George PETROVAI: Credo quia absurdum*

Prin vrerea politică a majorității parlamentare, al cărei nucleu pesedist se bizuie pe 18 procente din totalul românilor cu drept de vot, într-un an și jumătate ni s-au băgat pe gât cele mai sfidătoare sortimente ale absurdului – de la înțesarea instituțiilor statului cu impostori fideli puterii și până la încercarea nelegiuit-leguitoare de transformare a României într-un paradis al răufăcătorilor de toate mărimile și culorile.

Dar ce trebuie să înțelegem prin absurd? Dicționarele sunt in corpore de acord că esența absurdului o constituie ilogicul, adică ceea ce – prin nesocotirea legilor naturii și societății – este contrar bunului-simț, și astfel ajunge să contrazică gîndirea logică! De pildă, ne înștiințează Micul dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973), definiția „cerc pătrat” este indiscutabil absurdă, întrucât este contradictorie la modul absolut.

Sigur, absurdul filosofic este mult mai nuanțat (în filosofia existențialistă franceză el este văzut ca „un indiciu al ruperii omului de lume și al lipsei unui temei uman rațional, deductibil din exterior”), drept urmare, nu trebuie confundat cu cel din literatură (formele de critică și ironie la adresa moravurilor eminamente iraționale), despre care Jean-Paul Sartre spunea că reprezintă o „absurditate relativă”, nicidecum una absolută.

Vasăzică, nu numai că absurdul este rezultatul firesc al conflictului dintre mintea limitată și ambițiile nemărginite ale unui ipochimen (Dragnea spunea recent că nu vrea să plece ca prostul din viață și funcție!), iar prin aceasta este fatalmente neabsolut (Dumnezeu nu-i la bunul plac al oamenilor, creația Sa va rămâne de-a pururi o taină neliniștitoare pentru creaturi etc.), dar fiind absurdul social doar conjunctural și pasager, bunăoară așa ca sclavia, șerbia, absolutismul sau regimurile dictatoriale, acest fapt devine deosebit de încurajator pentru cetățenii cu discernământ și acele organizații obștești care veghează necontenit ca societatea să-și împlinească destinul pe coordonatele ferme ale adevărului și binelui. Da, căci în tratatul Problema ontologică (Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972), gânditorul Petre P. Negulescu ne asigură că „adevărul nu este altceva decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este altceva decât aspectul practic al adevărului”.

Și încă ceva referențial pentru condiția de „trestie gânditoare” a omului. Necredința și trufia îl îndeamnă pe acesta să respingă miracolele, respectiv adevărul că în situații neobișnuite se pot întâmpla lucruri neobișnuite, deși (firește, la scară și frecvență mult reduse în comparație cu înfăptuirile Mântuitorului) ele sunt mereu prezente prin misterul de nepătruns al vieții, unele însănătoșiri uluitoare sau formidabila precizie cu care se mișcă toți aștrii știuți și neștiuți de pământeni…

Iată cum docetismul (a se citi aparența) înfăptuirilor pesedisto-aldiste și, îndeosebi, cumplitul absurd al noului Cod Penal, promovat cu sprijinul ticălos al aleșilor minorităților (fără cea maghiară), constituie motivul pentru care am recurs la ajutorul celebrei expresii a lui Tertulian („Credo quia absurdum”). Se subînțelege că într-un context social-politic și cu conotații diametral opuse celor tertuliene, sinistra făcătură fiind votată la mustață în Camera Deputaților, spre folosul nelegiuților, scârba specialiștilor și nefericita îndreptare a căruțașilor chercheliți.

Doamne, fă ca această fușăreală legislativă să se întoarcă împotriva lichelelor cu ștaif!

–––––––––––––-

* Cred pentru că-i absurd.

George PETROVAI

Sighetu Marmației

iulie 2018

Viorel ROMAN: Teocrația ortodoxă moldo-valahă (1-19)

Motto:

Două săbii într-o teacă,

Doi Domni în ţara săraca,

N-au loc!

Teocraţia ortodoxă moldo-valahă(1)

Soarta ortodocşilor moldo-valahi depinde de Cel de Sus, de Marile Puteri din est şi vest, de Domn/Preşedinte, boierii mari/CSAT, cei din Divan/Parlament şi prostime/cetăţeni, de Chestiunea Orientală multiseculară, mereu în sfera de interese a Occidentului/Catolicism, Orientului/Ortodoxie, Islamului/Califat.

Imperiile, state erau teocraţii, puterea divină guverna prin reprezentaţi, până când, în urmă cu un mileniu, papa de la Roma şi împăratul Sfântului Imperiu Roman, şi-au definit sfere de activitate distincte, independente, punând astfel bazele democraţiei romano-catolice, occidentale. A urmată Magna Charta Libertatum unde puterea Domnului e îngrădită în favoarea nobililor, cetăţenilor şamd. Aşa s-a format cu timpul societatea civilă imitata grotesc şi de ortodocşii moldo-valahii în formă bonjuriştilor din 1848, sörösistilor din 1989, ONG-istilor etc.

Pe măsură ce Occidentul domina implacabil prin colonialism, imperialism, globalizare, lumea întreagă, teocraţii euro-asiaticii imita nolens, volens democraţia învingătorului, păstrând mai mult sau mai puţin făţiş tradiţiile teocrate în civilizaţia greco-pravoslavnica, confucianista, islamică, şi nu în ultimul rând în Bucureştiul greco-ortodox. La Limesul Imperiului Roman, la marginea Europei, romanii stau în calea tuturora, imperii, religii, culturi şi supravieţuiesc cu ideea greco-bizantina, ruso-pravoslavnica, unde începe imensul spaţiu al teocraţiei euro-asiatice. Contactul cu Roma, cu democraţia catolică era în afara legii în Lagărul ortodoxo-comunit păzit de o Cortină de Fier, după lichidarea Bisericii Unite cu Roma (1948-1989) şi reorientarea cu baioneta a două mii de biserici spre Bucureşti şi Moscova. Ambele capitale renunţa la dictatura de dezvoltare, la teocraţia ortodoxo-comunista în anul de graţie 1989 şi refac legăturile de prietenie cu occidentalii, fără însă să refacă unitatea creştină.

Tranziţia românilor de la CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc al Moscovei) şi Pactul de la Varşovia la Uniunea Europeană şi NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) s-a realizat după vizita istorică a Fericitului papa Ioan Pau II-lea la Bucureşti, dar s-a revenit apoi la treptat pe nesimţite la cutumele teocrate euro-asiatice, chiar dacă puciul parlamentar din 2012 a eşuat şi a fost ales apoi preşedinte Klaus Werner Iohannis, pentru a reface oarecum încrederea în România pro-occidentala la Roma, Berlin, Bruxelles etc.

Duplicitate balcanică n-a rezista multă vreme, 2018 începe războiul între Statele Paralele Ilegitime, al democraţiei de imitaţie occidentală a preşedintele Iohannis, şi al teocraţiei ortodoxe a baronilor locali moldo-valahi, a preşedintele PSD Liviu Dragnea, care domina Parlamentul, Guvernul, Curtea Constituţională, curând şi Justiţia, în prezenţa armatei occidentale şi supraveghierea CIA etc.. După sălbăticia totalitară ortodoxo-comunista die perioada ocupaţiei Armatei Roşii şi a dictaturii orientale a lui Nicolae şi Eleana Ceauşescu, generozitatea, indiferența imperială faţă de reconquista ortodoxă, teocratica de la Bucureşti surprinde în aceste zile opinia publică, care subestimează experienta milenară cu Barbarii şi Limesul a Imperium Romanorum Nationis Germanicae, UE/NATO.

