de democrați, pentru care contează „faptele nu vorbele”;  cât e de „logic să votezi steaua roșie socialistă”; despre raiul lui Șor construit la Orhei. Și nici un cuvânt despre ceilalți concurenți electorali parcă nici n-ar exista.

„Fapte nu vorbe” este sloganul democraților scris pe avalanșa de panouri electorale (care costă mii de pensii ale dumitale moș Ion (nu ale lor, că pe ale lor sau stăruit să și le facă mari), cu care este împânzită capitala și întreaga Republică, auzit de pe ecranele televiziunilor și undele radio. Știți, m-au convins. Sunt pe deplin de acord că democrații sunt adepți ai faptelor nu vorbelor: „Miliardul furat” este un fapt? Da!; „Neîntoarcerea miliardului” este un fapt? Da, prin refuzul de publicare a Raportului Kroll II  „ca să nu lezăm onoarea celor peste 90% nevinovați (așa ne-a spus premierul) incluși în raport”. „Șor este un hoț” este un fapt demonstrat în prima instanță, confirmat și de el însuși. „Spălarea” hoțului Șor de către Plahotniuc este un fapt împlinit. În loc să stea la dubă Plahotniuc l-a făcut primar de Orhei, mare „mecenat” prin  seria de așa numite „magazine sociale”, făcându-l practic unic „salvator al nației moldovenești” de la sărăcie. De fapt, Plahotniuc îi permite lui Șor să cheltuiască miliardele furate la stânga și la dreapta. Când va veni momentul să le întoarcă (dacă va veni!) nu va mai avea ce întoarce.

În realitate toate aceste „fapte” sunt niște falsuri crase. „Drumuri pentru Moldova”, „prima casă” sunt praf electoral aruncat în ochii alegătorilor pentru ai orbi. Democrații mai declară ca au fost reparate și construite peste 1800 de școli și grădinițe. Fals. Prin grantul de 100 mln Eur donat de România au fost reparate și construite 1189 de grădinițe și școli. De unde s-au mai luat cele 1800 de școli și grădinițe reparate de democrați. Conform statisticii în Republica Moldova actualmente există 65 orașe şi 1614 comune şi sate. Multe din aceste sate nu au școli (în rezultatelor ultimelor reforme generate de lipsa copiilor!) și nici grădinițe.

 „Vom vota steaua roșie socialistă. E logic” trâmbițează Dodon și Valeții lui. Chiar au dat-o în bară cu acest slogan. E cel mai alogic. Votând steaua roșie votezi satana. Această stea adusă pe vârfurile baionetelor a înlocuit crucea! Cei cu steaua roșie în frunte i-au deportat, împușcat, lichidat prin genocidul din  1946-47 pe părinții și bunicii noștri (inclusiv, ai tovărășiilor lor Greceanîi și Diacov – acesta este chiar alogic cu totul), au distrus și închis bisericile, iau băgat în robia colhoznică.  Deunăzi pseudo-președintelui Dodon (dar și asistentei sale bășcăniței Vlah) iar îi curgeau mucii la Moscova. Sosit de acolo ne-a fericit cu un nou mare succes: de la 1 ianuarie 2019 produsele moldovenești vor fi scutite de taxe vamale, dar doar până după alegeri. Să-l întrebăm pe acest mancurt Dodon cum o va face dacă la 29 decembrie 2018 prin decretul lui Medvedev (la porunca lui Putin!) vama rusească a fost închisă pentru toate produsele din Ucraina și cele tranzitate prin Ucraina. Din care mare dragoste față de ruși, dar și de noi, ucrainenii ar crea acest coridor de tranzit. Nu există nicio logică. Minciuni electorale (la acestea Dodon este campion). Că moș Ion va înțelege că toate acestea au fost o minciună îndată după alegeri va fi un fapt, dar trenul electoral va fi plecat.

Și hoțul Șor nu rămâne în urmă. În ultimul timp a devenit o vedetă pe toate televiziunile. „Pensionarii merită mai mult”. Aici chiar îi dau perfectă dreptate. Din miliardele furate ar putea fi dublată pensia de o mie de lei a lui moș Ion pentru câțiva ani. O merită pe deplin cei care și-au stricat sănătatea pentru construirea „raiului colhoznico-comunist” – o trăsnită idee născută în mintea mentorilor bolnavi mintal a acestor trei. Noi ne umplem de oftigă la auzul acestor baliverne, care prind la unii creduli, iar ei sub paravanul acestei campanii electorale își fac trebuirile personale. Mai țineți minte scandaloasa lege privind „vânzarea” cetățeniei investitorilor străini, prezentată de democrați și socialiști drept unică cale de a aduce învestiții în Republica Moldova. Iată ca au apărut și primele nume. Cine credeți că este acest mult așteptat investitor? Nimeni alta decât ,,Sara Livovna Manaximova” (pseudonimul Jasmin) care din întâmplare este soția lui Șor. Dar nu vine de una singură. Ca și ocupanții sovietici de altădată vin cu cățel și purcel: tatăl (Lev Iakovlevich Manaximov), mama (Margarita) și fratele (Anatolii). Iar cei câte 100000 de Euro (plată pentru cetățenie) de unde-i vor lua? Evident de la Șor, adică din miliardul furat de la noi. Bună investiție, n-ai ce spune! Să fim siguri că și celelalte investiții vor fi la fel.

Și noi, cei mulți, dar…(vorba lui Lăpușneanu!) ce facem? Ne batem înde noi ca proștii câte 4-5 eurounioniști pe o circumscripție, iar hoții își rezolvă problemele personale. Să luăm lista națională. S-au înregistrat tocmai 15 partide, printre care tocmai 7 eurounioniste. Aproape jumătate se vor bate pentru împărțirea a maxim 30-40% din electorat, iar dușmanii Neamului se vor simți de unii singuri confortabil pe segmentele lor. Pe unele circumscripții uninominale lucrurile nu stau mai bine. De ex. pe circumscripția nr. 15 (Călărași) se vor bate între ei 3 eurounioniști: I. Munteanu (ACUM), Iu. Chirinciuc (PL) și I. Leașcenco (independent), creându-i șanse reale candidatului PDM N. Ciubuc. Pe circumscripțiile: nr. 18 (Orhei) – V. Munteanu (ACUM, ex. PL) și D. Zghibarta (PL), creându-i șanse reale lui I. Șor; nr. 19 (Ivancea) – M. Cușnir (ACUM), R. Boțan (PL) și V. Marinuța (PVE, ex. PL); nr. 20 (Strășeni) – I. Grosu (ACUM), N. Malai (PL) și E. Blanovschi (PNL),  contracandidatul nr. 1 al tuturor fiind P. Filip; nr. 21 (Criuleni) – L. Carp (ACUM) și Gh. Ojog (PL), împreună ar avea șanse să-i bată pe candidații PDM și PSRM; nr. 23 (Ialoveni) cu candidatul PDM              M. Babuc se vor bate fiecare în parte tocmai 4 eurounioniști (L. Vovc, ACUM; A. Ursu (PPDA), D. Nicoară (PNL) și V. Tabunșcic (PL)); nr. 23 (Chișinău, 1) – V. Grădineanu (ACUM) și O. Rățoi (PL); nr. 25 (Chișinău-3) – I. Grigoriu (ACUM) și C. Fusu (PL); nr. 26 (Chișinău-4) – V. Bilețchi (PL), Iu. Reniță (ACUM) și D. Manole (PVE); nr. 27 (Chișinău-5) – V. Bolea (ACUM) și I, Casian (PL); nr. 28 (Chișinău-6) – A. Sliusari (ACUM), I. Ciobanu (PL), creându-i șanse reale socialistului V. Batrâncea (da acel care ne-a rupt harta!); nr. 29 (Chișinău-7) – R. Verbițchi (ACUM) și D. Jelescu (PL), ajutându-l pe socialistul A. Lebedinschi; nr. 30 (Chișinău-8) – D. Perciun (ACUM), V. Herța (PL), V. Lesnic (PNL), V. Fotescu (PVE), V. Dolganiuc (independent, ex. PPPDA), în total 4 eurounioniști din 14, care se vor lupta între ei pentru a-l aduce în fotoliu pe democratul Nae-Simion Pleșca (ce nume frumos românesc dar ce umplutură hidoasă; nr. 31 (Chișinău-9) – L. Nicolaescu-Onofrei (ACUM), I. Crețu (PL), IU. Deleu (PNL) se vor lupta între ei pentru ai aduce pe socialistul Gr.Novac sau PDM-istul C. Gaburici (da, acel cu diplomele false!); nr. 32 (Chișinău-10) – D. Chirtoacă (PL) și M. Popșoi (ACUM) se vor bate înde ei pentru a o aduce în parlament pe PDM-sta N. Costiuc; nr. 33 (Chișinău-11) – A. Năstase (ACUM), care va trebui să se lupte cu clona A. Nastas și doi eurounioniști C. Vieru și B. Volosatîi, totul făcut pentru a-l aduce pe controversatul analfabet PDM-ist C. Țuțu. La ce s-au gândit ultimii doi când și-au înaintat candidaturile; nr. 35 (Căușeni) – A. Gămurari (ACUM) care se va bate cu încă trei euronioniști (Z. Bolboceanu (PPDA), N. Ermurache (PL) și I. Calmâc (PNL); nr. 38 (Hâncești) – Gr. Cobzac (ACUM) se va bate cu alți doi eurounioniști (S. Ioniță (PNL) și M. Șura (PL) pentru a-l aduce pe PDM-stul A. Botnari; nr. 39 (Sărata Galbenă) – Ch. Moțpan (ACUM) și S. Roșca (PL); nr. 40 (Cimișlia) – D. Manole (ACUM) se va bate cu unionistul primar (prima autoritate municipală semnatară a Declarației de Unire cu România) Gh. Răileanu, asigurându-i loc în parlament veșnicului parlamentar D. Diacov; nr. 42 (Cantemir) – C. Boeștean (ACUM) se va bate cu E. Damașcan (PL) și maestrul N. Botgros (independent) pentru a-i asigura șanse reale socialistului V. Țurcan; nr. 43 (Cahul) – S. Tutovan (ACUM) cu Șt. Secăreanu (PL) și independentul I. Groza se vor bate între ei pentru victoria socialistului Osadcenco; nr. 47 (Camenca, Râbnița, Dubăsari) – stimata profesoară E. Cercavschi (ACUM) se va bate cu A. Mocreac (PNL); nr. 48 (Slobozia, Tiraspol, Tighina) – I. Iovcev (ACUM) cu mai mulți independenți. Cu totul alogică este îmbulzeala pe circumscripția nr. 50 (Vest), unde sunt tocmai 14 candidați, dintre care vreo 10 eurounioniști. M. Sandu (ACUM) se va lupta cu eurounioniștii Gh. Furdui (PNL), V. Calmațui (PL) N. Iațco (PVE) și cu alți 6 eurounioniști independenți! Aceeași situație este și pe circumscripția nr. 51 (SUA, Canada), în total 14 candidați, unde D. Alaiba (ACUM) se va lupta cu vreo 8 eurounioniști independenți.

Ce e cu această debandadă care nu se explică nici printr-o logică? Se pare că candidații de pe dreapta-centru dreapta nu cunosc defel proverbul românesc „Când doi se bat al treilea câștigă”. Dar când se bat între ei cinci? O prestanță sub orice nivel a avut la una din televiziuni D. Chirtoacă. Cu câtă satisfacție prezenta el plicurile cu compromat (tocmai așa făcea în vară și candidata PNL A. Can și unde a ajuns cu cele 0,17% luate?) pentru Plahotniuc, Dodon, Șor și al Țopilor. E la mintea cucoșului că atunci când ești slab nu te bați cu toată lumea fiindcă nu ai nicio șansa de succes. Trebuie să te bați cu fiecare în parte, asigurându-ți aliați. Ceea ce face D. Chirtoacă este o pură răzbunare a lui pe ACUM pentru „eșecul” aderării la bloc, dar pătimim noi toți. Vina pentru acest eșec este în mare parte a lui D. Chirtoacă. Dacă ar fi fost ales președinte al PL măcar în septembrie și dacă lăsa capul în jos și aduna toate așchiile liberale plecate din cauza unchiului său M. Ghimpu avea suficient timp și argumente pentru a discuta condiții optime de aderare la blocul ACUM. Ce a făcut D. Chirtoacă după divorțul de ACUM? A pus mai în toate circumscripțiile câte un candidat propriu alături de cel al ACUM.

E slut de tot în această așchie de țară care numai stat nu poate fi numit. Nu e greu de imaginat ce tablou vom avea după 24 februarie, dacă nu se va schimba nimic în tărtăcuțele celor cu putere de decizie de pe dreapta-centru dreapta. Vom avea tabloul din a. 2001, când comuniștii au luat majoritatea absolută. O analiză sumară arată că în situația de astăzi pe circumscripții PSRM are șanse să ia 15 mandate, PDM – apr. 14 și Șor – 2. Astfel de astă dată această majoritate absolută o poate forma trinomul Plahotniuc+Dodon+Șor. Dar deoarece filozofia vieții ne spune că lumânarea speranței trebuie să se stingă ultima în acest sens mai există niște șanse. Măcar pe unele circumscripții mai este posibil de a face unele modificări și atunci avem anumite șanse de a câștiga circumscripția. Părerea mea (poate e subiectivă dar fără nici un interes ascuns (doar interesul național!)) că mai pot fi făcute unele modificări: pe circumscripția 32 (Chișinău-12) ar putea să rămână drept unic candidat de pe dreapta-centru dreapta D. Chirtoacă (PL) care, în pofida a tot ce s-a întâmplat cu el în ultimul timp are șanse de a câștiga; nr. 33 (Chișinău-11) drept unic candidat al centru-dreptei trebuie să rămână A. Năstase (ACUM); nr. 50 (Vest) trebuie să rămână drept unic candidat dna Maia Sandu (ACUM); nr. 12 (Sângerei) -dl O. Nantoi (ACUM); nr. 14 (Telenești) ar trebui acordată susținere totală dnei Maria Ciobanu; nr. 15 (Călărași) – lui Igor Munteanu (ACUM); nr. 18 – lui V. Munteanu (ACUM); nr. 26 (Chișinău-4) – tânărului V. Bilețchi (PL); nr. 36 (Căușeni) – A. Gămurari (ACUM); nr. 38 (Hâncești Nord) – Gr. Cobzac; nr. 40 (Cimișlia) – indiscutabil trebuie să rămână unic candidat Gh. Răileanu. Și circumscripțiile Cantemir și Cahul ar putea fi câștigate dacă candidații eurounioniști ar găsi o soluție de unificare a forțelor. Trebuie să gândim cu capul nu cu inima. Oricum după alegeri, în cazul că vor trece în parlament, eurounioniștii vor trebui să facă alianță cu ACUM.

