George ROCA: Domnule Adrian Grauenfels, vă știu mereu ocupat cu promovarea literaturii române (și nu numai!) în spațiul virtual. Aș dori să îmi dezvăluiți unele secrete din activitatea dvs. de zi cu zi. Scrieți proză, poezie, construiți reviste, aveţi o editură unde produceți cărți, vă ocupați de grafică de carte, ilustrații pentru pentru materialele publicate, promotor cultural… Cum este posibil, cum puteţi realiza atâtea proiecte?

Adrian GRAUENFELS: Cu mare uşurinţă şi plăcere. Timpul este un element flexibil, iar ingineria m-a învăţat să fiu organizat şi eficient. Lucrez uneori 12-13 ore pe zi fără întrerupere. O fac cu respect şi cu seriozitate pentru că reuşita în orice activitate este o chestiune de calitate şi transpiraţie. La mine vei găsi în plus şi o mare cantitate de improvizaţie care vine de la jazz, o muzică care mă fascinează. Un „mentor” al meu este francezul Boris Vian care era inginer, scriitor şi muzician (cânta jazz la trompetă), fără să se poată decide ce meserie i se potriveşte mai bine. Cât despre multitudinea de activităţi am o explicaţie generată de epoca post-postmodernista pe care o traversăm, care a distrus barierele intre medii şi a unificat artele. Consider că omul aflat în epoca informaţională nu poate rămâne fidel unei singure forme de comunicare sau de expresie ci este obligat să adreseze câteva medii care se împletesc şi se completează. Mulţi artişti tineri de azi manipulează cu uşurinţă fotografia, grafica, prelucarea digitala de imagine, animaţia, producţia video.

Poezia a devenit concretă, îmbinata cu desene, cu o grafică bogată sau cu grafisme preluate din realul semiotic care ne excită permanent vizualul. La muzeele de artă modernă ale secolului XXI găsim un mix de sculptură cu sunet şi mişcare, obiecte care vorbesc şi emit lumină, iar în balet mixul de jazz, clasic şi modern este frecvent probat în public. Cineticul, audio-vizualul, proiecţia video trebuiesc luate în consideraţie, dezvoltate şi folosite extensiv.

George ROCA: Ne cunoaştem de mai bine de zece ani, încă de la mult apreciata „Rețea Literară” inițiată de dl. Gelu Vlașin. Care au fost începuturile dumneavoastră literare? De ce literatură şi nu tehnică, mai ales ca de profesie sunteţi inginer. De unde şi când a început dragostea pentru poezie şi jurnalistică!?

Adrian GRAUENFELS: E o poveste mai lungă, legată de mama mea care lucra pentru o revistă israeliană de limba română. Cunoscând bine limba franceză, mama traducea masiv dulcegării din reviste pariziene care erau publicate săptămânal cu finalul „va urma”. Când tatăl meu a fost internat pentru o operaţie majoră am înlocuit-o pe mama preluând sarcina traducerilor unor texte care mi se păreau efectiv stupide. Timp de o lună am improvizat aventuri, afaceri cu gangsteri, traficanţi şi spioni în Orientul Mijlociu. Era facinant pentru mine să manipulez cuvinte, să narez o istorie şi să inventez dialoguri imaginare. Dar a mers, redacţia revistei a fost foarte mulţumită!

Cam prin în anul 2000 a izbucnit ca un vulcan – Internetul – şi cu el a venit adrenalina comunicării fără limite. La început eram curioşi, timizi, simţeam forţele telurice care deschideau lumi şi puneau în legătură suflete. Barierele geografice au căzut, planeta a devenit acel sat global unde te informai şi schimbai idei şi trăiri cu oricine, oriunde în lume, nelimitat. Poşta a sucombat mailului electronic. Citeam cu nesaţ poezie şi proză, vizitam muzee de pe trei continente, sau priveam fotografii plasate on-line de călători înarmaţi cu o cameră digitală, între Anzi şi Kamceatka. Dar marele imbold pentru scris a venit de la o întâmplătoare întâlnire virtuală cu o studentă din Cluj. Un personaj misterios, care scria sub numele „Tibick”, o poezie proaspătă, neconvenţională şi mai ales provocativă. Căzut în capcana dialogului virtual m-am înhămat la un duel mental care a durat cam doi ani de scris poezie interactivă. Un colaj aleatoric care capta îndoieli, experimente, tatonări ale invizibilului dintre sexe despărţite de 2000 km şi 40 de ani, diferenţa de vârsta între cei doi autori. A rezultat o carte de colaje poetice pe care am publicat-o sub numele „În vizită la Ussais”. Era debutul meu, obraznic, arogant şi probabil rău văzut de bătrânii condeieri. O altă persoană căreia datorez enorm este doamna Carmen Visalon, poet bucureştean (din păcate decedata acum câţiva ani) care devenise administratorul unui site dedicat poeziei, numit „Agonia”. Acolo veneau cei mai buni poeţi ai României dar şi din Diaspora să-şi expună fructul peniţei, într-o perpetuă, ambiţioasa competiţie. Erau recompensaţi de comentariile cititorilor şi numărul de vizionări, scrupulos numărate de serverul siteului. Carmen m-a încurajat şi recompensat cu steluţe, ca apreciere pentru ineditul scrisului meu. Am căzut repede în acestă plasă şi am realizat cu dânsa o carte de colaje poetice, care după decesul dânsei în anul 2013 s-a materializat la „Saga”, în cartea de poezii postume „Doi ani cu Carmen Visalon” care conţine 45 de poezii ale acestei mari doamne. De aici drumul a fost simplu şi pavat cu minuni care numai în literatură se pot întâmpla. Sper să avem spaţiu pentru câteva din ele în continuare.

La „Reţeaua Literară” am aderat ceva mai târziu, la înscrierea mea pe site erau aproximativ 400 de membri. Vlașin a instalat „reţeaua” pe o platformă americană care avea un program de editare prietenos şi simplu, spaţiu de comentat on-line pentru cititori şi mai ales posibilitatea de a plasa în text fotografii care completau povestea cu un vizual atractiv. Succesul a fost meteoric şi în câţiva ani reţeaua depăşise 15.000 de abonaţi. Am fost naiv să cred că o astfel de platformă va dăinui cât există internetul, aşa că timp de câţiva ani buni am încărcat acolo multe texte şi poezii fără să păstrez originalul, cea ce azi numim back-up. Nu ştiu exact ce probleme au apărut între firma americană şi Mr. Vlașin, cred că era legat de mărirea substanţială a taxelor anuale cerute de gazde. După căutarea fără succes a unor sponsori, Reţeaua s-a închis pentru doi sau trei ani, ca să reapară din nou, spre surpriza mea şi a altor utilizatori. Între timp, abonaţii Reţelei, navigaserăm spre altă reţea de succes planetar: Facebook. Din păcate, tot ce postasem înainte de pauza forţată s-a pierdut în beciurile netului. Morală pentru autori: Nu vă bazaţi pe generozitatea netului. Ce are valoare să fie dublu şi triplu salvat!

La jurnalism am ajuns împins de întâmplare. Nu e un secret că limba noastră maternă cunoaşte în Israel un monoton şi permanent declin, datorat împuţinării vorbitorilor de limbă română (generaţia tânără preferă, cum este firesc, ebraica) dar şi faptului că multe ziare şi tipărituri au dispărut după apariţia netului şi a telefonului mobil care oferă ştiri – instantaneu şi gratuit. În casa părinţilor mei se găseau săptămânal 2-3 ziare de limbă română cât şi excelenta revista „Minimum”, editată de regretatul Al Mirodan. Ele nu mai există de ani… În schimb s-a evidenţiat „Jurnalul Săptămânii” condus de doamna Doina Meiseles pe care ai cunoscut-o personal acum un an şi ceva la Tel Aviv. Ieşind eu la pensie, acum vreo șase ani am căutat o ocupaţie care să mă atragă. În jurul Doinei s-a format cu timpul o grupă de scriitori, reporteri şi jurnalişti de prima mână care dau ziarului (ajuns acum la numărul 600) culoare şi un conţinut elevat. M-am alăturat deci eforturilor de a realiza cel mai bun ziar românesc din Diaspora. Acolo am putut publica eseuri despre artă, istorie, despre avangarde şi poezie. Încerc să aduc şi noutăţi tehnice, şi de doi ani încoace, să promovez cărţi şi autori care au ales să-şi publice cărţile la editura mea – SAGA.

George ROCA: Așa este! Până și acum vibrează amintirile plăcute de la acea sindrofie tip cenaclu literar care s-a desfășurat în casa distinsei doamne Doina Meiseles, atunci când am fost la Tel Aviv! De fapt am lansat atunci, acolo, cartea domnului Roni Căciularu „Cafea și fum de țigară”… proaspăt editată de mine. Lume bună, lume de soi printre invitați! În acea perioadă nici ICR Tel Aviv nu organiza un asemenea eveniment literar! Dar să ne reîntoarcem la oile noastre… După sosirea dumneavoastră în Israel care a fost impactul cu noua cultură, limbă şi literatură?

Adrian GRAUENFELS: Mă bucură dragă George, întrebarea aceasta! Îmi dă prilejul să dezvălui probleme care m-au frământat în anii ’90, şi mult după revoluţie. Educaţia mi-am căpătat-o la Liceul Lazăr din Bucureşti care avea faima unor serioşi şi erudiţi profesori. Dar comunismul anulase multe din valorile culturale ale României dealungul secolului XX şi aşa se face că o pleiadă de filosofi, avangardişti, artişti de renume mondial, oameni de cultură şi de litere „nealiniaţi”, au fost eliminaţi din programa şcolară, din muzee şi librării. Plecat în ’72 din România comunistă am conştientizat în Israel că aveam mari lacune în domenii de excepţie cum erau dadaismul, arta abstractă românească, avangardele… domenii interzise şi renegate de sistem. Eram deja de ani în Israel când prieteni rămaşi în România mi-au trimis cărţi despre Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum, Emil Cioran, Noica, Nichita Stănescu… nume bine ţinute în secret şi lista e infinită… În Israel m-am acomodat greu, posedam binişor franceza şi engleza iar munca mea de inginer se baza pe cărţi de specialitate, majoritatea în engleză… Aşa se face că am amânat să citesc cărţi în ebraică, în primii ani cu greu descifram titrarea filmelor la televizor.