–––––––––––––––-

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/… /12/10-teze-2015. H…

https://www.academia.edu/36242871/Teocratia_moldo-valaha

http://www.logossiagape.ro/… /viorel-roman-teocratia-moldo-…/

https://valcea-turism.ro/statul-catolic-cu-popor-ortodox-e…/

https://www.academia.edu/36701986/ORTODOXIE_SI_NATIONALISM…

http://www.logossiagape.ro/tag/viorel-roman/

http://confluente.org/viorel_roman_1525398241.html

Teocraţia ortodoxă moldo-valaha (2)

http://bentodica.blogspot.com/2018/06/viorel-roman-teocratia-ortodoxa-moldo.html

Pentru orientalii Putin, Erdogan, Dragnea etc., instutiile occidentale Parlamentul, Guvernul, Justiţia sunt instrumentele, bine cuvântate de Biserica Ortodoxă, Islam, cu care ei şi poporul se apăra de influenţa, expoatarea corporaţiile din vest, Sörös etc.

Teocraţia moldo-valaha nu poate fi de fapt, de facto, stat de drept, democraţie occidentală, cu toate că România, de jure, face parte din UE/NATO. Aşa au apărut: (1) Statul Paralel, a lui Liviu Dragnea, cu o unitate de nezdruncinal a Partidului cu Biserica Naţională, Poporul; (2) şi cel a lui Klaus Werner Iohannis, care urmăreşte implementarea acquis-ul catolic european. Care-i Statul Legitim, autentic?

Stătut de drept occidental e în contradicţie cu devălmăşia, teocraţia moldo-valaha, pentru că autonomia individului preamăreşte egoismul, pun la îndoială atutputernicia Celui de Sus asupra vieţii. Contractul, concurenţa lezează dragostea dintre fraţi. Toate aceste sunt păcate în Ortodoxie, care din punct de vedere sociologic e o etno-religie creştinizata, care celebrează unitatea de nezdruncinat dintre neam, rit şi glie. „Cine nu-i ortodox, nu-i român!” (Nae Ionescu/Legiunea Arhangelului Mihail)

În luptă politică dintre aceste două Statele Paralele, în care fireşte, fiecare îl vede pe celălalt ca ilegitim sau artificial, Iohannis urmăreşte occidentalizarea, renunţarea la teocraţie, la duplicitatea balcanică „Zicem că ei şi facem ca noi!“. Asta a încercat şi Carol I de Hohenzollern-Singmaringen cu rotativa să guvernamentală. Carol ÎI s-a folosit chiar şi de bata numită „Electorul “. Regii germani au eşuat, au generat numai „Formele fără Fond “din vest, care după dictatura de dezvoltare ortodoxo-comunista din spatele Cortinei de Fier, sunt a tot prezente şi în zilele noastre.

–––––––––––––-

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/06/teocratia-ortodoxa-moldo-valaha.html

https://www.academia.edu/Documents/in/Occidentalism

http://bentodica.blogspot.com/2018/03/bremen-teocratia-moldo-valaha.html

https://bureriu.wordpress.com/2018/06/03/dr-viorel-romanteocratia-ortodoxa-moldo-valaha-si-romania-stat-mafiot/

Teocraţia ortodoxă moldo-valaha (3)

Naftali Bennett, ministru israelian: Bucureşti e pe locul trei, după Santiago, Chile, Dnipro, Ucraina, în topul celor mai antisemite oraşe din lume, pe raza cărora sunt postate cele mai multe mesaje antisemite pe Facebook şi Twitter.

Damian Spiridon, Bucureşti: Să vorbești cu ură despre instaurarea statului de drept, despre democrație și economia de piață, pe care o liotă de netoți nu le pot pricepe în ruptul capului. Și care liotă, votează aiurea, se-mbracă aiurea, umblă să fie asistați sociali și vin ca vitele la mitinguri. Aicea suntem!

Teocraţia ortodoxă moldo-valaha e antisemita sau antioccidentala?

–––––––––––––––––

http://bentodica.blogspot.com/2018/06/viorel-roman-teocratia-ortodoxa-moldo.html

Evreii conduc lumea? Dr. Viorel Roman

https://www.academia.edu/36575119/ROMANIA_BETWEEN_THE_WESTERN_EUROPEAN_AND_ORTHODOX_VALUES_AND_NORMS

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/06/teocratia-ortodoxa-moldo-valaha.html

http://bentodica.blogspot.com/2018/03/bremen-teocratia-moldo-valaha.html

https://bureriu.wordpress.com/2018/06/03/dr-viorel-romanteocratia-ortodoxa-moldo-valaha-si-romania-stat-mafiot/

Teocraţia ortodoxă moldo-valaha (4)

Continue reading „Viorel ROMAN: Teocrația ortodoxă moldo-valahă (1-19)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea

„Nu vă daţi seama că faceţi o mare greşeală, obligându-ne să părăsim mănăstirile. În loc să lăsaţi tăciunii să mocnească în vatra lor, îi aruncaţi în lume, unde se vor aprinde înmiit în alte dogoritoare focuri.”

(Maica MIHAELA PORTASE –

Mănăstirea Vladimireşti,

mărturie video)

Maica Mihaela Portase a fost o culme a frumuseţii feminine feciorelnice valahe şi o cunună mistic-jertfelnică a monahismului ortodox dacoromân.

Frumuseţea Femeii ortodoxe înveşmântă sufletul ei miraculos în marea splendorii existenţiale reflectându-se regal în dăruirea ei totală, în nemărginirea ei divină.

În Icoana frumuseţii ei sălăşluieşte uimirea, căutarea, poezia şi ruga mistică, ce ţâşnesc ca o corolă a zorilor peste anotimpurile celui ales.

Din lăuntrul ei, din sufletul ei angelic, din inima ei smălţuită cu dor, se revarsă marea învolburată a neliniştilor, dar şi cerul de azur al împlinirilor.

Undeva deasupra tuturor fiorilor, viselor, chemărilor, năzuinţelor, urcuşurilor, contemplărilor şi alegerilor, sălăşluieşte deplin în inima ei Dumnezeu.

Cine calcă pe urmele ei, înşirate mărgăritare, merge pe cărarea unui ideal sfânt.

Femeia ortodoxă dacoromână trăieşte pentru Domnul, trăieşte pentru familie, trăieşte pentru bărbatul ei, trăieşte pentru toţi cei aleşi ai Neamului.

Ea îşi revarsă harul trăirii cerului serafic pentru suferinţa celor dragi, a celor din jur.

Fiorul ei sublim înflorit în mugurele Iubirii este dragostea dătătoare de viaţă.

Dragostea Fecioarei Maria pentru Dumnezeu este o absolută Iubire dumnezeiască.

Dragostea Femeii valahe pentru Dumnezeu este marea ei iubire cerească.

Iubirea Femeii ortodoxe se naşte din frumuseţea dragostei ei nepământene.

Femeia ortodoxă este însăşi aureola existenţei, dar şi cerul divin al Iubirii.

Dragostea ei-Grădină de Paradis mângâie privirile azurului cu mireasma divină a sufletului ei arzând de heruvim.

În corola inimii ei răsar curcubeie de flori în care se împodobesc toate năzuinţele.

În Dragostea ei-Grădina Dorului înmuguresc gândurile albe ale verdelui April, unde surâd cuvintele tăinuite în potirul vieţii din care se revarsă elixirul bucuriei peste seninătatea din jur în care se preling nepreţuitele daruri dumnezeeşti.

Toată fiinţa Ei este o trăire aprinsă, suavă, adâncă, profundă, telurică şi cerească din care ţâşnesc înaripatele raze de lumină, ce-i învăluie frumuseţea nemuririi.

În adâncul Ei de Mare albastră, Astrul cerului diafan se răsfaţă, asemeni Albatroşilor cu aripi de nea ce se zbenguiesc deasupra ţărmului înseninat de soare.

Prin pilda iubirii ei emblematice, Femeia ortodoxă dă o conotaţie vie Suferinţei şi Jertfei întru Hristos, asumându-le în mistica Libertăţii şi în duhul Adevărului.