Dacă nu se vor face măcar acești ultimi pași cei vinovați de eșec vor trebui să fie puși la stâlpul infamiei după alegeri.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

3 februarie 2019

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Hrană pentru suflet, ianuarie 2019

La mulți ani!

          Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm  lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât și ale celor dragi.

         Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs.  O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

        Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

       Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

       Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

      Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

               În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

               Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

 

  1. Cărți recent apărute:                 

  1. Amintiri despre Titani(Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu), ediție  îngrijită de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, Bârda, 2017, 313 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 20 lei.

              Sunt amintiri culese de-a lungul a peste zece ani de la diferite personalități din țară și străinătate referitoare la Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu. Dintre semnatarii amintirilor cuprinse în volum cităm: Vasile ANDRU, Nicolae  Dabija, Stelian GOMBOȘ, Vasile MALANEŢCHI, Vasile MIRON,  Andrei ȚURCANU, Grigorie BĂBUȘ,  Nicolae BUD,  Gheorghe CALOTĂ,  Cornel COSTEA, Gheorghe DEACONU, Claudia DRĂGAN, Ștefan DUMITRESCU, Adina FACINA, Dumitru ICHIM, Emil ISTOCESCU, Ioan Șt. LAZĂR,  Gheorghe PANZA, Eugen PETRESCU, Ioana REVNIC,  Dorin-Cătălin SAS, Doina DRĂGUȚ, Gabi GABOR, Constantin MĂNESCU, Cristian MURARU, subsemnatul și mulți alții.  Sunt pagini de suflet, care vin să contureze încă o dată imaginea celor trei ierarhi.

               Într-o vreme în care Biserica și slujitorii ei, – foști și actuali -, sunt denigrați în mod sistematic, punându-li-se în seamă învinuiri grave, mai mult sau mai puțin fanteziste, în intenția diabolică de a submina unul din stâlpii de susținere ai edificiului național românesc, dăm la lumina tiparului această carte. Ea are și rolul de a demonstra contrariul celor afirmate de către detractori, pe lângă acela de a scoate la lumină încă o dată măreția unor personalități de prima mână ale Bisericii noastre.

  1. Unirea dintotdeauna, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2018, 120 pag., tipar offset, hârtie offet, copertă policromă, 10 lei;

Lucrarea reunește mai mule articole și studii  dedicate Marii Uniri de la 1918. Ele reușesc să ne contureze evoluția ideii de realizare a României Mari din cele mai îndepărtate timpuri până la finalizarea acestui proces măreț din istoria românilor. Sunt urmărite documentele de arhivă, mențiunile presei din epocă, dar și realități concrete din viața de zi cu zi a celor ce au trăit marele eveniment.  Iese în evidență cu prisosință rolul major al Bisericii Ortodoxe Române întru realizarea României Mari.

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 270 pag., 16 lei;

         Sunt cuprinse în carte o parte din amintirile autorului din copilărie, din școala primară, școala generală și seminarul teologic. Pentru fiecare dintre noi perioada copilăriei este cea mai frumoasă din viață, este raiul trecerii noastre prin lume, căruia îi purtăm nostalgia de-a lungul întregii vieți. Indiferent cât de tristă ar fi fost această perioadă, indiferent câte necazuri, lipsuri și suferințe am fi trăit, ea rămâne, totuși, plină de duioșie, de sinceritate, de curățenie sufletească. Atunci suntem cu adevărat apropiați de părinții noștri, iubim și suntem iubiți, suntem mai lipsiți de griji, de ambiții și patimi. Avem datoria să consemnăm astfel de fapte și trăiri, chiar dacă nu suntem de talia lui Creangă. Lucrarea de față vine să zugrăvească viața unui   copil de la țară în a doua jumătate a secolului trecut și, de ce nu, se constituie într-o adevărată frescă de epocă. Numeroase fotografii de familie din epoca respectivă însoțesc volumul.             

  1. I. Neacșu, Oastea pandurilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2017, 170 pag., 20 lei, tipar offset, gârtie offset, copertă policromă.

            Prof. Ioan Neacșu din Batoți(MH)(1889-1969), fost profesor la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, știe să strunească excelent cuvântul scris. Frazele sunt frumos rotunjite, mustind de informație; ideile se înșiruie cuminți, formând adevărate planuri citadine, cu bulevarde, străzi, intrări, cu parcuri și locuri de agrement, cum ar fi spus Nicolae Iorga. Cartea lui Ioan Neacșu se citește cu plăcere, curiozitatea stăpânind pe cititor de la un capăt la altul al său. Nu trebuie să fii istoric ca s-o lecturezi. Autorul știe să-i servească cititorului informațiile în mod gradat, fără a-l copleși, fără a-l plictisi. Când termini această carte, exclami cu admirație și convingere: iată cum un istoric adevărat ne învață ce-i dragostea de neam, de țară, de marii eroi; iată cum un  intelectual de provincie reușește să intre în rândul istoricilor consacrați prin muncă cinstită și asiduă, prin competență și prin dragoste de adevăr. Și în cazul de față, Istoria se dovedește a fi o adevărată ,,învățătoare a vieții”, cum ar fi spus Herodot. Cititorii vor fi cei care vor aprecia mai bine valoarea cărții și a autorului și, dacă aprecierile vor fi pozitive, mulțumirea editorului va fi deplină. A fost admirabilă strădania Doamnei Înv. Eugenia Bordeiașu, fiica autorului, de a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste opera atât de valoroasă a tatălui său. Să tot ai așa copii! 

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda,  Folclor din Mehedinți, Bârda, Editura Cuget Românesc 2017, 261 pag., 20 lei, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă.

          Am adunat, de la tinerețe până azi, ori de câte ori am avut prilejul, aceste nestemate ale sufletului românesc. În ele am găsit bucurie, durere, dragoste, mângâiere și speranță. Am cules folclor de la oameni școliți, dar și de la neștiutori de carte. Piesele cele mai pline de sens și frumusețe au fost cele culese de la oamenii simpli, neinfluențați de lecturi, dar și de la oamenii greu încercați în viață. Cântecul le-a fost acestora ca un înger păzitor, însoțitor cotidian la bine și la rău. Cu cântecul în suflet și pe buze, greul n-a mai fost atât de greu, durerea n-a mai fost atât de mare, bucuria a fost trăită cu mai multă intensitate. Cântecul a făcut legătura între oameni și între generații, a vorbit despre vremuri de vitejie și de mărire ale neamului, a proslăvit eroi, a descris în limbajul său dragostea, dorul, jalea, nădejdea de mai bine. Dacă Dumnezeu n-ar fi dat oamenilor și  muzica alături de hrană, de apă și de aer, de dragoste, de credință și speranță, lumea ar fi fost mult mai săracă, mai puțină, mai tristă, mai îndobitocită.

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Stat și Biserică în Banat(1780-1886) în lumina unei arhive inedite, Craiova, Editura Sitech, 2017, 510 pag., 40 lei, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă.

            Lucrarea, la origine, a fost teză de doctorat. Ea valorifică, sub aspect istoric, juridic și canonic, bogata arhivă inedită a fostei Protoierii a Mehadiei din perioada menționată. Peste 1100 documente de epocă sunt descifrate și analizate cu minuțiozitate. Lucrarea se adresează oamenilor de cultură din Banat, dar și din țară. Limba accesibilă și informațiile deosebit de captivante o face interesantă și  pentru omul de rând, iubitor de Țară și de Neam.  Se conturează o frescă a societății bănățene dintr-un veac frământat, în care elementul românesc evoluează spectaculos, în ciuda opreliștilor de tot felul, – în primul rând legislative -, ce i se pun la tot pasul. Cartea în sine se constituie ca o cronică a luptei pentru supraviețuire și afirmare a poporului român. Publicarea acestei lucrări a fost o necesitate și în plan personal pentru autor. Constatăm cu tristețe că-n aproape trei decenii s-a compromis una dintre cele mai nobile și respectabile trepte ale învățământului românesc: doctoratul. Indivizi de toate rasele și culorile sunt demascați de mass-media că și-au copiat tezele de doctorat, că au furat ca-n codru. Ai uneori impresia că plagiatul a ajuns chiar un adevărat sport de performanță la români! Și, culmea, ciordeii și pațachinele prinse cu cioara vopsită, drept pedeapsă, rămân pe funcții, ori sunt avansați! Am realizat teza de doctorat din dragoste pentru Neamul meu și Biserica Ortodoxă. Sunt conștient că putea fi mult mai bună, dar atât am putut eu să fac, locuind într-un cătun, departe de centrele universitare, de biblioteci și arhive de renume. Am simțit nevoia s-o dau publicității, pentru că unii cunoscuți și prieteni mă priveau cu ironie, parcă ar fi vrut să-mi zică: ,,Nu cumva și tu ai făcut ca ăia?” Poate în felul acesta vor vedea că este vorba de o muncă cinstită, pusă în slujba culturii și istoriei românești. Cât privește avantajele, pot spune doar atât: îmi slujeam enoriașii, lucram și scriam, îmi păzeam caprele, făceam cele ce erau necesare în același mod, atât înainte, cât și după obținerea titlului de ,,doctor magna cum laude”.

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;

            Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericești, politice, militare și administrative din Vârșeț, Karloviț, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timișoara, cât și un manuscris bănățean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din București. Primul volum din această serie a apărut în 2003 și în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în  2010 și în el erau analizate aspectele juridice(drept internațional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât și cele de drept canonic. Documentele în discuție prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viața românilor bănățeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoționante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluția franceză, revoluția de la 1848, numeroasele războaie austro-turcești, austro-franceze, epidemiile de ciumă și de holeră, care au decimat populația Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială și spirituală a românilor, relațiile lor cu autoritățile politice, militare și bisericești, cu celelalte naționalități conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renașterea conștiinței naționale, de lupta românilor pentru  afirmare politică, bisericească, culturală și socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăților editoriale ale vremii, apariția și răspândirea publicațiilor românești din Banat și Transilvania, care și-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariția și dezvoltarea școlilor, asitenței medicale și multe altele.

                  Astăzi, când apar tot mai puține volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spațiul cultural românesc și sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toți iubitorii de cultură ți de istorie românească.

                   În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la prețurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea   aprox. 40 lei. Așadar, primim înscrieri și la acelea.

  1. Prof. C. Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 160 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  16 lei.

Constantin Negreanu a inițiat o adevărată școală de paremiologie în Mehedinți. El însuși și-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele românești, a editat câțiva ani o revistă de paremiologie, a organizat și condus patru simpozioane naționale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe românești, a publicat numeroase articole și studii în țară și străinătate despre proverbele românești și era pe punctul de a obține aprobările necesare pentru a înființa la Tr. Severin o secție a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morții l-a smuls dintre noi și proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. în această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn în acest sens.

  1. D. Bălașa, Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 342 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 25 lei.

             Părintele Bălașa scrie cu convingerea că dacii n-au pierit, ci, dimpotrivă, s-au dezvoltat de-a lungul istoriei ca un popor măreț, cu  notabile realizări în toate domeniile de activitate. Își susține tezele cu nenumărate dovezi documentare, arheologice, lingvistice, etnologice. Poate unele dintre ideile sale vor fi contestate de anumiți cercetători, dar, cu siguranță, de multe va trebui să se țină seamă în istoriografia românească viitoare. Bătrânul istoric nu se sfiește să răstoarne statui, să atace teze care păreau de neclintit până de curând și să ne dea un exemplu grăitor de ceea ce înseamnă a fi istoric și patriot. Când citești cărțile Părintelui Bălașa, -tu însuți fiind român-, te simți mai puternic, mai mândru, mai optimist, mai încrezător în viitorul nației tale, cu mai multă speranță în propriul tău viitor. Bătrânul istoric se dovedește a fi, cu prisosință, un bătrân al nației sale, un învățător, un dascăl. Scoate la lumină acele momente înălțătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale Europei, ce-au reușit să-și cucerească demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate șansele să redevenim noi înșine; aduce în discuție situațiile critice ale istoriei noastre, poticnirile și insuccesele, felul cum am știut și am reușit să le depășim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că ,,românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”.  Nu mai este posibilă realizarea Daciei Mari ca entitate juridică, element de drept internațional, fiindcă contextul politic nu mai permite un asemenea fapt istoric. Totuși, în contextul europenizării și globalizării, daco-românii au datoria sfântă să întărească legăturile lor cu frații de aceeași origine de dincolo de fruntariile politice, să-i ajute să-și păstreze limba, credința, muzica, dansul și tradițiile, într-un cuvânt, să-i ajute să-și păstreze specificitatea etnică, lingvistică și spirituală. În sensul acesta, istoricul ne asigură că putem realiza Dacia Mare. O Dacia Mare în conștiințele noastre, în concertul spiritual de valori al lumii. Cărțile Părintelui Dumitru Bălașa nu se adresează numai istoricilor, cercetătorilor, specialiștilor, ci sunt scrise într-o limbă ușor accesibilă tuturor iubitorilor de istorie românească, de limbă și de țară românească. Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercați pe plan intern sub toate aspectele și atât de discreditați pe plan extern, când sunt tratați de multe ori ca niște rude sărace și înapoiate ale europenilor, Părintele Bălașa ne aduce destule argumente, care ne fac să înțelegem că acestea sunt încercări și crize de moment și că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene  și nu vor fi distruse, așa cum speră vrăjmașii lui. Părintele Dumitru Bălașa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creștin, de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi tipărite și retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conștiința acestora și datorită cărților Părintelui Bălașa. Cărțile Părintelui Bălaşa sunt  un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi înstrăinarea devine  crezul unor întregi generaţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să exclami: ,,Într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

  1. Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut, Bârda, 2015, 150 pag., 6 lei;

          Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de școală, tovarăși în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de față cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuși se aștepta să fie prins și executat. Este un text scris ,,cu limbă de moarte”, pentru a se ști de către urmași lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat ,,la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaș al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial  și văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoțită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda.   Ne facem o datorie de conștiință din publicarea acestui manuscris și sperăm că el va intra în circuitul științific și-n atenția istoricilor și a marelui public.   