În 1973 a izbucnit războiul de Yom Kipour, şi firesc am fost înrolat de urgenţă în armată. A fost o perioadă traumatică, greu de digerat. Ignoranţa ebraicii m-a trimis la o bază a aviaţiei unde făceam munci negre dar aveam timp de citit.. Seara era lungă şi în dormitoare studiam pe ceilalţi soldaţi, şi ei noi veniţi. Legat de cărţi şi cititori îmi amintesc doi dintre ei. Primul, un tânăr exact de vârsta mea, avea patima cititului, devora cărţi poliţiste în engleză. Într-una din zile am primit un job „comod”, eu şi el, să văruim la interior sala de duşuri ale ofiţerilor. Aveam fiecare o căldare cu vopsea albă şi o bidinea lată cu care aplicam varul pe pereţii coşcoviţi, cred că barăcile datau de pe vremea britanicilor. Am împărţit sala lungă în două şi ne-am pus pe treabă. Eu lucram fără entuziasm pe când amicul dădea de zor cu mâna dreaptă în care ţinea bidineaua iar în stânga avea o carte deschisă din care citea în timpul muncii. M-a pufnit râsul… Vopsise totul uniform, inclusiv robinetele şi oglinzile mari de deasupra chiuvetelor.
Al doilea tip era un tânăr de 25 de ani, voluntar evreu din Olanda, solid, ras în cap şi vorbitorul unei engleze perfecte. Aveam discuţii lungi despre Israel, oameni, cărţi şi jazz. El nu citea, nu are timp zicea, el scrie… „Ce scrii?”, am întrebat eu curios.. „Păi cărţi de buzunar, ficţiuni…” „Ce subiecte?” am insistat eu… „Pornografie, zice, asta se vinde cel mai bine”.

Cu timpul m-am dat pe brazdă. Am început să citesc ziare şi cărţi mai uşoare, poezie clasică şi modernă scrisă de israelieni. După 40 de ani să ştii că începi să pricepi câte ceva. Sunt o fire curioasă aşa că m-am cufundat niţel în numerologie, Kabala, am căutat poeţi şi filosofi evrei în negura timpului. Sunt acolo figuri remarcabile despre care am scris eseuri, mai mult pentru plăcerea mea: Ibn Gvirol, David Rubeni, Solomon Moho, Iosef Caro etc. În Tanah (biblia ebraică) găsim materiale de cercetat şi de rumegat care nu au egal în nici o altă limbă. La care alt popor, un elev de şcoală poate citi cursiv pergamentele de la Marea Moartă, vechi de 2400 de ani?

George ROCA: Sunteţi scriitor şi traducător de limbă română, ebraică şi engleză. Cum se materializează aceste aptitudini în munca pe care o produceţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că trăim un cross-talk cultural fără precedent. Schimbările geo-politice şi apariţia netului au facilitat accesul la comori culturale, care intrigă şi stârnesc interesul consumatorului de artă. Dar există un mare număr mare de cititori care nu posedă suficient limbile franceză, italiană, germană, spaniolă sau engleză. În aceste limbi s-a produs mai toată cultura europeană pe care o iubim şi care ne alimentează de două milenii. E o datorie şi o nobilă sarcina să traducem din bogata literatură care s-a creat în secolul XX şi care nu a fost accesibilă multor categorii de amatori de artă şi cultură. Aşa se face că m-am angajat să traduc în câteva ocazii din opera lui Paul Celan, Benjamin Fondane, şi Gherasim Luca de care sunt legat în mod special şi afectiv.

Dar, marea mea aventură cu ebraica şi cultura israeliană am realizat-o acum 2 ani când am tradus şi publicat în limba română pe marele poet Yehuda Amichai (Poezii Alese, volumul I şi II, editura Saga). Au precedat circa 50 de poeţi israelieni moderni pe care i-am tradus ocazional. Erau prezentați în ziarul „Yediot Aharonot”, care publică joia în secţiunea sa literară poezii alese, unele absolut superbe şi surprinzătoare prin problematica ridicată şi construcţie. Aici ar trebui amintite diferenţele intre limbile semitice şi cele latine, structura frazei, muzicalitatea şi ritmul ebraicii. O parte din aceste traduceri s-au materializat în volumul „Raza de Acţiune” (Editura SAGA), coautor fiind poetul Leo Butnaru din Chișinau, Republica Moldova. El a tradus poeţi ruşi, eu israelieni moderni şi astfel am produs o antologie serioasă a scrisului poetic între Nistru şi Iordan. Într-o foarte erudită şi extensivă prefaţă la acest volum, Leo Butnaru justifică problemele multiple care se pun traducătorului de poezie. În prefaţa mea la carte am ales să menţionez dilema în care se scaldă traducătorul unei piese non-lineare aşa cum este poezia rimată: „Traducerea materialui rimat este practic imposibilă din acele sute de motive care au demonstrat că traducerea versului omoară originalul. În plus, întâlnim dificultăți de stil, de frazare, de ritm. Limba română are o altă structură și o altă muzicalitate. Ca să elucidăm chestiunea reușitei, trebuie să consultăm analizele unor experți. Kimon Friar* ne spune că traducerea este «o relație între două organisme când unul dintre cele două poate prospera numai după celălalt, care îl precedă și-i pregătește mediul înconjurător. Toate formele tehnice sunt valide, de la ritmul interlinear la parafraza extremă. Un talent poetic deosebit poate îmbogăți și să altereze modul în care poemul original este citit. Lucrarea tradusă, se citește drept un poem original, însă atât de fidelă originalului, încât un cititor, citând din ea, ar putea fi convins că îl citează pe poet și pe traducător deopotrivă. Traducătorul, încercând să lucreze pe o diversitate mare de poeți, ar trebui să fie ca un actor în multe roluri, prin care vocea sa personală este auzită. El trebuie, cu mare atenție, să verifice ambiguitățile, nuanțe, punctuație, sintaxa, cuvinte compuse – întinzând limbajul ales, până la punctul de rupere. Un traducător trebuie să fie deseori un mai bun artizan decât poetul însuși, căci el încearcă prin literă să atingă spiritul»”.

_______

*) Kimon Friar s-a născut în 1911 în Imrali, Imperiul Otoman, dintr-un tată american și o mamă grecoaică. În 1915 familia s-a mutat în Statele Unite, iar Friar a devenit cetățean american în 1920. De la o vârstă fragedă, Friar a descoperit poezia și, mai târziu, a devenit interesat de teatru. După ce a citit „Odă la o urnă grecească” de John Keats, el a devenit fascinat de energia limbii engleze și a hotărât să facă eforturi pentru a o cunoaște în profunzime. A tradus poezii din limba greacă în limba engleză, cunoscând la perfecție ambele limbi și având o perspectivă largă asupra poeziei grecești moderne. El a scris, tradus și editat nenumărate opere, de ex: „American and British” (cu John Malcolm Brinnin) în 1951, traducerea volumului de eseuri „Salvatores Dei” (1960) și a piesei de teatru „Sodoma și Gomora” (1963) de Nikos Kazantzakis și antologia „Modern Greek Poetry: from Cavafis to Elytis” în 1973.

Eu unul, am depăşit multe necazuri care omoară poezia tradusă, depărtându-mă oarecum de textul original, în speranţa de a reda suflul şi spiritul autorului în detrimentul preciziei textuale. Cât despre poezia ebraică rimată propun să nu fie tradusă, rezultatul va fi catastrofal oricâtă muncă, transpiraţie şi talent va depune temerarul traducător. Iată o mică stanţa, semnată de Yehuda Amichai, din volumul pomenit: „Pe locul în care avem dreptate/ Niciodată nu vor răsări/ Flori, primăvara.// Locul în care avem dreptate/ Este bătătorit şi e tare/ Ca o curte.// Îndoielile şi iubirile/ Fac lumea afânată/ Precum cârtiţele sau aratul gliei./ Şi se aud şoapte/ Pe locul unei case/ Dărâmate.” (Locul în care avem dreptate)

Am mai făcut o altă carte de traduceri, de unul singur, grupând poeţi tineri israelieni, practic necunoscuţi vorbitorilor şi cititorilor de limbă română. („Poezia ebraică modernă”, Editura Saga, 2018 – ebook). Cum nu sunt priceput la făcut reclamă, cartea a rămas undeva pe net, neluată în seama deşi conţine poezii foarte interesante care tratează spiritul israelian, problemele existenţialiste de aici, războiul şi dragostea, conflictul interior, izolarea etc. Iată o traducere a unei poezii semnate de excelentul poet Yacov Barzilai – născut 1933: „La miez de noapte/ E ora bufniţelor să se gătească./ În oglinda întunecată/ O pereche de zgârie-nori/ Vorbeşte dragoste/ În timpul marelui crah./ Undeva cocoşul/ Povesteşte întuneric nopţii./ Şi zgârie-norii vorbesc neatingerea lor/ În umbra dorinţelor îmbrăţişate./ Când pământul se va clătina/ Şi ţara se va cutremura/ Atunci vor cădea turnurile/ Fiecare în braţele celuilalt/ Şi-şi vor trăi iubirea/ În propria ruină,/ De după potop.// (Dragoste după potop)

George ROCA: Ați produs revistele de artă și cultură tipărite precum „Izvoare” și „Babilonul descifrat”. Pentru ce grup de cititori erau dedicate.

Adrian GRAUENFELS: Trebuie să adăugăm celor două pomenite de tine mai sus şi broşura festivă, bilingvă „Israel la 70 de ani” (Editura SAGA, 2018). Revistele de care întrebi au fost produse exclusiv de mine sau parţial, cum este cazul „Izvoarelor”. „Izvoare” este o revistă scoasă de ASILR, o tradiţie începută de când la conducerea asociaţiei se afla poetul Shaul Carmel. Ideea era să se strângă de la fiecare membru un text, proză, poezie, epigrame sau recenzii, incluse într-o lucrare antologică care să reflecte stare lucrurilor în comunitatea scriitoricească, an de an. Aşa se face ca 3-4 ani consecutivi am avut sarcina să editez, să adaug grafică şi coperţi la materialele colectate. Era un prilej fortuit să cunosc mai bine valenţele colegilor de condei. Erau acolo câţiva corifei ai scrisului, monştrii sacrii ca de ex. Iosef Campus, Andrei Strihan, Zoltan Terner, Andrei Fischof, care meritau atenţie… dar restul… cam departe de numele de scriitor. Era (şi a rămas) o asociaţie bătrână, obosită, care privea obsesiv în trecut, cu greu funcţionând în lumea nouă a computerului digital.

