O lucrare monumentală apărută recent de sub tipar la Editura Anamarol din București, coordonator și editor Rodica Elena Lupu, aceasta fiind o dedicație adevărată întru cinstirea neamului românesc – Centenarul Unirii. Este vorba de documentarul istoric „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, cu un cuprins de 296 pagini, prin intermediul căruia ne reîntâlnim cu renumiți istorici, academicieni și scriitori români clasici și contemporani: Ioan Aurel Pop (președintele Academiei Române), Ana Blandiana, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Dan Bodea, Ion Brad, Elena Armenescu, Cristian Petru Bălan, Ion Dodu Bălan, Florica Bud, Ionuț Caragea, Carmen Aldea Vlad, Adrian Botez, Radu Cârneci, George Corbu, Evelyne Maria Croitoru, Nicolae Dabija, Rodica Elena Lupu, Galina Martea, Nicolae Dragoș, Sergiu Găbureac, George Roca, Gheorghița Durlan, Alexandra Gălușcă, Radu Gyr, Gabriela Hale, Ion Horea, Iustin Ilieșiu, Niculina Merceanu, Isabela Bianca Neagu, Lucia Olaru Nenati, Octavian Paler, Maria Petrescu, Paula Romanescu, Alina-Maria Stârcea, Mariana Popa, Iuliana Paloda-Popescu, Marin Pungă, Gabriela Căluțiu Sonnenberg, Marinela Stănescu, Silvio Sticea, Maria Ileana Tănase, Andrei Teodor Stârcea, Dona Tudor, George Țărnea.

Cu o deschidere impunătoare, începutul acestei cărți își face prezența cu o prefață cât se poate de interesantă, realizată de distinsa, neobosita și talentata scriitoare Rodica Elena Lupu (poetă de o virtute aparte, prozatoare, jurnalist, editor, academician, Doctor Honoris Causa, etc), astfel, Domnia Sa relatându-ne: „…Cuvântul entuziast şi răspicat al celor 100 000 de oameni adunaţi pe „Câmpul lui Horia” de la Alba Iulia, consfinţea şi din punct de vedere politic o unitate de viaţă, de limbă şi de cultură, care dăinuia de peste două mii de ani.

Timp de secole, cele trei ţări româneşti, Moldova, Muntenia, Transilvania, deşi despărţite politic, au cunoscut o dezvoltare în multe privinţe analogă, iar legăturile dintre ele, economice, religioase, culturale, erau dintre cele mai strânse, încât nimic nu le despărţea, afară de interesele puterilor dominante.

Era inevitabil ca aceste interese să cedeze o dată şi o dată în faţa luptei maselor şi a conducătorilor luminaţi.

Prima biruinţă pe calea unităţii naţionale se câştigă la 24 ianuarie 1859, când Ţara Românească şi Moldova devin Principatele Unite pentru ca doi ani mai târziu să se numească România şi în 1877 să-şi proclame independenţa de stat.

În aceste condiţii, devenea cu atât mai nefirească şi cu atât mai odioasă menţinerea unei însemnate părţi a poporului român sub stăpânirea chezaro – crăiască.

Numeroase semne nu mai lăsau nicio îndoială asupra faptului că, în condiţiile prielnice, românii ardeleni, reprezentând majoritatea populaţiei ţinuturilor intracarpatice, îşi vor manifesta cu fermitate hotărârea de a se uni cu fraţii lor de dincolo de munţi, realizând pe veci unirea prefigurată a lui Mihai Viteazul.

Clipa Unirii a sosit la sfârşitul primului război mondial.

Învinsă de contradicţiile care o măcinau din interior şi de loviturile din afară, monarhia austro-ungară s-a destrămat, iar masele populare n-au întârziat să-şi spună răspicat cuvântul. Venind din toate colţurile ţinuturilor româneşti din lăuntrul arcului Carpaţilor, la Alba Iulia, s-a pecetluit pe „Câmpul lui Horia”, din preajma Cetăţii pătimirii şi a triumfului românimii, actul solemn al voinţei nestrămutate şi unanime a tuturora, care glăsuia şi a glăsuit mereu peste veacuri:

„Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Românească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie stil vechi, 1 decembrie, stil nou, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii în România…”. Visul de veacuri s-a împlinit. Ideea cea milenară a devenit o realitate.

Măreţul act, cu putere de lege şi plebiscit, de la Alba Iulia, fără seamăn în analele istoriei, este democratic prin formă şi fond.

Ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua Naţională a României …” (Fragment din prefața cărții, Rodica Elena Lupu).

În continuare, cu un capitol de început, Ioan Aurel Pop (Președintele Academiei Române, prof.univ., dr., renumit istoric, publicist, scriitor), vine în paginile acestuli volum cu un mesaj concret despre Unirea Transilvaniei cu România și anume: despre „Istoria Transilvaniei”, în acest context afirmând „… Prin urmare, Transilvania este parte integrantă a României, iar acesta este un dat care nu mai suportă discuții”. Aceeași idee este prezentă printr-un alt comunicat semnificativ despre „Istoria Transilvaniei, cuvânt preliminar”, aici Domnia Sa concretizând: „Istoria aceasta este o propunere de tratare a trecutului transilvan, din perspectiva tuturor comunităţilor etnice şi confesionale care au alcătuit Transilva-nia. Este şi o pledoarie de conservare – atât cât se mai poate – spirituale dintr-o regiune fascinantă, azi parte a României şi a unei lumi globalizate şi grăbite, atente mai mult la aparenţe decât la esenţe. Această istorie îndeamnă la cunoaştere în locul ignoranţei, la preţuire în locul urii sau indiferenţei şi mai ales la convieţuire egală în locul confruntării şi discriminării, într-o lume în care toţi trebuie să avem un loc demn”. Afirmații extraordinare despre spațiul românesc, care, la rândul lor, sunt mărturii autentice, cu suport documentar-istoric realizat în timp.

Cu un loc aparte, în această lucrare colectivă sau, mai bine zis, în această antologie istorică sunt prezenți marii scriitori români clasici (Mihai Eminescu, Lucian Blaga, George Coșbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Alexei Mateevici, Ștefan Octavian Iosif, Radu Brateș, Vasile Militaru, Andrei Mureșanu, Ioan S.Nenițescu)  care, cu toții, au scris și au venerat prin lucrări literare tradițiile, istoria, viața românilor și, nu în ultimul timp, sentimentul de dragoste față de pământul natal-românesc și față de întreaga națiune română. Printre paginile respective ne reîntâlnim cu opera literară a poetului, dramaturgului, folcloristului, omului politic, ministru și diplomat, Vasile Alecsandri care, la rândul lui, a onorat cu multă demnitate întreg neamul românesc prin poemul HORA UNIRII, astfel exclamând: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inimă română,/ Să-nvârtim hora frăţiei/ Pe pământul României!…”, respectiv, cu aceeași noblețe, prin poemul ODĂ OSTAŞILOR ROMÂNI: „Juni ostaşi ai ţării mele, însemnaţi cu stea în frunte!/ Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei şoimani de munte!/ Am cântat în tinereţe strămoşească vitejie,/ Vitejie fără seamăn pe-acel timp de grea urgie/ Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume/ Dus pe Dunărea în Marea şi din Marea dus în lume!…”. Cu o mândrie deosebită, recitim în această lucrare și versurile distinsului scriitor, poet, jurnalist,  Mihai Eminescu, dedicate țării românești: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;/ Căci rămâne stânca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc” (CE-ŢI DORESC EU ŢIE DULCE ROMÂNIE). Trecând la versurile lui Lucian Blaga ne regăsim prin sentimentul sacru față de cei dragi sufletelor noastre – părinți, bunei,  străbunei: „Coboară-n lut părinţii, rând pe rând,/ În timp ce-n noi mai cresc grădinile./ Ei vor să fie rădăcinile,/ prin cari ne prelungim pe sub pământ” (PĂRINŢII). Este prezent în lucrare și Octavian Goga, fiind considerat întâiul mare poet al generației Unirii de la 1918. Pe când Alexei Mateevici, în istoria literaturii române a rămas ca un mare poet basarabean prin realizarea poeziei Limba noastră, care, în timp, a dobândit o adevărată valoare de simbol: „Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată” (LIMBA NOASTRĂ). Însă Ioan S.Nenițescu este autorul versurilor cunoscutului cântec patriotic „Pui de lei”, muzica fiind compusă de Ionel G.Brătianu, precum și al poeziei „Țara mea”, adusă în conștiința publicului român postbelic și contemporan prin intermediul cântărețului Tudor Gheorghe: „Eroi au fost, eroi sunt încă/ Şi-or fi în neamul românesc!/ Căci rupţi sunt ca din tare stâncă/ Românii ori şi unde cresc” (PUI DE LEI). Iar George Coșbuc, cu multă demnitate pentru țărâna natală, scrie: „Patria ne-a fost pământul/ Unde ne-au trăit strămoşii,” (PATRIA ROMÂNĂ). La fel, Radu Brateș își exprimă stările sufletești prin aspirația de reîntregire a neamului românesc, cu Basarabia, bucata de pământ ruptă de la patria-mamă România: „Lângă apa Prutului,/ Cale nu-i, cărare nu-i,/ Numai mlaştină şi stuf,/ Numai trudă şi năduf./ Vânturi vin din răsărit/ Să dărâme ce-am clădit./ Vin arşiţe şi furtuni/ Peste anii noştri buni” (LÂNGĂ APA PRUTULUI).

