Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie

Poeta Vasilica Grigoraş este unul dintre cei mai conştiincioşi şi disciplinaţi arhitecţi ai versului, întâlnit de mine, până acum. Pe lângă harul primit, cred că asta se explică şi prin vasta experienţă acumulată printre cărţile Bibliotecii din Vaslui. Poeziile ei sunt bine şlefuite şi o consider un Brâncuş la începutul vieţii sale de artist, un Brâncuş al versului; citindu-l, îţi pătrunde direct în suflet şi se prelinge precum stropul de ploaie de-a lungul pielii catifelate de sub îmbrăcăminte şi absorbit de pământul însetat, ars şi crăpat de soarele dogoritor al vieţii.

Volumul “O corabie la timp potrivit” (Iaşi, Editura PIM, 2018) este un puternic sunet de clopot pentru salvarea celor care vor să mai obţină o rază de lumină spre pământul îndepărtat al grădinii promise prin poezie. Sunt primele trepte de abordare şi tratare a temei salvării necunoscătorului. Este colacul de salvare aruncat din arcă de fiica lui Noe, un Noe al poeziei.

Poeta deschide ferestre spre alte lumi tuturor genurilor de începători pentru a ne înnobila şi întregi. Toată viaţa, omul caută să se împlinească, să găsească răspuns la rezolvarea necunoaşteri. Doreşte obţinerea adevărului absolut. Autoarea oferă căi de rezolvare şi posibile răspunsuri întrebărilor noastre existenţiale, puse cu răbdare de oricare mărime ar fi ele.

Cartea este într-adevăr o corabie a lui Noe, pentru că ea conţine numeroase experienţe şi trăiri ale unei vieţi îndeajuns de bogate pentru a salva sufletele în căutare de ţărm, de refugiu de la neliniştile, frământările cauzate de valurile şi furtunile vremurilor. Vasilica este un Noe, care colecţionează suflete de orice vârstă şi sex pentru a le purta înspre cerul destinului lor.

Emoţiile omului vin ca stropii de ploaie de-a lungul vieţii şi te lovesc ca un potop în clipa grea şi aici e momentul când versul poetei îmbrăţişează, te învaţă să respiri. Pentru autoare, stropii de ploaie sunt „Stropi de dor” , şi acolo unde este „dor de dor / şi dor de zbor / dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”. Iubirea este ziditoare.

Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt ritm, sunt picăturile unei înţelepte călătorii prin oceanele pragurilor imperative şi hotărâtoare ale vieţii. Constată şi ne semnalează că „Trăim / visăm / iubim în treacăt / neglijăm sensuri şi rosturi / croşetăm scenarii închipuite / ignorăm / avertizări interioare / construim conştiincioşi / o carapace opacă / în care strivim clipe / şi ne trezim / mult prea târziu / anchilozaţi / de timpul fugar…”, dar ne îndeamnă: „Omule, Trăieşte Clipa!” (Carpe diem 2) Citindu-i versurile, eşti invitat la linişte, la cugetare, înţelegând mai uşor toate fenomenele, întâmplările…; astfel devii mai îngăduitor, mai iertător, mai iubitor, găsindu-ţi rostul vieţii, descoperind în el adevărul care ne poartă, ne învaţă să fim oameni.

Poeta e un pedagog desăvârşit, explicând prin cuvinte simple complexităţile vieţii, care ne năpădesc şi ne înlănţuie de-a lungul timpului. În fiecare cuvânt şi vers e multă energie şi forţă frăţească, părintească deosebite, ceea ce asigură şi acţionează precum colacul de salvare aruncat naufragiatului, calmându-te şi oferindu-ţi confort pe parcursul lecturii.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stropi de ploaie pentru o Corabie” →

Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune

O judecată cât mai corectă și mai apropiată de realitate asupra narațiunii Celesta, pe care editura „Mirton” a scos-o recent, ar trebui să pornească de la un schimb de replici dintre personajele principale ale cărții (Arina, cadru didactic universitar și Teodoru, poet metafizic de succes), dialog reținut de mine în primele pagini ale volumului: <(Arina) „… trebuie să scrii despre ceea ce cunoști foarte bine, despre ceea ce se întâmplă sub ochii tăi. Sau chiar în tine”. (Teodoru) „Eu am convingerea că nu am scris un vers netrăit”. >Un dialog care „se concretizează”, ajutat de ficțiune, pe tot parcursul prozei.

