Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm. În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin. Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși, singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este „Singurătatea ziditoare” Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu. Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii, este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților, face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin” Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019

Teodor MEȘINĂ: Speranță sau Nădejde

În dicționare, Speranța, sentiment de încredere, este sinonim cu Nădejdea.

Speranța, considerată ca fiind o energie necesară, ne-o punem în forțele proprii, în oameni, sau, uneori, în hazard.

Uneori speranța are efecte negative. Oamenii dacă și-au construit o lume imaginară, pe placul lor, cu ajutorul speranței, și dacă se vor lovi de realitățile evidente, șocul poate să le genereze depresii profunde. „Speranța moare ultima”… aș îndrăzni să spun, că la unii oameni, dispare odată cu ei.

Prin speranțe se pot construi și multe iluzii. Unii leneși înlocuiesc acțiunea cu speranța în hazard. Speranța este o pierdere de timp. Unii oameni confundă speranța cu optimismul. Nefericiții perdanți, atei sau puțin credincioși, își pun „nădejdea în speranță”. Uneori speranța este somniferul acțiunii.

Albert Einstein a spus că dacă faci același lucru în mod repetat să nu te aștepți să obții rezultate diferite. (Zadarnic se speră…)

Duhovnicește vorbind, este o mare diferență dintre cele două noțiuni: Speranța se raportează la oricine, la orice, pe când Nădejdea se referă numai la Dumnezeu și la Sfinții Lui. Nădejdea este cea care dă omului puterea de a crede și de a tinde spre Dumnezeu chiar și atunci când este supus încercărilor grele ale vieții.

„Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.” (I Corinteni 13:13) Dragostea susține și dă sens Nădejdii și Credinței.

„Credința poate să facă și să zidească toate. Nădejdea este mereu în-conjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată rușinată. Dragostea nu cade și nu se oprește în alergare așa.” (Sfântul Ioan Scărarul)

În Noul Testament, Speranța creștină este descrisă ca o speranță mai bună „… ni s’a adus o mai bună nădejde prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7, 19) Aceasta fiind identificată de Sfântul Apostol Pavel cu însuși Iisus: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră, către Timotei…” (Epistola Sfântului Apostol Pavel întâia către Timotei 1:1)

Iisus Hristos este nădejdea noastră. El, Logosul, prin care toate s-au făcut: „toate printr’Însul s’au făcut și fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut” (Ioan 1:3). Chiar și timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: „în zilele acestea de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moștenitor a toate, prin Care și veacurile le-a făcut.” (Evr. 1:2), în alt loc Sfântul Apostol Pavel spune că prin El s-au zidit și cele văzute și cele nevăzute: „pentru că’ntru El au fost zidite toate, cele din ceruri și de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute, fie Tronuri, fie Domnii, fie Începătorii, fie Stăpânii. Toate prin El și pentru El s’au zidit și El este mai înainte decât toate, și toate’ntru El se țin împreună” (Col. 1: 16-17).

Iisus Hristos este nădejdea noastră, prin el avem viață. „Întru aceasta s’a arătat iubirea lui Dumnezeu pentru noi, că Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca noi să viem printr’Însul.” (I Ioan 4:9)

Nădejdea în Hristos ne ajută să trăim în concordanță cu voia Lui, trăire premergătoare mântuirii: „fără Mine nu puteți face nimic“ (Ioan 15: 5).

În Epistola către Efeseni Apostolul Pavel ne spune că cei fără Hristos nu au nădejde: „în vremea aceea erați fără Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12)

Iisus Hristos este nădejdea noastră, el este Calea, Adevărul și Viața: «Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.» (Ioan 14: 6)

Mulți oameni susțin că doar știința este aceea în care trebuie să ne încredem.

Dumnezeu a dăruit omului pricepere și știință pentru a le folosi, nu pentru a se încrede în ele: „Nădăjduiește cu toată inima în Dumnezeu, iar cu înțelepciunea ta nu te semeți” (Prov. lui Solomon 3: 5).

Iar pe cei ce se încred în ei înșiși și în simțămintele lor, Solomon îi consideră nebuni: „Cel ce se încrede într’o inimă semeață, acela e nebun”. (Prov. lui Solomon 28: 26).

Immanuel Kant afirma: „Trei lucruri ne ajută să suportam greutățile vieții: speranța, somnul și râsul; acestea au fost date omului ca echilibru al suferințelor pe care le are de îndurat în timpul vieții.”