Slujirea Crezului ortodox îi dăltuieşte demnitatea verticală conturând-o ca pe o personalitate vizionară.

Femeia ortodoxă valahă este conştientă că sacrificiul Iubirii ei creştine, nemărginite este o amprentă sacră a Dragostei dumnezeeşti nemuritoare.

Crescută la sânul divin al Mamei, legănată în legendele străbunilor, în cultul Frumuseţii şi Iubirii Fecioarei Maria, Femeia ortodoxă îşi ţese coordonanta principală a vieţii-iubirea, brodând-o cu jertfa supremă, cunună a libertăţii depline întru Hristos.

Iubirea Ei ca vocaţie a înţeles că însăşi simplitatea Dorului îi dă misiunea jertfirii.

Prin viaţa Ei plină de încercări, prin petrecerea ei întru prigoniri, Femeia ortodoxă dă chip Icoanei în care se reflectă fidelitatea Credinţei şi frumuseţea Iubirii.

Femeia ortodoxă cernută prin persecuţia religioasă a regimului totalitar ateu ne oferă o nouă perspectivă a vieţii martirilor, mărturisitorilor şi a muceniţelor creştine, care se pot întrupa în conştiinţa noilor generaţii.

Lupta ei, trăirea, suferinţa şi jertfa s-au modelat în pilde şi seminţe ale rodirii Iubirii.

Curajul ei, demnitatea, mistica suferinţei a devenit măsura dragostei ei creştine.

Femeia ortodoxă a fost un îndemn, o alegere, o chemare şi o urmare a martiriului.

Idealul ei tineresc, înverzit pe meleagul Primăverii s-a frânt în floarea de mai a vieţii, dar a odrăslit apoi într-un ungher umed ca un crin umil printre zăbrele şi gratii.

MISLEA

Mislea a fost într-o vreme de glorie o frumoasă mănăstire, împrejmuită de un zid impunător de cetate. Ulterior progresul ateu a utilizat-o ca închisoare pentru minori.

După un timp închisoarea a „găzduit” deţinutele de drept comun, iar prin anii 1949-1951, s-au creat secţii pentru femeile condamnate religios ori politic.

Curtea mare a mănăstirii-temniţă fusese împărţită în curţi mai mici, cu mai multe clădiri vechi, largi din lemn, curtea dormitoarelor, magazii, o clădire nouă, celule de pedeapsă, dar şi perla care se impunea graţios, între cer şi pământ, străjuită de patru castani seculari-Biserica, cu magnifica ei catapeteasmă lucrată majestos de un minor pe timpul pedepsei sale. Deşi ateii o transformaseră în magazie, zidurile ei primitoare atrăgeau ca un magnet deţinutele femei, eleve şi studente pentru rugăciune.

O temerară a închisorilor, Viorica Pârnac Stănescu a surprins o tânără femeie, mândră, frumoasă, zveltă şi înaltă din Putna, în costum naţional bucovinean care se ruga aprins pentru drama vieţii ei: soţul partizan, ea arestată, odorul ei de cinci ani Vasilică, dus la un orfelinat. „Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea în pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima… Era Maria Cenuşă.” ( Lacrima Prigoanei, vol. I, Ed. Sânziana, Bucureşti-2009, p. 170)

Anul 1948!

Răsfoind paginile Istoriei vechi, moderne şi contemporane, privind datele fatidice, observăm că ele definesc vieţi, definesc personalităţi, definesc generaţii, definesc chiar istorii ale diferitelor naţiuni.

Anii omului sunt ca nişte pietre de hotar în care se cuprind viaţa, soarta, existenţa, vis-a-vis de data sau de datele fatidice, concretizate „înainte de…” şi „după ce…”.

„Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni, ca eliberatori.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 11)

Bătrânii, păstorii, monahii, schimnicii citesc în fenomenele bizare semnele timpului, zodiile nefaste cu uşurinţa cu care teologii citesc Epistola, ori răsfoiesc Cazania.

Dar şi fenomenele în sine, cele nefireşti dezvăluie unora tainele şi patimile lor.

Cătunul Şugag-Bârsana, cocoţat la altitudinea de 1400 de metri, înconjurat de o frumuseţe patriarhală, a trăit de două ori Săptămâna Patimilor Anului 1948. Învierea Domnului în acel an s-a sărbătorit la începutul lunii Mai.

Aspazia Oţel Petrescu, o mare pătimitoare pentru Hristos şi Neam care, îşi avea părinţii învăţători, refugiaţi din Cernăuţi, se aflau cu domiciliul chiar în cătunul Şugag-Bârsana, şi-şi aminteşte, povestindu-ne:

„Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.” (ibid., p. 13)

Profeţia naturii s-a împlinit. Munţi de zăpezi şi îngheţuri cumplite s-au prăvălit într-un iureş repetat peste Primăvara ţării. Faptele eroice ale bravilor Fii au încremenit ca nişte flori de cireş într-o iarnă aspră aşternută neaşteptat peste primăvară. Din oasele mucenicilor zdrobite în temniţe, ţâşneau din gropile comune, curcubee în azur. Din trupurile sfârtecate ale ctitorilor de ţară răsăreau crini printre zăbrele. În malaxoarul hecatombelor sistemului totalitar au fost aruncate deopotrivă toate categoriile de excepţie, de excelenţă ale Patriei noastre dragi: catapeteasma clerului slujitor, şirul de mărgăritar al învăţătorilor iluştri, cununa de aur a profesorilor-formatori de destin, corola de flori a fecioarelor, femeilor şi mamelor, gloria bravei armate române, elita politică reformatoare, floarea miraculoasă a spiritualităţii interbelice, tineretul frumos, studios, raţional, moral, creştin, dârz şi generos, falnica ţărănime-iarba verde a naţiunii şi mândria satului unde s-a născut veşnicia.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Frumusețea feminină ortodoxă întemnițată la Mislea” →

Anna-Nora ROTARU: Așa a început…

Așa a început, așa s-a sfârșit, lăsând în urmă morți, ce se ridică până acum la 87, 168 de traumatizați, ultimii morți găsiți în număr de 25 pe buza prăpastiei, strâns îmbrățișați într-o ultimă rugă de trecere pe cealaltă lume, neștiind dacă trebuie să sară de pe stânci în foc sau să cadă de la înălțime zdrobiți de țărmul stâncos, dispăruți foarte mulți, care încă sunt căutați, vreo 1500 case arse, în mașinile ce se vad unele peste altele găsindu-se oameni și copii carbonizați, alții găsiți pe plajă mai norocoși, fiind salvați, alții morți de asfixie sau înecați…

Așa arata plăgile Elladei după marele dezastru în jurul Atenei, ce-a costat vieți omenești, viețile altor vietăți nevinovate, păduri seculare de-o mare frumusețe, avutul fiecăruia după munci de-o viață-ntreagă, rămași acum pe drumuri, refugiați în propria țară și ce având altceva de așteptat? Vreo mică despăgubire? Ce n-o ajunge de nicio toaleta? O să-ți facă ceva dări mai bune la plata casei arse pe care-o datorezi încă băncii pe cât trăiești ? S-au se vor amâna pe vreun an, data pe când casa ta se va scoate la mezat, dacă tu nu mai ai vreun ban ca să le plătești impozitele și dările ce te îngenunchează? Viață de trei parale…

VIAŢĂ DE TREI PARALE

Viaţa-i plină cu de toate,
Cât trăieşti ai tot să-nveţi…
Multe nu ne merg pe roate,
Ba pe brânci, ba dând din coate,
Mai cu sfaturi şi poveţi,
Undeva s-ajungem, poate…

Ne răsar în drumuri piedici,
Strângi din dinţi şi le suporţi…
Sufletului îi pui petici,
Spui şi tu ce-ţi spun la predici,
Capu-n piept faţă de sorţi:
„Mai umili să fim şi vrednici”…