Autoarea cărții de față, Mirela Ioana Borchin-Dorcescu, ne-a obișnuit cu un asemenea text confesiv în cărțile ei anterioare de proză, mai ales în Apa, și reușește în recenta proză de mari dimensiuni (Celesta) performanța de a proiecta permanent acțiunea și dialogul pe un fundal (autobiografic), marcat de implicații dramatice, care rămâne, discret, un pretext pentru o narațiune cu profunde implicații etice. Dar trebuie să spun, mai întâi, că dialogul reprodus supra reprezintă o veritabilă profesiune de credință, una care stă în mod real la temelia cărților celor doi protagoniști, una care îi așază în rândul artiștilor de marcă ai cuvântului (a se vedea, de pildă, confesiunile, în aceeași manieră, ale lui Tudor Arghezi). „Povestea”, la o primă vedere, pare nespus de simplă: Arina se îndrăgostește de polivalentul Teodoru (poet remarcabil, om șarmant, cunoscător de profunzime al textului biblic), a cărui soție a decedat, iar existența poetului, legat, de-a lungul multor ani, inseparabil de fosta soție (EA), e,acum, debusolată și într-un echilibru precar. Teodoru răspunde sentimentelor Arinei, care se simte totuși nedreptățită, chiar amenințată, de „umbra” pe care EA, fosta doamnă Teodoru, o face să planeze tot timpul asupra noii relații. Mai multe vizite și întâlniri (în satul natal al eroinei sau la primirea de către Teodoru a unui important premiu literar) consolidează relația, care se desăvârșește prin despărțirea definitivă a poetului de fosta soție, urna cu cenușa acesteia fiind depusă în mormânt, după ce, ani de zile, stătuse în casa lui.

Narațiunea (dominată copios de dialog – expresie a convingerii că prin comunicarea directă se rezolvă cele mai complicate sau delicate probleme) ne transmite existența unei tensiuni crescânde, cu momente de acutizare, cu perioade de acalmie, cu încercări de renunțare la relație, totul dominat însă de un liant sincer, indestructibil, care se stabilește între cei doi protagoniști și pare că nu-i lasă să facă pasul înapoi. Îi mai leagă și altceva: amândoi au trecut, recent, prin încercări existențiale dramatice și simt nevoia de o compensare, iar relația lor actuală se manifestă ca un balsam.Rapid citită, Celesta îți rămâne întipărită în minte ca fiind (încă) o carte unde sentimentul de dragoste învinge, unde „acțiunea” se termină cu bine. E puțin spus și, rămânând la această impresie „epidermică”, sărăcim cartea.

Continue reading „Livius Petru BERCEA: Între realitate și ficțiune” →

Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie

La început de primăvară 2018, distinsul scriitor Constantin T. Ciubotaru a lansat pe piața literară din România cartea „Memorii aproape oblice”, cu o elogioasă prefaţă semnată de Romeo Ioan Rosiianu. „Creația artistică, departe de a ne depărta de drama epocii noastre, este unul din mijloacele ce ni s-au dat pentru a ne apropia de ea.” Cu har și talent scriitorul a trecut în pagini de carte propria viață, trăirile, amintirile ascunse cu grijă până în ceasul acesta, în ungherele minții și ale inimii. Ce bine îl caracterizează pe scriitorul Constantin T. Ciubotaru, Sartre în „Cuvintele”, pag 179, (Parcă le-ar fi scris special pentru acest al doilea Caragiale al nostrum):

„- Tu vei scrie, îmi spunea el , iar eu îmi frângeam mâinile.

– Ce am Doamne, de ce m-ai ales?

– Nimic deosebit.