  1. Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, Bârda,  Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;

                  Lucrarea este rodul unor căutări desfășurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori și mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toți cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunțul în multe reviste și ziare și rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici  amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foști studenți, secretari, prieteni, apropiați ai săi din țară și din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraș, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmbovița, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuș, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela  Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Vețeleanu, D. Bălașa, I. C. Chițimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe  Hrușcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comișel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Șinca, Haralambie Teodoru,  Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistrița,George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi  Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală și mulți alții.         Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!

  1. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 16 lei.

                 Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Mare”. Părintele Dumitru Bălaşa socoteşte că realizarea acestui ideal a constituit un adevărat fir roşu al întregii istorii româneşti bimilenare şi în sprijinul acestei teze aduce argumente documentare mai mult decât convingătoare. Părintele Dumitru Bălaşa se dovedeşte a fi, – şi în cazul de faţă –, ca preot şi istoric, un adevărat bătrân al naţiei sale. Repune în discuţie fapte şi evenimente istorice, documentează fiecare afirmaţie, ne prezintă lucruri, pe care le credeam arhicunoscute, ori altele mai puţin cunoscute şi ne face să cădem pe gânduri. Ne dă sfaturi cu discreţie, dar mai degrabă ne ajută să ajungem la concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la cumpătare, prudenţă şi obiectivitate. Papalitatea pentru el este elementul cheie, care a condus din umbră multe dintre evenimentele ce au adus atâta suferinţă strămoşilor şi moşilor noştri, care au provocat ură şi războaie între popoare. Neamurile au fost adevăraţi pioni de şah, pe care papa i-a folosit ca să-şi atingă scopurile, să-şi întindă stăpânirea. Dacă astăzi atâţia consideră legăturile ce se ţes vizibil între lumea ortodoxă şi cea catolică drept o binecuvântare, un dar al papalităţii, părintele Bălaşa ne îndeamnă la prudenţă şi la multă, multă atenţie. Calul troian prezintă multe surprize şi de aceea e bine să fim suficient de maturi în abordarea evenimentelor. Istoria stă mărturie în acest sens. Cine are urechi de auzit să audă! Aceştia ar trebui să fie cititorii de toate categoriile, diplomaţii, dar mai ales cei ce-şi iubesc cu adevărat ţara. Cartea părintelui Bălaşa este un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce o citeşti, nu poţi decât să exclami: „într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

  1. Pr. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  20 lei.

           Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu  convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

  1. Pr. Stelian Zoican, Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Oameni. Fapte. Întâmplări, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2015, 224 pag., 16 lei, tipar offset, hartie offset, copertă policromă, plastifiată.

            Am adunat pe filele acestei cărți o mulțime de amintiri, de fapte și întâmplări petrecute în satele de la poalele Munților Mehedințiului de la începutul veacului al XIX-lea, până într-a doua parte a celui următor. Ele se constituie ca un document memorialistic, care încearcă să reînvie niște epoci demult apuse, să contureze mai ales portrete spirituale, momente din viața multora care au trecut pe tărâmul dorului, sau ale celor care continuă să urce sub crucea vieții. După ce le citești, nu poți decât să spui, șoptit, cu glas de rugăciune: ,,Doamne, cât de frumoasă este viața! Îți mulțumesc pentru fiecare clipă pe care mi-o dăruiești!”

  1. Pr. Gh. Paschia, Călăuză patristică, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2018, 314 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 30 lei.

            Fiecare părinte dă copiilor săi cele mai bune sfaturi pentru viață, cu toată sinceritatea, dragostea și dăruirea. Le împărtășește propriile sale cunoștințe, observații, gânduri, experiențe, cu dorința cea mai fierbinte ca acestea să-i fie ca o zestre pentru viață. Din acest tezaur  izvorât din  propria ,,școală  a vieții”, pe care îl împărtășesc părinții copiilor, aceștia  se vor  alimenta de câte ori vor fi la cumpănă, la strâmtoare, la răscruci ale vieții. Cele mai multe dintre sfaturile părinților trupești sunt hrană și călăuză privind realizarea copiilor în lumea aceasta: cum să câștige avere, putere, cum să-și facă viața mai plăcută și mai suportabilă. Din păcate, puține sunt cele care privesc pregătirea lor pentru a câștiga împărăția lui Dumnezeu și fericirea în lumea de dincolo. Sfinții Părinți vin să completeze această merinde a sufletului nostru, oferindu-ne cele mai potrivite sfaturi și îndemnuri privind călătoria noastră prin lumea aceasta către Dumnezeu. Alăturându-le pe acestea celor cuprinse în Sfânta Scriptură și ghidându-ne viața după ele, putem să ne numim cu adevărat copiii lui Dumnezeu. Cartea de față încearcă să ne ajute în acest sens!

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX, 2018, 641 pag., 40 lei, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă.

În lucrare sun cuprinse numerele 320-360 din ,,Scrisoare pastorală”, publicația Parohiei Malovăț. O primă parte din articolele cuprinse în carte conţin, cum era şi firesc, teme religios-morale, menite să contribuie la întărirea credinţei enoriaşilor noştri, respectiv a cititorilor, la repunerea în viaţă a virtuţilor morale, la familiarizarea cu valorile învăţăturii şi vieţii noastre creştine. O altă parte a materialelor cuprinse în cele ce urmează abordează cele mai ,,fierbinţi” probleme ale actualităţii cu implicaţii religios-morale din parohie, din ţară, dar chiar şi din lume. Sunt puse în discuţie fapte, întâmplări şi probleme, care sunt uneori capăt de afiş în rândul ştirilor zilei, sunt analizate, sunt scoase în evidenţă aspectele pozitive, demne de urmat şi aspectele negative, menite să trezească cititorilor noştri repulsie şi să-i determine să nu repete astfel de fapte.  O altă categorie de materiale priveşte viaţa parohiei. E vorba de tot felul de evenimente, de activitate pastoral-misionară, culturală, administrativă şi gospodărească. Prin materialele de acest fel, publicaţia noastră şi, în cazul de faţă, cartea, devine o adevărată cronică a unei parohii, a unei localităţi, dar şi un adevărat manual de Pastorală, în care, cu obiectivitate  şi transparenţă, se scot în evidenţă ,,secretele”  care au contribuit la realizarea unei parohii prospere  în lumea de azi atât de debusolată şi secularizată.

  1. Pr. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2017, 567 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 40 lei.

 Domnul Prof. Univ. Dr. Wolfgang Mieder este considerat  cel mai competent paremiolog din lume, datorită studiilor sale și prestigioasei reviste internaționale de paremiologie ,,Proverbium”, pe care o editează.  De mai bine de trei decenii, între noi s-a legat o adevărată prietenie, reprezentată prin numeroase scrisori, schimburi de cărți și colaborări la ,,Proverbium”.  Domnul Prof. Univ. Dr. Wolfgang Mieder  a luat act cu mult interes de strădaniile subsemnatului de a realiza Dicționarul proverbelor religioase românești, iar când a răsfoit primul volum, a exclamat că ,,nu cunoaște un alt popor, care să aibă o zestre paremiologică cu profil religios atât de bogată.  Numai un popor cu existență milenară putea să creeze un asemenea tezaur.”  Iată un adevăr incontestabil. Aducem drept argument și prezentul volum.

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol. VIII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 624 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, format A5, 40 lei;

Volumul cuprinde numerele 280-320 din ,,Scrisoare pastorală”, publicația bilunară a parohiei Malovăț. Dacă a fost de folos sau nu, Dumneavoastră, cititorii, puteți aprecia. Personal, regret că nu am putut s-o  fac mai bună, mai de folos sufletesc. Cu siguranță, că ar fi trebuit mult mai mult material religios. Am ținut seamă de preferințele celor mulți și am căutat s-o fac cât mai accesibilă și cât mai plăcută, pentru a atrage cititorii. Am fugit de limbajul de lemn, specific atâtor publicații de acest gen; am introdus rubrici de larg interes, cum ar fi cele legate de aspectele sociale, culturale, de folclor, de istorie, pagini memorialistice, numeroase știri legate de viața parohiei și de activitatea preotului. Am publicat pagini de zidire sufletească, de întărire în credință, materiale în care am luat atitudine față de prozelitismul sectar. Am analizat, pe cât ne-a stat în putință, numeroase aspecte sociale, politice și religioase din țară și din străinătate, trecându-le prin filtrul de gândire al omului de la țară, nepoluat de ideologii politice și de partid. Am avut mereu în centrul atenției interesele țării, ale Bisericii, ale neamului românesc, ale comunității locale. Am valorificat, pe cât ne-a stat în putință, comoara folclorului mehedințean, scoțând la lumină, pentru prima dată, culegeri pe care le-am făcut pe teren în urmă cu peste 40 de ani. Prin paginile memorialistice am conturat adevărate fresce de epocă, am readus în actualitate oameni, fapte, întâmplări de altădată, zugrăvind astfel personalitatea oamenilor din aceste părți, concepția lor despre lume și viață, contextul politico-social prin care au trecut, greutățile, necazurile și bucuriile lor. Multe dintre materialele publicate în ,,Scrisoare pastorală” au alcătuit cărți tematice. ,,Scrisoarea pastorală” rămâne o mărturie, că Biserica are și azi un rol important în peisajul religios, cultural și social al satului românesc în special și al societății în general, că se poate realiza ceva chiar și la nivelul unui sat, dacă vrea Dumnezeu și oamenii depun un pic de strădanie. Regretăm că nu am putut să-i oferim o altă haină, un aspect de revistă propriu-zisă, dar aceasta a fost formula cea mai potrivită și mai ieftină pentru ca să rezistăm.

 

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 630 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 45 lei;

Ideea realizării unei asemenea lucrări o port de mulți ani în suflet, ca pe o povară scumpă. După 1989, am început publicarea unui serial de articole menite să explice și să comenteze proverbe și expresii românești cu conținut religios. Articolele s-au bucurat de un ecou foarte favorabil din partea presei și a publicului cititor. Asta m-a încurajat și am continuat cercetările în această direcție, ceea ce a făcut ca să public asemenea materiale și în niște volume speciale. Descopeream în acele crâmpeie de gândire profunzimi nebănuite, care dovedeau nu numai cunoașterea învățăturii creștine, ci și puterea de creație, de sinteză și de exprimare a autorului anonim. Două mii de ani de creștinism pe pământul românesc își spuneau cuvântul cu prisosință și în această specie folclorică: proverbul. Alături de alte specii folclorice, precum colindele și legendele, alături de complexul de tradiții și obiceiuri religioase, care încununează curgerea anului sau a vieții omenești, proverbele religioase formează o bază documentară solidă pentru alcătuirea unei etnoteologii românești. Câteva studii pertinente în acest sens s-au realizat, dar e prea puțin față de volumul imens de material existent.

La realizarea volumelor de față, am avut în vedere câteva teme mari, pe care le-am ilustrat cât am putut mai bine cu material corespunzător, astfel: I. Proverbe și expresii cu caracter dogmatic: cele privitoare la Dumnezeu(creator, conducător, mântuitor și judecător), creația lumii, om(trup, suflet, mântuire), Maica Domnului, biserică, cruce, sfinți, icoane, Sfintele Taine, viață, moarte, judecată, rai, iad, diavol etc.; II. Proverbe și expresii cu caracter moral: cele privitoare la virtuți(credință, nădejde, dragoste, curaj, dreptate, cumpătare, înțelepciune etc.), păcate și vicii (alcoolism, hoție, crimă, corupție, mită, desfrâu, dușmănie, invidie etc.); III. Proverbe și expresii cu caracter canonic: cele privitoare la comportamentul episcopului, preotului, călugărului, la Sfintele Taine(în special căsătoria, familia) etc.; IV. Proverbe și expresii religioase cu caracter liturgic: cele privitoare la sărbători, slujbe, materiale și obiecte liturgice, la comportamentul credinciosului    în biserică, la Sfintele Taine etc.; V. Proverbe și expresii religioase necreștine: cele privitoare la soartă, superstiții de tot felul, farmece, descântece, personaje mitologice ș.a.,  socotind că acestea, în mare parte, sunt reminiscențe ale unor vechi religii precreștine din spațiul românesc sau ale unor religii ale altor popoare cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului.  Am însoțit o bună parte din aceste proverbe de note de subsol, în care am făcut comentariile și precizările ce le-am socotit necesare pentru înțelegerea mai bună a unităților paremiologice citate. Sperăm că într-un timp foarte scurt vor vedea lumina tiparului și celelalte volume. Realizarea acestor volume constituie un pas important spre realizarea unor studii mai profunde de etnoteologie românească, bazată și pe proverbe. Aceasta este o necesitate, fiindcă teologii, în special, când au abordat teme de acest gen s-au bazat mai ales pe genul liric, respectiv pe colinde.