N-ai nici dreptul să refuzi,
Un călău la colţ pândeşte…
„Nu-i permis”, adese-auzi,
La greşeli te pleci, te scuzi,
Că de nu, te pălmuieşte…
Fă-o singur când te-acuzi…

Suporţi foamea bucuriei,
Gerul crâncen al durerii…
Deznădejdea angariei,
Conştiinţei şi mândriei,
Măcinând visuri, puzderii,
Din vârsta copilăriei…

Rabzi când jugul neputinţei,
Taie zborurile-ţi de aripe…
Şi povara grea a sentinţei
Nu lasă prezent seminţei,
Viitor să-i se-nfiripe…
Da doar frâu obişnuinţei…

Suporţi setea de dreptate,
Când te-nşeală adevăruri…
Lipsa ta de demnitate,
Falsul act de identitate,
De la naştere, de-a pururi…
Pentr-un vis d-eternitate…

Faci curaj la „bun rămas”,
Când rămâi singur în tindă…
Efemeru-i la orice pas,
Nu faci în Imens popas…
Un străin vezi în oglindă,
Ce-a ajuns la un impas…

Merge-agale, se perindă…
Vicios cerc, din compas…
Pentru vreo juma merindă,
Cu norocul cât o ghindă
Cum s-ajungi la vreun ispas,
Când deasupră-ţi stă o grindă ?

—————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

25 iulie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Sub semnul lui Iov

Foarte adesea ne aşteptăm la “minuni” spectaculoase, întâmplări cu totul ieşite din comun şi foarte apropiate de senzaționalism de scenă. Cel mai adesea acest gen de “minuni” sunt năluciri sau poate încă mai rău.

Miracolele adevărate sunt cele care se petrec în imediata noastră apropiere şi ele se găsesc în răsăritul şi apusul soarelui şi la modul în care viaţa tuturor şi a fiecăruia este păzită şi ocrotită.

Între aceste miracole din preajma noastră am să refer şi le voi ilustra prin viaţa a doi mari scriitori ai veacului al XX-lea: Ernst Junger(1895-2007), scriitor German şi Mihail Bulgakov(1891-1939), scriitor rus.

Ambele se află sub semnul lui Iov aproape până la identificare.

Existenţa acestor doi mari scriitori, care nu s-au cunoscut, reprezintă un “caz” de vieţi paralele şi amândouă sunt miracole din preajma noastră.

Cei doi scriitori au trăit în vremuri crâncene,brutale şi de o cruzime fără precedent. Amândoi au trăit şi scris fără să comită compromisuri, în permanent risc, primejdie şi nevoie. Pentru amândoi a fost limpede că “valoarea” muncii este dată de cantitatea de dragoste pe care o încorporează. Atât Ernst Junger, cât şi Mihail Bulgakov au ştiut că valoarea unui om nu este dată de suma realizărilor lui ci de consecvenţa comportamentului sau, de caracterul lui, de capacitatea lui de a alege “binele” şi de a trăi consecinţele acestei alegeri.

Cei doi scriitori au prezentat, artistic, transfigurat, esenţa lumii pe care o trăiau, grozăvia realităţii imediate.

În cazul lui Bulgakov este vorba de scrierile, ”Diavoliada”, ”Ouăle Fatale”, ”Garda Albă” (“Vremea Turbinilor”) şi, mai ales,”Maestrul şi Margareta”.

În aceste scrieri Bulgakov a arătat suferinţa unei lumi care se stingea în durere demnă, coşmarul existenţei într-un sistem demonic şi a sugerat calea de a supravieţui normal.

În cazul lui Ernst Junger lucrurile sunt încă mai complicate.

El a trăit şi a stat martor la întreagă istorie Germană a veacului al XX-lea. A stat martor, literalmente în linia întâia. Ernst Junger a străbătut veacul XX care a fost şi al “nopţii germane” ale cărei zori încă nu se vestesc. Opera lui este vastă dar cred că “Jurnalele”, „Pe Falezele de Marmora” şi “În Furtuni de Oţel” sunt cele mai reprezentative.

Mărturisirea celor doi scriitori a fost făcută cu mari sacrificii şi primejdie personală imediată.

La sfârşitul anilor 30 ai veacului al XX-lea, publicaţiile naziste spuneau că Ernst Junger,” se apropie de zona gloanţelor în ceafă”. O ameninţare mai directă nici nu era cu putinţă!

Mihail Bulgakov a fost permanent ameninţat şi şicanat: I s-a interzis publicarea lucrărilor (multe şi mai ales monumentalul roman “Maestrul şi Margareta” au apărut treizeci de ani după moartea autorului), în mai multe rânduri arestarea şi dispariţia lui în universul concentrationist Stalinist era iminentă.

Suferinţele lui Ernst Junger nu au contenit odată ce regimul nazist a luat sfârşit.

Autorităţile de ocupaţie din Germania au interzis ca el să publice(până în 1948) şi tot până atunci a fost lipsit de orice mijloc de subzistenţă. El a trăit din ajutorul prietenilor din Franţa şi Anglia (cei din Anglia erau foşti combatant ai Primului Război Mondial care ştiau modul eroic şi cavaleresc în care s-a purtat Ernst Junger că ofiţer în linia întâia pe toată durata războiului pomenit. Motiv pentru care el a şi fost onorat cu cel mai înalt ordin militar German,”Pour le Merit”. Cel mai tânăr dintre cei optsprezece ofiţeri Germani care au primit acest ordin pe duratarăzboiului) şi din roadele grădinii casei lui din Kirchhost, pe care însuşi o cultiva.)

Ne putem întreba ce i-a susţinut interior pe cei doi.

Fără îndoială calităţile lor intelectuale, talentul artistic, voinţa şi puterea de a a răbda. Dar pe lângă acestea amândoi au avut foarte tare credinţă în lucrarea lui Dumnezeu, erau dedicaţi Împărăţiei Lui. În mai multe feluri cei doi scriitori au fost şi doi “drepţi”.

Confruntat cu abjecţiile campaniilor “ateiste” şi gunoiul intelectual răspândit prin organul de presă al acestor campanii (gazeta “Bejboznik”, Ateul) în 5 Ianuarie, 1925, Mihail Bulgakov exclama; ”Răsfoind seara numerele din “Bezbojnik”, am fost zguduit. Chichiţa nu constă în sacrilegiul comis, deşi acesta,fireşte, e cu ghiotura, dacă ar fi să vorbim de latura exterioară. Chichiţa se află în ideea care poate fi argumentată și dovedită de documente: Iisus Hristos este înfăţişat că un nemernic şi un excroc. Tocmai EL!… Pentru o astfel de crimă nici o pedeapsa nu e prea mare. ”Desigur, mai târziu, Mihail Bulgakov va repara crima comisă, de ziarul ateist, în singurul mod pe care îl avea la dispoziţie, scriind romanul “Maestrul şi Margareta” care este un adevărat imn creştin.

La rândul sau Ernst Junger vorbea despre importanta rugăciunii şi spunea: ’Dintre toate domurile rămâne cel al braţelor înălţate în rugăciune. Doar în el este certitudine.”

Dar miracolul care însoţeşte pe aceşti doi mari scriitori s-a vădit paradoxal unde ne-am fi aşteptat mai puţin.

Atât unul, cât şi altul, au fost salvaţi de la moarte şi astfel au putu să îşi întocmească opera, prin interventa directă a doi monştrii sângeroşi: Stalin şi Hitler.

Prin ordin, prin dispoziţie directă, Stalin a dispus că Bulgakov să nu fie exterminate. Acelaşi lucru l-a făcut şi Hitler privind pe Ernst Junger. O tulburătoare asemănare cu Dreptul Iov!

În aceste cazuri suntem confruntaţi cu paradoxul relaţiei dintre “bine” şi “rău”, dintre Dumneze şi necuratul. O taină care este contemplată în“Cartea lui Iov”, o taină care este mai bine sa rămână necercetată.

