Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții

Azi pare să fie ultima dată când vom face parte din același colectiv. E momentul în care, deși nu se pare, împărțim aceleași sentimente unii cu alții, și lăsând divergențele din trecut, cu toți vom fi un suflet și un trup.

Azi, am terminat un nou capitol din viața noastră. Diminețile nu vor fi la fel, iar plecatul de la ore nu va avea același impact. O să ne lipsească orele pe care le consideram banale, și chiar profesorii pe care nu I-am plăcut vor părea membrii familiei noastre. Zile-n șir vom căuta să revenim în căminul nostru unde făceam ore, și să ne revedem diriginta, care ne-a fost o a doua mamă timp de 4 ani.

Azi… auzi lacrima care odinioară nu părăsea ochii, arătându-ne slabi, va prelua comanda. Suntem în centrul atenției, și dorim, doar un ultim zâmbet încurajator de la voi. Deși de multe ori am avut păreri împărțite, ne simțeam nedreptățiți sau chiar acele zâmbete ironice aruncate aievea prin clasă. Acum mai suntem simpli copii, pregătiți de cei mai buni, pentru a ajunge oameni. Poate orele de filosofie nu erau plictisitoare… ci Kant pe noi nu ne fascina, sau poate orele până la două p.m. erau obligatorii și noi nu aveam răbdare să stăm la cursuri!

Oricum, eu azi vreau să mulțumesc colegilor, în primul rând, cu care deși nu ne înțelegeam mereu, eram totuși frați. A… și de playlist-ul bogat, fără el, pauza ar fi fost o pierdere de timp. Și de… hmm, toate propunerile de chiul care au fost acceptate cu bună știință. Toate fazele amuzante, petrecute în clasă, toate ironiile și tot ajutorul.

Poate nu am reușit să fim o clasă model, dar am fost familie modernă. Toată lumea are divergențe, suntem ființe, și putem spune ca nu am pierdut 4 ani fără amintiri. Toate râsetele și toată voia bună, au fost de partea noastră, pentru că noi, am fost a XII C. Ce putea să fie mai frumos decât o clasă ca a mea? Nu pot să îmi închipui alta mai potrivită.

Continue reading „Adda NEAG: Sfârșit de liceu – o încheiere încărcată de emoții” →

Viorel ROMAN: Criza d-nei Angela Merkel (5)

Criza d-nei Angela Merkel, a ‘porților deschise tuturor’ din perspectiva lui Charles de Gaulle, 1980 – 1970: „E foarte bine ca exista francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arata ca Franta e deschisa tuturor raselor si ca are o vocatie universala. Dar, cu conditia ca ei sa ramina o mica minoritate. Daca nu, Franta nu va mai fi Franta. Suntem totusi, inainte de toate un popor european de rasa alba, de cultura greco-latina si de religie crestina. Sa nu veniti sa povestiti basme. Musulmanii? V-ati dus sa-i vedeti? I-ati privit cu turbanele si djelada-urile lor? Vedeti bine ca nu sunt francezi.

Cei care propovaduiesc integrarea au un creier de colibri chiar daca sunt foarte savanti. Incercati sa integrati uleiul si otetul, agitati sticla si dupa o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeti ca populatia Frantei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 si poimiine 40? Daca noi facem integrarea (Franta cu Algeria n.r.), daca toti arabii si berberii din Algeria vor fi considerati francezi, cum ii vom impiedica noi sa nu vina in Franta continentala, cind nivelul vietii e mult mai elevat? Satul in care m-am nascut eu nu se va mai chema Colombey-Doua Biserici ci Colombey-Doua Moschei”.

Pentru a intalege acest discurs celebru, realist si surprinzator de actual, trebuie sa ne reamintim de Razboiul rece, 1947 – 1991, cand de Gaulle visa la un Imperiul Latin intre cele doua mari blocuri, care se amenintau reciproc cu bomba atomica. In acest proiect, romano-catolicii urmau sa-i aiba ca aliati pe musulmani si sa refaca vechiul spatiu de civilizatie al Imperiului Roman de Apus din jurul Marii Mediterane – Mare Nostrum.

Teama de fanatismul ortodocso-comunistilor slavi si de imperialismului capitalistilor anglo-mozaici era la Paris, in vremea Razboiului Rece, mult mai mare decat de Coran. Asta poate explica, de ce Franta a permis imigrarea a milioane de nordafricani si poate fi o ipoteza, ne poate explica noua azi, dece d-na Merkel a deschis porțile Europei Centrale a milioane de musulmani si idolatrii straini de teologia muncii, de credinta, civilizatia judeo-crestina, a Vechiului si Noului Testament.

Din vremea Razboilui rece, NATO „ii tine pe rusi la distanta, pe americani in Europa si pe germani subordonati“ („to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down“. Gen. Ismay, primul secretar NATO). In acelasi timp anglo-mozaicii i-au atras pe vestgermani la hedonism si consumism, i-au “facut grasi si impotenti“ (Churchill).

Dupa Cortina de Fier, reeducarea sovietica era brutala, usor de depasit dupa 1991, pe cand cea Made in USA e departe de a fi intaleasa, depasita de majoritatea inca grasa, impotenta si mai ales inca supraveghiata. SUA au stationati 44.660 de militari in 174 de baze militare in Germania. Marea Britanie, dupa Brexit, are inca o Armata pe Rhin.

Dupa planul Morgenthau esuat, incepe reeducarea, care submineza autoritatea barbatilor germani. Femeile, handicapatii, refugiatii etc. au mai multe drepturi. Scoliile, universitatiile devin mediocre, armata de mercenari. Nemultumirea „fara alternativa“ – „Alternativlos“ e cuvantul de ordine al d-nei Merkel -, e de intales. Dar de curand ei se confruntat si cu fostii RDG-isti si refugiati fara complexele reeducarii, situatia a luat o turnura neasteptata. Germania face fata invaziei arabe pentru a nu ajunge in capcana anilor 1914 si 1939, cand Perfidul Albion a atras Reich-ul II si III in razboaie mondiale, care permit de un secol anglo-saxonilor invingatori stapanirea lumi. SUA are 800 de baze in 80 de tari, inclusiv Romania.

Nu este exclus, ca din nou, ca in vremea lui Wilhelm II si Adolf Hitler, expansiunea tehnico-economica germana actuala sa trebuie sa fie distrusa (vezi „Germania delenda est“, Saturday Review, London, 11.9.1897) si pentru a nu se ajunge pe picior de razboi ca predecesorii ei naivi, neinspirati sau „fara alternativa“, d-na Angela Merkel refuza sa opuna rezistenta.