„Babilonul descifrat” a fost o încercare făcută ca să demonstrez că se pot depăşi graniţele Israelului care funcţiona ca un getto pentru intelectualul de limba română. Foarte puţini scriitori imigranţi din România au răzbit în lumea mare, spre deosebire de mulţi prozatori israelieni care au fost traduşi şi promovaţi intensiv în Europa şi SUA. În broşura „Babilonul Descifrat” am cerut participanţilor (din Israel şi diaspora) să prezinte texte în două limbi, română-engleza, română-franceză sau română-italiană. Şi ei au venit cu entuziasm, din Irlanda, Canada, Franţa, Italia, România, SUA…

Am ilustrat broşura, am corectat-o la sânge, coperta a venit din Canada de la doamna Sash Segal, iar tipăritura pe hârtie velină am făcut-o sub un control pedant la o firmă serioasă din Tel Aviv. Rezultatul a fost peste aşteptări şi mi-a dat curajul unei şi mai extensive antreprize în anul 2018: „Israel la 70 de ani” – un album complex, dedicat statului Israel care împlinea şi sărbătorea 70 de ani de existenţă. Anunţuri repetate pe Facebook şi în „Jurnalul Săptămânii” mi-au adus un material excesiv ca volum dar şi prin temele adresate. Elogii, dar şi critică, poveşti personale, poezii şi fotografii, saluturi şi urări de bine… în total 70 de participanţi la o culegere emoţionantă, bilingvă (conţine şi o secţiune în ebraică, dedicată aportului imigranţilor de origine română la cultura, arta şi la consolidarea statului Israel), ilustrată de artiştii noştri… coperte de Anath Hanit, Filomela Elena Bucur; fotografii, grafică, caricaturi: Anath Hanit, Luiza Kohn, Beatrice Bernath, dr. Ruth Oren, Saul Steinberg, Natalie Schor, ș.a.; artă: Baruch Elron, Sammy Briss, Miriam Cojocaru, şi mulţi alţii; caricaturi: Eduard Mattes, Eugen Kaitaz, Andy Ceaușu…

Prima ediţie de 100 de exemplare s-a epuizat pe loc la ICR, chiar la lansare! Am fost deci nevoit să scot o a doua ediţie pentru cei care au dorit un exemplar sau chiar mai multe. Dacă avem spaţiu aş vrea să adaug aici poezia mea „În curtea din spate” scrisă special pentru ocazia albumului „Israel la 70 de ani”: „În curtea din spate nu se întâmplau mari lucruri/ Treceau nori şi furnici cu 6 picioare/ Vorbeam cu frunzele/ Printre grămezi de sticle sparte/ Etichetate 1946/ Anul în care m-am născut/ După război,/ Atât de supărat/ Că 24 de luni n-am vorbit cu nimeni/ N-am mers, n-am cântat la vioară/ Ca alţii la Auschwitz,/ anul trecut/ În curtea din spate nu era nimeni,/ Să stăm ascunşi.. să stăm ascunşi (repet obsesiv)/ Cum zice un bilet al apărării antiaeriene// În curtea din faţă/ Mama punea rufele la uscat/ Zâmbind la trecători/ Era ziua în care îmi spăla steaua galbenă/ Să arătăm omeneşte, zicea mama// Printre strigoii în viaţă/ Creşteam şi eu inconştient/ Ca să ajung azi, pe strada mea,/ Plină de magnolii în floare…// (În curtea din spate) Afirm că suntem singura minoritate din Israel care a polarizat Diaspora dar şi Israelul la producerea unui astfel de proiect major. Sunt foarte mândru de această reuşită.

George ROCA: Care sunt legăturile dumneavoastră cu Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română şi care este menirea acesteia? Ştiu că aţi fost chiar şi preşedinte al ASILR…

Adrian GRAUENFELS: ASILR a fost înfiinţată atât din necesitatea de a polariza scrisul românesc, cât şi de-al face cunoscut publicului israelian. Am citit platforma istorică a Asociaţiei care postula scopul ei astfel: „Scopul este… apropierea, integrarea şi asimilarea imigranţilor români în societatea şi cultura de limba ebraică…” Nici vorbă de asimilare! Din contră, ASILR s-a complăcut în a accepta o limbă românească anacronică, neadaptată la schimbările fireşti sau academice, care modifică un corp viu şi dinamic cum este limba unei naţiuni. Puţini autori adăugau diacritice, sau foloseau DEX-ul pentru a-şi corecta manuscrisul. Consensul era – lasă să corecteze editura! Traduceri în ebraică sau din ebraică – practic zero. Întâlniri comune cu autori din Uniunea Scriitorilor Israelieni de Limbă Ebraică – zero. Am părăsit ASILR după câţiva ani de muncă intensă, zadarnică. Nu regret, din contra, am căpătat timp liber şi energie pentru revista „Nautilus”, editura „Saga” şi alte proiecte culturale, importante mie.

George ROCA: Ați cucerit spaţiul virtual cu publicaţii precum: „Secolul XXI”, „Alchemia” și „Nautilus”. Care este tematica abordată de fiecare în parte? Ce materiale publicaţi, cine sunt autorii. Cum vă „procuraţi” corespondenţii?

Adrian GRAUENFELS: Toate aceste reviste s-au născut interactiv, din dorinţa de a ridica nivelul nostru cultural dar şi din nevoia de a produce un spaţiu mediatic, inexistent în real. Cititorul modern stă la el acasă, aşezat comod în fotoliu şi se vrea răsfăţat. Are în mână o cană cu cafea, în față are un ecran. De ce nu i-am servi pe tavă din minunile care se petrec în arte, în vizual, pe scena culturală atât de bogată şi diversă. Mi-am propus să selecţionez noutăţi din galeriile de artă, din muzee, scrieri ieşite din comun, teatru, fotografie, recenzii despre cărţi noi… poezie tradusă sau autohtonă. The Sky is the limit… alegerea mult mai grea. Inundaţia informaţională este o plagă, e nevoie de discernământ şi de cunoaştere a consumatorului, altfel el va trece repede la altă „atracţie” a netului. Răbdarea noastră scade. Timpul este preţios şi segmentat de alte activităţi, de interferenţe multiple. Mulţi sunt seduşi de fake news pe care le retransmit virusând netul, şi e nevoie de mult discernământ ca să filtrezi între materiale, unele mimând la perfecţie veşti, întâmplări sau fenomene care nu exista în real, dar fabricate de profesionişti, reuşesc să ne fure atenţia. Am să dau un exemplu hilar chiar. O bună prietenă este lector universitar la facultatea de geografie, în Bucureşti. Acum vreo 10 ani am găsit pe net un articol chipurile „ştiinţific” care anunţă cu seriozitate academică descoperirea unui canal subteran intercontinental, plin cu apa de mare, care ar lega lacul Baikal cu un mare lac canadian. Dovada? Un soi de peşti rarisimi care trăiesc doar în Baikal au fost capturaţi în lacul canadian, peştii circulând prin canal. M-am amuzat teribil cu enormitatea gogomăniei şi am trimis articolul profesoarei de geografie. Aceasta stupefiată, tipăreşte foaia cu pricina şi se duce val-vârtej la decan să-i arate uluitoarea nouă descoperire. Omul a trimis-o la plimbare, dar morala este ca un text scris convingător, convinge!

Mă întrebi de tematica şi autori. Rar anunţ o tematică anume, prefer să fac o revistă deschisă cu de toate. Am colaborat câţiva ani cu d-na Sash Segal din Canada, inginer, grafician şi editor terific care a impus un stil, un format fix şi multe reguli care să asigure un nivel şi o metodă revistelor noastre. Exista în limbajul actual un cuvânt în ebraică care suna aşa: „metzuianut”, folosit adesea în şedinţe şi prezentări, care înseamnă excelenţă în cea ce faci. Este exact ce s-a întâmplat cu revista „Alchemia” care datorită d-nei Segal a ajuns la o stare de excelenţă grafică şi la un modernism sintetic dar rece, care nu s-au potrivit firii mele. Spontanul, improvizaţia au dispărut ca să facă loc preciziei formale. Not for me!

Am început să editez de unul singur revista „Nautilus”, unde am captat voci libere dispuse la schimbări de formă, de conţinut. Aşa am putut publica poezie concretă, eufonii, ekphrasis, (text inspirat de o operă de artă) experimente, teatru modern, materiale pregătite în luna care precede lansării revistei. Am colaboratori permanenţi, ca de exemplu: Maria Sava, dr. Sofia Gelman, Liviu Antonesei, dr. Varga Istvan Attila…  dar şi mulţi invitaţi de prestigiu cum ar fi Şerban Foarță, Paul Vinicius, Roni Căciularu, pictorul Baruch Elron, dr. Dorel Schor, sau colaboratori din Europa precum cei de la revista „Itaca”, Filomela Bucur (desene), Emanuel Pope şi Anca Tănase (traduceri), Marius Chelaru din Iaşi sau Beatrice Bernath cu poezie şi desene…

„Nautilus”, numărul 18, lansat recent,  la 1 februarie 2019, conţine o secţiune specială „In Memoriam” Amos Oz. M-a afectat teribil moartea prematură a acestui mare scriitor şi gânditor israelian. M-am adresat imediat tuturor celor care doresc să scrie ceva despre Amos Oz, omul şi autorul şi am avut bucuria unei avalanşe care a acaparat peste 100 de pagini în revistă. Menţionez articolele semnate de dr. Riri Sylvia Manor această mare doamnă a scrisului românesc de aici, dar şi catalizator şi organizator a unor vizite, conferinţe şi traduceri ale lui Amos Oz pentru publicul diin România. Iată-o pe Riri într-un fragment inclus în Revista Nautilus nr. 18. Titlul articolului: „Un scriitor devenit al nostru”. „Privind ecranul şi întrebându-se de ce personajele nu încetau să-şi impună unele altora tot felul de suferinţe şi umilinţe? Ce le împiedica să aibă puţină compasiune unele faţă de altele? Nu i-ar fi fost greu să le explice eroilor filmului, dacă ar fi fost de acord să-i asculte o clipă, că, dacă voiau să se simtă acolo ca acasă, trebuiau să se lase în pace unii pe alţii şi fiecare pe el însuşi. Să se străduiască să fie mai buni. Cel puţin pe cât posibil. Cel puţin atâta timp cât ochii văd şi urechile aud, chiar făcând faţă oboselii din ce în ce mai putemice. Să fim buni, dar în ce sens? Întrebarea i se părea sofisticată. Pentru că totul era atât de simplu. Urmări povestea cu uşurinţă. Până când i se închiseră ochii şi adormi în scaunul său.” (Sfârşitul cărţii „Fimă” de Amos Oz, Editura Polirom, 2008, traducere – Any Shilon)

Spre deosebire de orice alt autor care se bucură de faimă internaţională şi a fost tradus în limba română, Amos Oz este unicul care, din primul moment când a venit în România, în 2003, să participe la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură” de la Neptun, a devenit „al nostru”. Am avut privilegiul să fiu catalizatorul acestei prime vizite şi este lesne de înţeles de ce mi se părea atât de importantă prezenţa Omului Amos Oz la Bucureşti şi la Neptun, printre scriitorii şi cititorii români, pentru începutul unei legături fertile şi captivante de cunoaştere şi apreciere reciprocă. Ştiam că va fi o plusvaloare adăugată cititului cărţilor sale, căci Oz, care preda literatura la Universitatea din Beer Sheva, era şi un profesor înnăscut, care poseda un mod cu totul şi cu totul original de a-şi expune un sublect firesc, dinamic, neaşteptat, profund şi, totodată, fiecare conferinţă era presărată cu un simţ al umorului unic prin subtilitate şi isteţime. Ascultându-i, pentru prima oară, la Festivalul de la Neptun, prelegerea despre „cum să lecuieşti un fanatic”, cei prezenţi au fost fermecaţi şi au avut impresia că îl cunosc de mult, le devenise deja drag şi apropiat. Pentru Amos Oz, fanatismul este cea mai gravă boală a secolului. Despre eseul său „Cum să lecuieşti un fanatic” (publicat la Editura Humanitas, în două ediţii, traducere de Dan Ligia llin, cu un „Cuvânt înainte” de Nadine Gordimer), Radu Cosaşu a scris în „Dilema veche” că este „un text care nu îşi are pereche în ziaristica română, atât prin inteligenţa să, cât şi prin forţa pe care o conţine”.