Dar dincolo de aceste miracole rămâne exemplul celor doi scriitori. Un exemplu de comportare veşnic la îndemână. Nu sub specia actelor “eroice”, care nu sunt şi nici nu trebuie să fie cele comune. Sub un alt semn. Un semn pe care minunat l-a articulate Ernst Junger: ”În situaţia lumii moderne, care se standardizează şi în care persoana devine număr, în care cei mai deştepţi eşuează şi cei curajoşi caută o soluţie, putem vedea cum cineva poate da liniştit un sfat bun şi face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

28 iulie, 2018

Viorel ROMAN: Teocrația ortodoxă moldo-valaha (19a) / opinii

Adrian Vincentiu Martin: O sa incep abrupt nascut intr-o familie de catolici (romano-catolici) tatal meu primul organist intr-un orasel aristocrat Piatra Neamt unde bisericuta noastra aduna poloneji, italieni, germani si unguri. Slujba era in latina abandonta prin anul 1970 urmand ca limba sa fie autohtona dar si acum la slujbele mari se foloseste latina. O data deschis Savinestiul si combinatul de ingrasaminte Roznov se produce, mica schizma, intre oraseni asezati in castele lor si taranii smulsi din viata lor si facuti noua Clasa Muncitoare. Nu pot trece mai departe, comunitatea evreilor negustori angrosisti. Ghiveciul nou format e asezat in ,,raftul,, noilor blocuri. Venirea Papei Paul al doilea a fost o raza care speram noi va lumina Romania ! La dansul am auzit dupa ce a sarutat pamantul ca aceasta tara e ,,gradina Maici Domnului”. Papa fiind primul papa rasaritean polonez au fost atunci clipe unice care probabil nu o sa le mai traesc. Simt acut cele doua imperii cel a lui Sf. Petru si cel al lui Sf Andrei ! In aceasta parte de lume sunt doua paradoxuri Romania latina ortodoxa majoritar si Polonia slava (aci am dubi) catolica. Alt caz este Hungaria neam mongoloid crestinat de Vatican prin ,,cumpararea,, vointei lui Atila de a nu ataca Roma si Vaticanul. Impartirea pragmatica care o faceti arunca tara la marginea imperiilor in viziunea D-voastra sigur si eu sunt destul de pesimist in legatura cu evolutia Romaniei. Minunea din 1918 nu stiu daca se va mai repeta !

Alexandru Nemoianu: Nu inteleg de ce se insista cu „teocratia”. Cuvantul are inteles clar si efectiv nu se potriveste. In acelasi timp aceste „impartiri” sunt absurde. In Europa de apus exista un anti crestinism dezlantuit si tot mai pe fata.

Viorel Roman: Imperiul teocratic Bizantin (330-1453 dupa Hristos) le-a impus romanilor si la nord de Dunare ierarhia lor, asa au ajuns ei in tabara greco-ortodoxa, anti-latina. Un mileniu lasa urme, definitive, chiar si la unirea cu Roma, 1698, nu s-a renuntat la traditie in Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin. Credinciosii ortodocsi, moldo-valahii au trait secole de randul in teocratie, cu un Domn si al sau Mitropolit/Patriarh, intr-o formă de guvernământ în care asteapta ghidarea Celui de Sus. Daca, sub presiunea celor fara Dumnezeu, Statul se declara laic, comunist, democratic etc. asta genereaza numai „Forme fara Fond“ sau „Spunem ca ei si facem ca noi“

Alexander Timoschenko: O senzaţională descoperire arheologică la Köln mi-a adus aminte de conferinţa ta de la Cercul nostru cultural de aici: „Românii şi Germanii ca urmaşi ai Romei“! http://ziarulromanesc.de/…/cercul-cultural-romano-german-d…/ Urme ale culturii romane – cea mai veche bibliotecă de pe teritoriul Germaniei (mai bine zis: de la nord de Alpi!) – între anii 150-200!

Roman Grue: Românii nu sunt urmaşii Romei, ci romanii sunt urmaşii dacilor! Dacă am presupune, că suntem urmaşii Romei, cum explicaţi faptul că românii din Maramureş, Bucovina, Basarabia şi dincolo de Nistru, unde nu a călcat picior de roman, vorbesc la fel cu cei ocupaţi din Ardeal şi o parte din Muntenia? Să terminăm cu minciunile istorice.

Viorel Roman: Toata Europa este indo-germanica, asa ca toti vorbim mai mult sau mai putin aceiasi limba si avem aceiasi fizionomie, daca vreti, care se deosebeste de cea a negrilor din Africa, a pieilor rosii sau mongolilor, a galbenilor din Asia. Romanii sunt daci si romani fara probleme. Simplex sigilium veri. Dece faceti din asta o problema in interesul greco-slavilor ortodocsi?

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/article-romanii-sun…

–––––––––––

Dr. Viorel ROMAN

26 iulie, 2018

Hedi S.SIMON: La orice vârstă putem învăța ceva nou

Mi-a plăcut umorul lui Winston Churchill când a mărturisit că la 18 ani era ferm convins că părinții lui nu știu absolut nimic despre lume; la 25 de ani însă el s- a mirat tare câte lucruri au reușit ei să învețe într-un timp atât de scurt. Am ajuns la concluzia că pronunțând această constatare personală, marele om politic englez a glumit numai pe jumătate, căci în realitate el a spus numai o jumătate de adevăr.

Când suntem tineri trăim cu absoluta convingere că noi suntem atotștiutori, pe când cei mai vârstnici sunt depășiți de timp, copleșiți de multitudinea de noutăți aduse de vremurile noi pe care ei nu sunt în stare să le digere. Adevărat e că tinerețea este vremea învățăturii, a absorbirii ca un burete a tot ce aduce nou timpul. În schimb le lipsește însă tinerilor înțelepciunea dobândită prin experiența vieții, pe care o au deja părinții și toți cei mai în vârstă. Abia la maturitate omul înțelege cât de puține lucruri cunoaște cu adevărat despre oamenii și lumea din jur. De aceea se spune că ne-ar trebui două vieți: una pentru a învăța și încă una pentru a trăi cu înțelepciune și cu folos.

Din copilărie și adolescență ne rămân o mulțime de cunoștințe care ne însoțesc de-alungul anilor ca ceva de la sine înțeles.Chiar dacă noi evoluăm o dată cu vârsta, ne lăsăm purtați de dinamica vieții, continuăm totuși să credem cu strictețe în cunoștințele dobândite și adânc întipărite în memoria noastră cognitivă și afectivă. Dar se mai întâmplă uneori să găsim câte o informație într-o carte, o revistă sau un document, expusă de persoane competente, care ne schimbă toate teoriile înrădăcinate adânc în ființa noastră, determinându-ne să trecem la revizuirea tuturor convingerilor adunate de- alungul întregii existențe. Pot aduce câteva exemple în acest sens.

– Eram convinsă, ca și oricine, că locomotiva cu aburi este invenția absolută a lui George Stephenson. Asta am învățat încă în clasele primare și nu aveam nici un motiv de îndoială asupra acestui adevăr. Totuși acuma, după zeci de ani, aflu că prima mașină cu abur funcțională i se atribuie unui matematicIan-geometricIan care a trăit în Alexandria în anul 62 î.e.n. Heron din Egipt a fost un inventator genial pentru timpul său, precum Stephenson era în timpurile moderne. Doar că în vremurile lui Heron nimeni nu a știut să aprecieze caracterul practic și funcționalitatea invenției acestuia, mașina lui Hebron rămânând doar „o jucărie” distractivă condamnată să aștepte o aplicare practică timp de 17 secole.

– În 1860 un imigrant în America pe nume Antonio Meucci a prezentat pentru prima oară invenția sa, un dispozitiv electric utilizabil pentru vorbirea la distanță. L- a denumit, teletrofono, obținând și un brevet provizoriu în anul 1871. Peste cinci ani Alexander Bell a primit brevetul pentru inventarea telefonului. Imigrantul sărac și bolnav Meucci, a rămas necunoscut până în 2004, când Camera Reprezentanților din S.U.A. a făcut dreptate, recunoscând meritele lui Meucci alături de cele ale lui Bell în realizarea telefonului.