Fara o victorie ca in 1918 si 1945 anglo-americanii risca periferizarea. Germania e docila, Rusia a revenit ca mare putere militara in Siria, iar conflictul, razboiul dintre USA si China va avea alta dimensiune si deznodamant ca cele mondiale din secolul trecut, de aicea vine invazia araba, Brexit-ul si nervozitatea presedintelui Donald Tump.

http://www.clipa.com/a999-Imperiul-Latin.aspx

http://www.logossiagape.ro/2018/07/16/viorel-roman-criza-d-nei-angela-merkel-4

https://revistasingur.ro/altele/18939-viorel-roman-criza-d-nei-angela-merkel-4.html?q=altele/18939-viorel-roman-criza-d-nei-angela-merkel-4.html

–––––––––––

Dr. Viorel ROMAN

17 iulie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Întâlnirea de la Helsinki

În 16 Iulie, 2018, la Helsinki, a avut loc întâlnirea dintre Președinții USA și Federației Ruse, Donald Trump și Vladimir V.Putin. O întâlnire istorică și care a avut rezultate pozitive. Există reala posibilitate ca între cele două super puteri nucleare să se stabilească relații de înțelegere și direct colaborare. Perspectiva unui război devastator dispare.
Această întâlnire poate avea urmări efectiv tectonice pentru evoluția istorică următoare.
În primul rând s-ar pune capăt definitiv relicvelor “războiului rece”. Mai mult, s-ar putea instaura o nouă ordine mondială bazată pe negocieri și schimburi. O ordine care ar fi de tipul celor care au urmat Congresului de la Viena(1815) și care a continuat până în 1914. O vreme de pace și stabilitate.
Pentru USA o legătură normală cu Rusia ar însemna siguranță, posibilitate fără precedent în a decide situațiile majore. Ar fi o înțelegere stabilită într-un moment net favorabil USA, în situația când sunt cel “puternic”. În aceste împrejurări, asigurându-și avantajele, USA ar putea să acționeze și generos, deci câștigând pierduta superioritate morală. În plus USA ar fi scăpate de purtarea războaielor inutile care secătuiesc bugetar țara.
Paraziții cărați în spate, i.e. Europa Unită, nu vor putea decât să aprobe și să se recunoască drept putere de rangul doi. Inevitabil exportul jalniciei lor ideologii sodomite s-ar prăbuși în lada de gunoi a istoriei.
China, în esență, nu ar avea nimica de pierdut. Starea ei ar rămâne neschimbată și, fiind o putere rațională, va acceptă nouă situație.
Dar cea mai mare victorie a lui Trump este pe plan intern.
Împotriva lui Trump sunt toți birocrații numiți în administrații democrate, o bună parte a mijloacelor de informare (“media sodomită”) și, mai grav, bună parte din serviciile de informare și securitate aservite politic. Dar mai ales împotriva lui Trump se află “aripa războiului” cei care își imaginează în chip iresponsabil că ar putea învinge într-un război nuclear, cei care acceptă dispariția câtorva MILIARDE de vieți omenești ca „Pierderi colaterale”. Sunt adversari redutabili, vicioși și care nu se dau înapoi de la nimic și sunt gata să folosească orice mijloace. De partea lui Trump se află armata și Poporul American.

Toate structurile și corpurile care se opun lui Trump, ”deep state” (“statul paralel”) s-au coagulat și au drept cheie de boltă prezentarea Rusiei ca adversar mortal. O asumpție falsă, bazată pe nimic, doar pe preluarea mecanică și prostească a unor clișee din vremea “războiului rece “și care, chiar și atunci, erau doar parțial reale. Pe aceste asumpții penibile nenumărați oameni și-au făcut carieră politică, financiară și, dramatic, academică. Nu vor renunța fără lupte și vor folosi media, sodomiții și mulțimea proștilor. Dar, pur și simplu, Trump sparge acest păienjeniş de minciuni și falsuri recurgând la bunul simț. Iar aici ne lovim de o altă catastrofală neînțelegere a termenilor.
Se afirmă că “bunul simț” este blând, sentimental, direct dulceag. Nimic mai fals; bunul simț este brutal, fără scuze. Când copiii au strigat, ”Împăratul este în pielea goală” ei nu au fost sentimentali, au fost brutali. Așa și acuma.
Vorbăria “statului paralel” nu poate fi bătută prin argument. Cu un adversar de rea credință nu vei putea câștigă prin argument. Vei putea câștigă înfățișându-i realitatea, FAPTUL. Contra factum est non argumentum. Este elementar.

În urmă acestei înțelegeri și dacă ea va dăinui, cel mai mare câștigător va fi lupta contra terorismului Islamic și cei mai loviți vor fi suporterii lui.
Câștigători laterali, cred, vor fi Israel, Ungaria, Cehia, Slovacia. Iar perdanți vor fi, între alții, și Polonia și România. Două țări care nu au vrut să înțeleagă că putem schimba multe lucruri, dar nu putem schimba geografia și că slugărnicia nu este program politic.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

17 iulie, 2018

Viorel ROMAN: Criza d-nei Angela Merkel (4)

Criza d-nei Angela Merkel, a ‘porților deschise tuturor’ vazuta de Giovanni Sartori (2013–2017) in Il Giornale, Milano.

– Profesore, ați spus recent că suntem supuși unei invazii. În Franța, intelectualii de stânga încep să vorbească asemenea colegilor lor de dreapta. Multiculturalismul a eșuat, fluxurile migratorii dințările musulmane nu mai pot fi suportarte, islamul nu se poate integra în Europa democratică…

Giovanni Sartori: Spun aceste lucruri de zeci de ani. Și dvs vorbiți ca dreapta … Stânga, dreapta, lucrurile astea nu mă interesează. Ce mă interesează este bunul simț. Vorbesc din experiență, pentru că studiez acest lucruri de ani de zile. Încerc să înțeleg care sunt mecanismele politice, etice și economice care reglează raporturile dintre Islam și Europa, pentru a propune soluții la dezastrul în care ne-am adâncit.

– Care dezastru?

Giovanni Sartori: Acela de a ne imagina că putem integra în mod pașnic o vastă comunitate musulmană, fidelă unui monoteism teocratic, care refuză să separe puterea politică de cea religioasă într-o societate occidentală democratică este o mare iluzie. Din această fantasmă s-a declanșat războiul, tot mai deschis, pe care îl trăim acum.

– De ce?

Giovanni Sartori: Pentru că Islamul, în cursul ultimilor 30 de ani, s-a trezit într-o manieră agresivă. Și-a inflamat adepții, gata să se arunce în aer, ajutați de noi tehnologii din ce în ce mai periculoase. Este un islam incapabil să evolueze. Este un monoteism teocratic înțepenit în secolul VII, incompatibil cu monoteismul occidental. După victoria de la Viena în 1683, aceste două realități s-au ignorat reciproc; astăzi se înfruntă din nou.

– De ce este imposibilă coabitarea?

Giovanni Sartori: Pentru că societățile libere occidentale sunt întemeiate pe democrație, pe suveranitatea poporului. Islamul este întemeiat pe suveranitatea lui Allah. Iar dacă musulmanii pretind să aplice acest principiu în Occident, atunci conflictul este inevitabil.