Sau, un alt mare scriitor israelian – David Grosman – vorbind despre OZ: „Lumea e mai săracă acum după moartea giganticului scriitor israelian Amos Oz” a declarat prietenul său apropiat și colegul său de condei David Grossman. „M-am consultat foarte mult cu el despre scrisul meu și uneori întrebam despre scrisul lui. Și pentru că i-am spus exact ce credeam – când am apreciat ceva, când nu mi-a plăcut ceva – ne-a favorizat prietenia. Mai presus de toate, el a fost o ființă umană, a fost un bărbat, a fost cald, generos și curios și a vrut să cunoască detaliile familiei și ceea ce făceam, și el mi-a împărtășit detalii la rândul său. Moartea lui este într-adevăr un fapt dureros.” „Nu va mai fi un alt Amos Oz, era doar unul ca el. Puteți spune acest lucru despre fiecare ființă umană, desigur, dar a existat ceva unic despre Amos”. „Cei care l-au apreciat – și nu numai, aveau nevoie de vocea lui clară și ascuțită – ei au pierdut pe cineva care a făcut viața mai bună. Când o persoană ca Amos – un om de o asemenea măreție, și nu spun asta ușor – trece în neant, lumea se diminuează puțin, se micșorează puțin”. (traducere AG)

George ROCA: Interesante citate, interesante omagii post mortem! Citate care îl pun pe Amos Oz în rama eternității! Trecem la o „altă întrebare”, vorba unui politician de pe malul Dâmboviței. Editura „SAGA” face valuri şi creează bucurii în inimile scriitorilor de limba română din Israel. Când aţi fondat-o şi cu ce scop?

Adrian GRAUENFELS: Răspund cu un citat: „Evreul e o creatură atât de neliniştită, încât trebuie să facă tot timpul ceva, să plănuiască ceva. E genul de om care, indiferent de cât de multe ori va fi dezamăgit, îşi va face imediat alte iluzii. E o trăsătură definitorie a intelectualilor. Dar, de vreme ce evreii sunt aproape toţi intelectuali, neliniştea şi dorinţa de a face lucruri, corecte sau greşite, a devenit o caracteristică naţională. (Isaac Bashevitz-Singer)

Am căutat să umplu nişa creată de efectul concurent produs de două fenomene declanşate de declinul cărţilor tipărite. La ICR am ţinut o conferinţă bazată pe date luate din industria americană de carte. Am aflat că numai în SUA existau în anul 2017 circa 13 milioane de titluri care inundau librăriile şi care nu au cumpărători. Un alt milion de titluri era refuzat negăsindu-se pentru ele loc pe rafturi. În schimb, piaţa de cărţi digitale (ebook) a luat avânt, vânzările la „Amazon” depăşind în 2010 peste 15 milarde de dolari anual.

Marea problemă a literaturii actuale este dezinteresul pentru cartea tipărită în favoarea conținutului „on line” care este dinamic, mai concis și este servit consumatorului în mod selectiv. Tineretul citește mult mai puțin, viața se petrece azi în telefonul mobil. Ne rămâne nouă, celor născuți în secolul XX, sarcina salvării slovei scrise. Emerson asemuia cândva biblioteca cu o peștera vrăjită din care ies personaje magice. În cazul revistelor virtuale de azi magia se obține greu, senzația de „deja vu” este pretudindeni și doar un conținut excepțional mai poate stârni un interes, și el de scurtă durată. Vin mereu alte tentaţii.

Acum o să deviez de la subiect ca să descriu o întâmplare magică. De ea vorbeşte extensiv şi Roni Căciularu în cartea sa „Reporter – angajatul nimănui” (Editura Saga,  2018). Autorul povesteşte în trei capitole despre farmecul Tel Avivului şi întâlnirea sa cu un personaj ieşit din comun, un poet stradal care se întreţinea scriind şi vânzând poezie trecătorilor. Întâmplarea face, ca în alt timp şi pe altă stradă am cumpărat şi eu o broşură de la fostul director de bancă (Avi pe numele mic) care abandonează un job bine plătit ca să devină un bard şi un homeless. Spre deosebire de Roni care nu a publicat nimic din poezia stradală achiziţionată eu mă încumet să descriu întâlnirea şi adaug aici fragmente traduse din poezia lui Avi.

Acum câteva zile, sâmbătă, trecând prin cartierul Shabazi am fost acostat de un tip cu barbă şi haine uzate.

– Vă place poezia? m-a întrebat direct omul.

– Desigur, îi răspund, dacă e bună...

– Sunt Avi, poet stradal! se recomandă prompt şi îmi oferă două foi tipărite la xerox.

– Trebuie să plăteşti, zice, eu din asta trăiesc...

Am cumpărat deci poezie de trei şekeli încântat de magicul scenei.

Câţi dintre noi cunosc barzi în viaţă? Mă gândesc involuntar la Francois Villon, murdar şi flămând improvizând prin mahalalele Parisului. Oare vindea el poezie? Iată Tel Avivul oraş însorit, e sărbătoarea de Purim şi e multă veselie, copii costumaţi festiv, părinţi zâmbitori, nimic nu aminteşte de tristeţea străzilor, de banalul cotidian. Gândurile mă duc la alte poveşti. Un invalid din războiul basc se aciuiase la Paris după 1914. Era un specialist în limbile străbune dar nu făcea nimic în viaţă. De fapt avea o ocupaţie, era erotoman, aborda prostituate şi le debita obscenităţi într-o limbă aleasă. Îl puteai asculta ore întregi, povesteşte Emil Cioran, care îl întâlnea în Montparnasse. Invalidul îl dăscălea pe Cioran: „Dacă nu vei scrie corect, va trebui să te întorci în Balcani!”. Îl găseai dormind prin cafenele sau improvizând cu vervă poezii, adevărate acrobaţii verbale. Toate s-au pierdut în negura vremii. Strada monumentală din Roma, în care Frederico Felini plasa fericiri şi drame, întâlniri de dragoste dar şi nenorociri, produce revoltă bardului Avi, care scrie afectat despre strada şi impactul automobilului modern: „La urmă vor rămâne felinare/ Decoltate, în negru/ Îngerii învăţăcei decapitaţi/ Sângerând pe pedală de gaz/ Şi parbrizuri mânjite de oameni./ Claxonul orfan murmură litanii de doliu// Am fost un automobil în vastul genocid/ Caut victime pe autostradă// Iată copilul vostru/ Îmbrăcaţi-l în flanele comode/ Puneţi-l lângă cutia de viteze/ În drumul său spre paradis// Claxonaţi şi călcaţi/ Visele culese/ Pe şoselele verii – iată sfârşitul/ Protezelor pline de sânge// Am fost un punct pe monitor/ Deviant de la linia dreaptă…// (Accidente de circulaţie)

Relativul stărilor stradale duce poetul la introspecţie. Găsesc în poemul „Regrete” o subtilă atitudine antisocială, un cinism dobândit după ani de eşecuri, căderi în căutările de apartenenţă la vreun grup sau altul. Încercările vin şi se dizolvă ca valurile, toate rezultă în acelaşi efect, dar sunt diferite ca formă. E aici un tenace refuz al cooperării cu mediul sau un semn al maturizării? Omul copt îşi cunoaşte limitele, un copil are infinitul şi sufletul în buzunare: „M-am întâlnit/ După ani de indiferenţă/ Şi nu m-am recunoscut/ Ce păcat/ Că ziua e galbenă şi noaptea e inclusă în noi/ Iar omul este incolor, ce păcat...// În fiece dimineaţă, valuri noi pe plaje, ele declară:/ Noi suntem noi!/ În spatele lor, valuri şi mai noi/ Se întâlnesc cu cele ce revin de la mal/ Şi malul se abţine să râdă/ E obosit şi vrea să doarmă/ În zare câmpul verde.// Noaptea sosesc oameni noi să demonstreze vehement în piaţă/ Ei declară susţinut: Noi!/ Şi piaţă se abţine să râdă/ Piaţa vrea să doarmă.// M-am întâlnit cu mine/ După mulţi ani/ Ce păcat, că nu m-am cunoscut mai de dinainte.// (Regrete)

Sunt poezii superbe care merită să stea într-o carte mare cât tot oraşul acesta opulent şi fără de pauză. Şi acum revin la subiect. Al doilea motiv care deranjează autorul de limbă română din Israel este unul economic. Cu timpul rolul editorului s-a transformat, s-a metamorfozat… el nu mai sponsorizeză un autor tipărindu-l, vânzându-i cărţile şi plătindu-i un dividend… pentru că din cărţi nu se mai câştigă bani. Editorii la noi, speculează orgoliul şi sincera dorinţa a autorului de a se vedea tipărit. Rolurile s-au inversat, editorul este plătit ca să producă o carte în 50-100-200 de exemplare pe socoteala autorului, care se trezeşte cu două sau trei lăzi grele, pline cu cărţi, pe care trebuie să la vândă el însuşi sau să le dea cadou. De trăit din scris… nici vorbă!
„Saga” s-a născut din necesitatea de a rezolva dilema autorilor care nu au resurse pentru mega proiecte, vânzări şi campanii susţinute de promovare. Am ales o cale comodă oferită de marile librarii virtuale, ele primesc cărţi în format digital şi le vând la cererea oricui în lume. Poţi achiziţiona 1-2-3 sau chiar şi 10 volume care sosesc acasă impecabil şi într-un timp record de 7-10 zile de la comandă.