– Atunci, de ce tocmai pe mine?

– Fără vreun motiv oarecare.

– Am măcar ușurința condeiului?

– Nicidecum. Crezi că marile opere se nasc din condeie ușoare?

– Doamne fiindă sunt atât de nedăruit, cum aș putea să fac o carte?

– Străduindu-te.

Eram ales, însemnat, dar fără talent. Totul va veni după urma îndelungatei mele răbdări, a nenorocirilor pe care le voi încerca.”

Cartea „Memorii aproape oblice” este mai mult un pretext pentru o autobiografie amănunțită, pesonajele sunt reale și fiecare dintre ele a jucat un rol în viața autorului alcătuind structural corpul cărții de scriere memorialistică. Scriitorul Constantin T. Ciubotaru este cunoscut cititorilor ca un autor pragmatic, realist, care nu se pierde în efuziuni lirice sau metaforice, cu o definitorie trăsătură sarcastico-umoristică, un stil antrenat și vioi, presărat cu umor și ironie ceea ce-i fac cărțile ușor de citit. Citind cartea „Memorii aproape oblice” am descoperit un autor cu o prodigioasă memorie care folosește cuvintele cu mare iscusință, rămând mereu pe calea adevărului, transformă memorialistica în literatură de calitate, intră în dialog subtil cu cititorul datorită memoriei sale fiindcă cu exactitate realitatea.

Parafrazându-l pe Anais Nin: „De câte ori am refăcut drumul de la început? Unde e începutul? Începutul memoriei sau începutul suferinței”. Conform prefaței la carte semnată de Romeo Ioan Roșianu, a făcut din artă o revanșă și a scris povestea Domniei sale de viață, o extraordinară și captivantă carte de memorii, cu harul scriitoricesc cu care divinitatea l-a dăruit. Trebuie să mărturisec că nu am putut lăsa cartea din mână, am citit repede și în clipa în care am terminat-o, am fost tristă din două motive: Primul a fost acela că pe mulți dintre cei prezentați în cartea de memorii a acestui autor i-am cunoscut personal, al doilea motiv a fost acela că nu cunoașteam întâmplările relatate pe parcursul cărții și aș fi vrut să citesc la infinit să aflu ceea ce nu știam. Credem că ne cunoaștem între noi. Dar am constatat că nu e deloc așa. În cartea „Memorii aproape oblice” semnată de scriitorul Constantin T. Ciubotaru timpul real al trăirii unor evenimente și cel recompus prin rememorare curg în același sens, memoriile sunt structurate pe capitole și faptele sunt prezentate în ordine cronologică. Cartea începe cu capitole despre familie și evocarea copilăriei. Primul portret pe care autorul îl face este cel al tatălui și în același stil sunt descriși aproape toți membrii familiei până la bunici, dar figura mamei domină afectiv și moral copilăria scriitorului, întreaga sa existență și felul său de a înțelege lumea la maturitate.

Acest portret dau cititorului o savoare de neuitat. Mama este cea care îl înscrie pe autor într-o descendență aparte,(Gradul de rudenie cu scriitorul Eusebiu Camilar), care dă impresia că autorul devenind la rândul său moștenitorul unui arbore genealogic special, că va constitui temelia pe care se va forma personalitatea viitorului scriitor, moștenitor al unei fascinante povești de familie. Pentru a stabili direcția dezvoltării personale de mai târziu autorul stabilește din copilărie importanța cunoașterii rădăcinilor personale, analizând la propriu arborele genealogic pentru că la vremea copilăriei și a adolescenței a simțit o nevoie imperioasă de a avea relații personale cu membrii familie, de a afla informații cu privire la originile sale. Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Constantin T. Ciubotaru – Memorii aproape oblice – pretext pentru o autobiografie” →

Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele”