– Credeți așadar că integrarea musulmanilor în societățiel noastre va fi imposibilă?

Giovanni Sartori: De la anul 630 după Hristos, istoria nu a înregistrat nici o integrare islamică reușită în sânul societăților nemusulmane. Priviți la India sau la Indonezia. Deci, dacă în țările lor musulmanii trăiesc fără probleme sub suveranitatea lui Allah, dimpotrivă, în Occident… Dacă musulmanul imigrant din Occident continuă să adere la un asemenea principiu și refuză valorile noastre etice și politice, aceasta înseamnă că nu se va putea integra niciodată.

– Și multiculturalismul?

Giovanni Sartori: Ce numim noi multiculturalism? Ce înseamnă el? Multiculturalismul nu există. Stânga, care flutură fără încetare acest termen, nu știe nimic despre Islam, ea ține discursuri de ignoranți. Chinezul a continuat să rămână chinez și după 2000 de ani și coabitează pașnic în orașele noastre cu tradițiile și obiceiurile lui. La fel și europenii evrei. Nu și muslmanii. În sfera privată au dreptul de a-și profesa religia, dar politic trebuie să accepte suveranitatea populară. Altfel, nu au ce căuta în Occident.

– Dacă un ins de stânga v-ar auzi vorbeșe astea, v-ar trata drept xenofob.

Continue reading „Viorel ROMAN: Criza d-nei Angela Merkel (4)” →

Alexandru NEMOIANU: Un text slugarnic semnat de Andrei Marga

Cu scurtă vreme în urmă Andrei Marga a publicat un articol în care, în termeni superlativi, aprobă mutarea ambasadelor străine în Ierusalim.
Este un subiect foarte sensibil și care trebuie tratat cu multă atenție.
Ierusalimul,partea din el în care se vor mutate ambasadele,este teritoriu ocupat militar de către Israel în urmă războiului de “șase zile”. Încă multe alte teritorii au fost ocupate de Israel cu acea ocazie. Iar în toate acele teritorii populația zdrobitor majoritară este araba, palestinienii. Profitând de împrejurarea că USA, care încă mai este puterea dominantă din lume, acceptă fără discernământ orice va cere Israelul, acea țară ocupantă tratează populația arabă locală cu extremă brutalitate și asupra ei se exercită în fapt o acțiune de “curățire etnică”. O acțiune care, oriunde s-a petrecut în lume, a fost definita că genocid. Dar iată că Andrei Marga (mai departe AM), care fără îndoială știe bine aceste lucruri, se avântă în sprijinul celor care dețin puterea. Câtă eleganță, ce mare curaj! Cu atâta mai curios apare acest belșug de superlative în condițiile în care AM și cei care sunt eiusdem farinae cu el, condamnă identitatea etnică și încă mai vârtos pe cea religioasă fără milă. Dar, fiind în slujba celor puternici AM face tot ce vor aceia. Din nou o dovadă de eleganță spirituală și verticalitate morală!
Articolul lui exprimă lucruri adevărate: despre suveranitate națională, independența, moștenire istorică. Toate lucruri adevărate și pe care le susțin din toată inima. Dar aici începe nedumerirea.
TOATE acele aspect, repet, reale, sunt combătute cu furie de către acești “globaliști”, de felul lui AM. Toate aceste sublime aspecte au fost și sunt tăgăduite de ei lumii în care trăim. Toate aceste aspecte au fost batjocorite și minimalizate în cazul Iugoslaviei, Crimeii, Ucrainei. Dar iată că ele sunt triumfal prezentate de A M într-un singur caz: Israelul. La fel, aceiași “globaliști”, au aplaudat cu lacrimi legea împotriva manifestărilor anti-Semite, dar au condamnat cu furie o lege condamnând manifestările anti-românești. În asta se văd cel puțin două lucruri. (Alături de “detaliul” că AM află de bine să elogieze “înțelepciunea” politică a lui Nicolae Ceaușescu și prin asta el, AM, comite o necuviință.)
Primul este de a reafirma calitatea de “aleși” Evreilor într-o lume secularistă. Acest lucru este neadevărat din mai multe motive și mai ales datorită faptului că starea de “aleși” nu se referă la un grup etnic ci la un trup spiritual. Iar acest trup spiritual ales, sunt cei care Drept Mărturisesc pe Hristos și Biserica Lui, adică Ortodocșii. Dar asta ține de credințe și credințele noastre, Slava Domnului, nu sunt cele ale masonilor.
Dar în al doilea rând ceea ce face AM este cel mai dezgustător și mai netrebnic lucru, justiție selectivă. Iar justiția selectivă este cea mai cinică nedreptate. Ce este potrivit și lăudabil pentru Israel, nu este acceptabil pentru restul lumii. Din nou ne putem entuziasma de eleganta morală a lui AM!
Andrei Marga face o demonstrație în lipsa de șira spinării și un act de slugărnicie față de cei care, încă, se mai cred puternicii lumii. În asta Andrei Marga nu este nici primul și nici ultimul. Dar calitatea de sicofant, și aplaudac din interes nu au avut nume bun nici ieri, nu au bun nume nici astăzi și nu vor avea bun nume nici mâine.
De ce face el acest lucru nu știu. Dar știu că este nedrept și rău să faci asta.
Videat Deus et Judicet!

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

12 iulie, 2018

Eleonora SCHIPOR: Pentru credință și speranță

De câțiva ani practicăm acest lucru de folos pentru suflet – oraganizăm pelerinaje pe la locurile sfinte atât în Bucovina noastră, cât și în România. Este vorba de un grup de activiști ai satului nostru Pătrăuții de Jos, care ne adunăm împreună și plecăm de câteva ori pe an pe la locurile importante din patria istorică, dar și de pe meleagurile de baștină. Uneori ni se mai alătură și câte doi-trei doritori din alte localități.

Zilele trecute am organizat din nou un asemenea pelerinaj de suflet. Primul popas l-am făcut ca de obicei la Sfânta Mănăstire Putna. Pentru prima oară am fost și în noua biserică unde se află moaștele celor cinci sfinți putneni – Iacob Putneanul, Arsenie Putneanul, Sila, Natan și Paisie. Ne-am închinat la moaștele lor, am asistat le slujba de dimineață, am vizitat muzeul mănăstirii. Din partea starețului, Arhimandritului Melchisedec, am primit în dar cărțile dedicate evenimentelor de la Fântâna Albă, ziare, reviste, buclete. Ne-am fotografiat și în fața complexului memorial dedicat evenimentelor de la Fântâna Albă ce se află la intrarea pe teritoriul mănăstirii.

La o altă mănăstire Sihăstria Putnei de asemenea ne-am închinat la moaștele celor trei sfinți ce aparțin nemijlocit de acest sfânt locaș – Sila, Natan și Paisie, iar de la Izvorul Tămăduirii celor trei sfinți am luat și apă sfințită.