Credința, rugăciunea și nădejdea sunt cele care ne mențin în echilibru.

Rugăciunea luminează și întărește sufletul spre nădejdea în Dumnezeu.

Nădejdea se naște din Credință și se manifestă prin iubire.

Ispitele ne înconjoară din toate direcțiile, cel rău vrea să ne îndepărtăm de cele sfinte.

Trebuie să luptăm „… cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. Dacă trăim cu duhul, cu duhul să și umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții, unii pe alții pizmuindu-ne.” (Galateni 5: 24-26).

Numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem birui păcatul: „Căci lupta noastră nu este’mpotriva cărnii și a sângelui, ci’mpotriva Începătoriilor, împotriva Stăpâniilor, împotriva Stăpânitorilor acestei lumi de’ntuneric, împotriva duhurilor răutății care sunt în stihiile cerești. Pentru aceea luați armura lui Dumnezeu: pentru ca’n ziua cea rea să fiți în stare să țineți piept; și după ce veți isprăvi totul, să rămâneți în picioare. Așadar, stați în picioare, avându-vă mijlocul încins cu adevărul și îmbrăcați fiind în platoșa dreptății și cu picioarele încălțate’n starea de a fi gata pregătiți pentru Evanghelia păcii; mai presus de toate luând pavăza credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile înflăcărate ale Celui-Rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6:12-17).

Când omul are motivații bine determinate, are și gustul vieții mai pregnant. Motivațiile stau la baza împlinirii dorințelor. Cum omul este și trup și suflet, dorințele se împart și ele. Cele ale trupului sunt de ordin material. Dar cum sufletul este suflare Dumnezeiască, nu se poate împlini cu lucrurile materiale ci doar prin relația cu Creatorul. Nădejdea în Dumnezeu ne ajută să trăim în Legea Divină, dând sens vieții.

Nădejdea, ca virtute, este necesară pentru mântuire!

„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, Slavă Ție!” (Sfântul Ioanichie cel Mare)

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 23 decembrie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Nu e scăpare doar în postul de-alimente. Mântuirea, sigur, nu e în argumente!

Perioada postului este o bună ocazie să ne facem ordine în firea noastră lăsată, de multe ori, fără căpăstrul moralei creștine.

Trebuie să ne lepădăm de pseudoiubire, de falsitate… Am inventat un cod al comportamentului și credem că am rezolvat totul dacă îl urmăm ad litteram.

Arthur Schopenhauer, în parabola porcilor spinoşi, înfriguraţi, a explicat, plastic, necesitatea „Codului bunelor maniere”. Distanţa obligatorie impusă de Protocol, nu permite o apropiere de oameni pentru a beneficia 100% de căldura sufletească, dar păstrează o suficientă distanţă pentru a nu fi loviți sub centură. Sunt multe Legi pe care şi noi le-am importat, Legi ce obligă la afişarea unui zâmbet fals şi la folosirea unor şabloane verbale la fel de false dar pline de amabilitate… Şi totuşi, Viaţa e simplă. Depinde din ce unghi o priveşti. Dorinţele nejustificate de „natural”, de „firesc” (esenţa lor e stabilită de morala Creştină) poate să ne împingă prin nerealizarea lor la deznădejde, la depresii!

Iisus ne-a vorbit sintetizând toate regulile vieţii, le-a concentrat în două porunci: 1. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău 2. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprinde totul. Respectându-le se vor anula de la sine toate Legile laice. Inclusiv „Codul bunelor maniere”!

Știu, e greu să ne iubim și dușmanii.

„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8).

Dar iubirea să nu fie doar declarativă, verbal…

„Întru aceasta am cunoscut noi iubirea: că El Şi-a pus sufletul pentru noi; datori suntem şi noi ca sufletele să ni le punem pentru fraţi. Dar cel ce are bogăţia lumii şi-l vede pe fratele său în lipsuri şi inima şi-o’nchide faţă de el, cum rămâne’ntru el iubirea lui Dumnezeu? Copilaşii mei, să nu iubim cu vorba, nici cu vorbirea, ci’n faptă şi’n adevăr.” (1 Ioan 3:16-18)

Unul din cele patru cuvinte grecești care se referă la iubire, este „αγάπη” „Agape”, este un sentiment care se conturează cu ajutorul raţiunii, este o consecinţă a voinţei. Este un sentiment total diferit de „patimă” de „spontaneitatea duioasă” şi de „ataşamentul firesc”. Agape este iubire necondiţionată. „Agape” rezultă din convingeri fondate.