Avem deja 30-35 de titluri accesibile pe „Amazon” (https://www.amazon.com/) şi „Lulu” (https://www.lulu.com/). Printre ele două cărţi de artă, una trilingvă şi o coproducţie la 13 mâini despre care vreau să vorbesc! Se numeşte „Obiect Transparent”, este o carte de poezii şi traduceri la care participa 13 autori din Israel, România, Moldova, Franţa… fiecare abordând o altă direcţie. Găsim poezii de Paul Celan, Max Blecher, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Şerban Foarţă, Liviu Antonesei, Dan Ungureanu, Liviu Cristescu, Indira Spataru, Leo Butnaru, Benjamin Fondane, Gherasim Luca şi subsemnatul. Totul a pornit de la o provocare a amicului Nicolae Tzone, iubitor al avangardelor, care a editat şi publicat o carte minunată scrisă de Gherasim Luca „Vampirul Pasiv”. Există acolo analize ale raportului autor-obiect scrise într-un delir verbal, textul trece uneori în erotic, provocativ şi mai ales e foarte trist. Am colectat poezii de la cei pomeniţi, am adăugat grafică şi iată cartea gata în iunie 2018. Fiecare pagină conţine perle, de la pur clasicism la cel mai crud realism concret. Vă ofer poezia mea dedicată marelui poet evreu Gherasim Luca: „Ahh obiectele/ Găsite, mângâiate... apoi îmbinat-mirosite/ Într-un curcubeu şi o diademă de faţete/ Ale percepţiei vagi, pripite/ Care întreabă: aici e realitate sau o măsluire,/ Un vis, poate o hipnoză/ O imagine plată ce devine o tridimensională poză/ Multi-plurală, cu umbre ascuţite ca un junghi în plex/ Abscons de morală, de-un univers complex,/ Un nevăzut criminal, având putere şi mirare/ Sau de fapt chemat de o altă duhoare/ A unei fraze desculţe, desuete,/ esprinsă din montajul cu frumoase fete,/ Femei, cu forme diforme// Ca un corb orb, zburam la distanţe strict amorfe,/ Între un punct şi-o nepăsare/ Între o linie lungă, drept desenată pe ecranul mare/ Din cerul sterp fără de stele apărute făr-de avânt,/ Cernea o tristă, alb cenuşă, căzută pe-al cuiva mormânt// O Senă de cuvinte noi am strâns/ Hârtie lăcrimată, pe corpul ud de plâns/ Cuvinte ortogonale de pus pe-un câmp lucid/ E geometria falsă, striga ăl de-l cheamă Euclid/ Iar Luca leagă trupuri şi lăute/ O listă face, cu vorbe slute, sute:// „resturi de unghii, fir de păr găsit, cuvinte ieşite din femei,/  Un foc mocnit, savanta mea tortură în cămaşă de eter,/ O floare otrăvită între pat şi cer” (*)// Aşa că am plecat din casa de vampir/ Activi pasivi, iubind al tău delir..// (OO – Obiecte Obiective – poem pentru Gherasim Luca)

_______

 (*) citat din „Vampirul pasiv – Gherasim Luca” pagina 375. Editura Vinea.

George ROCA: Interesant poem! Când îl citești ți se face pielea de gaină… Sunteţi până în prezent autor a 19 cărți de poezie, antologii, albume de artă, eseuri, cărți de colaje poetice, traduceri din Yehuda Amichai, Paul Celan, Shay Agnon, Leonard Bernstein, coproducţii internaționale, etc. Detalii vă rog!

Adrian GRAUENFELS: După cum am relatat deja, platforma librăriilor digitale care te găzduiesc fără cost, seduce şi se cerea cercetată. Aveam ocazia să lărgesc gama de produse „Saga” cu materiale existente pe masa mea de lucru dar netipărite din motive comerciale lesne de înţeles. Într-o vară m-am întâlnit cu domnul Dorin Mironescu şi soţia dânsului, el fiind lector universitar, membru al Departamentului de Românistică, Literatură comparată şi Jurnalism la Facultatea de Litere a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Dorin venise în Israel pentru comunicări dar şi cu un ţel precis – să ne determine să traducem pe genialul scriitor evreu Max Blecher în ebraică. Întâlnirea a fost pasionantă  şi s-a finalizat cu un cadou surpriză – placheta de versuri „Corp Transparent” singurele poezii scrise de Blecher şi total necunoscute nouă. Am făcut imediat o broşură splendidă, cu cele 15 poezii însoţite de desenele lui Juan Miro şi am instalat-o pe „Lulu”.

Pe Shay Agnon îl tradusesem de mult, dar nu aveam suficent material pentru o carte. În schimb traducerile din Yehuda Amichai au fost demarate şi alese de un bun amic, poet şi traducător, Emanuel Pope, care trăieşte în Anglia. Îndrăgostit de Amichai traducea cu zel poezii din limba engleză. M-am alăturat şi eu cu traduceri din ebraică şi în câteva luni am produs împreună un volum de poezii pe care l-am tipărit tot la „Lulu”. Cartea trebuia să fie lansată pe 13 decembrie 2017, la ICR Tel Aviv şi îl invitasem și pe Pope la eveniment. Numărul 13 aduce ghinion? De data asta da, zborul lui Emanuel a fost anulat din cauza unei teribile furtuni cu zăpadă care a blocat aeroportul Londrei pentru 3 zile. În schimbul acestui ghinion o minune s-a întâmplat la lansare, ca o compensaţie. În sală se afla Hana Amichai văduva marelui poet. Impresionată de gestul nostru şi de marea dragoste pe care a simţit-o la publicul nostru, Hana a decis să-mi ofere câteva scrisori inedite, o corespondenţă ieşită din comun între Paul Celan şi Amichai, care a urmat vizitei lui Celan în Israel. Cei doi se întâlnesc la Ierusalim şi aş vrea să transcriu aici un fragment din articolul meu care descrie întâlnirea celor doi şi scrisorile care au urmat. În luna octombrie 1969 poetul Paul Celan vizitează pentru prima și ultima oară Israelul. În seară zilei de 9 octombrie, după o conferință ținută la Ierusalim, Celan îl vizitează la locuința sa pe Yehuda Amichai. Celan avea pe atunci 49 de ani, se mișca cu viteză, era îmbrăcat sportiv, avea ochi mari și curioși. La întâlnire au participat poeți israelieni și câțiva amici, născuți în orașul său natal Cernăuți. Îi găsim acolo pe Dan Pagis, Aharon Apelfeld, Manfred Winkler (5), T. Carmi, și Shmuel Hofert – redactorul programelor de literatură la Kol Israel. Hofert îl descrie astfel pe Celan: „În timp ce am băut vin roșu, Celan s-a deschis și s-a înviorat ca apoi să se întunece la loc. Mergea prin camera de oaspeți, asculta cu atenție, vorbea din inimă ca apoi să tacă, muşcându-şi buzele de parcă era anchetat și obligat să răspundă. Apoi, brusc, s-a dezghețat din nou, s-a deschis și a vorbit curgător despre traducerea colecției Osip Mandelstam (1), despre întâlnirile sale cu poeți francezi, și despre casa părintească din Cernowitz”. Herma, soția lui Manfred Winkler își amintește că stându-i în față a simțit un zid între ei: „Nu a zâmbit și nu a vorbit, a stat nemișcat, ca o statuie”. Manfred simte că Celan nu vorbea spontan, nu răspundea pe loc, ci gândea, probabil cum să formuleze răspunsul său într-o limbă literară adecvată. Hofert îi propune lui Celan să apară într-un interviu la radio. Celan a cerut ca discuția să fie înregistrată în casa familiei Amichai și în prezența lui Amichai.  A doua zi a venit devreme, înaintea prânzului, și s-a așezat în bucătărie.  Hofert a sosit ceva mai târziu. S-a vorbit în germană. Celan participa atent, alert, reacționa… a povestit că în copilărie a învățat ebraică în școala primară din Cernowitz, și în timp ce se pregătea pentru bar mitzwa, și-a amintit toate rugăciunile spuse în ebraică în casa tatălui și a bunicului său. Dar, a adăugat, nu posedă o ebraică suficientă ca să traducă poeziile sale fără ajutorul cuiva. Hofert sumarizează în final, discuția avută: „A fost o discuție cordială între doi mari poeți între care există legături de inimă. Amichai a întrebat, Celan a răspuns cu plăcere, alegând cuvinte și exprimări precise, direct la țintă”. În seara recitalului, sala Beit Agron era plină. Se aflau acolo profesorul Ghershom Scholem (3), expertul în Kabala, Lea Goldberg și editorul ziarului Haaretz – Ghersom Socken. Mulți tineri, în special studenți. Seara a fost deschisă de poetul și traducătorul Manfred Winkler născut și el la Czernowitz. A urmat Yehuda Amichai în ebraică despre limba poetică a lui Paul Celan. Celan a citit din poeziile sale, în limba germană. Manfred a calificat cititul lui Celan că fiind sensibil și emotiv în contrast cu stilul „uscat” practicat în Germania. Publicul l-a aplaudat pe Celan timp de cinci lungi minute care l-au făcut fericit pe Celan. Cineva din public a cerută să fie citită „Fuga morții”, dar Celan s-a eschivat fără să explice de ce. A mai urmat o întâlnire (pe 15 octombrie) la Beit Lessin cu Asociația scriitorilor ebraici, după care Celan s-a întors în Franța, precipitând data stabilită inițial. Reinstalat acasă la Paris scrie la 27 oct 1969 prietenei sale Ilana Shmueli: „Ierusalimul mi-a bucurat inima și m-a întărit. Parisul mă deprimă și îmi golește sufletul”. Va urma un schimb de scrisori cu Yehuda Amichai, le redăm în continuare:

„Dragă Yehuda Amichai,

Ai fi primit aceste rânduri fără întârziere, dar am uitat să notez adresa ta, așa că am fost nevoit să o caut cu ajutorul unui amic din Tel Aviv. Simt sinceră nevoie să îți spun cât de mult m-am bucurat să te cunosc personal dar și poezia ta, și cât de bine m-am simțit în compania ta.

Mi-e rușine să recunosc că nu mă pot descurca cu poezia scrisă în ebraică, trebuie să mă mulțumesc cu traducerile versurilor în limba engleză. Și totuși am senzația că tocmai aceste căutări și ezitări îmi oferă un maximum de stare poetică. Cea ce tu pui și îți aparține în poezii izbucnește clar, cu forță și convingere. Tu ești în poezia pe care o scrii, iar poezia scrisă este... tu însuți. Imediat am împrumutat colecția de poezii traduse în engleză amicului André du Bouchet (4), și el poet.

Spre bucuria mea el vede lucrurile la fel ca mine. Acum cartea circulă între ceilalți scriitori și redactori de la magazinul L’EPHEMERE unde și eu particip. Ne vom foarte bucura să tipărim poeziile tale traduse în limba franceză. Există cineva în Ierusalim sau aiurea care a tradus poeziile tale în franceză sau ar putea să o facă acum?
Din păcate nu îți pot oferi ceva similar, anume o traducere în germană: de mult timp nu am mai scris nimic în limba germană, pentru nici un ziar german. Schimbările care s-au petrecut acolo, nu numai în mentalitatea editorilor, ci în primul rând în mine, îmi blochează total scrisul. Dar la Radio aș găsi o cale sau alta să vorbesc, ce părere ai de această idee?

Manfred Winkler (5) intenționează să-mi trimită prin amicul meu David Zidman din Tel Aviv un grup de traduceri de poezie ebraică în germană, majoritatea îți aparțin ție, dar din păcate, până acum nu le-am primit.

Dragă Yehuda, permite-mi să exprim aici ce am simțit spontan în timpul discuției noastre: Nu îmi pot imagina lumea fără Israel și nu sunt pregătit să o accept fără Israel.
Sper că înțelegi că faptul acesta trebuie să rămână confidențial, şi nu public: astfel voi putea acționa cu toată forța. Personalitatea ta cât și poeziile tale mă fac să gândesc mereu la ce am declarat. Cu adâncă gratitudine al tău,

Paul Celan”

***

„Dragă Paul Celan,

M-a bucurat mult primirea scrisorii tale. Mă supui unui bir greu, să țin eu în spate Israelul întreg. Oricine scrie ebraică își explică existența lui personală legată de poporul evreu și de limba lui. Căderea Israelului ar însemna căderea limbii mele. Nu va exista consolare în eternitatea cuvântului scris, ci doar a spiritului. Dragă Paul, sincer invidiez modul prin care reușești să transformi obiectiv cuvântul și imaginea (și astea printr-o subiectivitate maximală!)