Am mai vizitat în pelerinajul nostru mănăstirile Sucevița, Moldovița, între ele ne-am oprit pentru un scurt popas și la vărful Palma, Voroneț, schitul Daniil Sihastrul.

Al doilea popas cu cazare și primire frumoasă l-am avut la pitoreasca mănăstire Doroteia, unde starețul, protosinghelul Iustin ne-a primit cu multă amabilitate. Am asistat la slujbele de seară, zi, la taina Sfântului Maslu. Aflându-se în vecinătatea unui pârâu, puntea ce desparte mănăstirea de locul de cazare a fost avariată din cauza inundațiilor ce au afectat nu demult România. Părintele stareț a făcut un gest minunat, a venit personal cu mașina și ne-a trecut pârâul să putem asista dimineața la citirea Sfântului Acatist al zilei respective. Îi mulțumim și pe această cale.

După ce ne-am luat rămas bun de la călugării și slujitorii de aici am plecat spre orașul Suceava unde am vizitat și ne-am închinat la sfintele moaște la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou, venind spre frontieră am trecut pe la mănăstirea Bogdana din Rădăuți. Peste tot am plătit slujbe, ne-am rugat pentru pace, sănătate, binele nostru, am procurat iconițe, acatiste, cărticele de rugăciuni, mir, am aprins lumînări, ne-am fotografiat spre amintire.

Tot în acea zi l-am admirat puțin și pe vestitul nostru copământean Grigore Gherman care tocmai susținea un concert de toată frumusețea pe piața centrală a orașului Rădăuți, deoarece erau și zilele orașului.

Cu impresii de neuitat, cu sufletul încărcat de emoții pozitive, cu speranță și și credință ne-am întors la baștină. Sperăm că vom mai avea parte deasemenea momente în viață. Doamne ajută!

Sincere mulțumiri aducem tuturor oamenilor cu suflet mare pe care i-am întâlnit în drumul pelerinajului nostru, cât și domnului președinte al societății de Cultură Românească Mihai Eminescu din regiunea Cernăuți Vasile Bâcu, care ne-a ajutat în organizarea acestui pelerinaj. Asemena mulțumiri aducem și corpului diplomatic al Consulatului General al României la Cernăuți.

—————————————

Eleonora SCHIPOR

Cernăuți, Bucovina de Nord / Ucraina

10 iulie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sistemul concentraţionar din România – Temniţele Groazei

„Lichidarea fizică şi morală a tot ce a însemnat mai valoros ca opoziţie ori rezistenţă faţă de regimul comunist, printr-o varietate de metode dintre cele mai terifiante, înseamnă terorism de stat culpabilizat de crimă contra umanităţii.”

(CRISTIAN TRONCOTĂ)

Înspăimântătoarele Temniţe ale groazei, unde s-a derulat coşmarul şi calvarul Generaţiei de Aur interbelice, au fost,fără nici o excepţie, locul unde s-a desăvârșit întemeierea acelui regim diabolic totalitar rămas în memoria colectivă drept România Penitenciară.

Parveniţii şi slugoii politici descoperiți peste noapte proletari, majoritatea analfabeţi, și tocmai de aceea cruzi, convertiţi de fraţii atei alogeni pentru a naște România Populară şi-au făcut o Confesiune de credinţă din Directivele Teroarei Cortinei de fier, adoptându-i şi înfiindu-i metodele barbare şi mijloacele abjecte, pentru a le perfecţiona în natura lor până la cromatica diabolică.

Gherla.

Privită de sus temuta închisoare Gherla, „darul” împărătesei Maria Tereza, părea ca o navă de mari dimensiuni, lungă de aproximativ 100 metri şi lată de circa 50 metri, prevăzută la mijloc cu un spaţiu gol pe care se înşirau culoarele specifice fiecărui etaj. Deasupra fiecărui etaj aştepta o cameră mare cu o capacitate de cca 100 de deţinuţi. Cea de la ultimul etaj era numită Camera 4 Spital sau graţie scopului sinistru folosit mai era cunoscută şi de „Camera morţii”.

Cele mai solicitate victime pentru tortură erau chiriaşii camerelor 90-122. O cameră cuprindea un spaţiu de circa 90 metri pătraţi. Deţinuţii, numai umbre străvezii „invitaţi” la anchetă se împleticeau târându-se ca un şir de schelete mutilate.

„Acolo, declaraţiile verbale, smulse în încăperea mare, îşi completau concreteţea scrisului, dar nu numai! Şi fiecare pagină era stropită mai întâi cu sângele anchetatului şi pe urmă refăcută pe frontul alb al hârtiei pentru a fi înaintată către ofiţerul politic.” (Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Bucureşti-2015, p. 122)

„Fiica fidelă” a penitenciarului Piteşti, privind torura satanică a fost laboratorul sinistru al Gherlei, „… unde la etajul 3, în camera în care stăm chiar acum, bătăile şi tortura au mers până la sfârşitul lui septembrie.” (ibid., p. 231)

În anul 1951, directorul închisorii era un fost cârpaci ceferist din Tecuci, numit Gheorghiu. La sosirea loturilor de deţinuţi politico-religioşi în acea unitate, alocuţiunea directorului-ceferist a început să curgă, bineînţeles nu cu anticul: „bine aţi venit!”, ci cu noul ameninţărilor:

– „Pentru noi, voi nu sunteţi decât nişte bandiţi şi încă dintre cei mai periculoşi. Dacă nu veţi ţine cont de dispoziţiile noastre veţi fi împuşcaţi cu toţii. Aţi fost aduşi la Gherla ca să executaţi o pedeapsă care este umană şi prea binevoitoare, deoarece voi trebuia să fiţi omorâţi la data arestării…” (Octavian Voinea, Masacrarea Studenţimii Române, Ed. Majadahonda, Bucureşti-1996, p. 89)

Mâna „dreaptă” cu ghiare a ceferistului-director şef, era una dură, cea care bătea bucurându-se de orice lovitură aplicată celui care nu se putea opune, nici apăra, nici riposta. Deşi era în umbra ceferistului, Niki Marcu încerca să se evidenţieze prin apucăturile sale de bestie. „Alături de directorul Gheorghiu stătea un gardian cu nume de Niki Marcu, neromân, bestie fără pereche care a contribuit alături de alţi nemernici la torturarea deţinuţilor.” (Octavian Voinea, op cit., p. 89)