Lucrarea noastră era necesară în peisajul cultural românesc actual, pentru a dovedi, încă o dată, dacă mai era cazul, câteva adevăruri fundamentale: 1. Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian; 2. Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice; 3. Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză  sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie; 4. Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna; 5. Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile în acest sens.

Sperăm că lucrarea noastră să fie de un real folos cercetătorilor și cititorilor.

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, vol, VII, Bârda, Editura  Cuget Românesc, 2015, 674 pag., tipar offset, hârtie offset, copertă policoloră, plastifiată, 40 lei.

   Volumul acesta cuprinde ,,scrisorile” nr. 141-180, apărute în perioada 1 nov 2011-30 iun. 2014. Este o perioadă destul de agitată în viața lumii, a țării, a parohiei, dar și a preotului-autor al ,,scrisorilor”. Această stare tensionată se poate surprinde în mai multe materiale publicate. ,,Scrisorile” devin astfel nu numai oglindă a problemelor mari cu care se confruntă omenirea sau țara, ci și problemele locale și chiar personale. Am inclus materiale menite să îndemne la viață creștinească; am criticat de multe ori prostia, aroganța, nedreptatea, păcatul de tot felul. Nu ne-a fost străină gluma, ironia, știind că aceasta este foarte gustată și are un mare rol educativ. Am mijlocit la cunoașterea și ajutorarea  oamenilor de aici și de departe. Prin ,,Scrisoare pastorală” am reușit să creăm o atmosferă familială, o relație de adevărată prietenie între preot și credincioșii lui din parohie și nu numai. Preotul nu a mai fost străin de enoriașii lui. Tocmai datorită sincerității și francheții cu care a spus lucrurilor pe nume, oamenii au simțit că este unul de-al lor, că nu este un privilegiat al sorții. Prin ,,Scrisoare pastorală” fii de departe ai parohiei noastre s-au simțit mai aproape de casă, de cei dragi ai lor.

  1. Viețile Sfinților, vol. V, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2014, 432 pag., 25 lei;     

            Acest volum conține viețile sfinților sărbătoriți în lunile noiembrie și decembrie.   Nu putem vorbi de sfinții dintr-o anumită perioadă a istoriei creștine, ci de o epocă foarte extinsă, dacă este să ne gândim că cei dintâi sfinți căzuți pentru Hristos și credința creștină au fost chiar dintre Sfinții Apostoli și ucenicii lor, iar ultimii menționați în prezentul volum au trăit în secolul al XIX-lea. Nu putem vorbi nici de sfinți dintr-o anumită parte a lumii. Unii dintre ei au trăit în Imperiul Roman și au suportat persecuțiile greu de înțeles pentru omul zilelor noastre, alții în Imperiul Bizantin și au luptat pentru apărarea valorilor majore ale învățăturii creștine, prin sinoadele ecumenice, prin scrierile lor, prin predica lor, dar mai ales prin însăși jertfa vieții lor. Alții au trăit în Europa Occidentală, alții în Rusia țaristă sau în Principatele Române.  Viețile Sfinților nu sunt povești, ci fapte de viață, scrise cel mai adesea cu sânge și lacrimi, dar și cu speranță nestrămutată. Cu ani în urmă, răsfoiam la Biblioteca Academiei din București câteva din cele peste 40 de volume din Vitae Sanctorum(Viețile Sfinților), care cuprindeau hotărârile judecătorești ale instanțelor romane privitoare la creștinii care  nu voiau să jertfească idolilor sau să mănânce din cele jertfite acestora, care nu voiau să ia parte la manifestările și sărbătorile dedicate împăratului, care era socotit zeu sau semizeu(sec. I-IV). Romanii nu ucideau pe creștini de dragul de a ucide, ci îi condamnau în urma unei judecăți oficiale, desfășurată după toate regulile procedurale, în conformitate cu legislația imperială în vigoare de la acea dată. Colecția menționată mai sus conținea, așadar, sentințele judecătorești, prin care erau condamnați la moarte pentru nerespectarea legilor imperiului. Volumul de față nu ne prezintă documente judecătorești, ci povestirea multora din acele procese. Vedem oameni simpli, oameni cu diferite ocupații, cu diferite pregătiri intelectuale, cu diferite poziții sociale, care manifestă credința și apartenența lor la Biserica lui Hristos cu un curaj impresionant. Nu se înfricoșează de judecată, de bătăi, de închisoare, de maltratări, de moarte. Mărturisesc credința lor și suportă cu un eroism cutremurător metodele sălbatice prin care li se storcea și ultima picătură de viață din trupul vlăguit și terciuit. Când pui astfel de oameni alături de unii dintre creștinii noștri de azi, care-și leapădă nepăsători credința și se duc la diferite secte pentru simplul motiv că acolo li se oferă o strachină de linte sau câțiva biscuiți, poți să realizezi cât de departe suntem de sfințenia celor de atunci! Întâlnim în acest volum creștini învățați, care-și dedică viața studiului Sfintei Scripturi și adâncirii învățăturilor ei. Luptă cu vorba și  cu condeiul  pentru apărarea învățăturilor fundamentale ale credinței creștine: Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfintele Taine, Sfintele Icoane și multe altele. Pentru curajul lor suferă alungări din funcții, confiscări de averi, exiluri, bătăi și chiar moartea. Aceștia sunt stâlpii teologiei creștine, pe care se sprijină Biserica de două mii de ani. Astfel de modele de credință și de viață oferim enoriașilor și cititorilor noștri, într-o vreme în care mass-media, pe toate canalele sale, oferă cu totul alte modele.  

 

  1. Viețile Sfinților, vol. IV, 608 pag., 40 lei;

               Vol. IV cuprinde viețile sfinților din lunile august, septembrie și octombrie. Este imposibil ca cititorul acestei cărți să nu trăiască adevărate clipe de înălţare sufletească şi întărire în credinţă. Sfântul prezentat în carte devine un contemporan al nostru, indiferent de epoca în care a trăit, indiferent de contextul în care a luptat pentru credinţă. Sfântul devine un exemplu demn de urmat, un îndemn şi un prieten care ne încurajează pe fiecare dintre noi să nu ne dăm bătuţi în lupta contra răului. Cel ce citeşte şi meditează asupra Viețile Sfinților încearcă să păşească şi el pe urmele sfinţilor. Le înţelege gândurile, faptele şi vorbele; înţelege idealurile sacre care i-au animat până la jertfa supremă pentru Domnul Hristos şi nu se mai dă atât de uşor bătut în strădania lui de mântuire. Sfinţii sunt semenii noştri, oameni ca şi noi, supuşi slăbiciunilor şi ispitelor vieţii, care au devenit adevăraţi campioni ai spiritului. Sfinţii s-au apropiat de Dumnezeu au devenit mai mult sau mai puţin asemenea Lui prin sfinţenia vieţii lor. Viețile Sfinților  ne dovedesc cu prisosinţă că noi cei ce suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu putem atinge nivelul superior al asemănării cu El. Dacă cititorii noştri vor experimenta o asemenea performanţă în urma lecturii acestor volume, strădania noastră va fi răsplătită cu prisosinţă.  

  1. Călăuză biblică,  426 pag., 30 lei;

    Cartea este o antologie de cugetări și sfaturi înțelepte selectate din Sfânta Scriptură, organizate pe teme și probleme, cu indici și note de subsol. Lucrarea nu este o concordanță biblică, ci ea se vrea chiar o călăuză în viața duhovnicească a cititorilor. Numeroase texte cuprinse în această lucrare sunt însoțite de comentarii, care ajută pe cititor în înțelegerea mai adâncă a sensurilor mesajului biblic. Cel care a selectate aceste texte, a făcut cuvenitele comentarii și explicații, prefața și indicii, a îngrijit ediția, este Pr. Al. Stănciulescu-Bârda.

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, 124 pag.,  8 lei.

            Cartea cuprinde un buchet de meditații, scrisori imaginare către diverse personalități ale culturii române (M. Eminescu, C. Brâncuși), povestiri culese din viață, unele comice, altele dramatice, pline de învățături moral-religioase pentru cititori. Autorul mărturisește: ,,Cuvântul mi-a fost cale către oameni şi către Dumnezeu. Prin el mi-am spus bucuriile şi necazurile, durerile şi speranţele; el mi-a fost lacrimă şi zâmbet, armă de apărare şi scară spre înălţimi; cu el am învăţat şi-am liturghisit, cu el am iubit, cu el am trăit; el mi-a fost început şi tot el îmi va fi sfârşit, iar când m-oi călători pe celălalt tărâm, el mă va pomeni de pe o cruce, dintr-o inimă, ori de pe fila unei cărţi. Prin el am fost mai mult decât o vieţuitoare pe pământ; el mi-a fost binecuvântare şi uneori blestem, el mi-a fost însuşi sensul de a fi. Dacă cea dintâi grijă a creştinului este de a se mântui, cea dintâi grijă a omului este de a se zidi şi a zidi prin cuvânt.”.

  1. Viețile Sfinților, vol. III,  730 pag., 35 lei;

 Vol. III cuprinde  viețile sfinților din lunile mai, iunie și iulie. Antologia oferă modele de viață creștină, de creștini adevărați, de oameni care au trăit în spiritul învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos. Sfinții nu sunt extratereștrii, ci au fost oameni ca fiecare dintre noi, din diferite medii sociale, cu diferite pregătiri intelectuale, cu probleme personale, care au trăit într-un context social mai favorabil sau mai defavorabil decât al nostru. Urmărim pagină de pagină, la fiecare personaj în parte, cum a reușit să lupte cu ispitele și cu păcatele și cum le-a biruit; cum s-a desăvârșit în practicarea virtuților creștine, ajungând adevărați campioni ai credinței și trăirii creștine. Se știe doar că sfinții sunt prietenii și apropiații lui Dumnezeu, omenii care au trăit deplin convinși de adevărul credinței lor, l-au apărat cu prețul vieții dacă a fost cazul, și-au sacrificat bunuri materiale și bucurii pământești, pentru ca să placă lui Dumnezeu.  Lucrarea oferă crâmpeie de gândire profund creștină a acestor corifei sau ale altor semeni ai lor, pentru a le înțelege mai bine concepția lor de viață, de conduită moral-religioasă. Numai niște oameni convinși până în măduva oaselor de adevărul învățăturilor Mântuitorului puteau fi în stare să lupte până la sacrificiu pentru apărarea lor, pentru a nu renunța la ele. Majoritatea sfinților din aceste volume au trăit în primele trei veacuri creștine, veacuri foarte frământate sub aspect politic, social, filozofic și religios, veacuri în care au avut loc zece persecuții crunte împotriva creștinilor, când a curs mult sânge nevinovat, când au căzut mii de oameni învinovățiți că sunt creștini. Astfel de cugetări i-au întărit, le-au alungat teama, le-au întărit speranța. Continue reading „Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Hrană pentru suflet, ianuarie 2019” →

Magdalena ALBU: Data corectă a decesului interpretei Hariclea Darclée este 10 ianuarie 1939

ANUNȚ IMPORTANT ÎN CEEA CE PRIVEȘTE O MODIFICARE NECESARĂ CE TREBUIE EFECTUATĂ ÎN CADRUL ENCICLOPEDIILOR, DICȚIONARELOR ȘI CĂRȚILOR DE SPECIALITATE DIN DOMENIUL MUZICAL, BIOGRAFIILOR DEJA REDACTATE PÂNĂ ÎN MOMENTUL DE FAȚĂ, ARTICOLELOR, BLOGURILOR ETC. DIN ȚARĂ ȘI DIN STRĂINĂTATE!…

Zilele acestea am efectuat, în nume personal, o activitate de cercetare, având drept TEMĂ un subiect controversat în ultimele opt decenii de la trecerea la Domnul a marii soprane HARICLEA DARCLÉE, anume, DATA OFICIALĂ A DECESULUI INTERPRETEI.

Întrucât există, la ora actuală, două date folosite în cadrul enciclopediilor, cărților, articolelor, blogurilor etc. internaționale și autohtone, din respectul deosebit, ce trebuie să ne anime sufletele și conștiința, față de cea mai mare Valoare a artei lirice din toată istoria muzicii universale de până acum, am abordat o linie de cercetare directă, cu instrumente concrete, palpabile, izvoarele cu pricina fiind reprezentate de o parte dintre cotidianele lunii ianuarie a anului 1939, unde a fost reflectat, pe larg, tristul eveniment.

Prin urmare, periodicele românești vechi analizate în raport cu subiectul anterior menționat sunt ziarele ”Timpul” și ”România”, din perioada ianuarie 1939. Din examinarea detaliată a tuturor articolelor și necroloagelor apărute în cotidianele respective, s-a putut stabili, în mod corect, data oficială a decesului artistei HARICLEA DARCLÉE.

Baza fundamentală, din întreg materialul cercetat, pentru lămurirea acestui reper biografic fix din destinul interpretei a constat  în anunțul mortuar făcut de însuși fiul acesteia – compozitorul IOAN HARTULARI DARCLÉE, în ziarul ”România”, condus de scriitorul CEZAR PETRESCU, din data de 13 ianuarie 1939, anunț care conține următorul text:

Ӡ

Ioan Hartulari Darclée-fiul și familiile înrudite au durerea de a face cunoscută prietenilor și admiratorilor încetarea din viață a iubitei lor

Hariclia Darclée

(Haricly)

decedată în ziua de 10 ianuarie după o lungă și grea suferință.