    Dintr-un context în altul revenim pe parcurs la scriitorii români contemporani care, cu același har scriitoricesc, au proslăvit și proslăvesc ținuturile natale, limba română, victoriile și obiceiurile prin intermediul cărora există poporul român. Astfel, Adrian Păunescu prin versurile sale redă sentimentul de încredere deplină pentru reîntregirea țării românești, vibrând real prin sunetul de clopot care ar putea  aduce pacea și bucuria unui neam într-un viitor apropiat: „Din om în om se-aude un clopot departe,/ De dincolo de viaţă, de dincolo de moarte,/ Îl duc pe umeri Moţii din Apuseni încoace,/ Miroase-a vârf de munte și a ștergar de pace,/ Un clopot care poartă un semn divin în sine,/ Că știe să vorbească și știe să suspine,/ Un clopot ce arată şi morţii, dar şi mirii,/ Că-i clopotul nădejdii şi al reîntregirii,” (CLOPOTUL REÎNTREGIRII). Iar Grigore Vieru prin poemul Scrisoare din Basarabia deplânge vremurile negre din trecut și, în același timp, își deschide sufletul fraților de peste Prut, spunându-le cât de mult îi iubește, necătând la faptul că vorbește o limbă română deformată: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită/ Eu ştiu că te-am rănit, spunând/ Că mi-ai luat şi grai, şi pită,/ Şi-ai năvălit pe-al meu pamânt./ În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun./ Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut.” (SCRISOARE DIN BASARABIA). La rândul lui, Ion Dodu Bălan ne vorbește despre marea unire/ adunarea națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918: „La Alba-Iulia-n Cetate/ Cernea zăpada pe păcate,/ În negre secole-ngropate,/ Pe umbre-n moarte, deşteptate, / În ziua sfântă de dreptate,/ Pe file de luciri de soare,/ Când brav Mihai suia călare,/ Visând o Românie Mare,/ Cerneau zăpezile din zare.” (LA 1 DECEMBRIE 1918). Sub același ton scrie și George Țărnea: „Întregul desfăcut în trei/ Prin vămi vremelnice de soartă/ Îl ţine strâns sub tâmpla ei,/ La Alba-Iulia, o poartă./ Şi dacă trupul său de lemn/ Veşminte-mpărăteşti nu are/ Păstrează-n carne primul semn/ Din prima noastră întrupare” (ALBA IULIA), dar și Dan Bodea care spune: „La Alba românii s-adună/ Întru gloria Cuvântului,/ Întru tăria Verbului,/ Întru neasfinţirea veacului./ La Alba românii/ Se urcă-n icoane-făptuire,/ Căci aici răsare Mircea cel Bătrân/ Sub cruce, la Rovine./ Gaci aici trâmbiţe de chemare face Mihai,/ Şi sub spadă românii,/ De la Nistru la Tisa/ Dau slavă Stâncii,/ Căci tăria dezvăluie iubirea.” (CANTICO). Pe când, Ion Brad cântă în versuri Ziua Națională a României: „Singur, în casa părinţilor…/ Jur-împrejur, numai icoane şi umbre…/ În fruntea lor – Brad Teodor, bunicul,/ Soldatul chezaro-crăiesc abia întors,” (DE ZIUA NAŢIONALĂ). Ulterior, prin vibrații de bucurie, Adrian Botez descrie hora bucovineană printr-o imagine clară a prezentului: „Bucovineana Horă plânge/ departe e – şi iar se strânge/ e cântec vechi – din regi uitaţi/ odat’ cu grâul semănaţi” (HORA BUCOVINEI). Însă admirabila poetă Rodica Elena Lupu ne vorbește despre viață, credință, omenie, durere umană, într-un final, toate centrându-se pe speranță, fenomen care menține existența omului în univers, nemijlocit, pe pământul natal: „Viaţă/ din viaţă,/ vis/ din visul omului,/ ţăndări/ de credinţă strămoşească,/ omenie/ din omenia românească,/ durere/ din durerea noastră milenară,/ speranţă/ din speranţă/ şi lumină/ din lumină,” (ŢARA MEA). Cu o durere,  sensibilitate și responsabilitate aparte pentru poporul român din Basarabia, Nicolae Dabija, renumitul scriitor din Moldova și întreg ținutul românesc, prin poezia de stil clasic prezintă tabloul cumplit al deportărilor, care în anii 1941-1953 au dus sute de mii de români basarabeni și bucovineni în Siberia și Kazahstan: „În Taimâr, cu-o sanie cu reni/ – colo pân’ şi vara viscoleşte/ – dat-am de un sat de moldoveni/ ce uitaseră – săracii! – româneşte” (COŞMAR). Cu același sentiment de tristețe pentru propriul popor, Galina Martea reprezintă chipul Basarabiei printr-un veșmânt al durerii tricolore: „Prin haina în culori ce ard tristeţea,/ de secole-ţi sacrifici existenţa/ și anii de copil, cu tinereţea,/ parcă n-au fost, precum adolescenţa.” (BASARABIA – HAINĂ ÎN DURERE TRICOLORĂ). Continuând discursul literar despre ținutul românesc, Florica Bud se prezintă cu un fragment de proză ce are tangență cu problemele cotidiane ale societății române, în mod aparte, despre conjunctura politică/ socială existentă în cadrul țării: „Porniţi să răstoarne universul într-o rână, fie în cea stângă, fie în cea dreaptă fără să se risipească de prisos, membrii iubiţi si neiubiţi ai Parlamentului s-au grupat şi regrupat, respectând cu sfinţenie formula Combinări de N luate câte K. Propun o mică incursiune în acest labirint modern care ne garantează democraţia.” (FECIOARELE DIN PARLAMENT). Trecând prin calea trăirilor sentimentale, Ionuț Caragea își exprimă versul liric astfel: „trăiesc durerea unei patrii/ ca într-un sacru legămînt;/ printre ventricule şi atrii/ îmi curge-acelaşi sînge sfînt.” (O PATRIE ŞI UN MORMÂNT). Iar George Corbu vine cu un poem care elogiază fenomenul de apartenență: „Eu sunt Român cum clipa este vreme/ Şi nu-s dator cu taină şi cu trudă/ Tărâmului ce-ar vrea să mă includă,/ Oricine-ar sta supunerea să-mi cheme.” (APARTENENŢĂ). De asemenea, Cristian Petru Bălan oferă în versuri o atitudine firească/ umană pentru ținutul natal, considerând că cel mai drag loc în acest univers este România: „Monument de munţi albaştri,/ sfânt podiş scăldat în soare,/ Leagăn drag al românimii,/ Transilvanie străbună,/ Iată-aud din întuneric/ un vacarm de voci avare/ Care cer să fii iar smulsă/ din tulpina străromână…” (TRANSILVANIA-I ROMÂNEASCĂ!). Și, nu în ultimul rând, Alexandra Gălușcă își exprimă gândul poetic prin forma autentică a iubirii de patrie: „România, țara mea frumoasă/ Binecuvântată țară mănoasă,/ Un rai de viță strămoşească/ Duşmanii tăi să te ocolească!” (ROMÂNIE, TE IUBESC!).

    Cu un conținut distins, volumul „Unire în cuget și-n simțiri”, cu subtitlul „Apulum-Bălgrad-Alba Iulia – 1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018 – 100”, se prezintă ca un adevărat documentar istoric prin intermediul căruia scriitorul român relatează discursul literar pentru a elucida niște adevăruri care ne reprezintă atât identitatea fiecăruia dintre noi, cât și identitatea/ personalitatea națiunii române. Un lucru extraordinar de frumos și demn, acesta reprezentând în esență fondul de idei și caracteristici al scriitorului român, totodată, acesta întruchipând conținutul cetățeanului român de pretutindeni și, nu în ultimul timp, conținutul societății române.

––––––––––––-

Galina MARTEA

Olanda

7 iunie, 2018