Temuta închisoare se cutremura ea însăşi la vederea înfricoşetorilor bătăuşi: Livinski, Mărtinuş, Popa Ţanu, Puşcaşu, Romănescu şi Stoian. Către seara zilei de Duminică 19 Iulie 1951, un spectacol diabolic s-a desfăşurat în camera nr. 99. Un grup de circa 20 de bătăuşi i-au înconjurat pe deţinuţii politici-religioşi din cameră asaltându-i cu tot felul de întrebări. Apoi au închis ferestrele şi s-au năpustit asupra lor: „ne loveau cu bâte, cu bocancii, cu pumnii, strigând şi urlând, ca o deslănţuire a furiilor asupra noastră… Am fost trântiţi şi întinşi la podea, căpătând lovituri în special la încheieturile mâinilor şi picioarelor şi lovituri dure la cap şi sugrumări…Eram loviţi în cap aşa cum baţi un măr, ca să-l frăgezeşti… Supliciul a durat câteva zile… Eram ţinuţi dezbrăcaţi tot timpul. Ne aşezau pe rând cu capul la perete şi sub lovituri de bâte… Unul dintre cei opt aduşi de curând, era din când în când strigat pe nume şi dus în altă cameră de unde venea mai torturat. Acest martir se numea Mihai Timaru, fusese unul din capii rezistenţei din Munţii Vrancei.” (Virgil Maxim, Imn pentru cucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 262-265)

Eminentul student în Filosofie Costache Oprişan, care îşi uimea colegii, asistenţa universitară, colocviile şi dezbaterile erudite ale seminariilor, ridicându-se cu mult deasupra multora dintre profesorii de filosofie, ei înşişi titani ai gândirii, a fost programat de regimul satanic unui supliciul fără precedent de pepiniera torţionară concentraţionară a Securităţii comuniste.

Arestat în noaptea de 14/15 mai 1948, este închis la Jilava şi condamnat la 25 ani muncă silnică. Trece pe la Piteşti, unde va sta închis din 1949. Va fi torturat „pe măsura” funcţiei sale. N-a fost tânăr mai chinuit ca el în Piteşti!

Dus în toamna lui 1951 la Gherla, în temuta cameră 99. În urma torturilor s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi va fi internat în spitalul penitenciar de la Văcăreşti. De acolo va fi luat în toamna anului 1955 pentru a fi anchetat în procesul înscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, în legătură cu reeducările. Din 1958 ajunge la Jilava, fiind încarcerat într-una din cele 4 celule de la Casimcă (talpa iadului din Reduitul Jilavei), împreună cu Marcel Petrişor, pr. Gh. Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana morţii avea să urce sufletul său curăţit de orice pată la cer, în iulie 1958.

Gealaţii lui Ţurcanu l-au întins pe Oprişan jos pe ciment cu faţa în sus. „Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării…Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii…” (Virgil Maxim, op. cit., p. 274)

Dumitru Bordeianu arată cuvintele lui Oprişan de la Piteşti înaintea declanşării experimentului reeducării: „Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el.Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”. ( Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, .Ed. SCARA-2001)

Era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă până când, din rândurile tineretului român, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, „Masacrarea studenţimii române”, Buc., 1995).

Călugărul Valeriu Anania, viitorul mitropolit, era în temniţa Gherlei, ,,favoritul” comandantului Enoiu, care i-a făcut cunoştiinţă în camera de tortură a centralei cu fiorosul Brânzaru, însoţit de alţi doi bătăuşi. După care l-au dezbrăcat şi l-au pregătit pentru ,,tratament”. ,,Cu o funie mi s-au legat picioarele unul de altul, pe la glezne, cu alta mi s-au legat mâinile în faţă, apoi mi s’au petrecut genunchii printre ele, iar pe sub ei mi s’a vârât o rangă de fier. Doi inşi au ridicat ranga de capete şi m’au purtat mai întâi spre gura cuptorului (am simţit o arşiţă grozavă, a flăcărilor ce suflau nebuneşte), apoi între două capre de lemn pe care se rezemau capetele răngii. Trupul mi se răsucise cu capul în jos… La un semn, Brânzaru m’a trăsnit cu vâna de bou peste tălpi. Mi s’a cutremurat tot trupul de durere… Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brânzaru, din dreapta, apoi de celălalt din stânga… Am leşinat iarăşi şi din nou m’au trezit cu apă.

Brânzaru a revenit cu loviturile la tălpi, un timp, apoi tovarăşul lui mi-a aruncat o pânză udă peste fund şi m’a bătut de-mi plesnea pielea… La un moment dat am auzit vocea lui Enoiu:

-Daţi-i la două ciocane!…

O ploaie de lovituri, din amândouă părţile, ritmic, ca pe nicovala potcovăriei, s’a năpustit pe tălpile mele.” (Valeriu Anania, Memorii. Ed. Polirom, Iaşi-2008, p. 271)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sistemul concentraţionar din România – Temniţele Groazei” →