În Sfânta scriptură, „agape”, cu încărcătură de viaţă spirituală, capătă valoare de dragoste universală, manifestându-se faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar şi faţă de duşmani!

Se diferenţiază de „philia” care se manifestă doar faţă de aproapele nostru, care răspunde cu aceleaşi sentimente. „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46) Astfel, „agape”, capătă valoare de cea mai mare virtute, devine o condiţie a mântuirii.

Iertarea este o notă definitorie a Iubirii.

Mulți se întreabă: De câte ori trebuie să iert pe cel care-mi greșește?

«Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi fratele meu faţă de mine şi eu îi voi ierta? oare până de şapte ori?” Iisus i-a zis: „Nu-ţi spun că până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte…”» (Matei 18:21-22)

Deci, când punem început postului, să punem început iertării!

„Să piară de la voi toată amărăciunea şi întărâtarea şi mânia şi strigarea şi blasfemia împreună cu toată răutatea. Ci fiţi buni între voi, milostivi, iertându-vă unul altuia, aşa cum şi Dumnezeu v’a iertat vouă întru Hristos.” (Efeseni 4:31-32)

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––––––

Teodor MEȘINĂ

București, 15 noiembrie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre cunoaștere

Nu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe… În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Dumnezeu când a creat lumea, a creat odată cu ea și Timpul. Timpul, care azi, ne exasperează coordonându-ne existența. Timpul a fost creat pentru a marca, pentru a avea un element de ajutor în existența noastră, nu un torționar, cum e conceput de unii tineri care sunt mereu grăbiți. Revenind la cunoaștere, în timpul care se scurge contează și percepția lui. Apropo de Teoria relativității. Mi-aduc aminte de o glumă: „Dacă ții mâna o secunda pe o plită încinsă, ți se pare că ai ținut-o o oră. Dacă ții mâna o oră pe sânul unei fete, ți-se pare că ai ținut-o o secundă” Unii savanți susțin că pământul are un puls constant, frecvența a fost de 7, 83 Hz (Rezonanța Shumann) dar din iunie 2014 s-a mărit. În câteva zile s-a înregistrat o accelerare de până la 16, 5 Hz.
În timpul vieții noastre experimentăm foarte mult, s-au enunțat o mulțime de teoreme, de Legi, referitoare la lumea fizică, s-a diversificat vocabularul și s-au înmulțit metodele de cercetare științifică. Majoritatea oamenilor pun mare accent pe lumea văzută. Pentru mulți, înțelesurile spirituale ale lumii nevăzute rămân ascunse. Asta nu înseamnă că ele nu există.

Timpul poate fi un factor esențial în cunoaștere. Este o coordonată importantă. Graba timpului este o părere sau o realitate? Dacă repetăm azi o experiență făcută înainte de 2014 respectând toate indiciile, inclusiv coordonata: Timp, vom avea același rezultat, sau nu? Mulți ani frecvența de rezonanță s-a menținut, cu ușoare variații, la o constantă de 7,83 Hz -ritmul bătăilor naturale ale inimii Pământului- În iunie 2014 s-a modificat. Observatorul Spațial rusesc a înregistrat un vârf brusc la 8,5 Hz. De atunci s-au înregistrat, doar în câteva zile, o accelerare a rezonanței Schumann până la 16,5 Hz. Frecvența fiind în acord cu nivelele undelor alfa și teta ale creierului uman, acest fenomen poate fi factorul esențial pentru care mulți oameni au început să simtă că timpul a accelerat, că evenimentele din viața noastră se petrec mai repede…
Cunoașterea, în mod obișnuit, se bazează pe simțuri. Dar cunoașterea mai poate să-și îndeplinească misiunea și dacă pleacă de la percepția intuitivă. Oamenii au și un Eu parapsihic.