– Am învățat și știu dintotdeauna că Luna, ca satelit al Pământului se rotește în jurul acestuia. Adevărul este însă mai complex: cele două corpuri cerești se rotesc una în jurul celeilalte, având un centru de gravitație comun, aflat la o distanță de 16.000 km.de suprafața Terrei. De aceea Pământul face trei rotații diferite: în jurul axei sale, în jurul Soarelui, și una în jurul acestui punct.Newton, care a studiat aceste fenomene de rotații, a și spus că „are probleme”, cu mișcările Lunii.

– Oricine știe că șampania este o băutură identificată cu Franța. De unde poate veni acel gust rafinat pentru un vin ușor, accidulat, gustat în ocazii festive de către milioane de „cunoscători”, de vin bun decât doar de la francezi? Ei bine, am fost foarte uimită aflând că patria șampaniei este de fapt Anglia. În sec.XVI, făcând o pasiune pentru vinuri spumate, englezii au început să importe butoaie de vin proaspăt din Franța – regiunea Champagne, la care au adăugat zahăr și melasă pentru producerea fermentației. Tot ei au inventat sticlele încălzite pe cărbune și dopurile de plută cu care se astupau. Prin urmare, acest vin este consemnat în 1662 în Anglia ca o băutură spumoasă, obținută după o metodă engleză. Ulterior francezii au preluat și au perfecționat metoda, iar în prezent Marea Britanie este cel mai mare importator de șampanie din… Franța.

Ar mai fi încă multe exemple de acest fel, care deși realități, ele par pentru noi niște cuiozități, deoarece lucrurile ni s-au prezentat altfel. Cum ar fi capitala Thailandei care de 200 de ani se află într-un oraș numit Krung Thep din ordinul regelui Rama I, iar Bangkok fiind capitala acestei țări numai în imaginația turiștilor ignoranți. Din toate acestea eu am învățat că omul poate și trebuie să ia lecții de la viață atâta timp cât trăiește. Nu există vârstă pentru a învăța ceva nou despre existența omenirii. Cine dorește să cunoască și alte laturi necunoscute ale marelui Univers își poate întregi cunoștințele citind cartea lui John Loyd și John Mitchinson întitulată „Cartea ignoranței”.

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

iunie 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință

Unii oameni, pentru a-și justifica conceptele referitoare la noncredință, fac apel la vorbele ateilor consacrați.

Marx este un precursor al comunismului ateist. „Adevărurile” lui Marx despre denigrarea religiei, pentru atei, pentru vulg, pentru ignoranți, pentru cei ce sunt „încremeniți în proiect” — expresie îi aparține domnului Liiceanu, folosită în lucrarea: „Apel către lichele” apărută în anul 1992 — au fost dogme de necontestat și au fost, obligatoriu, învățate în școală, în perioada de tristă amintire. Ateii au creat similitudini între Religie și Credință. Marx, discreditând Religia, se referea implicit și la Credința în Dumnezeu, era ateu convins.

Minciunile vinovate, cele ce au contribuit la spălarea creierelor nevinovate, au făcut istorie.

„Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect… ”

Educația formează și dezvoltă personalitatea omului.

Studierea Religiei face parte integrantă din educație, din cultura unui popor. Societatea are nevoie de oameni nu numai bine pregătiți scolastic, intelectual, dar și de oameni sănătoși fizic, psihic, moral și spiritual.

Lumea se împarte în două: Lumea văzută și cea nevăzută. Cei care se referă la tot ce este palpabil, raportându-se la dictonul: „Doar materia este esențială” colportând expresii ateiste, fac jocurile anticristului. Expresiile precum: „Puterea stă în noi…” „Numai concentrându-ne asupra forței lăuntrice vom reuși să ne materializăm visurile…” exclud cu bună știință Divinitatea. Lumea nevăzută chiar dacă este contestată, dacă este necunoscută, sau pur și simplu ignorată, nu înseamnă că Legile, după care ființează, nu acționează independent de voința, de cunoașterea noastră, sau de acceptarea noastră. „Liberul Arbitru” ne-a creat iluzia că noi, oamenii, avem înnăscută calitatea „Factotum”. Am devenit egocentriști și dintr-un pragmatism exacerbat, am alunecat spre ateism, dând importanță supremă Eului, fiind convinși că numai cu forța proprie reușim să realizăm totul. Unii oameni, deși par credincioși, respingând exprimările ateiste, au studiat Biblia scoțând cuvintele, propozițiile, din context, interpretând în manieră personală, fac o distincție totală între Religie și Credință și au adoptat o doctrină fabricată de o voință tendențioasă.

O altă categorie de oameni sunt cei ce au studiat, cu abnegație, cu obiectivitate, în profunzime, fără să rupă nimic din context, cei care au studiat nu numai Sfânta Scriptură ci și Sfânta Tradiție, Sfânta Predanie, aceia care întregește Descoperirea. Sfântul Apostol Pavel îndemna: „Așadar, fraților, stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15).

Despre sfinți, faptele lor vorbesc. Nu va trebui să spun nimic de cei ce au primit, datorită vieții lor atât de bine plăcută lui Dumnezeu, au primit prin revelație cunoștințele ascunse nouă, noi cei ce suntem incapabili, deocamdată, să le purtăm. „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.” (Ioan 16, 12)

Ne-au luminat, sfinții părinți, prin scrierile lor interpretându-ne adevărurile.

„Credința este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea”

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20)

Cu ajutorul Credinței, nu cu ajutorul forței lăuntrice se pot realiza lucruri ce par irealizabile pentru materialiști, pentru adepții convingerilor spiritualității ateiste.

Credința se întărește cu ajutorul Religiei, care face cunoscute adevărurile sfinte. Este o interdependență între cele două noțiuni.

Învățătura religioasă este o poruncă a lui Iisus: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20). Botezul şi catehizarea (studiul religiei Creștine), în acest pasaj sunt corelate; mulți păgâni, în urma predicilor Apostolilor au crezut și s-au botezat.

Religia are o funcție cognitivă, fiind o formă de explicare a lumii. Antropologul englez, Sir Edward Burnett Tylor, și-a îndreptat atenția și spre înțelegerea evoluției religiilor, considerând ca fiind caracteristic religiei, ideea de suflet. Religia Ortodoxă nu crede în diferențierea distinctă dintre un suflet natural etern și un trup natural muritor, nu crede că trupul este închisoarea sufletului și nici nu crede că sufletul se află într-o anumite parte a trupului…

Religia are și o funcție de echilibru, fiind un răspuns la tragediile vieții.

Religia este un liant al vieții sociale, afirmând superioritatea morală!

Studiind Religia învățăm cum să ne rugăm Lui. „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7)

Trebuie să ne asumăm mărturisirea apartenenței de a fi Creștini Ortodocși, să ne însușim totalitatea principiilor religioase, să fim pregătiți și intelectual pentru a răspunde interpelărilor tendențioase, nu prin refuzul dialogului, ci în manieră misionară.

Religia este legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.

Cunoașterea religioasă se obține de la textele sacre și/ori prin revelație personală.

Studiul Religiei pregătește și întărește Credința.

Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!