Alexandru NEMOIANU: O rană mereu deschisă

În Decembrie, 1989 “exilul” românesc a luat sfârșit.
Cu aproape două mii de ani în urmă învățați ai poporului evreu (unul dintre popoarele cu o profundă experiență și înțelegere a fenomenului exilului) au definit “exilul” drept “”galut”, condiția unei populații dezrădăcinate, în chip silnic înstrăinată și de glia străbună și de valorile care identifică neamul. În mod clar și lămurit acei învățați au stabilit diferența de categorie dintre “exil” și “răspândire” ori diaspora. Consecvent cu această înțelegere este limpede că pentru Români starea de “exil” nu mai există.
Cu toate limitele, care sunt și vor fi ale oricărei așezări omenești, în România funcționează condițiile care îngăduie existența neamului în chip firesc, de continuitate istorică și de civilizație. Dar, chiar și așa, rămâne, ca realitate fizică, existenta unui mare număr de Români trăitori în afară hotarelor României. În cele ce urmează nu mă voi referi la cei care, din pricina unor condiții și nedreptăți istorice pe care, nădăjduim, timpul le va corecta, trăiesc în țări vecine cu România, ci la cei care se află “peste mări și țări”, cei care, măcar parte din ei, au reprezentat “exilul” românesc în Occident.
Între aceștia putem deosebi două categorii distincte.
Sunt cei care, după 1989 au pribegit înspre țări care, nădăjduiau ei, pe drept ori nedrept, le pot oferi condiții economice mai bune. Aceștia pot fi asemuiți celor care își caută un “serviciu” mai bine plătit și ei sunt parte a fenomenului “globalizării” economice. A două categorie sunt acei români care, cum spuneau, au reprezentat “exilul” și au păstrat tradiție și credință românească în condițiile în care ele nu puteau fi observate, decât cu enorme jertfe, în România.
Acești Români străbat o criză de identitate și ei încă, mai caută să își afle rostul de a fi.
După părerea mea ei au două opțiuni. Fie de a se asimila complet țării în care trăiesc, cu riscul de a își pierde identitatea românească de tot, fie de a își păstra o dimensiune românească și aceasta, în chip necesar, va însemna o nouă relație cu România, cu “țara”.
Putem vedea că o parte dintre cei ce au fost “exilul, în momentul de față, sunt depășiți și se comportă ca rămășițe, ca structuri osificate și mumifiate care continuă să folosească, față de România, modelele de exprimare și apreciere rămase din vremea “războiului rece”. Unii dintre ei o fac din neputință de a se “reinventa” alții o fac din rea credință și frustrare. Aceștia din urmă sunt cei care s-au lăsat amăgiți, cel mai adesea din orgoliu prostesc, de către organizații care aveau de scop orice dar nu binele Românilor (gen organizațiile financiarului “deja” internaționalist, George Soros). Acești indivizi, “elită de mahala”, s-au complăcut în a insulta tot ce era românesc și au cules a se vedea marginalizați ca o măturătura scârbavnica. Sunt cei care continua să „lupte” contra unui comunism care nu mai există de aproape treizeci de ani, o generație. Ducând această penibilă „luptă” contra unui adversar care nu există, cu știința sau neștiința,ei sfârșesc prin a insulta tot ce este românesc și a se alătura, în acest chip, celor mai neloiali adversari ai Neamului Românesc. Dar aceasta este ,în „apus” ca și în România, doar o minoritate, o minoritate nesemnificativă gen „imbecilii utili” manipulați de ONG-uri, abominatia #rezist și eisdem farinae. Majoritatea vie a românilor din Occident nu au de ce să practice o asemenea atitudine. Pentru ei rămâne deschisă posibilitatea adaptării la condițiile țării în care trăiesc și păstrarea valorilor românești, a modelului existențial românesc. Pentru ei rămâne dragostea de neamul românesc, țara românească sub pavăza credinței strămoșești ortodoxe. Aceasta înseamnă înțelegerea faptului că “neamul” și “țara” sunt realități istorice și obiective, reale, dar, în același timp, sunt stări și realități duhovnicești. “Din afară” acest lucru este foarte limpede și nu întâmplător, pentru românii din Occident, aceste realități atârnă între lumea văzută și nevăzută și sunt pline de o covârșitoare încărcătură afectivă și emoțională. Conștient și inconștient ele sunt trepte spre mântuire și stare de rugăciune. Mai pe scurt spus, ce rămâne este dragostea de neam și țară si statornicia în Ortodoxie și datoria de a promova bunul lor nume, atâta cât ne stă în putere. În ce privește relația cu starea politică din țară, după părerea mea, românii care trăiesc definitiv în afara granițelor României pot și au datoria să își exprime părere în buna credință, dar cred ca este imoral ca ei să participe la lupta politică sau, altcum spus să se exprime prin vot. Doar cei care trăiesc în România ar trebui să aibă dreptul și datoria să voteze căci pe ei, rezultatul acestui vot îi afectează direct.
Când dorul ne macină, când îl simțim că rana pururea deschisă, ne rămâne un remediu.
Între lacrimi și resemnare putem rosti, uneori tare și alteori în șoaptă, iar cel mai adesea în gând: ȚARA, ȚARA, ȚARA.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

6 iulie, 2018

Galina MARTEA: Cum să obții democrația?

Cu aproape trei decenii în urmă am crezut că vom pipăi, cu adevărat, fenomenul democrației, aceasta fiind o formă de organizare politică a societății care proclamă principiul deținerii puterii de către popor, așa afirmă dicționarul explicativ român. Aproape cu trei decenii în urmă am crezut cu toții că în sfârșit este obținută acea libertate socială de care are nevoie omul simplu al societății, poporul. Am crezut…, însă realitatea prezentă ulterior s-a dovedit a fi nespus de dură. Dacă unele țări din fostul lagăr comunist, prin inteligența lor (spre exemplu, țările baltice), au reușit pe parcursul acestor trei decenii să obțină ceea ce și-au dorit și ceea ce și-au propus din start după destrămarea imperiului sovietic, atunci unele țări, precum Basarabia, nu au izbutit nici pe aproape să se încadreze în limitele obiectivelor dorite de către popor. În timp, s-a promovat o cultura politică de tip haotic care, într-un final, a produs și a instaurat în cadrul Moldovei, stat independent de după 1991, fenomenul unei anarhii absolute, aceasta reprezentând în mod real o stare de dezordine totală în cadrul țării, de haos și, nemijlocit, de atitudine nesatisfăcătoare a individului față de propria colectivitate. Însă această anarhie, în mod special, cu privire la atitudinea nesatisfăcătoare/ intolerabilă a individului față de propria colectivitate este specifică mai mult pentru clasa dominantă/ clasa politică și nu pentru restul societății. Această stare de dezorganizare și ignoranță totală din partea clasei politice și de guvernare față de propria societate, în cele din urmă, a adus țara în pragul unei crize sociale fără precedent. Credem, este un caz aparte în Estul Europei, mai bine zis în sud-Estul Europei, inclusiv și la nivel mondial, unde după anii 2000 în societatea basarabeană se neglijează în cel mai real mod libertatea de voință a concetățeanului. Într-o asemenea situație dreptul cetățeanului este umilit, adică egalitatea tuturora în fața legii lipsește, iar dacă să ne referim la componenta democrație, atunci aceasta este lipsită complet de valori fundamentale. Prin urmare, în modelul de democrație moldovenească lipsește esențialul și anume: fenomenul de conștiință, dar mai ales, de conștiință a clasei politice și de guvernare, aceasta reprezentând vizibil mentalitatea și comportamentul individului dominant. Astfel, prin acțiunea comportamentului au loc acele procese sociale care produc continuu nelegiuiri ce sunt numai în detrimentul poporului. Nelegiuirile provocate de către clasa dominantă includ în sine fapte ce contravin legilor juridice, obligațiilor morale și funcționale, în rezultat, dând naștere corupției, inechității și injustiției sociale, dar cel mai grav, inegalitatea cetățenilor în fața legii. Dacă să privim lucrurile cu atenție atunci vom vedea cât de grav este afectat și umilit cetățeanul acestei comunități, iar dacă să ne referim la dreptul civil al acestuia atunci lucrurile devin și mai tragice. În prim plan, este ignorat dreptul civil al omului la o jurisprudență democratică, organele de drept fiind cel mai nesigur domeniu al societății. Realitatea și faptele respective demonstrează în nenumărate rânduri că deciziile judecătorești sunt realizate în baza veniturilor bănești, adică cine oferă mai mulți bani în formă de mită acela și câștigă procesul. Astfel, suferă o armată întreagă de oameni care sunt implicați în procese de judecată civilă, penală etc. La acest capitol sunt prezenți cetățeni cu deplină dreptate, însă fără bani și fără ocrotire judiciară/ socială corectă, rezultatele pozitive fiind în majoritatea cazurilor de partea celor cu bani (https://www.europalibera.org/a/ion-sturza-vizita-filip-in-sua-invalidarea-alegerilor/29321860.html). În așa mod, societatea există în baza unei democrații nespus de fragile și, respectiv, a unui sistem judiciar destul de fragil și corupt.

