Heidi S. SIMON: Cerbul de aur 2018

Un eveniment artistic deosebit. Festivalul „Cerbul de aur”! Ne trezește amintiri și nostalgii; ne amintește de timpurile minunate ale anilor 1968, 69,70 și alții aidoma acestora, când atât noi, cât și artiștii învitați la festivalul prestigios din Brașov eram tineri, plini de avânt și bucuroși de viață. Brașoveni și noi, eu cu familia mea, ne amestecam zilnic în forfota străzilor înzăpezite de la poalele Tâmpei ca să-i vedem de aproape pe toți cei talentați și frumoși care ne-au onorat cu prezența,dând impresia că San Remo s-a mutat la noi. Serile îi vedeam la televizorul cu ecran alb-negru…

Dar pe cine deranja așa ceva? Și pe cine nu am văzut în anii aceia!? Pe cei mai minunați, mai buni cântăreți din Europa a acelor timpuri. Unii erau concurenți, premiați pentru calitatea cântecului și a interpretării, ca Jacques Hustin, Thereza Steinmetz, Angela Similea și mulți, mulți alții de-alungul anilor. Dar tot atunci am avut plăcerea deosebită să auzim artiști consacrați care au evoluat în afara concursului și ne-au desfătat auzul și sufletele cu vocile lor minunate.

Niciodată nu voi uita finețea interpretării cu care Connie Francis și-a definit repertoriul, sau cele două Madone ale scenelor europene: Amalia Rodrigez și Julette Greco – o lady îmbrăcată mereu în negru, ca o statuie impozantă a tristeții, creație a unui mare sculptor – artist. Dar și toți ceilalți, ca Gilbert Becaud, Jean Claude Pascal, Luminița Dobrescu, neasemuitul Gică Petrescu, Rita Pavone – micul titirez, plină de talent, Dan Spătaru, Bobi Solo, Cliff Richard și câți alții care ne-au înfrumesețat viața în vremurile acelea. Au fost 17 ediții ale acestui festival, sub conducerea muzicală a prea cunoscutului dirijor Sile Dinicu. Până în 2009, când lanțul de aur s-a întrerupt, pentru a se reface din nou în această lună, desigur iarăși la Brașov, conform tradiției.

De câtva timp, de când s-a dat de știre că se va relua festivalul, s-a revărst un val de bucurie anticipată asupra tuturor israelienilor de origine română. Ni s-au răscolit amintirile frumoase despre vremurile de altădată, despre artiștii pe care i-am îndrăgit în tinerețe, luându-i cu noi peste tot pentru tot restul vieții. Îar faptul că după o întrerupere de 9 ani Festivalul „Cerbul de aur” s-a reluat tocmai în acest an 2018 și nu altcândva este semnificativ, deoarece plăcerea muzicii și a întălnirilor cu prieteni vechi corespunde cu sărbătoarea națională a României – ajunsă la venerabila vârstă a unui Centenar, ceea ce încălzește de mândrie inimile românilor din toată țara, ca și pe cei toți ceilalți aflați peste tot în lumea largă… Iar israelenii, ca întotdeauna ,alături de ei!

Acuma, când evenimentul se poate comenta la timpul trecut, nu mai trebuie comentat, în nici un caz de către mine, deoarece a fost urmărit cu interes și emoție de către toți cei ce-l așteptau cu nerăbdare de mult timp. Mai ales că frumusețea momentului și măestria interpreților este recepționată de către fiecare spectator sau telespectator în mod individual, căci gusturile mulțimii nu se pot pune în discuție, iar câți oameni au urmărit eveimentul,tot atâtea impresii și păreri s-au format. Desigur avem și un numitor comun, este nivelul de apreciere al unei comisii deosebit de competențe, în hotărârile căreia avem încredere și le respectăm cu toții. Mi-a plăcut că în afara concurenților premiați cu prestigiosul premiu, comisia a avut grijă să dea distincții multor cântăreți buni, că publicul, presa și Primăria orașului gazdă le-a înmânat deasemenea diplome și premii pentru a le cinsti talentul și însemnătatea participării la un asemenea festival de prestigiu internațional.