Lumea laică, câteodată, este supusă unor forme maladive a extremelor. Un medic român spunea că normalul este realizat de echilibrul darurilor lui Dumnezeu prin care ne asemănăm cu El. Sentimentul când este exacerbat, dragostea se transformă în gelozie. Excesul de Rațiune ne poate face insensibili.
Continue reading „Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (11)

Dar luptele politice continuau nestingherite, situaţia nu s-a îmbunătăţit nici după 15 noiembrie, grupările parlamentare erau preocupate mai curând de putere decât de dezbaterea proiectelor legislative. Conflictele dintre formaţiunile politice erau dublate de divergenţele dintre principalii miniştri, complicând şi mai mult lucrurile. În decembrie 1869, Kogălniceanu, care cumula Internele şi Externele, a adus în cabinet doi partizani moldoveni, N. Calimachi-Catargiu şi G. Mârzescu, iar în ianuarie 1870, V. Boerescu propunea un apanagiu de 300.000 franci pentru prinţesa Elisabeta, refuzată, ceea ce a dus la demisia iniţiatorului. A urmat peste câteva zile demisia lui Kogălniceanu, ceea ce a provocat demisia întregului guvern, în urma unui vot de blam, la 26 ianuarie/7 februarie 1870.

După demisia guvernului, s-a creat o situaţie încordată, au avut loc manifestări antidinastice şi, pe acest fond, Cuza, aflat în exil, a fost ales deputat în judeţul Mehedinţi, fapt considerat de principe ,,o demonstraţie copilărească”, dar putea fi privit şi ca un avertisment. Dificultăţile întâmpinate în alcătuirea unui nou guvern indicau existenţa unei situaţii tensionate, iar numirea lui Al. G. Golescu ca prim-ministru, la 2/14 februarie, care a condus un guvern slab până în aprilie, a nemulţumit toate grupările politice. Echipa guvernamentală era cu totul lipsită de suprafaţă politică, Kogălniceanu declara noului şef de cabinet că el avea să fie ,,cel din urmă ministru al principelui Carol”. La 24 februarie/8 martie 1870, a fost deschisă Monetăria Statului, fiind bătute primele monede de aur şi argint cu efigia principelui Carol. În acelaşi timp, Camera valida alegerea lui Cuza ca deputat, iar principele, după ce îi refuzae anterior revenirea, i-a scris şi l-a invitat în ţară, însă Cuza, ,,cu cel mai desăvârşit tact” (după formularea lui Carol), a refuzat mandatul şi întoarcerea în România. Pe plan extern, problema succesiunii unui Hohenzollern la tronul Spaniei s-a acutizat, în primăvara 1870, în timp ce în România concesiunea Strousberg provoca mari frământări datorită malversaţiunilor întreprinzătorului. La Ploieşti aveau loc manifestaţii antidinastice, iar în Mehedinţi fostul domn era reales deputat.

Depăşit de complicatele probleme interne şi externe, guvernul Al. G. Golescu a demisionat şi, la 20 aprilie/2 mai 1870, M. Costache Epureanu, conducătorul unei grupări conservatoare însemnate din Moldova, a format guvernul. Noul cabinet, numit ,,cloşca cu pui”, unde intrau pentru prima dată şi tinerii conservatori, Al. Lahovari şi P. P. Carp, sprijinit de domn, a obţinut dizolvarea Camerei şi organizarea unor noi alegeri. Afacerea Strousberg provoca mari probleme, iar trimiterea lui D. A. Sturdza la Berlin nu a dus la soluţionarea ei. La complicaţiile interne, se adăugau cele externe, provocate de Imperiul Otoman, în privinţa baterii monedelor şi a negocierilor purtate cu Patriarhia de Constantinopol.

Alegerile din mai 1870 au dus la tulburări foarte mari, cele mai puternice fiind cele de la Bucureşti, Ploieşti şi Piteşti. Grupările conservatoare sperau să obţină o victorie însemnată în alegeri, fiind avantajate de prevederile electorale, însă, deşi au utilizat administraţia şi armata, nu au obţinut o majoritate confortabilă. În aceste alegeri, în judeţul Mehedinţi, Cuza a fost din nou ales, la Senat. Conservatorii, în ciuda mijloacelor de care dispuneau, au întâmpinat o dârză împotrivire din partea grupărilor liberale de toate nuanţele, hotărâte să împiedice marginalizarea lor politică. Tensiunile care au urmat după alegeri, în plan intern, sunt în legătură şi cu problema externă a succesiunii la tronul Spaniei-această problemă a cunoscut o nouă evoluţie, la 23 mai/4 iunie 1870, când prinţul Leopold, fratele lui Carol, a consimţit la candidatură, ceea ce a atras protestul Franţei. Agentul României la Paris, I. Strat, s-a deplasat la Sigmaringen, în scopul unei detensionări a relaţiilor între cele două puteri şi a consolidării poziţiei lui Carol, urmarea fiind renunţarea lui Leopold la candidatură.

În această dispută, la Bucureşti, Camera s-a situat decis de partea Franţei, constrângând guvernul să ia atitudine în acelaşi sens. P. P. Carp, filogerman notoriu, era nevoit să afirme, la câteva zile după începerea războiului, că acolo ,,unde fâlfâie steagurile Franţei, acolo sunt interesele şi simpatiile noastre”, cuvinte inserate de principe în însemnările sale zilnice. Pe de altă parte, principele Carol scria regelui Prusiei, Wilhelm I, arătând că sentimentele sale se aflau ,,pururea acolo unde fâlfâie drapelul negru-alb”. Pe când guvernul dezbătea problema încheierii unui tratat cu Franţa, principele scria marelui vizir pentru a surmonta împotrivirea otomană privitoare la problema baterii monedei româneşti. În aceeaşi vreme, la Berlin, era trimis Theodor Văcărescu, pentru a face o anchetă în problema consorţiului Strousberg, care provoca multă îngrijorare.

În contextul luptelor din vara lui 1870, dintre francezi şi prusaci, au izbucnit puternice mişcări anticarliste. În această luptă au fost angrenate, într-un fel sau altul, toate grupările liberale, cele mai spectaculoase acţiuni anticarliste fiind organizate de radicali, care, într-o conjunctură favorabilă, ,,urmăreau să facă un nou 11 februarie, de data aceasta fără conservatori” (V. Russu). În lupta lor pentru continuarea modernizării, aceste grupări (liberale) au întâmpinat nu numai opoziţia conservatorilor, ci şi a principelui. În acest context, la 8/20 august, a izbucnit o puternică mişcare anticarlistă, iniţiată prematur de impetuosul ofiţer Al. Candiano-Popescu, la Ploieşti, dar care era programată să pornească concomitent în şapte oraşe, inclusiv în Bucureşti. Astfel, ceea ce s-a petrecut la Ploieşti, în august 1870, ,,nu constituie un simplu incident, un episod oarecare, fără trecut şi viitor” (V. Russu), datorat conjuncturii create de războiul franco-prusian. Acţiunea respectivă demonstrează ,,existenţa unor planuri cât se poate de serioase în legătură cu detronarea lui Carol I şi schimbarea regimului politic în România”.

Mişcarea anticarlistă de la Ploieşti, prematur declanşată, a fost rapid neutralizată de armată, au fost operate numeroase arestări, însă principele a dispus eliberarea imediată a lui N. Golescu şi I. C. Brătianu, iar ceilalţi inculpaţi (41), judecaţi peste câteva luni la Târgovişte, au fost achitaţi. După izbucnirea războiului franco-prusian, principele a stat retras la Cotroceni, având în vedere orientarea francofilă a opiniei publice.

Dar evenimentele din acest interval de timp duc la încheierea, conform istoricului V. Russu, că, la 1870, a avut loc ,,una din cele mai serioase confruntări în legătură cu reorganizarea regimului instituit în 1866”. În lupta pentru reorganizarea regimului, principele Carol a avut un rol aparte, prin încercările sale de revizuire a Constituţiei, pentru instituirea unei domnii puternice. Confruntat cu mari adversităţi, sprijinit numai de o parte a conservatorilor, el a încercat să-şi consolideze poziţia prin apelul la puterile garante. La 26 noiembrie/8 decembrie 1870, principele Carol s-a adresat oficial suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei, solicitându-le ajutorul pentru ,,o îndrumare mai energică a frânelor guvernării”, pentru ,,un regim statornic şi puternic”. Schimbările pe care le preconiza erau: înfiinţarea unui Consiliu de Sat, format din sfetnicii lui apropaţi, un Senat, alcătuit din membri numiţi de principe, restrângerea atribuţiilor Camerei şi limitarea dreptului de vot şi a libertăţii presei. El cerea ca forma de organizare a regimului politic din România să fie discutată la Conferinţa de la Londra.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (11)” →

Cristian Petru BĂLAN: Karl Marx pupat din nou comunistoizii din U.E.