Nu în fiecare zi ţi-e dat ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către tine şi să-ţi dăruiască bucuria de a te răsfăţa în leagănul cuvintelor cu cărţi pe care n-ai visat vreodată că o să le poţi ţine în mână, şi, mai ales, să te înfrupţi pe săturate din frumuseţea miezului lor artistic! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că se pot întâmpla astfel de miracole, chiar dacă trăim într-o lume mizeră şi ignorantă, în care strălucirea aurului şi goana după avuţie au suprimat, în mare parte, grăuntele de frumos din care ar trebui să se hrănească sufletul pentru a putea supravieţui departe de orgolii, prefăcătorie, ură şi minciună. Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu poştaşul la uşă, aducându-ţi un colet cu cărţi?! „Aş vrea să vă dăruiesc cărţile mele, dacă acceptaţi şi-mi daţi o adresă” îmi spunea domnul Anatol Covali cu puţin timp în urmă şi n-a pregetat, distinsul poet, să-mi trimită nu mai puţin de 24 de volume de poezie sub semnătura Domniei Sale.

Fiecare volum poartă amprenta artistului şi poetului pe care l-am descoperit, din păcate, doar de curând, cu dedicaţie scrisă cu migală şi artă, în care am găsit şi o explicaţie sumară asupra conţinutului fiecărei cărţi în parte. Când scrii cu atâtă dăruire nu mai puţin de 24 de dedicaţii, fără să semene una cu alta, cu siguranţă, că o faci cu dragul cuvintelor pe umeri, dorind să croieşti, din condei, o direcţie de mers pentru viitorul cititor prin labirintul cuvintelor pe care le-ai plăsmuit cu migală şi dragoste, aşezându-le în sutele de poezii scrise de-a lungul vremii…

Odată dezmeticită, după şocul produs de primirea nepreţuitului cadou purtând încărcătura specială a unei întregi opere de valoare nu numai literară, ci şi spirituală, morală şi istorică, înmagazinând trăiri unice, reale, speranţe şi deznădejdi, agonie şi extaz, iubire şi resemnare, şi câte alte stări care au pus, de-alungul vieţii, stăpânire pe sufletul distinsului şi neobositului creator, am rânduit volumele în ordinea apariţiei şi m-am lăsat purtată pe aripile poeziei în universul interior al domnului Covali. Îmi mărturisea, Domnia Sa, tot într-o scurtă conversaţie atunci când dezbătusem aplecarea noastră spre poezia în „dulcele vers clasic”: „Trăim cu speranţa şi nici eu nu mă las! Am să scriu până în ultima clipă.” Ce poate fi mai concludent pentru a sublinia locul pe care îl ocupă creaţia literară în sufletul şi viaţa poetului?!

În liniştea căsuţei de la poalele Vlădesei am pornit păşind uşor pe cărările mărginite sublim de vers în intimitatea volumului „Vâltorile sufletului” apărut în 2006, la editura Bibliotheca din Târgovişte, „avertizată” de autor prin dedicaţia frumos caligrafiată într-un scris-oglindă de suflet: „Una din primele mele cărţi publicate, Poetei Georgeta Minodora Resteman, cu prietenie”. Mi-am dorit să lecturez, rând pe rând, fiecare carte în ordinea publicării pentru a desluşi parcursul poetic în simbioză cu trăirile autorului de-alungul carierei sale literare, poate şi din cauza faptului că sunt născută sub semnul zodiacal al analizelor minuţioase şi profunde, ordonate, cum ar zice cineva, „ca la carte”.

Primul impact, prima surpriză: un nou gen de poezie în formă fixă, denumită de autor „rogodel”, un reuşit experiment care a pornit de la gazelul clasic, ajustat în propria-i gândire literară, elementul de noutate fiind rimele interioare în versurile în care în gazelul clasic nu rimează. În lămuririle pe care le adduce cititorului de la bun început, poetul explică: „Volumul de faţă, care cuprinde gazeluri de factură românească, adică melodioase ca limba română şi pe care le-am numit ROGODELE (ROGODEL), cuvânt cu etimologie necunoscută (deci poate fi şi dacic) şi care înseamnă «fructe mărunte, poame de tot felul», în limbaj poetic: poezii scurte şi variate, ca temă şi ritm, o nouă formă fixă pe care o propun literaturii române”. În momentul lecturării, nu ştiu de ce am fost tentată să fac o asociere a noului gen liric propus de domnul Covali, ROGODEL-ul, cu un fel de rugăciune a sufletului, melodioasă, cântată, doinită… şi pe măsură ce m-am adâncit în lectura mi-am dat seama că nu am greşit deloc!