Înhumarea va avea loc la cimitirul Bellu astăzi Joi 12 ianuarie orele 3 p.m.

Aceasta ține loc de orișice înștiințare.”

Prin urmare, eroarea asupra datei oficiale a morții sopranei HARICLEA DARCLÉE înregistrată în atâtea enciclopedii, articole, cărți etc. din țară și străinătate rezultă din confuzia, care s-a instaurat între data decesului său (10 ianuarie 1939) și data înhumării (12 ianuarie 1939). Prin urmare, pentru posteritate, DATA CORECTĂ, OFICIALĂ, A TRECERII LA CELE SFINTE A MARII ARTISTE HARICLEA DARCLÉE ESTE 10 IANUARIE 1939.

De asemeni, în urma analizei atente a materialelor de presă, trebuie menționat faptul că la capitolul ”NOTE, IZVOARE, ANEXE”, din volumul biografic ”DARCLÉE”, apărut în anul 1961, la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., autori GEORGE SBÎRCEA și ION HARTULARI-DARCLÉE, apare o trimitere către articolul MĂRGĂRITEI MILLER-VERGHY ca fiind apărut în ziarul ”Timpul” din 10 ianuarie 1939. În urma cercetării directe, am constatat că articolul ziaristei MILLER-VERGHY, intitulat, simplu, ”DARCLÉE”, a fost publicat, într-adevăr, în cotidianul ”Timpul”, însă pe data de 13 ianuarie 1939.

Consider că prezentarea corectă a datelor despre cea mai mare soprană româncă a tuturor timpurilor – HARICLEEA DARCLÉ -, pentru care s-au alcătuit, în mod special, cele mai cunoscute opere ale lumii, ne revine, nouă, urmașilor ei, ca o datorie de onoare și de respect absolut, de admirație, deopotrivă, și dragoste la puterea + ∞.

—————————

MAGDALENA ALBU

30 ianuarie 2019

Sfinții Trei Ierarhi

București

Maria VAIDA: Invitație la lectură sau poezia ca un puzzle

Mărturisescu-Ți Ție, o, Doamne, că până acum nu știu ce este timpul!

                                                                                               (Sf. Augustin)

               Recitind cartea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, Printre gânduri desculțe, Ed. Singur, Târgoviște, 2017, ai sentimentul că te-ai așezat în fața unor piese dintr-un puzzle, pe care vrând-nevrând trebuie să le așezi la locul cuvenit, căci ele sunt fulguiri ale gândurilor poetului, puse pe hârtie de-a valma, fără ca măcar să revină asupra lor a doua oară, iar acest fapt se observă din repetarea, mai mult sau mai puțin intenționată, a unor secvențe lirice enunțate anterior, a unor titluri identice, a unor metafore. Nude în prezentarea lor, gândurile sunt și desculțe, făcând legătura dintre interioritatea telurică a ființei și exterioritatea divină a proiecției spre celest: din zenit până în nadir, aceste gânduri străbat nu doar universul lumii telurice existente, dar și acela al flăcării divine din mintea creatorului de poezie, iar faptul se petrece aleatoriu, fără prea multă selectare aparentă. Ca un șuvoi al apei de munte, al unui pârâu, creația aceasta leagă elementele componente ale numelui: un nume de floare, căci tocmai floare suavă de primăvară este vioreaua, un nume de topos bahic, prin excelență profan, căci nu o dată regăsim printre versurile sale ideea alcoolurilor, dar și un nume de râu, pârâu pe care șuvoiul îl adună spre numele poetic, pseudonim sau real, de unde țâșnește în ropot spre noi, lectorii inocenți, poezia sa alcătuită din gânduri desculțe.

             Tema predominantă a volumului Printre gânduri desculțe este timpul, poetul nostru aflându-se mereu sub imperiul acestuia în scurgerea sa ireversibilă, dominatoare și implacabilă; atunci eul său liric se multiplică, lovit de tăcerea cuvintelor și de tărâna timpului care se rostogolea haotic /peste degetele universului; poetul a rătăcit pe pământ în postură cristică, iar aici se desfășoară un topos sacru: iar cuiul a început să plângă. În cuprinsul întregului volum, metafora timpului îmbracă cele mai diverse veșminte, dobândind implicit tot atât de multiple sensuri:

            ale prezentului: în criză de timp; blocat între lentilele timpului; într-un orășel  rătăcit între timp;  pe aleile timpului; printre gânduri răsfirate / trecea clipa prima oară; de azi, de ieri de nicăieri; am îmbrățișat timpul/ trecusem de multe ori pe lângă el/ desigur în sens invers; de teamă/ am așezat timpul pe țărână; prezent nu am /trecutul l-am băut / într-un bordel;

            ale curgerii anotimpurilor, anilor: e toamnă /plouă mult, nu-i așa; e toamnă încă, oare; trec zile, trec ani;  de ce trec anii peste ani; e vremea clipelor /ce vin, ce trec; treceau trecători /grăbiți pe lângă mine; dispar în timp/ printre anii ce trec, ce vin; pălește frunza/ ce a căzut/ pălește timpul/ce a trecut; umblu obosit/ pe străzile timpului/ căutând ce nici eu nu știu; mi-e fruntea grea de gânduri nerostite/uitate prin cămara vieții/ azi, ieri, odinioară; pași în răstimp; acum privesc trecerea,/ a lumii, a timpului; cum să mă despart/ de vremea ce trece/ de timpul ce vine; clipe curg, multe se scurg; de anii ce trec, de anii ce vin;

            ale aspectului: printre pletele timpului, o lacrimă aruncată/ pe podeaua timpului; din tâmpla timpului; la ușa timpului; am așezat cuvântul pe genunchii timpului;  timpul a plecat plictisit; arunc o mână de spoială/ a unui timp /prea mic;  m-am rezemat de timp/ într-o doară;  atârnat cu o funie/ de gâtul timpului; sub pleoape plânge timpul; mă sprijin de mine/obosit în lacrima timpului; de ce să vin/ în locul în care plânge timpul; un melc se stinge /în scoica în care plânge timpul;

            ale livrescului: pe coperta timpului/ am semnat cu sânge; cuvintele nu au timp/ să se sfarme de gânduri; cu degetele obosite ale timpului/am îmbrățișat cuvântul; am închis cuvântul/ între mine și timp; cu năframa timpului; în lume plânge timpul; am sărutat pământul/ în lacrima timpului; ating pielea unui gând/ cu atenție/ să nu sparg timpanele timpului; timpul s-a răsturnat peste noi; în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp; crestez gânduri/ pe trunchiul timpului; pe zid flori de gânduri/ ucise de oameni, de timp;

            ale vechimii: în curbura obosită / a coloanei timpului; pe stânca asta /lovită de timp /am băut și am plâns; în tragicul timp al uitării; în timpul trecut;  a unui timp trecut/niciodată împlinit; prin dărâmături de vremuri /cad gânduri/ unul câte unul;

            ale ieșirii din timp: rupt de timp între timp; pe țărm am așezat o cruce în cruce /nimeni nu a urcat la mine/ timpul trecea palid/ eu mor/ în fiecare clipă ce trece; în regăsirea timpului pierdut; pierdut între suflet și timp; cad gânduri peste mine/ pășesc în ironia fină a timpului/ către nicăieri de ieri / de mâine stau,/ m-am plictisit să merg; am ajuns la vremea de apoi;  tăcerea se scurge în pământ/a căzut între roțile timpului; am devenit o anomalie/ a timpului absent; m-am așezat pe prispa timpului / răzuind gânduri de coate; timp destrămat; am ajuns înaintea timpului/ departe de mine/ prea departe de el; mă agăț de vremuri trecătoare; am trecut de timp/ de multe ori/ ne întâlneam uneori /în răstimp; am pătruns în timpul trecut/al propriei inexistențe;

            ale dimensiunii incomensurabile: am privit în lungul timpului, sau: am legat timpul/ de picioarele anilor; e timpul tocat, secole inutile; în noianul timpului; nu am înțeles timpul/  niciodată; ieri, atunci/ trist privesc trecerea timpului; trec pe lângă timpuri/ în tulburi răstimpuri/mă pierd pe vaste câmpuri/ pășind prin anotimpuri; mă durea prea tare umărul gândurilor/ trecând peste alte timpuri; adun roua timpului/ dimineața/ de pe podeaua cerului; Cercetând cu luare aminte textele poetice din acest volum, ne găsim în fața unui joc de puzzle, pe care poetul l-a risipit în cuvintele – piese ce îl formează, căci am desoperit nu mai puțin de 67 de ori folosirea cuvântului timp cu sinonimele vreme și răstimp, cărora li se adaugă tot atâtea sintagme metaforice sau denumiri ale măsurării timpului: clipe, zile, ani, ore, anotimpuri etc. Câmpul lexical este atât de vast, încât cuprinde întregul univers cu spațiile sale celeste, umane și telurice care alcătuiesc un tot unitar, un spațiu concentric rotund și circular pe care se învârte fără oprire timpul; asemeni altor poeți din postmodernism ori altora, cântăreții din veac, și Viorel Birtu-Pîrăianu se plasează sub imperiul timpului…

            Meditând asupra timpului din variate ipostaze, poetul aduce în fața lectorilor perspectiva cosmică, istorică, filosofică, psihologic-afectivă, dar mereu având conștiința unei îngrădiri, fără posibilitatea de a i se împotrivi; nici perechea de îndrăgostiți de odinioară nu scapă de sub imperiul timpului, deoarece eliberarea de sub timp ar însemna renunțarea la însăși condiția umană, renunțarea la șansa unicei fericire umane, efemere… Mereu apar întrebările, rostite sau nu: cine sunt? de unde vin? Căutarea sinelui este posibilă tot sub imperiul timpului, pe modelul următor: De vreau să mă întâlnesc /cu mine/ mă caut în timp,/ așa cum vara își caută aurul/ în somnul pământului,/ în tăcerile morților(Yvonne Rossignon).

         Alte teme ale creației sale poetice ar fi: tema filosofico-religioasă, piramida spațiului mental-habitațional, simbolul lutului în sensul biblic, simbolul luminii ca linie energetică diriguitoare,  efectul Uroboros, iubirea și moartea, alcoolul, ars poetica ș.a. Uneori chinurile creației sunt similare acelora cristice: răstignirea, fixarea membrelor în cuie, schingiuirea pe roată (ca la martirii neamului), sau arderea pe rug. Din durere se ivește, suavă și inocentă, cu strălucirea perfecțiunii cristalului și  limpezimea izvorului: poezia! Apar versuri de o profunzime și reflexivitate aproape gnomică, având valoarea unor conținuturi axiomatice, autoreflexive, autobiografice. Acolo unde e prezentă ideea autobiograficului, poetul nostru aduce în planul creației imaginea emblematică a tatălui ce apare învăluită cu aura iubirii: am îmbătrânit, tată/ mă uit la tine cum zaci /pe un pat murdar de spital/ mă uit la tine tată cum mori/ deși sunt medic/ nu pot să fac acum nimic/ plâng/ stau la picioarele tale/ mă rog la El(p. 37). Adesea, prin vocea eului  poetic se autodefinește : alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului/ (…) de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda(p.52). Chiar și atunci când se rotesc în sfera autobiograficului, ideile textului poetic par conduse de o legitate personală; gândurile nu fac poeme, ci ipostaze lirice fragmentate, cum ar fi aceea de tată fericit, primind pe lume noul său născut: în brațe port odorul vieții mele/  m-a întâmpinat cu un surâs/ în zori,/ în ochii lui sclipeau lumini/ culese de la aștrii trecători/ o inimă micuță/ bate-bate, în cetate/ e semn ceresc/ de viață sfântă pe pământ/ mă așez cu fruntea în țărână/ și mulțumesc că ești/ fiorul pur al vieții pe pământ(p.62). Precum Iona în burta chitului, eul poetic trăiește în vecinătatea vieții de apoi, între tăcere și întuneric/ lumină. Uneori asistăm la macularea universului celest, evadând în aspecte citadine, unde motivul orașului, al crâșmei, al spitalului se conturează bacovian printre alte umbre pale, iar poetul dorește să evadeze în alcool, în starea bahică, amăgitoare. Unele poeme au cromatica și delicatețea stampelor japoneze: lumina a inundat tăcerile din jur; pe streșini de gânduri/ gânguresc porumbei; iar seva pură/ mângâie lumina/ ce curge în grădină(p. 69). Acuarele și stampe în care culorile curg, cromatica se amestecă și contururile desenelor devin imprecise; lumea astfel proiectată e tristă, eul liric devine depresiv, revoltat, înstrăinându-se de sine.