Cunoașterea mai poate fi și dincolo de simțuri. Pare un nonsens și totuși…
Cunoașterea teologică mai poate fi interpretată ca o „experiență personală a transfigurării Creației de către Harul necreat”. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut distincție între teologie și mistică. Dionisie Areopagitul a folosit termenul de „teologie mistică” cu sensul nu numai de cunoaștere a religiei (a lucrurilor tainice) dar și de cunoaștere experimentală dobândită prin trăirea unirii cu Dumnezeu. Așadar, experiența mistică, presupune o reducere a simțurilor. Misticul, contrar cercetătorului, fără să facă apel la simțurile care contribuie la cunoașterea lumii văzute, cu ajutorul credinței realizează cunoașterea lumii nevăzute. Sfântul Părinte Nectarie, într-una din cărțile Sfinției Sale, scria că întâi apare cunoașterea firească din curiozitate, după care datorită credinței apare adevărata cunoaștere. Fără să se facă apel la simțuri.
Rene Descartes, în cartea „Meditații metafizice”, în a treia meditație, privitoare la existența lui Dumnezeu, afirmă că Dumnezeu este „substanța infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creați…” Vorbind despre ideea de infinitate, idee cuprinsă în Dumnezeu, afirma, că noi oamenii, fiind ființe limitate, finite, doar atingem tangențial ideea de infinitate… o atingem cu gândul… Am reuși să o cuprindem dacă am fi la fel de reali ca însăși infinitatea. Dumnezeu, cel infinit, ne-a creat. Noi suntem finiți, nu reușim să-L cuprindem…

Blaise Pascal, cu scepticismul său religios, oponentul raționalismului strict al lui Descartes, s-a pronunțat spunând că este o pretenție arogantă a filosofiei teoretice să explice existența lui Dumnezeu. De fapt, nu sunt necesare aceste explicații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată, este unicul adevăr absolut axiomatic, se impune ca evident prin el însuși.

Ierarhul Capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, clarifică semnificația cunoașterii prin revelație: „putem cunoaște însușirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelație, dar nu putem cunoaște însăși firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaștere.”
Câteodată, și omul de știință apelează la metodele misticului; descrierea unor fenomene fizice se face renunțând la ajutorul simțurilor. Structura și comportarea lumii, la nivel cuantic, cât și caracteristicile spațiu-timp nu pot fi sesizate cu ajutorul simțurilor. Unele adevăruri științifice sunt găsite cu ajutorul rațiunii. Nivelul cuantic impune o barieră de ne survolat. Fizicianul Bohr a proclamat „o revoluție a conceptelor“. După părerea sa: „reprezentările spațio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“.

Omul este alcătuit din materie și din spirit. Unii medici se rezumă la a cunoaște doar materia, încercând că găsească, măcar, paliative. Dar…, veșnicul „dar” conjuncțional, încă din antichitate, medicii au privit omul ca pe un tot unitar. Au studiat afecțiunile fizicului ținându-se cont și de spirit. Au dat importanță cuvenită spiritului.
Odată cu conceperea fătului omul este înzestrat și cu suflet.

Sfântul Maxim spunea că este concomitentă venirea la existență a sufletului și trupului: „… trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”

Mântuitorul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28)

Mult mai important este sufletul. Mai benefică este, pentru om, mai întâi cunoașterea temeinică a Lumii nevăzute.

Filosoful Nikolai Berdiaev afirma că: „Adevărul este spiritual, este în spirit şi este victoria spiritului asupra obiectivității nespirituale a lumii, a lumii lucrurilor”
Tendința de a cunoaște rezidă în dorința de a da răspunsuri întrebărilor noastre.
Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe.
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!
Părintele Stăniloae scria că: „Omul nu crește numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”

Harul Duhului Sfânt ne ajută să luminăm neînțelesurile lucrurilor într-un fel propriu, prin voia lui Dumnezeu, complet diferit de celelalte metode folosite în cunoașterea științifică, lipsită de credință.

„Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înțelegere”

Adevărul Absolut este unul singur: Dumnezeu. Cunoașterea deplină a adevărurilor relative, pătrunderea în sensurile Creației, în profunzimea lucrurilor, este posibilă când se realizează o comuniune cu Creatorul!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––

Teodor MEȘINĂ

Bucuresti, 15 septembrie 2018

–––––––-

MEȘINĂ Teodor, scriitor, poet, eseist, născut în Bucureşti, la 1 mai 1949. A studiat, ca autodidact, filosofia, psihologia și logica. După cum ne declară domnia sa, filosofia l-a apropiat de arte: de pictură, sculptură, poezie şi proză. Prima poezie a publicat-o în revista liceului: „Muguri”. A avut contribuții în diverse reviste precum ar fi: „Dor de Dor”, „Cervantes”, „Glas comun”, „Adevăr și Caritate”, „Logos & Agape”, „Armonii Culturale”, „Convorbiri literar-artistice” ș.a. A avut o contribuție de seamă la antologia de proză scurtă „Toamna se culeg prozele” în anul 2015. Cărți publicate (romane): „Surorile Ilarion” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2014), „Dragoste și Vanitate” (Editura „Inspirescu”, 2016), „Laura” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2016. A mai scris o carte de versuri, una de proze scurte, una de eseuri și încă două romane. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