Cele 100 de poezii cuprinse în volumul „Vâltorile sufletului” sunt scrise în linia melodică dictată de trăirile autorului şi armonizată în ritmul baterii şi zbaterii unei inimi mari cât întreg universul. „Primăvara poemelor” lui Anatol Covali începe cu o „arie din opera tristeţii” poetului „cântată” pe notele durerii… Consider absolut necesară redarea întregului „aranjament orchestral” al poeziei pentru a vă edifica asupra formei, dar şi asupra mesajului noului gen liric propus de Domnia Sa, Poetul: Continue reading „Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele”” →

Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)

CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă, plâns pe-nfundate,

în înserare şi-n singurătate…

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme), Cartea Iluziilor şi Puterilor (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme) – precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii – judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:

“…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan

Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri

Sfinţiţi de Neam…

…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –

Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii

s-or desfăta-n plescăituri-

cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa, cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice. Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale: Continue reading „Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)” →

Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)

ADRIAN BOTEZ – TRĂIEŞTE-ŢI PROPRIA EPOPEE…

(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,

Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)

Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:

„Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).

Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).

Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.

Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:

-Prolog;

I. Cartea Apocalipsei;
II. Cartea iluziilor şi puterilor;
III. Cartea neamului;
IV. Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă.

-Epilog(uri)

La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate – epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă.

De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină.

Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă).

Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor, sub puterea unor linii de forţă bine coagulate.

Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.

Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.

Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.

“primăvara – carnea/ ţipă – ca nişte/ şuruburi suprasolicitate – şi cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată şi/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând şi/ din toate/ părţile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60).

Continue reading „Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)” →

Ioana STUPARU: Cuvinte de suflet – poetei Doina Bârcă

Dedicată artei şi cuvântului: „leagăne de istorie”, poeta Doina Bârcă îşi ţese versurile cu firele dorului.

Lacrima amintirilor îi înnobilează şi înveşniceşte legătura spirituală cu vatra strămoşească, „Cervenia”, localitate veche teleormăneană, aşezată într-o zonă renumită prin bogăţia şi varietatea folclorică, şi, pe care, necontenit o aşează între buchete de liliac de toate culorile…

Versurile Doinei Bârcă sunt de o oralitate incomparabilă. Deşi prin compoziţie ele cântă singure, faptul că autoarea are glasul aidoma unui rapsod popular, face din ele bijuterii folclorice. Poeziile sale sună a doină…, au gust de mere orzatice date-n copt de Sân Chetru şi de Sânziene, când se deschid Cerurile…, amiros a pâine caldă, coaptă în ţestul din „lut ales”, zămislit anume în malurile Râului Vedea, cel bătrân ca timpul… Toate aceste comori, poeta Doina Bârcă le dăruieşte cu mărinimie urmaşilor, spre neuitare!

Drept pentru care, împletind două doruri: al ei şi al meu, i-am pardosit cărările cu o poveste de suflet:

Cărările cu dor

Poetei Doina Bârcă

Mai ştii? Atunci când zorii

prevesteau ziuă însorită,

De undeva, amirosea a vatră

proaspăt pomostită.

Se pare că din „Cer-veni-a”

dor de legănat de prunci

Şi-a „Doină” să-nflorească sufletele

prin livezi de nuci.

Prin ferestra deschisă răzbătea-n

bătătură duios gângurit,

Pâine abia scoasă din ţest,

bunica rupea sub un măr pârguit…

Prelungi, din pragul casei

cărările vieţii se aşterneau,

Cei acasă rămaşi sau în lume plecaţi,

doruri în suflet purtau.