            Oscilând între iubire și vis, eul nu poate să se salveze de la destrămare: pe țărmul ăsta ne-am iubit odată/ cu patimă și dor nestins/ azi ploi curg/ și nu ajung să stingă/ durerea unui suflet rătăcit/ în jur / a mai rămas/ un vis pustiu(p.50). Nici iubirea nu-l mai poate salva, deoarece și ea trăiește aceeași stare de letargie și alienare ca și eul liric; în altă parte poetul consideră iubirea o rătăcire: sufletul meu e patimă pârjolită. Pentru că Poezia este ochiul care plânge(…) ochiul călcâiului care plânge (N. Stănescu); în cazul poetului nostru: plâng pescărușii, plâng. Ploaia reprezintă lacrimile cerului, ori poate plânsul creatorului (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și (Eminescu). În orice ipostază, starea creației este o dezbrăcare de gânduri, o desprindere de cele lumești, o înălțare spre Nirvana, iar poetul nutrește speranța trăirii unei empatii, în existența pe care o asemuiește unei partide de șah, unde saltă în debusolarea lor și nebunii și caii și reginele. Taina vieții noastre este în grija lui Dumnezeu; numai el deține tainele vieții și ale morții, poetul deduce asta din ascultarea muzicii astrelor, aceea divină despre care ne vorbeau cosmonauții ce au trecut dincolo de stratosferă și despre care ne spuneau înțelepții pitagoreici din vechime; fiecare sferă a planetelor produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare; în acest fel ia naștere un sunet armonic produs de sferele în mișcare, numit muzica sferelor, a astrelor. Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă prin raporturi numerice, dar în cazul poetului prin raport al sintagmelor;  faptul acesta accentuează solitudinea ființei umane, dar și a creatorului poet, care se autodefinește drept emblemă tragică a singurătății, străbătând universul în căutarea sinelui; ori într-un joc trist, eu sunt un biet menestrel/ îndrăgostit odată de un vis. Între dreptul de a alege ridicarea la cer, pe calea ascezei, poezia din volumul Printre gânduri desculțe face un plonjon în abis, în cotidianul profan și maculat. Mistuit de solitudinea existențială, poetul stopează imprecația, înălțând privirea spre cer, sau privind cu un surâs trist la lumea înconjurătoare, unde: ciuma roșie pătrunsese în cetate.

            Motivul lutului devine metaforă – simbol, reiterând o viziune din Epopeea lui Ghilgameș, unde Enkidu observă deșertăciunea în praful trupurilor noastre, în lutul din care am fost zidiți. În abisul existențial, în noaptea cu căderi de stele/ scriu cu țărâna lumii printre ele, menționează poetul în poemul intitulat: Prin țărâna lumii. Metafora lutului revine frecvent în volumul de poeme-puzzle, ale poetului nostru Viorel Birtu-Pîrăianu. În acest tablou panoramic, lumea este/devine un spectacol, aducând în spațiul poemelor motivul lui Oxenstierna, al lumii ca teatru: lumea aplauda în delir/ce spectacol sublim, ce festin.  Motivul gândurilor devine metaforă revelatorie încă din titlul volumului, iar aceste gânduri sunt brodate pe canavaua timpului; semnificația lor este aceea de versuri care adesea par aruncate la întâmplare pe coala de hârtie: pe coperta timpului am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri; aseară/ am desprins gândurile de pe pereți/ erau atât de reci și seci/  apoi am plecat/ cătând muguri de lumină(p.150). Conjugat cu gestul ritualic al lipirii frunții de țărână în semn de preaslăvire a lui Dumnezeu, poetul se smerește, se roagă, face plecăciuni invocând grația divină; prezența Dumnezeirii în poemele acestea este o certitudine, singura care-i servește autorului ca azimut. Existența poetului este amară, lumea în care trăiește agonizează: rănile sufletului ard încă/ pe cruce a rămas/ o picătură de sânge. De mullte ori simbolul crucii atestă prezența cristică, dar și cuiul din trupul lui Hristos e un motiv creștin pe care autorul ni-l aduce în textele sale lirice; aici credința poetului este piatra din capul unghiului: cad la picioarele Tale/ să mă rog/ unde nu mai e ură/ nici întristare/ e doar imensă durere(p.120).

            Tăcerea și trecerea sunt elemente complementare ale acestui univers liric pe care poetul ni le propune, căci: ce e de spus/ nu este de ajuns/ să umple tăcerea dintre noi, iar apoi: pe drum/ un car cu boi/ pășește agale/ spre lumea de apoi. În forma cea mai arhaică, trecerea, este simultan Marea Trecere, în sensul cel mai blagian al acesteia, spre care mergem mereu cu fața către apus.

           Vizuală și melodioasă uneori, cu ritm interior accentuat adesea, poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu reprezintă rodul unei profunde frământări, etern umane, aceea a creatorului pus în fața timpului, a eternei întrebări despre ce este timpul și ce rol avem noi, în raport cu acesta. Vom răspunde prin versul poetului Horia Bădescu: Vei trăi cât cuvintele tale.   Iar asta poate însemna foarte mult timp, dragii mei… sau foarte puțin, dacă aceste cuvinte nu sunt gânduri desculțe. Vă invit la o lectură, unde veți ști să așezați piesele de puzzle în locul ce li se cuvine pentru a recrea universul poetic al lui Viorel Birtu-Pîrăianu; garantat nu veți regreta, intrând în jocul său, comparabil cu al mărgelelor de sticlă…

—————————–

Maria VAIDA

29 ianuarie 2019

Ionel NECULA: Adrian Botez și ispita dramaturgiei

Prolific şi cu adâncimi de gând care-au surprins multă lume, Adrian Botez s-a repliat, mai recent, în domeniul dramaturgiei – un gen neîncercat până acum, după ştiinţa mea, care, desigur, poate fi lacunară. De curând, a publicat un volum de teatru, Rege în vacanţă  (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), ceea ce înseamnă o ipostază nouă pentru el, care-a cultivat, până acum, toate genurile literare. A devenit, putem spune, un scriitor total, un scriitor pentru care nimic, din ceea ce înseamnă literatură, nu i-a rămas străin şi neexperimentat de prolificitatea sa debordantă.

      Îl cunosc bine pe Adrian Botez şi-i cunosc, la fel de bine, familia – pe Elena, o doamnă respectabilă, din toate punctele de vedere – şi-i cunosc copiii, toţi modeşti, toţi titraţi, toţi împliniţi profesional şi de o cumsecădenie, cum mai rar se-ntâlneşte, în zilele noastre.

      Recentul volum de teatru, despre care ne propunem să dăm seama, în aceste rânduri – conţine cinci piese, toate revendicându-se dintr-un filon moral şi dintr-o dispută necurmată a binelui cu răul. Învinge până la urmă binele, dar victoria se datorează faptului că acţiunea este adusă într-o partitură etnică, astfel că eticul (de care aminteam mai sus), capătă substanţă etnică, tărie de cremene, care se decontează din specificul omului dacic, trăitor în priveliştea sacră a muntelui Kogaion, de unde-şi trage sevele şi credinţele. Iar acestea se dovedesc atât de ferme,  că nici demonul nu-l poate sminti, din dreapta lui credinţă. Dimpotrivă, demonul însuşi, care încearcă să-l deturneze din încredinţările lui creştineşti, ajunge să se pozitivizeze, să capete convingeri şi purtări, omologabile în cadrul doctrinei creştine.

      Piesa Dumnezeu şi cristalul, bunăoară, este un elogiu adus vieţii de familie –  marcată de armonie, de vrednicie, de evlavie, specifică oamenilor de munte, unde armonia munţilor se transferă, unidirecţional, spre sufletul omenesc, îi imprimă noime şi cutume de vieţuire atât de puternice, încât chiar demonul se înduioşează, se dovedeşte neputincios şi devine omenos şi recunoscător, faţă de familia care l-a găzduit şi l-a omenit. În final, ajunge chiar el, demonul, să recunoască faptul că Sfânta Familie nu putea să se încurce în jucăreaua mea… să aleagă ispitirea cea perversă, în locul Măreţiei, Sublimului, Frumosului Cosmic… pentru că Sfânta Familie îşi cunoaşte, Dumnezeieşte, Misiunea din Lume! Binecuvântată să fie Sfânta Familie! Din tine voi face curând Miezul Noii Lumi, Lumea Nouă şi deplin neprihănită. Rostită de demon, această tiradă schimbă fundamental funcţia demonicului, în raporturile lui cu omul şi cu Lumea.

      Ceva mai eseistică este tragi-comedia Rege în vacanţă, inspirată din mult discutata idee a globalizării. În prim-plan, este şeful unei delegaţii americane, care nu se sfieşte să declare ritos: Am venit să preluăm ţara pe timpul vacanţei Regelui vostru!

      Tot din istoria Daciei romane se resoarbe şi misteriul în trei acte, Zalmoxis – o piesă grea, care pune la grea încercare un regizor, dispus s-o pună în scenă. Acţiunea se petrece în vremea când lumea de pe muntele Kogaion, se pregătea să treacă de la religia păgână, cu Zalmoxe în prim plan, la religia creştină, în centrul căreia stă Hristos şi Fecioara Maria. Multe din replicile călugărilor sunt tânguitoare şi preiau câte ceva din tonalitatea Rugului Aprins. Oricum, piesa reconstituie  atmosfera tulbure, de schimbare radicală a credinţei şi cuminţenia în care s-a făcut transferul la noua religie – fără tulburări şi fără reticenţe, ceea ce însemnă că terenul era deja pregătit, de vechea credinţă a lui Zalmoxe, că trecerea s-a făcut aşa de paşnic şi natural, tocmai pentru faptul că nu existau diferenţe mari, între cele două religii. Sunt aspecte tratate şi de Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, dar, fireşte Adrian Botez le expune într-o altă dioramă, mai dinamică, după cum reclamă cerinţele scenei.

      Celelalte două piese,  Iubirea ca un glonţ şi Justiţia, îşi extrag sevele dintr-o realitate mai apropiată de zilele şi de nesăbuinţele noastre. Deşi replicile personajelor sunt generoase, conferă textului dramatic mai mult un aspect de eseu (şi subminează, oarecum, dinamismul, vivacitatea şi mişcarea scenică…), dar ele nu-şi pierd interesul – datorită conţinutului lor problematic

      Nu ştiu când şi unde un regizor mai curajos se va hotărî să regizeze şi să pună în scenă piesele lui Adrian Botez, dar pot anticipa c-ar putea fi gustate cu interes, dacă sala este populată de un public şcolit şi cu o medie intelectuală mai elevată

      Cartea se închide cu o autobiografie personală, din care aflăm amănunte ale formării sale intelectuale – şi de unde ne scrutează un bucovinean hâtru, harnic şi vrednic de laudă. Este încă un motiv pentru care merită să-l privim cu simpatie şi interes.

Ionel NECULA

Ionuț CARAGEA: O antologie a aforismului românesc publicată în Franţa: “Aphorismes roumains d’aujourd’hui”, ed. Stellamaris, Brest, 2019

 

La editura Stellamaris din Brest ( Franța) a apărut o antologie a aforismului românesc publicată în limba franceză: „Aphorismes roumains d’aujourd’hui”. Lucrarea are 228 de pagini şi cuprinde în jur de 1700 de aforisme scrise de 40 de autori români contemporani. Autorii au fost selecţionaţi în funcţie de premiile obţinute la concursurile de aforisme sau prezenţa în alte antologii dedicate acestui gen literar.

Coordonatorul principal al acestei antologii a fost scriitorul Ionuţ Caragea din Oradea. Traducerea în limba franceză a aforismelor și a biografiilor a fost realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, traducător distins cu numeroase premii naționale și internaționale. Prefața antologiei îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Acesta a alcătuit în prefaţă un mini-portret critic pentru fiecare dintre cei 40 de autori. Coperta antologiei a fost realizată de graficianul Bogdan Calciu, desenele de pe copertă fiind reproduceri după două sculpturi de Constantin Brâncuşi: Poarta Sărutului (coperta 1) şi Coloana Infinitului (coperta 4). Tehnoredactorii antologiei au fost editorul Michel Chevalier şi Ionuţ Caragea.

Autorii prezenţi în antologie: Petruș ANDREI, Constantin ARDELEANU, Gabriel Petru BĂEȚAN, David BOIA, Alina BREJE, Valeriu BUTULESCU, Ionuț CARAGEA, Theodor CODREANU, Pompiliu COMȘA, Letiția COZA, Paula Adriana COZIAN, Alin CRISTEA, Iosif M. CRISTIAN, Ion CUZUIOC, Florentina Loredana DALIAN, Emil DINGA, Ion DIORDIEV, Ion DIVIZA, George DRĂGHESCU, Teodor DUME, Mihai ENACHI, George GEAFIR, Vasile GHICA, Vasile Sevastre GHICAN, Gheorghe GURĂU, Ovidiu KEREKEȘ, Victor MANOLE, Nicolae MAREȘ, Gheorghe MIHAIL, Constantin OANCĂ, Mircea OPREA, Cornel PAIU, Nicolae PETRESCU-REDI, Vasile PONEA, Elis RÂPEANU, Michelle ROSENBERG, Gheorghe A. STROIA, Dan SURDUCAN, Lucian VELEA, Silvia VELEA.

Antologia poate achiziţionată de pe site-ul editurii Stellamaris (http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/aphorismes-roumains-daujourdhui.html), iar în scurt timp va putea fi cumpărată de pe Amazon, dar și din câteva librării fizice și online din Franța. Prezentarea autorilor din antologie:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/auteurs-aphoristes-roumains-daujourdhui.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Hi0P-f

Prefaţa completă a antologiei:

Ionuţ Caragea propose une anthologie essentielle à qui veut connaître les aphoristes roumains. L’auteur n’en est pas à son coup d’essai. Il a contribué au développement et la diffusion d’un tel suc poétique en son pays. Traduit en plusieurs langues, l’auteur est lui même un maître de la forme condensée. En collaboration avec la maison d’édition Stellamaris, le maître de cérémonie peut offrir au lecteur francophone cet aspect peu connu de la littérature roumaine même si l’un de ses compatriotes fut l’initiateur du renouveau d’une telle forme : Cioran.

L’académicien Giovanni Dotoli a joué un rôle très important dans le projet : il l’estimait nécessaire et Ionuţ Caragea l’a réalisé en confiant la traduction à Constantin Frosin, l’un des plus importants traducteurs roumains contemporains. Il a brillamment assuré une tâche souvent difficile afin de conserver aux auteurs leur personnalité et aux textes leurs subtilités dans l’humour ou la gravité.

Les auteurs retenus synthétisent les plus importantes questions de la vie. Tout l’être en ses multiples aspects jaillit entre joie et douleur. À chaque poète son univers. Pour certains « les femmes ne sont belles qu’au moment de pleurer. » Pour d’autres c’est l’inverse : elles sont belles car elles demeurent l’espoir du monde.