În ceea ce privește contribuția interpreților în afara concursului, mie personal mi-a plăcut în mod deosebit programul prezentat de către dl. Horia Brenciu și grupul său muzical. Aș spune că a adus un plus de voie bună și culoare scenei și publicului entuziasmat de verva și glumele care însoțeau fiecare piesă cântată, ca și de orchestra alcătuită de instrumentiști de o înaltă ținută artistică. Iar în mod cu totul personal vreau să mă exprim în câteva vorbe despre un artist mai puțin discutat în mediul meu, dar care mie mi-a lăsat o impresie profundă. Mă refer la cântărețul portughez Paulo Bragança, o apariție specială și unică pe fondul unui concurs de muzică ușoară. Nu știu cum arată acest domn care a urcat pe scenă mascat, distorsionat, cu intenția vizibilă de a ascunde defectele omenirii, sau din contra, de a ne arăta cât este lumea de urâtă. Din cuvintele sale rostite într-o limbă română inteligibilă mi-am dat seama că artistul este o persoană profundă, cultă, tristă. Chiar și cântecul pe care și l-a ales „Lume, lume…” interpretat de el într-un mod foarte aparte, personal, cu un tremolo care i-a dat nuanțe tragice, a fost dovada că aveam în față o persoană îndurerată de soarta omenirii. În orice caz, acest scurt recital m-a impresionat.

Trecând însă peste acest moment dramatic, am avut plăcerea să trăiesc clipe plăcute, admirând un decor frumos ridicat pe o scenă construită cu multă imaginație artistică. Iar pentru mine personal decorul cel mai frumos a fost până la urmă Muntele Tâmpa care de milenii ține în palma sa ocrotitoare Piața primăriei orașului, Biserica Neagră și casele din jur, locuri pe unde treceam cu pas săltăreț în anii tinereții… timp de 20 de ani din viață. Câteodată este minunat să asiști la întălnirea dintre trecut și prezent.

––––––

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

septembrie 2018

Hedi S.SIMON: La orice vârstă putem învăța ceva nou

Mi-a plăcut umorul lui Winston Churchill când a mărturisit că la 18 ani era ferm convins că părinții lui nu știu absolut nimic despre lume; la 25 de ani însă el s- a mirat tare câte lucruri au reușit ei să învețe într-un timp atât de scurt. Am ajuns la concluzia că pronunțând această constatare personală, marele om politic englez a glumit numai pe jumătate, căci în realitate el a spus numai o jumătate de adevăr.

Când suntem tineri trăim cu absoluta convingere că noi suntem atotștiutori, pe când cei mai vârstnici sunt depășiți de timp, copleșiți de multitudinea de noutăți aduse de vremurile noi pe care ei nu sunt în stare să le digere. Adevărat e că tinerețea este vremea învățăturii, a absorbirii ca un burete a tot ce aduce nou timpul. În schimb le lipsește însă tinerilor înțelepciunea dobândită prin experiența vieții, pe care o au deja părinții și toți cei mai în vârstă. Abia la maturitate omul înțelege cât de puține lucruri cunoaște cu adevărat despre oamenii și lumea din jur. De aceea se spune că ne-ar trebui două vieți: una pentru a învăța și încă una pentru a trăi cu înțelepciune și cu folos.

Din copilărie și adolescență ne rămân o mulțime de cunoștințe care ne însoțesc de-alungul anilor ca ceva de la sine înțeles.Chiar dacă noi evoluăm o dată cu vârsta, ne lăsăm purtați de dinamica vieții, continuăm totuși să credem cu strictețe în cunoștințele dobândite și adânc întipărite în memoria noastră cognitivă și afectivă. Dar se mai întâmplă uneori să găsim câte o informație într-o carte, o revistă sau un document, expusă de persoane competente, care ne schimbă toate teoriile înrădăcinate adânc în ființa noastră, determinându-ne să trecem la revizuirea tuturor convingerilor adunate de- alungul întregii existențe. Pot aduce câteva exemple în acest sens.

– Eram convinsă, ca și oricine, că locomotiva cu aburi este invenția absolută a lui George Stephenson. Asta am învățat încă în clasele primare și nu aveam nici un motiv de îndoială asupra acestui adevăr. Totuși acuma, după zeci de ani, aflu că prima mașină cu abur funcțională i se atribuie unui matematicIan-geometricIan care a trăit în Alexandria în anul 62 î.e.n. Heron din Egipt a fost un inventator genial pentru timpul său, precum Stephenson era în timpurile moderne. Doar că în vremurile lui Heron nimeni nu a știut să aprecieze caracterul practic și funcționalitatea invenției acestuia, mașina lui Hebron rămânând doar „o jucărie” distractivă condamnată să aștepte o aplicare practică timp de 17 secole.