KARL MARX – pupat din nou în…. bot de neosocialiștii comunistoizi din U.E. care i-au înălțat o nouă statuie de 5,5 m. Eu (CPB) le răspund cu poemul KARL MARX postat imediat mai jos, după articolul scris de Cristian Ardeleanu:

Sfârșitul acesta de săptămână a fost marcat la Trier, în vestul Germaniei, de celebrarea bicentenarului nașterii lui Karl Marx, nimeni altul decât părintele comunismului. Ocazie cu care s-a dezvelit sau inaugurat, spuneți cum vreți, noua statuie a lui Karl Marx, un colos de bronz înalt de 5,5 metri, în semn de mulțumire pentru cele 150 de milioane de suflete nevinovate ucise in numele comunismului sau a revoluției proletariatului… cum le plăcea tovarășilor să-și definească opera criminală.

La o primă vedere pare o glumă, ce-i drept de prost gust, dar gluma devine serioasă când conștientizăm ca este realitatea absolută, ba mai mult, presa și societatea occidentală o tratează ca pe ceva oarecum normal, oarecum banal, chiar șic. De altfel, la eveniment pe lângă descendenții filosofului german… așa este prezentat Karl Marx… filosoful german, oficialitățile chineze… donatorii monstruosului colos, Andrea Nahles, noua președintă a partidului social-democrat german, tataie Junckers care l-a elogiat pe sărbătorit, au luat parte și câteva mii de persoane… semn ca filosoful încă atrage!!!

Dar surpriza nu se oprește aici… ea continua. Cu aceasta ocazie… festivă… șic… a fost de asemenea inaugurată și casa natala… memoriala în stil baroc… renovată de oficialitățile locale, care vor organiza în lunile următoare… și aici țineți-va bine… 600 de evenimente dedicate… filosofului german… expoziții, concerte, piese de teatru, conferințe… pentru a retrăi viața și opera… și atenție din nou cum sună anunțul… a celebrului gânditor. Deci colosul nostru împreună cu casa memoriala… loc numai bun de pelerinaj pentru toți cei nostalgici pentru comunism… din Europa și tot mapamondul.

Bravo! Hai că le-a reușit. Iar dacă noi vrem în țara noastră… în România noastră atât de blamată… mai ales acum după ultimul raport al Departamentului de Stat American… care susține sus și tare că principalul pericol pentru democrația din România sunt Biserica Ortodoxă și Asociația Pentru Familie… nu poți să le răspunzi distinșilor domni americani decât cu celebra expresie din Caragiale „amice ești idiot…” așa, revenind deci la oile noastre… dacă noi am vrea să ridicam un bust sau o troiță în memoria Sfinților Noștri ai închisorilor Comuniste… un Valeriu Gafencu sau Ioan Ianolide sau Virgil Maxim sau Radu Gyr sau Mircea Vulcanescu… am fi imediat etichetați ca fiind fasciști mistici sau alte bazaconii de genul…. am fi arătați cu degetul și puși imediat la colț.

Stau si mă gândesc ce vremuri am ajuns sa trăim… bolșevizarea Europei nu mai este o utopie… este cruntă realitate. Acum înțeleg eu de ce Părintele nostru drag… Arsenie Boca spunea: „Nu mai vreau să apuc nici o zi după 1990…”. Și câtă dreptate avea! Il dăm jos pe Hristos… din suflete… din familie… din societate… și ridicăm colosul lui Karl Marx! Ce lume nebună… nebună…nebună!!!

***

Cristian Petru BĂLAN

POEMUL „KARL MARX”

Motto:

Să doară-acest timp, consumându-l, să doară, să cheme
Lumea la clopote și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.

Nicolae Labiș – „LUI MARX”

Un bust cu barbă sură, imensă și stufoasă,

Cu răzvrătiri pe chipu-i tăios, de utopist,
Karl Marx chema la luptă pe cei de joasă clasă,
Prin Manifest Partinic, numindu-l Comunist…

L-a conceput cu Engels, feciorul de bani gata,
Ei, filosofi cu-avere, strigau: Jos bogătașii
Și jos capitaliștii ! Cei mulți să-și ia răsplata,
Să spulbere burjuii și să le piară pașii !

Să se unească-n lupte, să curgă-n lume sânge !
De la bogați să prade toți banii, toată suma,
Iar cei săraci să facă pe cei bogați a plânge –
Deci cei săraci să fie… ei cei bogați de-acuma !…

Pe scurt, așa croise Marx noua societate,
Ca viitor de aur măreț al omenirii.
Era convins că-n lume va fi egalitate
Din focul răzbunării, nicicum dintr-al iubirii.

Ce n-a făcut el, bietul, să-și împlinească scopul:
Și-a părăsit credința rabinului părinte,
S-a creștinat o vreme, dar nu-și găsi norocul,
De-aceea, ateismul a-mbrățișat fierbinte !

De-atunci îi știm părerea notată într-o carte:
„Religia e opiu ce-mbată tot poporul !”
Crezurăm c-ateismul l-a liniștit în parte,
Dar el dorea ca faima-i să-nfrunte viitorul.

Tot căutând o cale să-și toarne-n bronz doctrina,
Prin care comunismul să-ncingă-ntreaga lume,
Din numeroșii prieteni, el și-a găsit neghina,
Pe-un ins ce-avea secretul să-l umple de renume…

– Nu-i greu, i-a spus acesta. Știi Faust că-i jurase
Lui Lucifer credință? Să-i juri și tu, ca mine,
Și-ți dă puteri supreme, cu vajnice foloase:
Tot ce dorești se face ! Și totul va fi bine !

Așa făcu, pierzându-și o parte din valoarea
De filosof, profesor, de scriitor prolific.
Nu-și explicau colegii de ce înfățișarea
Părea de-acum ciudată, mai alta, mai… specific.

Lucra la „Capitalul” un studiu nebulos;
Iar noaptea scria-n versuri: „Pe zisul Dumnezeu,
Eu mă răzbun cu ură. Din cer vreau să-l dau jos,
Căci Ulamen-Satana mi-e unicul meu Zeu !

Lui i-am jurat credință, doar el mi-e cel mai sfânt;
El mi-a promis că veșnic toți vor ști de-al meu nume…
Stafia comunistă i-o-ntind pe-acest pământ,
Ca lui să i se-nchine supusă-ntreaga lume !”

Acesta-i jurământul ce s-a găsit în scris,
Dar, de atunci, în viață nu-i mai mersese bine,
Căci două dintre fete curând s-au sinucis
Și-ntreaga-i existență porni să se decline.

Totuși, curând, în lume, pactul dăduse roade:
Șiruri de revoluții creșteau pe tot pământul.
În toată omenirea se răsculau noroade –
Marxismul prindea viață și își spunea cuvântul.

La ruși, ciracul Lenin, printr-o răscoală mare,
A-ntruchipat marxismul în țară comunistă –
Și molima se-ntinse, trecând peste hotare,
Prin Stalin, Mao, Tito, spre Cuba cea castristă…

Chiar România noastră, și alte țări sărmane,
Au trebuit să guste otrava cea de fiere
Care-a ucis în lume sute de milioane
Și care astăzi, iată: e-o șandrama ce piere !

Glen Ellyn, 26-27 decembrie 2017

———————–

KARL MARX versuri – Cristian Petru Bălan sursa foto – necunoscută – media online montajul – M.C.J. muzica -Beethovens 5th Symphony INgrooves În…