Poezia mea, ancorată în real și dictată pragmatic de evenimente, invidiază scrisul tău poetic. Imaginile mele sunt doar zgomotul zalelor de lanț, care mă leagă de întâmplările vieții. În legătură cu traducerile, am luat legătura cu Winkler. Din păcate încă nu s-a găsit un traducător în franceză. Cele mai bune urări, și rogu-te, mai scrie sau mai vizitează-ne din când în când.

Shalom al tău,

Amichai”

_______

1) Osip Mandelstam (1891-1938) – poet, eseist, critic evreu-rus, considerat printre cei mai mari poeți în limba rusă, ai secolului 20.

(2) Ghersom Shoken (1912-1990) – Editor șef și publicist la ziarul Haaretz

(3) Ghershom Scholem (1897-1982) – Important cercetător al Kabalei, bibliotecar, colecționar de cărți mistice și hasidice. A învățat singur ebraică, Talmud și Zohar.

(4) André du Bouchet (April 7, 1924 – April 19, 2001) poet francez, a trăit la Paris până în 1941. A emigrat cu familia în Statele Unite ca să revină după studii înapoi în Franța.

(5) Manfred Winkler – poet născut în Bucovina, a emigrat în 1959 în Israel, a scris și a tradus poezie în germană și ebraică.

Nu rezist să nu adaug ca final, traducerea mea poeziei lui Celan, „Migdala”: „În migdală – cine locuiește în migdală?/ Neantul/ Nimeni nu locuiește în migdală/ Sunt locuințe și locuințe.// În neant – cine locuiește? Regele./ Acolo regele stă, Regele./ Acolo el locuiește și locuiește// Părul evreiesc, nu va încărunți/ Și ochii tăi evreule – unde-ți stau ochii?/ Ochii tăi locuiesc într-o migdală// Ochii tăi, în neant locuiesc/ Ei locuiesc în Rege./ Așa ei locuiesc și locuiesc// Părul omului, nu încărunțește/ E o migdală goală, albastrul regal…// (Paul Celan, „Migdala”, traducere AG)

George ROCA: Sunteţi implicat (și) în redacţia prestigiosului ziar „Jurnalul Săptămânii” pe care îl citesc deseori şi care (după părerea mea) este cel mai prestigios ziar de limbă română din Israel. Cu cine colaboraţi? Despre ce scrieţi?

Adrian GRAUENFELS: Corect!  E un ziar interesant şi bine construit. Doina Meiseles şi Luiza Cohn împreună cu toată redacţia şi colaboratori externi trudesc din greu, săptămâna de săptămână, 52 de numere pe an, ca să scoată la lumină Jurnalul. În afară de ştiri la zi, comentarii politice, actualităţi şi sport, ziarul oferă spaţiu pentru cultură, evenimente, recenzii, şi tot ce preocupa cititorul de limbă romană. Eu mă axez pe relatări despre activităţi şi schimburi culturale cât şi despre cărţi sau personaje interesante care în vederea mea contribuie la întreţinerea spaţiului de limbă romană pe aceste meleaguri.

Un articol extensiv scris despre Aharon Appelfeld şi publicat în Jurnal a fost apreciat preluat şi publicat în România Literară. Multe din articole şi eseurile mele apărute în Jurnal le-am legat la un loc într-o trilogie publicată pe Amazon. Este vorba de „Cafe Atara”, „Dodescafon” şi „Declinul Elitelor”. Ai să zici că este o colecţie foarte eclectică de subiecte diverse, care se întind de la Imperiul Roman şi până la mersul pe Marte, iar eu nu o să te contrazic pentru că ai dreptate. Dar e momentul să precizez nevoia şi raţiunea acestor reluări în cărţi apărate de copyright. Iată povestea cu pricina: Acum 6-7 ani am trudit la un articol extensiv numit „Bucureştiul dispărut” care avea ca subiect istoria evreilor care izgoniţi (începând din secolul 16) din Ucraina şi alţii din Istambul se aşează în Bucureşti şi dezvoltă acolo o comunitate înfloritoare, care a funcţionat armonios până în secolul 19, ca apoi să fie distrusă şi abandonată datorită legilor antisemite şi prigoanelor care au urmat. Nu a trecut mult timp şi acest text de circa 16 pagini de carte a început să fie citit, circulat pe net şi redirecţionat… dar spre indignarea mea apărea cu titlul schimbat, fără numele autorului, notele şi sursele menţionate de mine, omise, etc. Culmea a fost, când o revistă israeliană de limbă romană a copiat fără permisie textul meu, şi l-a publicat, brutal vandalizat, iar ca autor… apărea un necunoscut doctor din Germania. Pentru cine doreşte să lectureze originalul se găseşte aici: http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/bucure-tiul-disp-rut?xg_source=activity

George ROCA: Câteva cuvinte vă rog despre doamna Doina Meseles, directoarea publicaţiei „Jurnalul Săptămânii”. Cât de greu este să faci un ziar, să-l faci cunoscut, să îţi găseşti piaţă de distribuţie? Cine sunt cei care fac parte din Consiliul de redacţie?

Adrian GRAUENFELS: Doina este un „factotum fenomenal” pentru că reuşeşte să concentreze forțe şi personalităţi complexe într-un melanj estetic şi atractiv. Munca la un ziar este eroică şi plină de răspundere față de cititor, cere acurateţe, adevăr în reportaje şi ştiri. Să fie şi cu umor, divertisment, informare şi mai ales să incite curiozitatea cititorului. Un ziarist francez (acum circa 50 de ani) îşi definea meseria astfel: „Eu sunt ziaristul! Veşnicul nomad/ Ieri am sosit mâine dispar/ Sub nici o schelă nu doresc fundaţii/ Nici rădăcini nu vreau să pun/ Am renunţat la veştile amare/ Mă simt uşor, ca aerul din bula de săpun…//”

„Jurnalul Săptămânii” este cunoscut şi foarte apreciat după 11 ani de activitate, cu peste 600 de numere realizate. După mine, marea problemă a ziarelor şi a revistelor de le noi este distribuţia, poşta noastră fiind falimentară, ineficientă. Am propus cândva Doinei să considere o variantă electronică care să fie accesibilă pe net, aşa cum fac ziarele „Haartez” sau „Jerusalem Post”, care sunt accesate în lumea largă cu un simplu click. Realizarea nu este simplă, dar mai ales necesită investiţii solide în softuri şi specialişti în IT. Totuşi, eu nu pierd speranţa…

George ROCA: Am citit unele cărţi pe care le-ați editat pe site–ul Amazon şi Lulu. O idee extraordinară şi modernă totodată pentru a promova scrierile unor autori cu care sunteţi în legătură. Cum se procedează pentru a putea publica o carte on-line prin editura dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Procedura este relativ simplă. Cărţi în limba română se publică pe „Lulu” care acceptă orice text cu sau fără ilustraţii color sau alb negru. În engleză prefer totuși „Amazon” care are mulţi cititori înregistraţi. Autorul trebuie să îmi trimită pe mail fişierul word al cărţii dorite după ce este corectată şi sistematizată în ordinea apariţiei. Noi facem tehnoredactarea, coperta cu ISBN-ul obţinut şi apoi textul este convertit la pdf (portable document format) şi în final încărcat pe „Lulu” sau „Amazon”. Autorul poate alege: formatul ebook (cartea va fi citită pe ecran de PC, de tabletă sau telefon), sau carte tipărită pe hârtie şi expediată prin poştă/mesagerie sau ambele forme de difuzare, dacă o doreşte. În cazul cărţii tipărite, pentru „bun de tipar” este necesară o copie pentru validare. După validare cartea apare în magazinul virtual şi poate fi comandată oriunde în lume. Din profitul realizat. „Lulu” sau „Amazon” reţin un comision rezonabil de circa 20%. Calitatea şi promptitudinea execuţiei sunt ireproşabile. Am primit cărţi tipărite de Amazon în Statele Unite ale Americii la numai 5 zile de la comandă. Robotica şi automatizarea proceselor de tipar îşi spun cuvântul.

George ROCA: O întrebare mai puţin discretă. În anul 2014 aţi primit titlul de „Poet al Iașului” conferit de Primăria muncipiului Iași şi Medalia Filderman. Cum a fost posibil? După câte ştiu nu aveţi rădăcini ieşene… ci bucureştene!?

Adrian GRAUENFELS: Sunt două evenimente diferite, nelegate între ele. La Iaşi am ajuns recomandat de poeta Bianca Marcovici, născută la Iaşi, care nu a putut participa în acel an. Iaşul dorea să fie numit «Capitala culturală europeană» şi primăria oraşului investea în diverse activităţi culturale. Unul din ele era numit «Poezia la Iaşi» în care grupe de poeţi erau presărate pe străzi sau în parcuri ca să citească trecătorilor poezie. Eram circa 30 de persoane care în fiecare zi petreceam ore declamând sau citind fiecare din creaţia proprie. A fost un minunat prilej să cunosc oraşul dar şi mulţi poeţi talentaţi din România, Moldova, Voievodina etc. La festivitatea de închidere am fost surprins cu recompensa de «Poet al Iaşului», oraşul lui Eminescu, centru cultural şi universitar prestigios!

Medalia Filderman, împreună cu o diplomă de onoare, am primit-o pe când eram vicepreşedinte la ASILR, la iniţiativa FCER-ului (Federaţia comunităţilor evreieşti din România) cu ocazia prezentării la Casa Scriitorilor din Tel Aviv a unei cărţi despre comunităţile şi sinagogile existente în România prebelică. Este momentul să menţionez că (în opinia mea) legăturile dintre autorii din Israel, comunitatea evreiască din România  şi autorii/ziariştii de acolo lasă de dorit. Exista o scindare şi o izolare inexplicabilă mie. Totuşi a existat un fenomen important care merită a fi menţionat şi încurajat. Este vorba de eforturile editorului şi poetului Nicolae Tzone* care timp de ani a studiat şi publicat în România avangardele. În două sau trei rânduri, a conferenţiat la Tel Aviv cu talent şi foarte bine documentat despre evreii (şi nu numai) care au iniţiat şi participat în România la dadaism, suprarealism, la artele post moderne, la revistele „Alge” sau HP. S-a vorbit extensiv despre Tzara, Ianco, Saşa Pană, Maxy, Gherasim Luca, Sesto Pals, Paul Păun etc… Despre Victor Brauner şi Jules Perahim am adăugat şi eu cuvinte în câteva ocazii ulterioare.