– În 1860 un imigrant în America pe nume Antonio Meucci a prezentat pentru prima oară invenția sa, un dispozitiv electric utilizabil pentru vorbirea la distanță. L- a denumit, teletrofono, obținând și un brevet provizoriu în anul 1871. Peste cinci ani Alexander Bell a primit brevetul pentru inventarea telefonului. Imigrantul sărac și bolnav Meucci, a rămas necunoscut până în 2004, când Camera Reprezentanților din S.U.A. a făcut dreptate, recunoscând meritele lui Meucci alături de cele ale lui Bell în realizarea telefonului.

– Am învățat și știu dintotdeauna că Luna, ca satelit al Pământului se rotește în jurul acestuia. Adevărul este însă mai complex: cele două corpuri cerești se rotesc una în jurul celeilalte, având un centru de gravitație comun, aflat la o distanță de 16.000 km.de suprafața Terrei. De aceea Pământul face trei rotații diferite: în jurul axei sale, în jurul Soarelui, și una în jurul acestui punct.Newton, care a studiat aceste fenomene de rotații, a și spus că „are probleme”, cu mișcările Lunii.

– Oricine știe că șampania este o băutură identificată cu Franța. De unde poate veni acel gust rafinat pentru un vin ușor, accidulat, gustat în ocazii festive de către milioane de „cunoscători”, de vin bun decât doar de la francezi? Ei bine, am fost foarte uimită aflând că patria șampaniei este de fapt Anglia. În sec.XVI, făcând o pasiune pentru vinuri spumate, englezii au început să importe butoaie de vin proaspăt din Franța – regiunea Champagne, la care au adăugat zahăr și melasă pentru producerea fermentației. Tot ei au inventat sticlele încălzite pe cărbune și dopurile de plută cu care se astupau. Prin urmare, acest vin este consemnat în 1662 în Anglia ca o băutură spumoasă, obținută după o metodă engleză. Ulterior francezii au preluat și au perfecționat metoda, iar în prezent Marea Britanie este cel mai mare importator de șampanie din… Franța.

Ar mai fi încă multe exemple de acest fel, care deși realități, ele par pentru noi niște cuiozități, deoarece lucrurile ni s-au prezentat altfel. Cum ar fi capitala Thailandei care de 200 de ani se află într-un oraș numit Krung Thep din ordinul regelui Rama I, iar Bangkok fiind capitala acestei țări numai în imaginația turiștilor ignoranți. Din toate acestea eu am învățat că omul poate și trebuie să ia lecții de la viață atâta timp cât trăiește. Nu există vârstă pentru a învăța ceva nou despre existența omenirii. Cine dorește să cunoască și alte laturi necunoscute ale marelui Univers își poate întregi cunoștințele citind cartea lui John Loyd și John Mitchinson întitulată „Cartea ignoranței”.

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

iunie 2018

Heidi SIMON: Taina scrisului – Romanță de adio

Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului „romanţă” şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează. Şi totuşi…! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă, nostalgică, provocătoare deseori de lacrimi? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe, iubire, tristeţe, despărţiri…

Romanţa care reînvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor bucuria dragostei sau durerea despărţirii. Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani, contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre.

Şi totuşi… romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie; nu are nici melodie, ştiu doar să ascult muzică, dar în nici un caz s-o compun. Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză. Da, în cea mai simplă şi obişnuită proză, precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece (corectez,13 ani!)

Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă, calculatorul meu X-p demodat, din ce în ce mai demodat, mai obosit, mai îmbătrânit. Mă rog, ca tot omul! S-a ţinut „tare” urmând ritmul meu, din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment, ajuns la vârsta pensionării, în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş, falsând la „notele înalte”, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori reve-nindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind eu din urmă.

Ce mai, acest calculator, cu toate defectele dar şi calităţile sale, a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română, ca „Viaţa noastră”, „Revista mea”, „Gazeta Românească”, „Revista familiei”, sau în România la „Scrisul Românesc”, „Revista Prietenia” şi altele.

Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii. Iar în zilele festive, cu ocazia sărbătorilor, mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi „La mulţi ani!”, ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.

Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului, calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi opt cărţi care au văzut toate lumina tiparului, aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer. Sigur, i se cuvinea și lui o laudă, cel puțin din partea mea, pentru colaborarea credincioasă cu eforturile mele literare. O fac acuma însă, în momentul despărțirii, deși a așteptat de mult această recompensă. Regret pentru asemenea mare întărziere, dar știut este că deseori viața aduce omului împlinirea dorințelor abia atunci când este mult prea târziu ca să se mai bucure.

Dar așa este viața draga mea lădiță electronică, o cunoști și tu citindu-mi gândurile și părerile, când mi-ai fost confident și prieten care a aflat din sufletul meu toate secretele,bucuriile și durerile mele.

Du-te acum în pace spre lumea unor piese destrămate, aruncate în cutii destinate prelucrării metalelor. Sper că într-o zi vor renaște din tine obiecte noi, strălucitoare, funcționale și gata să slujească oamenirea.

Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă.

Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu, conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic.

Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria, ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare. Regret momentele când mă supăram tare pe tine, dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine. Acuma, când ți-a venit momentul de plecare, îţi mulţumesc pentru timpul cât mi-ai fost alături, ca să reuşim – odată mai bine, altă dată mai puţin – să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate triste sau fericite ,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.

Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină, un vers măiestru, sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele…

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

aprilie 2018

Comments are closed.

Heidi SIMON: Aura

Cămăruţa mea de studentă este mică cât un purice şi atârnă peste trei etaje ale unui bloc curăţel şi multicolor, ca şi cuburile ce alcătuiesc un joc din copilărie. Vreau să spun că odăiţa mea s-a cocoţat tocmai la mansardă, iar în aceasta constă avantajul ei: deschid fereastra de mărimea unui ochi şi privesc drept în faţa reclamelor luminoase ale cinematografului Patria, care-mi clipesc un „vino-coace, ademenitor. Sunt gata la orice oră să fac o săritură până acolo. Din locul meu de la înălţime pot descifra şi titlul filmului care mă cheamă. Şi de multe ori mă las dusă. Însă acum părăsesc poziţia de observare şi mă întorc la canapeaua mea unde am răspândit cărţile, care îşi aşteaptă rândul pentru citite, chiar învăţate…

Eu sunt o studentă norocoasă, fiindcă nu învăţ din simpla obligaţie de „a trece” un examen. La mine cititul şi învăţatul constituie împletirea plăcutului cu utilul, şi invers. De pildă, citesc un roman de Dostoievski ca să-l studiez, să-l analizez. Dar în acelaşi timp descopăr adevărata frumuseţe şi profunzime a creaţiei şi a simţirii profunde. Realizez splendoarea cuvântului, a frazei înţelepte şi mă cufund tot mai adânc în meandrele sufletului omenesc, urmând pas cu pas gândirea analitică a autorului-psiholog.

Sunt din ce în ce mai hotărâtă să pregătesc lucrarea mea de diplomă pe o temă legată de opera lui Dostoievski. Profesorul de literatură clasică mă sprijină şi mă încurajează. Evident că mai am destul timp de a lua o hotărâre definitivă. Dar în adâncul sufletului eu deja ştiu că zarurile sunt aruncate.

Şi prietena mea Aura, care mă cunoaşte bine, spune că este convinsă că eu nu mă voi retrage de la această hotărâre. Ştiu că ţine la mine, în cei trei ani de prietenie constantă nu ne-am dezamăgit una pe cealaltă nici măcar cu un gând. Dar îi place să mă tachineze cu fel de fel de apelative şi glume, care de obicei mi se potrivesc. Ea are dreptate, este deşteaptă, practică, are spirit de observaţie şi o minte ascuţită brici. Eu sunt mai domoală, mai ruşinoasă, văd numai partea frumoasă a lucrurilor. Aura este admiratoarea lui Cehov şi de pe acum este clar pentru amândouă că va pregăti o lucrare bună despre opera acestuia. Satira caustică, râsul din tristeţe, hazul de necaz, iată ce o caracterizează pe prietena mea. Iar eu, eu rămân cu Dostoievski, cu Lermontov, cu Puşkin. Fiecare dintre noi îşi depune sufletul pe piatră care i se potriveşte. Ce avem noi două în comun? Văzut de afară, cam nimic. Dar privind din aproapiere, ochi în ochi, avem aceeaşi inimă. Gândeam diferit, dar simţeam la fel.