Teodor MEȘINĂ: Iartă-ne Doamne

Iartă-ne Doamne

Iartă-ne Doamne păcatele noastre,
Mereu noi cerem ceva de la Tine.
Gândurile, ne sunt tivite-n castre
Şi suntem prea încrezători în sine.

Când fluturele visului-şi-a zborul
Vedem pe aripi petele de griuri
Şi transformăm în casă şi oborul
Iar noi, prea des, ne regăsim în vinuri.

Ne iartă Doamne, firile întoarse,
Noi credem uneori şi în Mamona
Deşi ne joacă mult prea multe farse
Și pescuim doar răul cu mahona.

Trezeşte-ne din visele albastre
Iartă-ne Doamne, păcatele noastre…

——————————–

Teodor MEȘINĂ

29 august, 2018

Teodor MEȘINĂ: Lumina Taborică

Lumina Taborică

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Tot mereu, mereu, mereu.
Inima şi gândul meu
Nu mai vreau să le-amăgesc,

Să cerşesc la alte porţi,
Să mă rog doar de străini
Ori de Iude sau Creştini
Să mă rog de viii morţi.

Ţie Doamne-ţi mulţumesc
Numai Tu ne mai ridici
Ne fereşti de foc, de bici
De necazuri din lumesc.

Dă-mi Iisuse, dă-mi de dor
De lumina din Tabor!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

6 august, 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee. Iluminismul nu a împăcat rațiunea cu ideea de istorie. A renegat conștiința de sine a trecutului, a efasat simțul pentru istorie pe motivul: „conceptul rațional nu are istorie.” Iisus, religia creștină, fiind istorie, au fost abandonate.

Voltaire, sufletul iluminismului francez și conducătorul mișcărilor spirituale ale epocii, s-a manifestat ca un dușman neînduplecat al Bisericii și al clericalismului. A îmbrățișat empirismul și scepticismul. Elemente ce nu pot genera fericirea autentică.

Immanuel Kant, unul din cei mai mari gânditori ai iluminismului, a crezut că religia nu ar putea ţine de raţiune, de dovezi sau argumente, sau chiar de cunoaştere, ci doar de sentiment, motivaţie şi atitudine. Kant afirma că: „ Fericirea e un ideal al imaginației, iar nu al rațiunii” Obiectul uimirii și al admirației lui Kant a fost Universul fizic, restul clasându-l în subiectivitate.

Kant susținea că toată cunoașterea este subiectivă ceea ce ne reduce la un sistem de oglinzi, la o reflectare a adevărul, dându-ne o imagine subiectivă a realității!

Oglinzile nu ne dau adevăruri obiective, sunt o reflectare a lor, ne prezintă o imagine subiectivă.
Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților, face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștrii dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

31 iulie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre Revista „Logos & Agape”

Titlul revistei e foarte sugestiv. Exprimă dorința de cuprins cu tematici religioase. „Dumnezeu-Fiul și Iubire universală”. Logosul (în greacă: λόγος din λέγω = eu spun) este esența Divinității.

În filosofia antică, „Logosul” era un termen care denumea „Rațiunea cosmică”

Aristotel a folosit termenul pentru a defini discursul rațional.

Sufismul, un curent, o dimensiunea interioară, mistică a Islamului, folosea termenul de „Logos” pentru a desemna antiteza dintre non-creat și creat, între Divinitate și Om.

„Logosul”, în accepțiunea ortodoxiei, are o încărcătură teologică de o mare forță. Iisus-Cuvântul, ziditor și după întrupare: mântuitor!

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Acesta era întru început la Dumnezeu.” (Ioan 1: 1-3)

Dumnezeu-Tatăl împreună cu Iisus Hristos, Logosul și cu Sfântul Duh, întregind Sfânta Treime, au zidit întreaga Lume și pe Om, coroană și sacerdot al creației.