O altă persoană dedicată avangardelor este profesorul Ion Pop** care a conferenţiat la ICR Tel Aviv despre cartea sa „Din avangardă în ariergardă” în care urmăreşte traseul „modernismului extremist” românesc, urmărit analitic în conferinţa sa, de altfel remarcabilă, coerentă, formulată prin sintagma: „Avangarda literară românească şi politică”. La finele conferinţei am dorit să achiziţionez cartea domniei sale care părea de excepţie. Dar autorul a răspuns descumpănit că nu are volume disponibile, ca ele sunt distribuite de o cutare editură din România şi că nu ştie cum se pot procura în Israel. Iată încă un motiv valabil pentru plasarea cărţilor pe net, în vânzare la librăriile virtuale aşa cum am enunţat mai sus.

–––––––-

* Nicolae Tzone este directorul Editurii Vinea din Bucureşti

** Ion Pop a fost decan al Facultății de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993). Carieră literară se caracterizează prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare.

George ROCA: Am o rugăminte. Să povestiţi câte ceva despre Rishon le Zion oraşul în care locuiţi şi motivul pentru care v-aţi stabilit acolo după plecarea din București? Puţină istorie, câte ceva despre viaţa oamenilor de acolo…

Adrian GRAUENFELS: Cu permisiunea ta am să folosesc o parte dintr-o prelegere ţinută în 2016 la Bookfest Bucureşti, cu prilejul lansării cărţilor mele: „În vizită la Ussais” „Zen Absolut” şi „Castelul lui Yanle”. Povesteam despre emigraţia din România spre Israel, ce i-a precedat şi cum s-au descurcat noii veniţi aici. Unii din ei au înfiinţat oraşul Rishon le Zion (Primul în Zion) acum aproape 140 de ani.

„Istoria iudaismului românesc merge foarte departe în trecut. Ca să auzim limba românească pe meleagurile Israelului modern vom face un salt de 800 de ani înapoi ca să căutăm evrei în Ţara Românească. Arheologii au descoperit pietre funerare care datează cam din jurul anului 1200, dar se presupune că grupuri de evrei se stabiliseră în Moldova cu mult înainte. O acţiune importantă a comunităţilor evreieşti care trăiau în România, a fost Congresul de la Focşani din 30-31 decembrie 1881 – primul congres sionist, precedând cu 16 ani congresul de la Basel organizat de Theodor Herzl în 1897. Au participat atunci 56 de delegaţi din 33 de organizaţii de pe teritoriul României, care reprezentau aproximativ 70.000 de oameni. Acolo s-a hotărât că rezolvarea problemei evreieşti este emigrarea în Palestina acelor ani. Reîntoarcerea pe meleagurile de unde strămoşii noştri au fost alungaţi, era un vis milenar al neamului nostru. La fiecare sărbătoare, când se închina un pahar, la fiecare întâlnire, evreii îşi urau «„La anu’ la Ierusalim». Secretarul congresului i-a scris o scrisoare în ebraică lui Theodor Herzl informându-l despre hotărârea de emigrare în Palestina. Prima aşezare modernă a evreilor în Palestina a fost Petah Tikva urmată de cele construite de emigranţii veniţi din România în Israel: Rosh Pina, Zihron Yakov şi Rishon le Zion (1882).

În 1882 primii emigranţi din Moineşti, Galaţi şi Bacău au construit aşezările menţionate, care au avut la început un caracter agricol. Mai târziu, situaţia evreilor din Europa şi implicit din România s-a înrăutăţit culminând cu Holocaustul din perioada nazistă. Au fost exterminaţi 6 milioane de evrei. În România din 800.000, 350.000 au pierit în lagăre, în urma scufundării vaselor Struma şi a convoiului de trei nave cu numele Mefkure, în trenurile morţii de la Iaşi, în pogromuri. În 1948 s-a proclamat statul Israel. Deşi blocată mult timp de regimul comunist, emigrarea evreilor din România spre Israel continuă şi un număr estimat la peste 400.000 de evrei se stabilesc în Israel. Evreii-românii s-au integrat în viaţa israeliană şi au contribuit la construirea şi dezvoltarea ţării, remarcându-se în toate domeniile de activitate: armată, industrie, cercetare, artă. Aceşti emigranţi aduc cu ei obiecte de cult dar şi cărţi, muzică, teatru, o întreagă mentalitate europeană, dar mai ales limba lor maternă, româna – total diferită de limbile semitice din regiune. Cu timpul apar ziare în limba română, emisuni de radio, se fondează organizaţii, se tipăresc cărţi şi broşuri diverse.

La Ein Hod, la sud de Haifa, pictorul Marcel Ianco fondează un sat al artiştilor. În anul 1964 se înfiinţează ASILR – Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română. Scopul organizaţiei este prezervarea limbii şi culturii române în paralel cu apropierea şi asimilarea limbii ebraice. Fondatorii au fost: Shaul Carmel, Solo Har, prof. Andrei Strihan şi dr. Joseph Campus. ASILR a primit în rândurile ei scriitori şi poeţi, critici şi oameni de cultură care au iniţiat întâlniri, lansări de cărţi tipărite în Israel, sau vizite şi discuţii cu personalităţi marcante din România. Primii preşedinţi ai asociaţiei au fost: Ludovic Bruckstein, Shaul Carmel, Sandu David, Al Mirodan. Din anul 2011, ASILR produce anual revista „Izvoare”, o antologie a celor mai bune lucrări ale anului anterior. Este un efort comun care pune în evidenţă marile motive care frământă şi interesează scriitorii israelieni moderni: Holocaustul, viaţa în Israelul frământat de războaie sau de conflictul israelo-arab, dar mai ales arta şi cultura care înfloresc în ţara noastră cea nouă. Se scrie poezie, proză, ziaristică, uneori se fac traduceri din ebraică în limba română şi invers.

Cineva spunea ca să fii scriitor în Israel implică o doză de eroism. Perfect adevărat! Densitatea şi intensitatea evenimentelor, magnitudinea emoţiilor, imprevizibilul zilei de mâine duc scrisul şi gândirea în spaţii inimaginabile altor naţiuni. Aş aminti că un vibrant exemplu «Almanahul Poeziei de Război», (redactor AG) o antologie produsă în paralel cu evenimentele, în timpul acţiunii armatei Israeliene în fâşia Gaza în anul 2014.”

***

De ce ne-am stabilit la Rishon? Din motive practice. Eu începusem să lucrez la Tel Aviv ca inginer, nu este o mare distanţă, circulaţia cu autobuzul era relativ comodă, iar părinţii mei aveau o verişoară stabilită aici şi au ales să fie cu familia.

George ROCA: Scriaţi odată în „Reţeaua Literară” o frază interesantă – pe care am interceptat-o ca pe un slogan: „Chiar dacă nu avem timp… și nu discutăm, ne leagă ceva…!” Am încercat de multe ori să descifrez aceste legături. Puteţi să faceţi lumina, vă rog!? Ce ne leagă?

Adrian GRAUENFELS: Milioane de lucruri. DNA-ul, ideologia, cultura ne leagă, educaţia, arta… Hai să ne gândim la Europa. Marele scriitor Luis Jorge Borges scrie într-un eseu autobiografic o frază remarcabilă pe care o citez: „Dacă nu mi s-ar fi băgat de mic, în cap, că mă numesc Luis Jorge Borges și că sunt argentinian, aș fi ales să am un alt nume și o altă patrie”. Această remarcă are un profund conținut filosofic. Noi oamenii, suntem rezultatul unei realități pe care o moștenim și care ne marchează tot cursul vieții. Fiecare din noi are un nume, un loc de naștere, o limbă natală… o cultură și o religie. Holarhia acestor elemente stabilește viitorul și destinul individului.

În toamna lui 2018 am avut ocazia să vizitez Atena și în centrul ei, Agora, spațiul acela plin de magie, cam de un kilometru pătrat, unde acum 2500 de ani oamenii se întâlneau să discute politică, filosofie, arte, matematică, sau probleme administrative ale vremii. Acolo s-a inventat poezia, teatrul, corul, dansul ..dar și conceptele democrației pe care le folosim și noi, azi. Cultura și civilizația greacă stau la baza culturii europene care s-a dezvoltat și a înflorit timp de secole. Vechea limbă greacă a produs ulterior limba latină care la rândul ei a generat toate limbile romanice printre care se numără și limba noastră maternă, româna. Evoluția mentală și culturală a produs genii ca Leonardo
Da Vinci, Shakespeare, Eminescu, Brâncuși, Kafka.

Eu consider că noi evreii, veniți în Israel în secolul XX, avem enormul privilegiu de a trăi și gândi la granița între culturi și continente. Avem în spate o istorie veche, milenară, ceaa triburilor semitice care au inventat pe aceste locuri alfabetul modern, ebraica, prima religie monoteistă, Tanahul. Dar în plus, avem școala și erudiția căpătată în România, o educație axată pe profundele valorile ale istoriei și culturii europene. Mai toți posedăm două sau trei limbi în afara ebraicii pe care o folosim aici în viața de zi de zi. Ne interesează actualul, realitatea dar și irealitatea spirituală, politică, starea de beligeranță din regiune dar și artele, literatura, ziaristica. Toate aceste calități și interese acționează vectorial asupra scriitorului israelian de limbă română. El este obligat la luciditate și sinceritate pentru că toți știim că efectul scrisului tipărit este modificare conștiinței colective și a stării de spirit a unei epoci. Se știe de câteva secole, că destinul unei națiuni nu este stabilit de politicienii care vin și pleacă, ci de spiritul produs de oamenii de cultură, de știință și de arte.

Iată deci rolul scriitorului bine definit, el este un instrument, o oglindă a trecutului și a prezentului, dar și un profet al lucurilor ce stau să vină. Nina Cassian spunea undeva: „Există o parte creatoare a speciei umane pe care nu o poate opri nicio dictatură.” Iar în arte tăcerile au rolul lor de pacificare şi meditaţie. Chiar dacă tăcem şi nu discutăm suntem legaţi cultural şi sentimental pentru că până la urma scrisul despre sentimente comune este.

George ROCA: Câteva cuvinte despre oameni de valoare în Israel pe plan literar. Care este starea artelor şi a cărţilor? Care sunt impedimentele pe care le întâmpinaţi în bună desfăşurare a activităţii dumneavoastră?

Adrian GRAUENFELS: Am spus cu o ocazie şi susţin din nou că generaţia mea, aici, nu poate să producă azi capodopere. Nu îmi amintesc exact, pe când eram tânăr elev în Bucureşti, cineva vehicula zicala… după războiul care a distrus lumea „Avem nevoie de poezie şi de capodopere!”. Pentru a repara spiritul avem nevoie de speranţe, de estetică şi de revelaţii pe care Israelul consumist, cel de după 70 de ani de existenţa nu le mai oferă. Entuziasmul primilor veniţi, cei care arau câmpurile, secau mlaştinile, păzeau graniţele şi citeau marxism a dispărut. Israelul a devenit treptat un teritoriu suprapopulat, aflat în conflict perpetuu cu vecinii, măcinat de problema identităţii, izolat şi antipatizat. Distrugerea vine nu din afara ci dinăuntru, din neputinţa de a accepta pe cel care nu este ca noi, şi nu mă refer numai la naţionalitate.