Dans tous les cas les périmètres identitaires (« être ou ne pas être ») se manifestent selon diverses surfaces et profondeurs. Les poètes dialectisent les conditions éthiques, politiques, économiques, sociales, esthétiques, existentielles. D’une façon ou d’une autre tous parient pour l’avenir même s’il est de plus en plus complexe et son horizon confus.

Chacun à sa manière ‒ avec espoir ou désillusion ‒ propose son ‟pari” pascalien. Et s’il est des chemin qui n’aboutissent pas ne serait-ce pas parce que les hommes restent trop souvent incapables de trouver un sens à l’existence ? Ce n’est pas toujours facile, mais l’aphorisme est là pour faire plus qu’un simple point.

Car telle forme est un puissant miroir. Mais il peut facilement devenir déformant à qui recherche plus l’effet que la consistance. Mais l’anthologie ‟carageénne” prouve que cette haute forme de communication permet de percer les silences insondables. C’est une manière d’ouvrir l’inexprimable loin des lieux où les mots nous lâchent. Ici ils font masse dans la ténuité de chaque lambeau ou écharpe de sens. Le vécu y trouve des racines nouvelles. Elles prennent divers aspects.

Petruş ANDREI rapproche quasiment ses distiques du haïkus par la rythmique et les liens qu’il entretient entre l’être humain et la nature : « Les bouleaux représentent des bougies pour la prière ». À partir de là le lien se tisse entre le paysage et l’émotion dans l’appel d’une délivrance. La poésie en reste la clé. Elle s’élève contre la souffrance faite aux femmes et contre la morale politique frappée du diktat des dictatures. À ce titre l’auteur préfère se revendiquer comme l’idiot de son village pour annoncer des vérités premières souvent tues mais soudain apprivoisées.

Constantin ARDELEANU propose lui aussi ‒ et c’est une constance facilement compréhensible chez les poètes roumains ‒ une critique politique. Elle touche à la fois le vieux monde communisme et ses idées du ‟bonheur” comme l’occident capitaliste où l’on finit par ne feuilleter que des ‟cartes de crédit”. L’auteur ‒ et le temps le lui a appris ‒ sait voir le ver qui se cache dans chaque fruit. Preuve que la liberté n’est pas aussi simple qu’on le dit : soudain se produit une sensation étrange : « la célèbre Statue de la Liberté vous assène des coups sur la tête avec sa torche ». Qu’ajouter de plus? Sinon boire parfois ‒ au nom d’une désespérance ‒ à la santé de l’oubli.

Gabriel Petru BĂEŢAN croit encore à la vérité et à la beauté. Même lorsque la première ‟sort des tombeaux”. Quant à la seconde où la trouver sinon ‟à tâter le coeur” ? Dans cet but l’auteur fait le pari de l’intelligence et du civisme. Dans notre monde moderne et ses médiations perfides ils se perdent. Néanmoins, à la ‟tête carrée” il faut préférer celle qui reste bien pleine et éduquée. D’amour en premier lieu. Quant au poète il a mieux à faire que se soucier d’immortalité. Cette farce est presque obscène face aux misères qui parsèment le monde au moment même où il court à sa destruction.

David BOIA remonte l’histoire du monde depuis « le stress qui déclencha le Big Bang ». Et ce ne fut que le premier. Depuis il essaime car rien ne s’est arrangé. Fidèle au désespoir inhérent à l’aphorisme roumain, l’auteur ne se fait guère d’illusions même si l’amour pourrait sauver le monde. Toutefois l’égoïsme règne. Et celui des gouvernent n’est pas en reste. Ils savent chaque fois récupérer toute velléité de révolte. Rien de nouveau donc sous le soleil que certains prétendent faire briller sous effets de spotlights. Face à eux l’aphorisme devient le fable ultime. Celle de « la plaidoirie d’un animal pour l’humanité ».

Alina BREJE se veut plus ‟positive”. Sans doute parce qu’elle est femme et donne la vie. Sa vision métaphysique tente de surfer sur les miasmes de l’Histoire. L’auteure métamorphose l’aphorisme en ce qui illumine la conscience de l’espèce qu’on nomme humaine. Elle veut croire encore que « L’esprit n’oubliera jamais ce dont l’âme se souviendra toujours. » Bref elle parie sur ce miracle face à la souffrance et le renoncement pour trouver confiance dans les chemins du temps et ne pas désespérer de l’impossible.

Valeriu BUTULESCU cultive un aphorisme âpre et philosophique. La métaphore y est impertinence et parfois acide : « Les critiques voient la musique et entendent la peinture. » écrit celui qui s’élève contre les prétentions de tous ordres. La femme reste pour lui l’avenir de l’homme. Et l’auteur appelle les érudits à un peu plus de clémence. Ils donnent des leçons au nom de leurs constructions intellectuelles. L’auteur en souligne la pusillanimité : « Le ver creuse le temple de son éternité dans une poire », et les prétentieux rampent comme lui. Ils prétendent profaner le néant : ils le servent.

Ionuţ CARAGEA donne à l’aphorisme sa plus substantifique moelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L’image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n’est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l’ouvre au nom de l’amour. C’est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique.

Theodor CODREANU lui aussi joue des images mais aussi d’une forme d’intellectualisme astucieux : « Le paradoxe est une protestation contre la première connue de l’équation. » Mais pour l’atteindre et faire prospérer la lutte il convient de revenir aux les mythes face aux mystifications. Mais l’écrivain en est-il capable ? Codreanu en rappelle sa vanité. Trop d’auteurs se bornent selon lui à l’espoir d’une vague célébrité. A cette aune beaucoup feraient mieux de se taire. Mais pas le cas Codreanu. Sa grâce possède d’autres sources que l’immortalité douteuse de bien des maîtres en logos ou en politique.

Pompiliu COMŞA ose une violence astucieuse, comique et moins désespérée que bien de ses confères en aphorismes. Il frappe dur et sec : « L’avenir sonne bien. Dommage que personne ne réponde. » Et il espère en son peuple qu’il tente de désenclaver de deux menaces. Il les traduit de la manière la plus forte : « N’importe qui pense sainement doit être puni de mort. Proverbe russe ? » d’un côté, « Je viens de buter ma belle-mère. Le capitalisme sauvage n’admet pas la concurrence. » de l’autre. Tout est dit sur les illusions historiques : à l’être humain de jouer en dehors.

Letiţia COZA « noue les instants aux confins du silence », et de ce fil naît une écriture puissante dans sa force de lame tranchante. La poésie est chez elle omniprésente : « Gage pour le courage : la couleur et le parfum. Si j’étais un perce-neige !… » Tout ici est subtile, distancié juste ce qu’il faut là où la nature en ses fruits fait corps avec l’auteur. Elle n’hésite jamais à la fantaisie. Elle fait chez elle toujours sens et ne possède rien d’une fatrasie. L’aphorisme est donc bien ce qu’elle en dit : « Le coq de la classe de lucidité. » Le genre bref touche chez elle à un absolu.

Paula Adriana COZIAN croit en la sagesse. Preuve que pour elle tout n’est pas perdu et qu’il peut rester du meilleur dans ce pire que les hommes ne cessent de pratiquer en cultivant avec soins leurs erreurs. Refusant le nihilisme elle espère dans ce qui unit les hommes. Et ce même si ce sont plus leurs défauts que leurs qualités. Elle ne se fait donc pas d’illusion mais cela permet à l’aphorisme de se poursuivre face à tous les pouvoirs dont l’idéal est « d’inventorier rigoureusement les modèles périmés par le temps. » pour mieux les utiliser. Il est donc demandé aux sages d’accomplir encore des efforts. Un seul serait trop peu face aux orgueilleux.

Alin CRISTEA avance dans l’aphorisme par sauts et gambades et comme sans y toucher : « la vie ressemble à la pastèque du frigo : si elle n’est pas sucrée, du moins te rafraîchit-elle. » Son écriture produit le même effet. Mais elle peut encore plus. L’auteur ne s’en prive pas. Il ose des vérités qui ont le mérite de s’ouvrir à la discussion. C’est stimulant. Car c’est à travers ce qu’un auteur pense que les questions s’ouvrent sauf aux ‟analphabètes du courage ». Cristea n’en fait pas partie.

Iosif M. CRISTIAN ne remet jamais au lendemain ce qui peut s’écrire le jour même. Sinon le temps rend faible et manipulable. Or il est urgent de réagir en faisant le pari de l’optimisme même s’il est mal porté en littérature. L’auteur méprise avec raison ceux qui se croient ‟condamnés à vivre”. En ce sens c’est un anti Cioran. Il est pour sa partd’une autre complexion. Tout est bon pour lui dans le cochon humain. Et rien ne sert de jouer à l’autruche. Qui triche ou se cache consent : Cristian le refuse.

Ion CUZUIOC sait mêler l’humour à l’aphorisme. Mais cet humour est souvent noir. Donc autant plus drôle : « L’aveugle peut voir bien loin, lui aussi », « Même l’âne mérite des louanges : il se tait et tire », écrit-il. Ce qui évite une certaine propension à la dépression. Qu’importe si avec le temps l’homme grince sur ses gonds : tant qu’il s’ouvre à l’autre, de l’air passe. Et surtout du désir. À la condition bien sût que chacun consente à se donner plutôt qu’à se préserver.

Florentina Loredana DALIAN sait faire la part des choses afin de ne rien généraliser et de ne pas prendre l’ombre pour la proie. Elle fait de l’aphorisme une recherche intérieure sans jamais chercher l’effet de surface. L’auteur expérimente par ce genre le monde au nom même de ses faiblesses. Ce qui est un gage de vérité. Elle sait aussi combien dans notre vacuité nous oublions ce qui nourrit nos moments, notre âme, notre corps. Bref tout chez elle ramène à une injonction première : « Êtres humains, encore un effort. » À l’impuissance nul n’est tenu.

Emil DINGA est un poète subtil. Il fait de l’aphorisme l’essence de sa quête existentielle et poétique. Elle a le mérite de la profondeur : « Quand deux intelligences s’affrontent, il résulte une vérité, quand deux caractères s’affrontent, il résulte une morale. » écrit-il. Fautil y voir de la tristesse ? Bien plus sans doute pour celui qui cultive une certaine négativité (jouissive ?). Pour preuve : « L’amour partagé est la fin de l’amour. » Beaucoup des auteurs de cette anthologie ne seront pas d’accord avec lui. Mais c’est ce qui fait le mérite de propositions de réversibilité. L’oeuvre de Dinga en reste un des pôles.

Ion DIORDIEV n’oublie jamais de joindre le haut au bas, le corps à l’âme, le sommet de la pyramide humaine à sa base. C’est une manière de reprendre le monde dans l’espoir d’une harmonie aussi intérieure qu’extérieure. Mais chez l’auteur rien n’est donné pour acquis. L’aphorisme est là pour accorder à l’homme plus d’énergie afin de lutter contre sa peur du vide selon des stratagèmes qui ne sont pas forcément glorieux. Mais l’auteur fait confiance à la petitesse humaine. C’est une manière de prendre l’homme à son propre piège et de le faire réagir dans un monde où les rois sont rarement nus. Ce qui n’est pas le cas de leurs peuples.

Ion DIVIZA cultive une lucidité ironique : si bien que toute illusion sur notre nature disparaît. Nous n’y pouvons rien. Nous sommes fait comme ça : « J’étais plus intelligent quand j’étais en bas âge, parce que j’ignorais ma bêtise ! ». Sous ce paradoxe se creusent d’autres abîmes. Et bien des désillusions générales ou proprement roumaines pointent : « Les médecins s’enfuient à l’étranger, les patients ‒ dans l’au-delà. » Il y a là des vérités pas bonnes à dire mais qu’il faut bien souligner. L’aphorisme sert à planter de tels clous. Ce qui n’est pas sans faire sourire ‒ avec amertume. Mais nous ne sommes pas les seuls : « Le Très-Haut aime l’humour, surtout les prévisions météo ! » À bon entendeur, salut !

George DRĂGHESCU lui aussi ne se fait guère d’illusion sur la condition humaine, sa petitesse, son ethnocentrisme un rien animalier. Chacun y va de son pouvoir. Pour preuve : « On prend plaisir à être obéi à haute voix ». Peu d’illusions chez le poète sur notre peu qui aspire au tout mais sans s’en donner les moyens. Chacun officie dans le néant avec son tout à l’ego et ses maquillages. Bien sûr nous trouvons de quoi nous justifier. L’infâme en nous prétend incarner des idées nobles. Qu’importe le jugement dernier. Apparemment nous avons d’autres chats à fouetter.

Teodor DUME rappelle combien qui veut faire l’ange fait la bête tant nous sommes impuissants à cultiver un minimum d’élévation. « C’est tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau. » : rarement l’homme s’élève en une telle profondeur même s’il rêve de chatouiller le ciel. Certes, « l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité. » Mais combien sont capable d’un tel effort ? Il est vrai que l’amour n’est pas le sentiment le plus partagé au monde. À bon escient Dume le rappelle. Il espère pour l’être une véritable foi. Elle lui permettrait de n’être pas seulement le domestique de lui-même et de se reconnecter à l’altérité loin de tout cosmétique.

Mihai ENACHI reste un aphoriste de premier plan. Il sait que l’homme n’est qu’une particule. Pour preuve, « dans l’horoscope natal, Dieu joue au billard avec les astres de notre destinée. » Dès lors il ne faut pas trop demander à la nature humaine. Elle s’accommode de tout et surtout d’elle-même. La bêtise nous guette ‒ du dedans comme du dehors. Et l’auteur lui même ne fait pas exception. Nous pouvons donc lui faire confiance : charité bien ordonnée commence par soi-même. Ce qui prouve que toute vérité ‒ soit-elle pas bonne à dire ‒ est lumière.