De undeva, celor ce dragă le-ai fost,

le e dor de tine şi-acum…

Mai ştii? Pe toţi i-ai luat cu tine,

când ai plecat la drum!

–––––––––

Ioana STUPARU

București

27 martie, 2018

Mariana POPA: Recenzie – „Cărticica Prichindeilor” – Autor Ligya Diaconescu

„LĂSATI COPIII SĂ VINĂ LA MINE”…

Cu toții ne întoarcem la vârsta copilăriei, din când în când, privind-o ca pe o imagine nemuritoare. Revenim mereu la ea, ne regăsim și-i ascultăm simfonia. Coborâm vârsta, sărim decenii și ne memorăm amintirile dragi. Reușim din plin cu o condiție acest lucru. Pur și simplu, să scriem despre copii și copilărie. Cu siguranță, totul pornește din copilărie, ea ne conduce spre matricea vieții.

Nu pot să nu amintesc cuvintele lui Isus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți”… Lăsăm copiii să meargă spre Isus, dar, poeta Ligya Diaconescu merge împreună cu ei, răspunzând chemării divine prin scriere de cărți pentru copii. Ce poate fi mai frumos, ce poate fi mai înălțător? Poeta are o credință puternică în Dumnezeu și a Lui nemărginire. Fluidul incandescent al iubirii față de semeni și față de copii, în special l-a dobândit din rugile făcute la altarele lăcașurilor de cult pe care le vizitează prin multele pelerinaje religioase.

Am vrut, doar să subliniez componenta religioasă foarte vizibilă în personalitatea Ligyei Diaconescu, izvorul inspirației scriitoricești pentru poetă. Ajunsă la vârsta senectuții, eu am devenit bunică pentru trei fetițe. Am oferit cartea Ligyei Diaconescu, intitulată „Cărticica Prichindeilor” (poezii pentru copii), Editura Olimpias, 2018, nepoatei celei mai mici, Ana. Am văzut în ochii ei bucuria primirii unei cărți, pe care să o poată citi singură, fiind în clasa zero. Lumina care-i radia de pe fața ei mică, m-a lăsat fără cuvinte, doar zâmbetul ei mi s-a cuibărit în suflet. Ana era bucuroasă pentru carte, s-a așezat urgent lângă mine răsfoind cu o privire avidă filele. Citește, la început, silabisind:

„ Zboa-ră azi din floa-re-n floa-re,

Ne dă mie-re bu-nă, ta-re.”

(Albinuța)

Se observă, că poeta scrie sub cupola unui sentiment matern, care cade ca o lentilă a bobului de rouă, din inima ei iubitoare de copii. Ea face o explorare în lumea insectelor și a florilor pentru a atinge trăirea din inocența vieții de copil, găsind exprimarea potrivită. Ana s-a obișnuit cu textul și citește legat: Continue reading „Mariana POPA: Recenzie – „Cărticica Prichindeilor” – Autor Ligya Diaconescu” →

Nastasia SAVIN: Printre gânduri desculțe

Prin volumul Printre gânduri desculțe, apărut la Editura Singur, Târgoviște, 2017, Viorel Birtu-Pîrâianu, conform lui Ștefan Doru Dăncuș, ,,nu ne oferă poeme ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu al tehnologiilor.”

Volumul Printre gânduri desculțe este scris într-un aparent dialog pe care instanța lirică și conlocutorul, lumea amorfă, și le trimit reciproc. Astfel, cunoașterea prin celălalt atinge, de multe ori, noi perspective. Scriitura este orientată către eu, sine şi spre evaluarea alterităţii. Raportul stabilit între limbaj şi trup în poezie fiind unul special: ,,ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/ cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi… ” (DECI).

Ceea ce se remarcă din lectura textelor este încălcarea canoanelor, onestitatea confesiunii, uneori dureroasă, a instanței lirice, dar și teribila curgere a timpului: ,,trec grăbit pe lângă mine/ adunând gânduri/ de azi, de ieri, de nicăieri/ privirea se confundă cu marea/ într-un gest târziu și inutil/ pe coperta timpului” (CĂUTĂRI). Călătoria pare aproape de capăt, iar Artistul își caută cu patos elementele de statornicie de parcă ar înainta cu mare dificultate pe un teren abrupt.