Dumnezeu-Tatăl ne-a arătat multă iubire, pe însuși Fiul Său L-a trimis în Lume ca om și L-a dat morții pentru mântuirea noastră. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Cuvântul s-a întrupat venind întru ale Sale, în lumea Sa, care din păcate, era în păcat. Nu a fost bine primit de ai Săi. Celor ce cred în El le-a dat forța să devină fii ai lui Dumnezeu. Iisus a pătimit pentru noi. Sf. Grigorie de Nissa a spus: „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare”

„Vrăjmaşi fiind — a spus Sfântul Apostol Pavel — ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Dar din păcate… omul a continuat să păcătuiască.

Dumnezeu, întruchiparea Iubirii, nu ne-a lăsat pradă decăderii, prin Pronie dorește să ne ridice la puritatea de început.

Al doilea termen al numelui revistei: „Agape” este al patrulea cuvânt din cele care desemnează, în limba greacă, „iubirea”: έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) şi αγάπη (agape).

Total diferit de „patimă” de „spontaneitatea duioasă” şi de „ataşamentul firesc”, agape, este un „sentiment care se conturează cu ajutorul raţiunii”.

Sfânta scriptură, dă cuvântului „agape”, prin profunzimea viaţii spirituale, valoare de dragoste universală. Dragoste manifestată faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar şi faţă de dușmani. „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46)
„Agape” se manifestă şi în iubirea Lui Dumnezeu pentru om. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi. Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (1Ioan 3, 16 – 17)

Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu.

„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Deosebit respect pentru fondatorii și truditorii revistei „Logos & Agape”

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

30 iulie, 2018

Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință

Unii oameni, pentru a-și justifica conceptele referitoare la noncredință, fac apel la vorbele ateilor consacrați.

Marx este un precursor al comunismului ateist. „Adevărurile” lui Marx despre denigrarea religiei, pentru atei, pentru vulg, pentru ignoranți, pentru cei ce sunt „încremeniți în proiect” — expresie îi aparține domnului Liiceanu, folosită în lucrarea: „Apel către lichele” apărută în anul 1992 — au fost dogme de necontestat și au fost, obligatoriu, învățate în școală, în perioada de tristă amintire. Ateii au creat similitudini între Religie și Credință. Marx, discreditând Religia, se referea implicit și la Credința în Dumnezeu, era ateu convins.

Minciunile vinovate, cele ce au contribuit la spălarea creierelor nevinovate, au făcut istorie.

„Comunismul este societatea care garantează prostia ca încremenire în proiect… ”

Educația formează și dezvoltă personalitatea omului.

Studierea Religiei face parte integrantă din educație, din cultura unui popor. Societatea are nevoie de oameni nu numai bine pregătiți scolastic, intelectual, dar și de oameni sănătoși fizic, psihic, moral și spiritual.

Lumea se împarte în două: Lumea văzută și cea nevăzută. Cei care se referă la tot ce este palpabil, raportându-se la dictonul: „Doar materia este esențială” colportând expresii ateiste, fac jocurile anticristului. Expresiile precum: „Puterea stă în noi…” „Numai concentrându-ne asupra forței lăuntrice vom reuși să ne materializăm visurile…” exclud cu bună știință Divinitatea. Lumea nevăzută chiar dacă este contestată, dacă este necunoscută, sau pur și simplu ignorată, nu înseamnă că Legile, după care ființează, nu acționează independent de voința, de cunoașterea noastră, sau de acceptarea noastră. „Liberul Arbitru” ne-a creat iluzia că noi, oamenii, avem înnăscută calitatea „Factotum”. Am devenit egocentriști și dintr-un pragmatism exacerbat, am alunecat spre ateism, dând importanță supremă Eului, fiind convinși că numai cu forța proprie reușim să realizăm totul. Unii oameni, deși par credincioși, respingând exprimările ateiste, au studiat Biblia scoțând cuvintele, propozițiile, din context, interpretând în manieră personală, fac o distincție totală între Religie și Credință și au adoptat o doctrină fabricată de o voință tendențioasă.

O altă categorie de oameni sunt cei ce au studiat, cu abnegație, cu obiectivitate, în profunzime, fără să rupă nimic din context, cei care au studiat nu numai Sfânta Scriptură ci și Sfânta Tradiție, Sfânta Predanie, aceia care întregește Descoperirea. Sfântul Apostol Pavel îndemna: „Așadar, fraților, stați și țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvântul, fie prin epistola noastră” (II Tes. 2, 15).