„Fanaticii nu pot fi desfințați”, spunea Amos Oz în nenumărate ocazii. Trăim o mediocritate culturală şi politică în care ne complăcem, sau mai bine zis nu o putem depăşi. Ne macină amintirea holocaustului, reîntoarcearea obsesiva la un trecut personal care de fapt, e similar la mai toate familiile de evrei imigranţi. Iar generaţia mai tânără, asimilată, care trăieşte şi gândeşte în mod pragmatic şi practic se adaptează la situaţie muncind enorm, plătind enorm pentru locuinţă şi o existenţă banală, schimbând joburi care cu greu asigură o pensie, o educaţie mai bună copiilor, sau o vacanţă decentă. Idealul sionist de societate egalitară şi democrată a sucombat într-un sistem corupt, birocratic şi reluctant celor slabi cum ar fi supravieţuitorii holocaustului, invalizii, cei fără de job sau lipsiţi de locuinţe etc. Totuşi, trebuie pomeniţi scriitori israelieni de valoare, de bun renume, cum ar fi Meir Shalev, AB Yehosuha, David Grossman sau regretatul (recent decedat) Amos Oz. Toţi au vederi de stânga, din convingerea că o stare conflictuală internă dar şi externă nerezolvata „À la long” va distruge ambele părţi angajate, aşa cum s-a mai întâmplat evreilor în istorie.

George ROCA: Am aflat de la un prieten comun despre implicarea dumneavoastră  în Concursul de poezie de la Beit Haiotzer care se desfăşoară în aceste zile. Puteţi să îmi daţi câteva detalii?

Adrian GRAUENFELS: Sincer? Am invidiat programele televizate de Slam Poetry în engleză şi ebraică care au loc frecvent la noi şi în lume. Am studiat puţin problema şi am descoperit istoria şi cerinţele acestui gen de concurs. Îl expun aici:

„Regulamentul este conform cu normele americane stabilite de Marc Smith în anul 1984 la Chicago. Se vor stabili două grupe de maximum 6 participanți fiecare. Prima – o grupă de poezie ebraică, urmată de a doua de limbă română. Candidații pot recita sau câţi timp de maximum 6 minute, fără a depăși acest timp alocat. Juriul va aprecia: eufonia, conținutul poetic, dicția, prezența scenică. Candidații se pot acompania cu un instrument muzical dacă o doresc. Un juriu va fi compus din 3 profesioniști și o persoană din public (aleasă pe loc, la începutul concursului). Fiecare membru al juriului notează participanții cu note între 0-10 (0 minimum -10 maximum). Suma notelor obținute va decide câștigătorii și primii 3 (din fiecare grupă) vor fi premiați de organizatori.”

Am combinat evenimentul cu lansarea a două cărţi publicate în luna decembrie 2018 de Editura SAGA, autor Adale Shefer. Iată comunicatul apărut în presa noastră, după eveniment: „La 21 Ianuarie 2019 la Beit haYotzer în portul Tel Aviv, a avut loc un proiect combinat: lansarea de cărți ale poetei și textierei Adale Shefer, «Dansul Muzelor» (carte de versuri în limba română) și HaNitzhit (idem, în ebraică), ambele editate și tipărite de Editura SAGA. În continuare, 13 participanți au urcat pe scenă pentru un «Poetry Şlam» în limbile română și ebraică numit «Ritualul Muzelor», având pe doamna Ada Segal Shefer drept moderatoare, astfel descoperim o persoană plină de energie, umor și aplomb.” Juriul compus din: d-na Doina Meiseles, Lucian Herscovici, Menahem Falek, și o persoană din public (actorul Nicu Nitai ales ad hoc, la începutul concursului) a dat note de apreciere concurenților pentru conținut, dicție și prezența lor scenică.

Am ascultat excelente piese musicale compuse pe versuri semnate de Ada Shefer în interpretarea compozitorilor Lucci Lior Arielly (la pian) și Shlomo Josefsohn.
În public am remarcat oaspeți de onoare: D-na Colette Avital, dl. Micha Harish (AMIR), doamnele Cleopatra Lorintiu, Maria Roșca și Andreea Soare de la ICR Tel Aviv. Juriul a decis prin vot câștigătorii serii: la ebraică Anat Orpaz (locul I), Meirav Sialo
(locul II), Liora Hana Pinhas (locul III), iar la poezie în limba română au fost premiați: Riri Manor (locul I), Yoni Walter (locul ÎI) și Mario Nando Varga (locul III). Premii în cărți și obiecte de artă au fost oferite de Editura SAGA. O seară extrem de reușită încheiată cu dans și cu imnul Hatikva. Sperăm în recidive…

George ROCA: Ce planuri de viitor aveţi?

Adrian GRAUENFELS: Cred că pot enumera trei. Primul – „Amos OZ”! Aşa cum am mai spus am fost foarte afectat de trecerea lui Amos Oz în nefiinţă. Sunt personalităţi care nu ar trebui să dispară, ne sunt necesare, de nepreţuit. Acum câteva zile am finalizat colectarea şi traducerea de materiale despre Oz. Interviuri, recenzii, relatări, conferinţe etc. S-a strâns suficient material ca să scot o broşură tipărită. Mă simt obligat să consemnez activitatea şi amploarea impactului produs de OZ societăţii israeliene atât de fărâmiţată şi dezbinată. Deci mă voi concentra pe acest proiect. Am şi primit acordul doamnei Lydia Elron, soţia marelui pictor Baruch Elron, să ilustrez pe OZ cu desenele regretatului artist plastic. Ca şi OZ el tratează cu maliţie şi umor israelianul semidoct, soldat la nevoie, filosof în lupta cu timpul, amorezat şi captivat de femeia care ne însoţeşte… uneori pasăre, alteori vioară, mereu prezentă şi admirată, motor al existenţei întregi. Dar mai presus de toate este arta care ne organizează şi ne modelează aici în deşert, intre dune, la malul mării, sau în peisajul sever al Ierusalimului, oraş pe care îl iubim şi venerăm din vremuri imemorabile.

Alt proiect care este în lucru la „Saga”, legat tot de Elron – producem un album de artă cu desene, schiţe şi acuarele care provin parţial din arhiva familiei Elron, iar altă sursă fiind desene aflate la colecţionarii din ţară şi din străinătate, desene care au fost fotografiate în scopul reproducerii în acest album, prin eforturile Lydiei. Sper să finalizăm pregătirile în lunile care vin şi apoi să demarăm tipărirea albumului pentru public.

Un ultim plan? Am acumulat zeci de poezii legate de actual, de starea lucrurilor, poezii mai mature şi mai lucide, pe care aş vrea să le leg într-o carte de versuri numită „Eu, ISRAEL”.

George ROCA: Cum vedeți relaţiile culturale israeliano-române din zilele noastre?
Credeți că funcţionează în armonie, în concordanţă? Mă refer atât la
evenimentele pe care le organizează Ambasada Românâ din Israel, Institutul cultural Roman din Tel Aviv sau societăţile culturale particulare. Am auzit de „Romaniada” care se ţine anual la Eilat. Mai ştiţi şi altele.

Adrian GRAUENFELS: Destul de rare sunt aceste evenimente. Ambasada ne invită o dată pe an de Ziua României la un coctail cultural care este plăcut, însoţit de program artistic şi este un prilej de a ne saluta reciproc. Mai activ este ICR Tel Aviv care are o nouă conducere şi o echipă fantastică care oferă spaţiu şi scenă la multe evenimente culturale interesante: lansări de carte, conferinţe, expoziţii de desene, fotografie sau pictură. Programele sunt diverse şi polarizează un public alert şi dornic de noutăţi. Lectori, autori şi artişti invitaţi de ICR au şansa să apară şi în alte centre importante: Ierusalim, Haifa, Beer Sheva etc. La Eilat eu nu am fost dar cred că acolo se fac petreceri cu iz comercial care caută să obţină musai un profit, uneori chiar în detrimentul calităţii!

George ROCA: Şi o ultimă întrebare: Câteva cuvinte despre viaţa artistică din familia Grauenfels! Am auzit nişte zvonuri că acolo cineva face artă plastică! Cine oare?

Adrian GRAUENFELS: Soţia mea Marga (tot Grauenfels), este artist plastic, lucreză de ani buni în ceramică, în care excelează prin creativitate şi perpetuă căutare. Linia sa de produse se axează pe două-trei mari subiecte: peisajul mediteranean, marea şi valurile, lumina solară de la noi şi turchizul apelor în contrast cu nisipul – pe de o parte… În altă direcţie vom găsi femeia, întruchipată în idol al fertilităţii şi al continuării umane, înconjurată de animale care aduc noroc şi pe care le iubim: câini, pisici, cai, peşti etc.. Alteori abordează arta iudaică producând obiecte care există în orice casă evreiască: Hanukiot, farfuria de Pessah, mezuzah, platouri sau tăvi pentru fructe etc. Este o profesie care nu are limite şi care leagă prezentul de istorie, de civilizaţie şi în fond de întregul cosmos.

***

În final şi pentru tine George, transcriu aici o poezie recentă, (Balistică), sper să aibe loc în acest lung interviu, pe care te rog să-l reduci la cât este necesar, chiar dacă am depăşit cu vorbăria mea spaţiul disponibil. Îţi mulţumesc pentru cele 20 de întrebări dragă George Roca şi îţi doresc să faci o carte de interviuri pe cinste! Succes!

Balistică

Totul e vechi
Doi soldați trag unul într-altul
Două tunuri se ochesc balistic
Se întâmplă în fiecare război
La Napoleon și aiurea
Când știm să făcem rău
Îl vom făcea din nou
Mai bine

Ziua și noaptea
Marinarii citesc stelele
Pe emisfera de nord
Pe semisfera de sud
La ecuator și la mijloc
Între noi trece o granița părăsită
Fără aer trăim în subterane
Așteptând deschiderea unei ferestre

Caii sforăie umezi
Doi polițiști urmăresc un suspect
Un glonț din țeavă îl privește mirat
Acasă supa fierbe liniștită în oală

Există o artă de a media războiul
Doi bătrâni joacă șah
Până la limita ultimului pătrat negru
Regina strivește supușii
Și caii plâng în hamuri de fier

Între noi nu a rămas nimic
Dragostea e făcută din nimicuri
Perfect e nimicul
Pe care soclu ai pune statuia unui nimeni
Care a murit de dorul libertății sale
Pe câmpul de luptă
Sau în patul reginei…

George ROCA: Domnule Grauenfels vă mulţumesc mult pentru poezie și pentru acest interviu lung-lung… O adevărată SAGA! Sper să placă celor care îl vor citi şi să aibă răbdare să îl parcurgă până al capăt. Sunt convins că vor descoperi aici lucruri şi idei interesante şi mai ales cunoaşterea celor care încearcă să ducă stindardul literaturii române pe alte meleaguri decât cele mioritice…

––––––

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Tel Aviv

1 februarie 2019