George GEAFIR est un satiriste impertinent. Il met l’homo sapiens au coeur de son aspect spécieux. Dès qu’il parle, il se ment à lui même. Ses paroles sont des ailes d’un moulin : elles brassent du vent. Et chacun se complet dans ses erreurs avec l’air chafouin d’un « type délicat, qui n’entre pas tout botté dans votre âme, mais les pantoufles à la main ». Tout homme est prêt à se vendre pour rien. Et si le « dénigrement ne nourrit pas notre orgueil, pourtant il certifie notre valeur ». Est-ce rassurant ? Pas sûr. Mais ce n’est pas l’objectif de l’auteur. Il soigne son angoisse par nos incompétences notoires, sauf une : « Je peux me priver de tas de choses, mais de moi, jamais. » Ecce homo.

Pour Vasile GHICA « les échecs répétés en amour mènent au vice ou bien à la grande poésie. » Ce sentiment est donc une des grandes affaires de son écriture. Du moins tant qu’il y croit comme l’enfant au Père Noël. D’autant que seuls « les cocus considèrent l’amour comme une erreur. » Tout compte fait c’est bien peu car leur nombre est moins nombreux que celui des maris qui naviguent en justes noces. Quoi que… Mais c’est une autre histoire. Mieux vaut croire à nos croyances et porter la coupe de l’amour aux lèvres même lorsqu’elle s’ébrèche. Et qu’importe notre myopie en ce domaine.

Vasile Sevastre GHICAN lui aussi fait de l’amour l’affaire de la vie. Étant septuagénaire nous pouvons faire confiance à ses leçons de conduite et d’inconduite. Néanmoins l’auteur n’en fait pas une fixation. Il nous dit notre fait. Celui-ci n’est pas forcément celui que nous attendions. Néanmoins nous savons soigner « nos procès de conscience par des insecticides. » Cela ne sauve pas mais nous arrange bien. Et notre langage permet de mettre sur notre manque bien des sparadraps. Pour autant l’auteur ne cherche pas à nous guérir : il enfonce notre clou jusqu’à nous rendre marteau. En entendant nous rampons comme des animaux.

Gheorghe GURĂU a découvert en homme l’animal qui le hante. Dès lors et en ce sens « Est-il normal qu’un âne porte des oeillères comme les chevaux ? » mais là n’est pas la question. Dans les deux cas nous restons à quatre pattes. Nous faisons donc tous partie d’un même troupeau. Guenon, primate ou simplement ‟couillon”, tout nous va. Si bien que les aphorismes de l’auteur fomentent notre immense bestiaire. Nos bestioles nous rongent de l’intérieur. Et, pour nous venger, nous mordons parfois comme des chiens enragés. Nous nous arrangeons toutefois de cacher qui nous sommes sous forme de poussin. Dans l’espoir qu’il existera toujours quelqu’un pour nous caresser.

Ovidiu KEREKEŞ illustre le monde tel qu’il est au sein de ses appétits et religions temporaires. Le sport y devient le veau d’or fait pour amuser les hommes. Faute de Dieu chacun cherche dans des illusions farcesques ses rêves d’éternité. C’est un peu mince mais nous sommes le fruit de la civilisation qui nous fait. Kerekeş rappelle que la sagesse et l’amour sont choses peu amènes à qui se mêle de ne penser à rien. Ce qui permet à la bêtise voire à la folie de nous consommer à petit feu. À cette aune la littérature pourrait-elle sauver le monde ? L’auteur l’espère. Mais il n’en est pas sûr. Et c’est un euphémisme.

Victor MANOLE est plus confiant dans ce qui arrive pour peu qu’on s’en donne les moyens moraux. Ses aphorismes offrent des structures de fondements. Leur auteur est bienveillant « Qui pratique l’humilité et le pardon, aime (vraiment) la vie », ou « Ne jouissez pas de votre richesse, mais de vivre d’autres lendemains encore. » Comment ne pas lui donner raison ? Il aborde l’aphorisme selon une voie particulière. Celle d’une édification avec l’espérance chevillée au corps et le rappel aux chuchotis du coeur. L’auteur croit à l’humain, le revendique. Sans illusion certes mais dans l’espoir que nous cessions de divaguer dans l’à peu près.

Nicolae MAREŞ pratique l’aphorisme dans la même veine. Le genre appelle chez lui à la dignité de l’être ce qui n’ôte pas un certain sens de l’humour : « Pour le bougon, le rire est errement. » Mais ce n’est pas le cas de l’auteur. S’il pourfend certaines erreurs, errances, horreurs là où la perfidie est ‟soeur de la barbarie”, l’objectif est de secouer l’humain pour le sortir de sa paresse. Résonne un appel au désir de durer au nom de valeurs premières et parfois les plus simples. La justesse de vue se moque de tout effet au profit d’une vérité parfois dure mais toujours altière.

Gheorghe MIHAIL part de la position précaire de l’homme. Celuici est au bord du précipice inhérent à sa condition. Mais l’aphoriste lui révèle de quoi la vie est faite : « Pour les mortels, le rideau ne se lève jamais pour les répétitions suivantes. » Néanmoins, et comme disait Beckett, « ça suit son cours ». À mesure que la vie avance son océan se complète. Ce n’est pas toujours joli, joli ‒ surtout pour certains : « Ce sont les seuls richards qui se paient le luxe, les pauvres ne font que l’entretenir. » Pour autant l’auteur ne se limite pas à une critique sociale. L’aphorisme s’y prête mal : il advient pour entamer un dialogue plus intime entre l’homme et lui-même. C’est là que toute révolution digne de ce nom commence.

Constantin OANCĂ ouvre l’aphorisme à une vision poétique pleine d’irisations. Son écriture se fait douce, insidieuse et cosmique : « Il fait nuit. Dieu nous regarde par ses étoiles. » et avec lui il faut savoir contempler divers types de beauté, même dans le kitsch, cette « bête qui attente au ramage d’un oiseau ». Existent dans cette approche de superbes frémissements. Là vie est là, impalpable et prégnante. Parfois suave parfois plus hésitante lorsque « L’attente est un rivage avec un navire qui n’arrive plus. » Tout est du même ordre et donne à l’aphorisme un réalisme merveilleux. Il ne peut que séduire.

Mircea OPREA tord le cou à un certain lyrisme. Il ramène à une littérarité qui néanmoins n’a rien d’étroitement vériste et ne manque pas d’humour : « Dans mon adolescence, pour quelques Lei, une Tzigane errant dans notre rue nous prédisait l’avenir dans un coquillage. Comme je n’avais pas assez d’argent sur moi, elle m’a prédit juste la fin. » Tout dans l’oeuvre est du même esprit corrosif et impertinent. L’auteur sait que pour peu qu’on ait « un fusil à la main, tout ce qui bouge peut devenir une cible. » L’aphorisme lui aussi est une arme contre les discours prétendus inspirés des grands orateurs prêts à faire dormir debout. Opréa caresse d’autres ambitions là où l’écriture devient l’« aile volant devant l’oiseau ».

Cornel PAIU ne prétend pas enserrer le monde dans ses aphorismes même si son rêve secret est la réconciliation suprême entre diverses ordres. « À partir de cendres et de quelques étincelles » il dit notre fait à qui nous sommes : « Si on était des lions, on déchirerait la charogne de ‟la démocratie” actuelle, pour ne pas crever de faim ! » Mais de fait nous nous contentons de digérer notre famine en attendant la fin. C’est un peu maigre. Demeure chez l’auteur un aspect ascétique. Il ne stigmatise rien et tente à chercher des ruptures dans le fil des jours tels que nous les alignons.

Nicolae PETRESCU-REDI ne fait pas dans la pitié ou la commisération : « En embrassant Jésus, Judas rapprochait ses crocs. » rappelle-t-il. C’est là les marques de la nature humaine dont « le bâton d’invalide est plus proche de nous que celui de maréchal. » Qu’à cela ne tienne : l’auteur ouvre nos clés de voûte afin que nous nous élevions hors des cellules que nous aménageons. Il faut à l’humain plus d’ambition. Et l’aphorisme nous appelle à l’ombre des arbres de la tentation au nom de la beauté, « Icône suspendue au clou de l’instant.”

Vasile PONEA ne cesse d’appeler à la lumière. Pour lui elle nourrit le monde et reste toujours prête à renaître. Nous sommes dons des héritiers de la terre : à nous, au nom d’une énergie morale, de lutter contre le désespoir ‒ même s’il est contagieux. Renonçant aux leçons de Cioran, l’auteur caresse d’autres objectifs : « regarder au-delà de moi pour trouver l’énergie des pensées. » C’est une belle leçon. Et qu’importe si ceux qui nous gouvernent font preuve de bien plus que quelques gouttes d’absurdité. Ne comptons donc que sur nous. Bref soyons poètes en vivant sous la croyance à la lumière.

Elis RÂPEANU, fée des songes de l’esprit roumain et de son humour, n’a qu’une solution: ‟chercher ses ailes.” Car marcher ne suffit pas. Il faut plus d’ambition à l’être. Qu’il sache enfin vivre l’instant plutôt que de parier sur l’avenir. Et qu’il s’habite, ici-même, ici bas : « les petits rêves n’ont pas besoin d’ailes gigantesques. » écrit l’auteure. Et il suffit de les vouloir. La poésie le prouve. On peut rêver d’histoires merveilleuses même en se lavant les dents.

Michelle ROSENBERG apprend un certaine justesse de vue. Il faut savoir se méfier de ce qui brille. L’or n’est pas nécessaire à qui habite le temps et transforme l’aphorisme en « cristal baigné dans le symbolisme du monde. » Telle est la vraie symbiose entre ce qui s’écrit et ce que l’on fait. Pour peu que l’on apprenne à accepter la recherche d’une paix intérieure. Ce lieu est mystérieux mais sa quête seule donne à l’écriture son authenticité. Elle se débarrasse aussitôt de son impatience et de son amertume.

Gheorghe A. STROIA cultive une certaine idée de la sagesse. Rien se sert de s’en prendre aux autres avant que chacun entame son propre dialogue intérieur. « J’ai fait la rencontre du souvenir ; dans ses sentiers, les désirs avaient mué en larmes… » Néanmoins, chaque fois il faut aller plus loin. L’aphorisme le propose dans l’appel à une générosité envers les autres. Ces derniers ne sont un enfer que pour les narcisses. Le seul moyen de faire bouger les choses est de les retrouver au nom de notre profondeur cachée car « les couleurs de l’âme sont les fondamentales. » Du moins à celui qui ne se contente pas de son propre spectre mais s’oriente vers une ombre plus solaire.

La poésie de Dan SURDUCAN tente de danser sur le visage de la pensée au sourire qui mord. Dans un exercice de solitude l’auteur crée par l’aphorisme une introspection. Il connaît le poids de la vie et au fil du temps tente un nouvel équilibre entre le coeur et l’esprit. Surducan reste avant tout un humaniste avide de sagesse et de simplicité. Certes, écrit-il, « Dans notre monde, la sincérité n’est pas toujours une carte gagnante. » mais il convient de s’y engager : tout le monde à y gagner sa vie sinon le ciel. Et qu’importe si tout finit en poussière. Cultiver son propre jardin est l’acte de fondation à tout travail humain.

Lucian VELEA se veut léger. La vie ? C’est un toutou pas snob à qui sait la prendre par le bon bout même si tout n’est pas facile. Le poète fait partie des esthètes farceurs : « J’ai commencé une cure d’amaigrissement. Je ne l’observe qu’entre les repas. » Preuve que la leçon d’existence n’est pas si compliquée que ça. « On peut devenir fou pour ne pas avoir fait la folie respective en temps voulu. » rappellel’auteur. La sagesse n’est donc pas qu’une leçon rationnelle : il faut à l’existence certains pas de côté. Pour autant Velea ne refuserait pas ses leçons d’inconduite mais il est comme Dieu : « je prodigue des conseils et presque personne ne les suit. » C’est pourquoi avant que d’asséner des vérités fondamentales il tente de construire des remparts de brindilles glanés dans les quelques livres qui lui servent de guides.

Silvia VELEA rappelle la vocation à l’existence et selon des chemins qui semblent contraire à une telle injonction : « Je suis lâche. » écrit-elle. Mais elle a soin de préciser : « Je crains de battre en retraite. » L’aphoriste prend donc la vie comme il faut. Le besoin de vitesse passe par un exercice de lenteur. Et parfois de retrait. L’auteure offre une belle leçon de vie à qui sait la lire. Chaque pensée a le mérite de ne jamais tomber dans la facilité : « On ne commence pas à aimer avant d’être humilié. On ne commence pas à aimer avant d’avoir passé outre à l’humilité. » Par de telles dualités Silvia Velea évite des injustices envers soi comme envers les autres. C’est pourquoi écrire mérite un travail suffisamment précis pour ne jamais se contenter d’approximations factices. Et si certain des auteurs réunis ici chérissent l’oubli Silvia s’inscrit en faux face à cette impasse.

Tous les créateurs de ce livre témoignent moins de l’espoir égoïste de survie dans la mémoire des générations futures que de la volonté d’offrir aux femmes et hommes d’aujourd’hui une substitut laïc à l’éternité chrétienne et un substitut métaphysique aux illusions communistes. Ils optent pour un supplément d’âme contre le matérialisme économique et les idéologies des potentats. Dans tous les cas de tels aphoristes ne se contentent pas de l’idée de Rimbaud dans ‟Une saison en Enfer”. Il ne s’agit pas de l’asseoir ‟la beauté sur ses genoux” mais de partir avec elle en voyage afin de mettre à nu des territoires inconnus. Bref de permettre la découverte d’un autre monde dans celui-ci. (Jean-Paul GAVARD-PERRET)