Despre sfinți, faptele lor vorbesc. Nu va trebui să spun nimic de cei ce au primit, datorită vieții lor atât de bine plăcută lui Dumnezeu, au primit prin revelație cunoștințele ascunse nouă, noi cei ce suntem incapabili, deocamdată, să le purtăm. „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi.” (Ioan 16, 12)

Ne-au luminat, sfinții părinți, prin scrierile lor interpretându-ne adevărurile.

„Credința este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea”

„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 20)

Cu ajutorul Credinței, nu cu ajutorul forței lăuntrice se pot realiza lucruri ce par irealizabile pentru materialiști, pentru adepții convingerilor spiritualității ateiste.

Credința se întărește cu ajutorul Religiei, care face cunoscute adevărurile sfinte. Este o interdependență între cele două noțiuni.

Învățătura religioasă este o poruncă a lui Iisus: „Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28:18-20). Botezul şi catehizarea (studiul religiei Creștine), în acest pasaj sunt corelate; mulți păgâni, în urma predicilor Apostolilor au crezut și s-au botezat.

Religia are o funcție cognitivă, fiind o formă de explicare a lumii. Antropologul englez, Sir Edward Burnett Tylor, și-a îndreptat atenția și spre înțelegerea evoluției religiilor, considerând ca fiind caracteristic religiei, ideea de suflet. Religia Ortodoxă nu crede în diferențierea distinctă dintre un suflet natural etern și un trup natural muritor, nu crede că trupul este închisoarea sufletului și nici nu crede că sufletul se află într-o anumite parte a trupului…

Religia are și o funcție de echilibru, fiind un răspuns la tragediile vieții.

Religia este un liant al vieții sociale, afirmând superioritatea morală!

Studiind Religia învățăm cum să ne rugăm Lui. „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate” (Matei 6, 7)

Trebuie să ne asumăm mărturisirea apartenenței de a fi Creștini Ortodocși, să ne însușim totalitatea principiilor religioase, să fim pregătiți și intelectual pentru a răspunde interpelărilor tendențioase, nu prin refuzul dialogului, ci în manieră misionară.

Religia este legătura liberă și conștientă a omului cu Dumnezeu.

Cunoașterea religioasă se obține de la textele sacre și/ori prin revelație personală.

Studiul Religiei pregătește și întărește Credința.

Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!

Lumea laică, câteodată, este supusă unor forme maladive a extremelor. Un medic român spunea că normalul este realizat de echilibrul darurilor lui Dumnezeu prin care ne asemănăm cu El. Sentimentul când este exacerbat, dragostea se transformă în gelozie. Excesul de Rațiune ne poate face insensibili.
Continue reading „Teodor MEȘINĂ: Despre Religie și Credință” →

Teodor MEȘINĂ: Timpul

Timpul

Douăsprezece mii de ani nu-mi sunt îndeajuns
Mahayuga sfârşindu-se cu o descreştere
Pralaya se repetă iar, mereu ca un răspuns
Şarpele muşcându-şi coada se roteşte-n ere.

Timpul, imaginea-n mişcare a veşniciei
Nemişcate, mereu în cerc se desfăşoară iar
Durata cosmică-i o repetare, izvoadei
Reîntoarcerii eterne. Aceleaşi puncte-apar?

Timpul ciclic de nu mai este sacru devine
Doar un cerc, la infinit rotindu-se-n tristeţe
Şi nu mai este mijloc să te întorci în sine.
Eu mă-nchin la Pronie… îi dau mereu bineţe.

Timpul este istoric… el nu este muabil,
Cosmic, nu-i periodic și nu e reversibil!

Timpul (II)

Ultimul cântec, nu-l ia nici clipele,
Se scurge-n sine, în flacăra de seu
Mă întregesc departe, accentele
Urcând spirala, tăcute, tot mereu,

Se duc mai repede ca o privire.
Mai tânărul dintre titani, mă doare,
Lovind cu clipa lui de nemurire
Nu dă în amanet o amânare.

De s-ar topi prelinse cadranele
Secundele se-nalţă în Empireu
Şi noi… vom fi eterici fără ele,
Psaltire, în crezul de Arhiereu.

Ne vom preface-n rouă sau în ropot
Şi vom trăi… în sunetul de clopot!

–––––––––––

Teodor MEȘINĂ

25 iulie, 2018

Continue reading „Teodor MEȘINĂ: Timpul” →