Ea îmi spune:

– Tocilară provincială, ţi-e frică s-o ştergi şi tu de la un curs? Hai să facem noi două o plimbare în Cişmigiu, pe unde trec băieţii în drum spre bibliotecă. Chiar nu te interesează?

– Ba mă interesează, am spus eu că nu? Numai că îi găsesc ceva mai târziu la bibliotecă fără să lipsesc de la cursuri.

– Gagico, eşti o fraieră fără pereche! În Cişmigiu este romantic, iar la bibliotecă îţi trece pofta de atâta miros de şoareci!

După câteva minute o regăsesc pe Aura la curs, stând cuminte în bancă lângă mine

– M-ai nenorocit măi, provincialo! De când sunt colega ta de bancă mi s-a lipit fundul de scaun.

– Taci din gură şi ascultă ce spune lectorul!

– Încă doi ani şi scap de tine!

Aşa a crezut ea. În loc de doi ani au trecut 40 de ani şi tot nu am scăpat una de alta. Pur şi simplu nu s-a putut. Nu ajunge o viaţă de om ca să consumi total o prietenie. Continue reading „Heidi SIMON: Aura” →

Heidi SIMON: Stephen Hawking și tainele Universului

Istoria omenirii este marcată de momente rare în care se nasc geniile. Un astfel de moment a fost ziua de 8 noiembrie 1942, când a văzut lumina zilei la Cambridge, în Marea Britanie, Stephen Hawking. Din multe puncte de vedere era o persoană unică,atât din punct de vedere al cunoștințelor sale, al modului său de a le interpreta și transmite omenirii, dar mai ales al condițiilor grele ,depășind orice posibilități umane,în care Hawking a trăit și a lucrat peste 50 de ani din cei 76 cât a trăit pe lumea noastră. Căci neântrecutul savant Stephen Hawking, țintuit în scaunul ortopedic 50 de ani ,din cauza unei boli care nu iartă și nu se vindecă, o scleroză laterală amiotrofică, și-a pierdut și posibilitatea de a vorbi datorită extirpării corzilor vocale și totuși el a continuat să gândească,să creeze, să explice omenirii tot ce a descoperit cu mintea sa genială despre tainele universului. Vorbea cu ajutorul unui sintetizator de voce, datorită căruia a reușit să comunice cu restul omenirii, dictându-și ideile geniale care s-au concretizat ulterior câteva cărți, devenite un adevărat tezaur pentru omenire. Amintesc câteva titluri:

„Scurta istorie a timpului”
„Universul într-o coajă de nucă”
„George și cheia universului”
„Visul lui Einstein și alte eseuri”

Stephen Hawking a fost unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, astrofizician, teoreticean al originii universului, autorul teoriei „Bing-Bang”, al exploziei primordiale, de la care a început să se nască marele univers, infinit în timp și în spațiu.

Hawking nu și-a păstrat teoriile doar în cărți; el a fost profesor la Universitatea Cambridge, unde în condițiile atât de grele despre care am amintit mai sus, el a comunicat cu studenții, a creat o nouă generație de savanți, i-a instruit în lumina teoriilor sale controversate referitoare la originea universului, a găurilor negre,considerând că acestea nu sunt corpuri compacte care înghit pentru totdeauna orice întălnesc în cale, ci în timp, găurile negre se evaporă,ca orice corp gazos.

În cărțile sale, traduse în 40 de limbi și vândute în 10 milioane de exemplare, Hawking ajunge la ideea existenței Divine. Ca și Albert Einstein, marele savant ajunge la ideea acelei linii de demarcanție dintre cunoștințele omului, care lovindu-se de punctul necunoașterii ,caută lumina puterii Divine. Exact cum a spus și Einstein: „Acolo unde se termină știința mea, începe știința lui Dumnezeu”.

Continue reading „Heidi SIMON: Stephen Hawking și tainele Universului” →