Societatea moldovenească este foarte bine cunoscută în plan mondial la capitolul „statul cu o democrație fragilă”, respectiv, „țara cu cea mai înaltă rată a corupției, nedreptăților și inechității sociale” etc (https://adevarul.ro/moldova/actualitate/moldova-topul-tarilor-cea-mai-mare-coruptie-intr-un-studiu-realizat-transparency-international-1_582c26f65ab6550cb88e344f/index.html). Se cunosc lucruri și acțiuni ce îngrijorează opinia publică internațională/ europeană (violență, crime, trafic de ființe umane, sărăcie și degradare socială la nivel înspăimântător, democrație imitată, etc.), însă nu se cunosc acele acțiuni care ar trebui să contribuie pozitiv la înlăturarea tuturor nelegiuirilor ce au loc în societate și, cel mai tragic, cum și când va fi posibil punerea pe picioare a unei existențe civilizate în cadrul țării și, nemijlocit, instaurarea unui sistem democratic și transparent în administrarea societății. Nemijlocit, întrebarea de bază este: cum să obții o democrație adevărată într-o societate atunci când întreg poporul este manipulat de o mișcare politică populistă nespus de dăunătoare; cum să construiești un stat democratic și civilizat atunci când drepturile civile ale cetățeanului sunt lezate aproape în totalitate, iar clasa dominantă continuă să hrănească aspirațiile poporului doar cu slogane politice, fără a le acorda ajutorul și suportul real în viața de toate zilele? Apoi, libertatea de exprimare este un factor ce vizează insecuritatea omului/ cetățeanului, cu atât mai mult a jurnalistului, persoana care trebuie să asigure și să relateze în mod transparent realitatea prezentă în societate. Iar modelul de comunicare, practicat în a intimida și a dezinforma masele, este un factor nespus de negativ, fiind doar în favoarea clasei dominante. Astfel, poporul s-a ales cu sentimentul de frică și supunere, în rezultat, lipsa de curaj fiind foarte limitată în a protesta contra nelegiuirilor și nedreptăților sociale. Cu certitudine, poporul este înfricoșat, deoarece poliția, organele de stat pentru menținerea ordinii publice, organele de securitate socială activează foarte dur împotriva oricăror acțiuni de stradă, oricăror revendicări de nemulțumire ale populației prin proteste. În cele din urmă, inechitățile sociale rămân nesoluționate, deoarece poporul înfricoșat, disperat și lipsit de inițiativă este nespus de pasiv în organizarea manifestațiilor cu caracter politic și social, iar, în același timp, clasa dominantă este satisfăcută de situația creată, promovând în continuare o tactică plină de populism distrugător, aceasta fiind o atitudine favorabilă doar în satisfacerea propriilor dorințe și necesități. Deci, aceasta denotă încă o dată faptul cât de nedemocratică este societatea moldovenească, totodată, incluzând în sine faptul că poporul nu are dreptul la niciun fel de proteste sociale în cazul dacă acestea nu coincid cu interesele clasei dominante. Dacă să facem o paralelă la unele țări democratice, atunci vom menționa că Curtea Supremă americană deține o hotărâre în care se spune: „Un popor inert este cel mai mare pericol al democrației. Demonstrațiile sunt un drept al oamenilor de a-și spune toată împotrivirea împotriva unei măsuri politice sau oricărui alt fel de măsuri”. Conform acestora, putem defini/ intui că inexistența unei democrații transparente în Moldova este din vina poporului. Să fie oare așa? Tot posibilil! Dacă să analizăm realitatea creată, atunci toate lucrurile se întâmplă doar că poporul este mereu cu capul plecat și acceptă foarte ușor și în mod umil totul, fără ca să reproșeze celora ce stau în capul puterii, de la puterea locală până la cea centrală. Poporul suferă la nesfârșit, dar e mulțumim cu ceea ce are și nu are curajul să mai pretindă sau să ceară ceva în plus. Este o cultură întemeiată de decenii, o cultură de supunere în fața celui cu putere. Astfel, populația, mai ales cea de vârsta a treia și cea din sectorul rural, suportă la nesfârșit și constant consecințele/ acțiunile neplăcute ale demnitarilor de stat, suportă nedreptatea, sărăcia și tot ceea ce este injusțiție socială, însă toți tac, nimeni nu protestează împotriva climatului indecent prezent în cadrul țării. Iar generația mai tânără, aptă de muncă, își găsește refugiu în a exista doar prin procesul migratoriu în afara țării, astfel lăsând teren liber pentru acei ce fac insuportabilă viața acasă. Însă acei puțini concetățeni care au mai rămas și mai sunt în țară nu au nicio posibilitate de a înfrunta răul instaurat, deoarece este prea mare, iar forțele de ordine, organele de drept sunt într-o colaborare destul de fructuoasă cu clasa politică și de guvernare. Țara este împânzită de o negură extrem de deasă prin care este foarte greu de traversat pentru a desluși transparent lumina zilei, astfel poporul rămânând inert în propria casă. Numai că ultimile evenimente ce au avut loc recent în legătură cu alegerile primarului de Chișinău au trezit puțin lumea și le-a deschis ochii cât de cât pentru a înțelege mai bine procesele populismului nedemocratic înstaurat în societate. În urma mai multor comentarii dure din partea comunității internaționale (UE, SUA, etc) împotriva clasei politice și de guvernare moldovenești și în legătură cu invalidarea alegerilor din 3 iunie curent, Vladimir Socor, analist politic al Fundației „Jamestown” din SUA, comentează: „Decizia celor trei instanțe de judecată a scos oamenii în stradă…”, nemijlocit, Domnia Sa concretizează afirmațiile unor partide politice care au lansat Mișcarea de Rezistență Națională și care spun că „Moldova se transformă într-o dictatură” (https://www.timpul.md/articol/vladimir-socor-guvernarea-este-pusa-la-zid-i-opoziia-ar-putea-boicota-alegerile-din-toamna-132556.html). Însă conform celor relatate de europarlamentarul român Siegfried Mureșan (care spune că guvernanții Moldovei trebuie să fie conștienți de ceea ce au făcut, iar cetățenii R.Moldova merită mai mult”), aflăm că în Parlamentul European în 5 iulie curent va fi discutată problema crizei politice din Moldova cauzată de invalidarea alegerilor pentru primarul capitalei. În același timp aflăm de la europarlamentarul român că situația din Moldova privind încălcarea drepturilor omului, a democrației și a statului de drept va fi discutată alături de problemele respective din Somalia și Burundi (https://www.timpul.md/articol/moldova-ajunge-alaturi-de-somalia-i-burundi-in-parlamentul-european–europarlamentar-guvernanii-trebuie-sa-fie-contieni-ce-au-facut-132623.html).