Într-un asemenea cadru, Artistul se dizolvă, dispare ca fiinţă, săvârşeşte, ca un iniţiat, mişcări ritualice, amestecându-şi gesturile cu mişcarea tainică a Necunoscutului: ,,am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri” (CĂUTĂRI).

Îndrăgostitul este condamnat la solitudine, Iubirea nu poate anula ancorarea iubitei în materie, el este creator, ea este o creaţie a plăsmuirilor artistului: ,,o teamă ancestrală/ plânge în mine/ în suflet dâre de lacrimi/ către seară mă duc/ pe unde apuc/ nu am casă, nu am drum/ singur în prag/ în pragul cui/ asta acum/ nu știu să spui/ că nu am cui/ tu ai plecat/ plouă, plouă peste toate/ e toamnă, nu…/ în jur pustiu/ de mine, de tine, de cine nu vine” (FĂRĂ TINE).

Continue reading „Nastasia SAVIN: Printre gânduri desculțe” →

Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta

O carte bună, a unui pamfletar de valoare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist în România, de peste 50 de ani în branşă, apare în librării cu o bijuterie de carte, scoasă la lumină de Editura Ateneul Scriitorilor. „Instant Story”, acesta este titlul care însumează un mănunchi de tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LA REPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi defini mai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii, citează un mare gazetar al zilelor noastre, anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presa electronică de prim rang, care , printre altele, a spus: „… totul este să povesteşti întâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru contextul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea, dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat să adaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi mai înainte e necesar, desigur, să alegi ce povesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfel de chestiuni nu-s abordate explicit de autorul cărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-l determine pe cititor să găsească singur răspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea se citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de a ne referi la tematica aprigului şi dinamicului jurnalist – cu certe înclinaţii literare, să-i definim, cumva, stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voi face însă, mai întâi, o mică digresiune. Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi, mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonică din adolescenţa mea băcăuană, când, dacă simţeam că se uită la mine vreo fată, dacă eram în timpul mersului pe trotuar, să zicem, ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu, până dispăream de sub impresia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!…). Ei bine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam o fată, o minune de fată; dar o iubeam, cum să spun?!, de la distanţă. O dată ea a venit într-o rochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, și care, la fiecare mişcare a ei căpăta o altă strălucire sub soarele de vară. Parcă erau culorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ce culoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o de mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar eu am rămas în amintire cu armonia aceea fermecătoare, a culorilor de pe o rochie de tafta…

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg de breaslă, alături de care am lucrat ani şi ani, mă-ntorc să-i laud cartea (a 8-a) şi să spun că, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţă toate genurile gazetăeşti, am constatat în povestirile din „Instant story” nu o culoare, cu un melanj coloristic aparte, specific doar lui, un melanj marca Mihai Buznea, care împleteşte, ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gen gazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiri implică lumini şi umbre şi culori în diferite tonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic, cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încât ochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţă mesajele sale, demne de luat în seamă.

Totodată, Mihai Buznea se dovedeşte un bun portretist, un reporter iscusit şi un eseist subţire şi sugestiv. Foloseşte limba literară, dar, în acelaşi timp, este stăpân pe limbajul de argou actual, are verbul şi fraza limpede, neevitând, cu curaj, atunci când consideră necesar, și unele întunecimi de limbaj, ca mai apoi sau mai înainte, să abunde citând din înţelepciunea lumii culte sau din folclor, vorba-i fiind potrivită în funcţie de subiectul abordat, de contextul specific faptului descris. Predominant, totuşi, dacă revenim la genurile abordate, mi se pare la Mihai Buznea pamfletul (și-mi permit să spun că astfel el se înscrie într-o bogată şi strălucită tradiţie literară românească!). Ironia şi satira lui Mihai Buznea ţintesc cu precizie şi cu efect!

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta” →