Aceeași întrebare pentru societatea moldovenească: cum să obținem o democrație reală? Cu toții ne dorim acest lucru, însă pentru a menține în poziție verticală demnitatea și identitatea unui popor, pentru a întreține pe verticală o democrație adevărată în societate avem nevoie, în mod prioritar, de o cultură și o educație decentă în dezvoltare. Pentru obținerea acestora, în mod civilizat, poporul trebuie să vorbească deschis în fața legii și a puterii de stat, fără sentimentul de inferioritate și teamă. Respectiv, revendicările sociale, politice, personale să fie soluționate prin demonstrații pașnice, libera exprimare, libertatea de asociere (precum menționează europarlamentarul român Monica Macovei), deoarece aceasta este cea mai transparentă formă în a demonstra că într-un stat există democrația reală. Fiind în dialog cu postul de radio Europa Liberă de la Chișinău, Monica Macovei menționează în continuare: „…poporul nu trebuie să tacă și să înghită. Poporul trebuie să aibă un cuvânt de spus… și poporul n-are cum să vorbească, pentru că poporul nu este chemat la televizor. Oamenii simpli, nepoliticienii, cei care nu sunt comentatori politici ș.a.m.d. nu sunt chemați și n-au unde să-și exprime părerea. Și atunci iese în stradă. Asta se întâmplă în orice țară democratică. Asta este soluția! Din păcate, noi am pus carul înaintea boilor – întâi am făcut niște instituții democratice, cum e și Curtea Constituțională, după care le-am populat cu oameni care nu sunt independenți, cu oameni care nu sunt liberi și în justiție la fel, și în politică la fel. Deci, asta am făcut-o și noi în România și după asta care reforme, după asta nu mai poți da pe nimeni afară. Sunt numiți pe viață, cum să-i mai dai afară? Nu, trebuie întâi să faci reforma, să-i testezi pe fiecare și apoi să le dai aceste garanții – numire pe viață, salarii bune ș.a.m.d.” (https://www.europalibera.org/a/monica-macovei-interviu-invalidare-alegeri-chisinau/29321863.html).

Continue reading „Galina MARTEA: Cum să obții democrația?” →

Sergiu BARBUȚA: Ștefan cel Mare și Sfânt, omagiat la Oprișeni (2 iulie 2018)

Luni, 2 iulie 2018, s-au împlinit 514 ani de la trecerea lui Ștefan cel Mare la cele veșnice și 561 de ani de la înscăunarea sa ca domn al Moldovei. Cu acest prilej, mai mulți creștini au participat la o manifestare cultural-omagială și au depus coroane de flori la bustul „celui mai mare român al tuturor timpurilor”, aflat în inima frumoasei localități Oprișeni din raionul Hliboca.

Evenimentul a fost organizat de domnul Ilie Bezușcu și familia sa, care au contribuit la edificarea acestui bust în localitatea Oprișeni. Printre cei, care au venit să-l cinstească pe domnitorul Ștefan cel Mare, au fost prezenți și elevi ai școlii de cultură generală din localitate, însoțiți de directorul instituției Nicolae Bodnariuc, precum și un grup de reprezentanți ai Societății Bibliotecarilor Bucovineni din satele Berestea, Costiceni și Vancicăuți, raionul Noua Suliță.

Manifestarea a început cu un serviciu divin, oficiat de preotul Vasile Pauliuc, parohul Bisericii Nașterea Maicii Domnului din Oprișeni. După momentele de rugăciune părintele Vasile a ținut un cuvânt de învățătură referitor la sărbătoarea închinată slăvitului voievod, apoi au fost rostite mai multe discursuri despre importanța pe care o are Ștefan cel Mare în istoria națională și în cea europeană, fiind evidențiat rolul de apărător al creștinătății.

În discursul său, Nicolae Bodnariuc a vorbit celor prezenți despre relația voievodului Ștefan cel Mare cu satului Oprișeni.

„Personalitatea lui Ștefan cel Mare are o semnificație dublă pentru satul Oprișeni. La 1490 găsim prima atestare documentară a bisericii din Oprișeni confirmată cu pecetea aplicată de Ștefan cel Mare. O altă atestare documentară a satului este într-un uric din 1503. Încă o mărturie documentară despre satul Oprișeni o găsim cu un an înainte de trecea voievodului în eternitate, într-un act emis de Cancelaria Moldovei. Este semnificativ faptul că astăzi ne aflăm în vatra veche a satului, pe strada care poartă numele lui Ștefan cel Mare, o uliță care pe vremuri lega Europa de vest cu Suceava, Marea Neagră și Balcanii. Totodată, în 1497, când Ștefan cel Mare a dus lupta la Codrii Cosminului împotriva lui Ioan Albert al Poloniei, tabăra domnitorului s-a aflat la noi în Oprișeni”.

Profesorul Eduard Ogranovici, membrul Societății Bibliotecarilor Bucovineni, Filiala raionului Noua Suliță, a ținut să le povestească participanților manifestării despre Ștefan cel Mare, ce reprezintă el pentru istoria și cultura noastră, despre bătăliile duse împotriva marilor imperii, dar și despre alte întâmplări din viața domnitorului Moldovei.

„Ștefan cel Mare avea calități excepționale de militar. Acest bărbat luminat al neamului a condus Moldova aproape o jumătate de secol, peste 47 de ani, și în acest timp a avut 36 de bătălii, dintre care numai două le-a pierdut. Domnitorul era un om al rugăciunii. Se spune că înainte de a pleca la război, Ștefan cel Mare îndemna totdeauna ostenii săi la rugăciune, post și împărtășanie, iar după fiecare bătălie încununată cu succes, ridica o biserică sau mănăstire. Trebuie să-i cinstim memoria, să ne amintim mereu despre faptele sale de vitejie și să ne mândrim cu ceea ce ne-a lăsat Ștefan cel Mare”.

Cei prezenți s-au bucurat de un program artistic susținut de măiestrul Vladimir Rața, șeful Casei de cultură din Vancicăuți și discipolii săi – Rostislav Catan, Marin Apopii, Rostislav Saca și Maxim Vataman.

Manifestarea s-a încheiat cu o masă comună oferită de familia Bezușcu.

În cadrul sărbătorii, oaspeții din raionul Noua Suliță au fost invitați la un popas în Muzeul de Arheologie și Etnografie „Maximilian Hacman” din Oprișeni, în care istoricul și pasionatul arheolog Nicolae Bodnariuc i-a ghidat pas cu pas printre exponatele marcate de spiritul istoriei și al demnității.

Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani. În acest răstimp, Moldova a cunoscut o înflorire atât pe plan economic, cât și cultural. Datorită meritelor sale excepționale a fost cunoscut în Europa, inclusiv și la Roma, fiind apreciat de Papa Sixtus al IV-lea, pentru apărarea creștinătății. Este onorat de către biserica română, fiind santificat în anul 7490 de la zidirea lumii sau anul mântuirii 1992, la care eveniment de la Mănăstirea Putna a fost prezent și părintele Dumitru Mândrescu, pe atunci paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din Costiceni, despre care povestește și Dr. Tudor Colac în cartea sa „Ștefan cel Mare și Sfânt. 500 ani de nemurire”, apărută la București în anul 2004.

––––––––––––

A consemnat,

Sergiu Barbuța

Valea Prutului

2 iulie, 2018