Mariana Zorița TURDA: S-au dus ale mele clipe

S-au dus ale mele clipe

S-au dus ale mele clipe
Și lumânarea aprinsă
De pe masa festivă,
Mai fumegă încă
Lângă buchetul trist,
Ce a rămas atunci
Când tu m-ai părăsit !
S-au dus ale mele clipe,
Într-o seară!
Cu ultima cină lăsată,
Pe masa ce odată
Ne ospăta în tihnă
Și ai plecat în grabă,furioasă,
Stingând o lumânare
Ce,mai fumegă încă !
Aș vrea să te întorci!
Aș vrea să îți aud pașii,
Din nou pe frunzele uscate,
De pe cărarea-ngustă
Din toamna ruginie !
S-au dus acele clipe,
Când tu mă dezmierdai
Cu sărutări duioase,
Cu versuri de iubire…
Le vei uita ?
Îți vei aduce-aminte?
Vor însemna ceva,
În drumul tău prin lume ?
Aș mai dori o clipă
Să pot să-ți cer iertare,
Dar știu, nu se mai poate
Și viața mea e tristă
Și clipele s-au dus !

——————————-

Mariana Zorița TURDA

10 octombrie, 2018

Imaginea – Lucrare proprie

Alexandru NEMOIANU: Despre persoană

“Omul” nu este un număr socio-economic și nu este un “simplu” individ, parte a unui grup. Aceste criterii de recensământ se potrivesc celor care nu cuvântă.

“Omul” este o persoană, adică o ființă conștientă de dubla sa alcătuire, trup și suflet, și mai ales conștientă de faptul că existența sa este parte dintr-un plan desăvârșit și veșnic. Împrejurarea că un număr de oameni, număr ale cărui dimensiuni nu are nici o importanță, nu înțeleg sau nu iau în seamă acest lucru este trist, dar fără consecințe privind ,,persoana”. Încă mai mult.

În ultimele veacuri cu furie, pe față și pe ascuns, grupuri de interes au căutat să scoată din înțelegerea oamenilor conștiința veșniciei sufletești. Acest lucru a fost făcut prin “teorii” dubioase și false în concluzii, prin minciună directă și prin promovarea unui materialism vulgar degradant. Este vorba de “barbarizarea” care se petrece pe trei dimensiuni: năvala troglodiților de jos în sus, domnia proștilor și trădarea oamenilor cumsecade, cum arăta Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia…Fenomene care, sub acoperirea sinistrei ideologii a “globalizării”, au căpătat dimensiuni planetare. Ce trebuie spus este că în momentul de față, la fel că în tot cursul istoriei, ”persoana”, integritatea ei și sănătatea ei morală, a fost și a rămas singura garanție a normalității, prezente și viitoare. În mod concret asta înseamnă că fiecare “persoană” trebuie să fie conștientă că este înzestrată cu libertate, cu liber arbitru, cu puterea și obligația de a alege, în permanență, între “bine” și “rău’. Această alegere trebuie făcută fiind conștienți că sufletul este veșnic, dar așezarea lui în veșnicie va fi făcută conform cu “opțiunile” din această viață pământească, scurtă și repede trecătoare. În mod limpede ni se arată importanța și valoarea ‘persoanei” în convorbirea ce o are Dumnezeu cu Avraam la stejarul din Mamvri. Hotărât să distrugă Sodoma, pentru starea ei de păcătoșenie, pentru abominațiile ce se petreceau acolo (abominații identice acelora care se petrec în cetățile noastre azi). Domnul se arată gata să o cruțe dacă în cuprinsul ei vor fi fiind “zece drepți”. (Facerea,18;32). În aceasta vedem, cum ziceam, colosala importanță a “persoanei”și mai exact, a “persoanei” care viețuiește “drept’. Căci puterea de contagiune a “binelui” este colosală. Nimic nu poate fi mai mântuitor sau distrugător ca “persoana”, înzestrată cu rațiune și liberă voie.

Sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. O taină de nepătruns dar care arată iubirea fără de sfârșit a lui Dumnezeu pentru om. Putem agonisi toată bogăția lumii, toată înțelepciunea și toată slava acestei lumi, dar dacă sufletul l-am alăturat celui rău am pierdut tot; și în lumea asta și în cea care va să vie.

Despre aceste lucruri limpede ne învață și îndrumă Maica noastră cea fără egal, Biserica Ortodoxă, trupul mistic al lui Iisus. În Biserica Ortodoxă oamenii nu mai sunt “eu”,și “tu”,și “el” sunt “altceva”, iar acel “altceva” este Trupul lui Iisus. Limpede ne spune la toți și fiecăruia..”să vină după Mine”(Matei 16;24).  De ce?

“Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștigă lumea întreagă, iar sufletul sau îl va pierde?” (Matei 16,24) În aceste cuvinte vedem nu doar valoarea infinită a unui singur suflet omenesc, mai de preț că toată bogăția acestei lumi, dar și egala dragoste pentru toți și fiecare dintre oameni a lui Dumnezeu. Căci fiecare suflet, fiecare persoană, are o valoare unică și infinită. Nimeni nu este “inutil” sau “secundar” în planul divin. Această unitate se ține prin înțelepciunea divină, prin dragostea divină dar și prin contribuția omenească. Dumnezeu respectă prea mult creația Lui ca să ne facă niște automate, El cere conclucrarea noastră, contribuția noastră, care poate fi d multe feluri dar întotdeauna în dragoste, în dragostea ,” care nu cade niciodată”(Pavel,I Corintieni,13;8).

Într-o lume căzută și ai cărei conducători par să își fi pierdut mințile; o lume în care Îngerii sunt înlocuiți cu rachete balistice, în care persoana este schimbată în cifră, în care noțiunile fundamentale sunt pângărite, până și conceptul sfânt de familie, o lume în care tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu,nu avem altă opțiune decât să ne reîntoarcem la înțelegerile fundamentale, cele rostite de două mii de ani de Biserica Ortodoxă. Și să nu avem nici o îndoială: ”dacă Dumnezeu este pentru noi,cine va fi împotriva noastră”?(Pavel,Români 8;31)

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

10 octombrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Înfloresc macii sub aripile fluturilor

Înfloresc macii sub aripile fluturilor

 

Să-ţi fi iernat logosul
de când n-ai mai înviat morţii în povestiri
şi te-ai retras într-o pagină anostă de jurnal
ca şi cum ţi s-ar păstra printre foile îngălbenite
nopţile descompuse prin cârciumi slinoase
unde oamenii de rând sforăie amintiri ciudate
păstrate la naftalină.

 

A venit vremea să mori în ochii lor holbaţi
deşi-n trupul tău mai licărea un semn de viaţă putredă
băută cu gura coclită a unora dintre confraţi
ruginiţi de invidie că nu rămâne nimic din scrierile lor
să tremure în urechile femeilor măritate demult
ca într-o candelă de unde fumul valsează pe pereţi.
Nopţile şi zilele se pierd în ochii pironiţi în tavan
unde stelele pălincii sclipesc într-n pahar ciobit
şi se plimbă ca peştii prin acvariul luminos.

 

Se face beznă în sufletul confiat de fruct,
te închizi în trecutul nedecojit şi umilitor,
obosit de aripile îngerului care-ţi bat în memorie
şi nu găsesc decât un gol în loc de aer.
Înfloresc macii sub aripile fluturilor
ce-şi construiesc frumos prima şi ultima zi
încât noi privim tot alţii şi ni se par acceaşi.

 

Tu laşi semne încrustate-n fluierul picioarelor,
o durere la despărţire stropită cu lacrima
căzută pe obrazul ridat în clipele de singurătate
care mă adorm în colivia tăcerii.
Masa pe care scriu capătă o faţă de sfântă
la care cuvintele mi se înclină singure
şi visează zilele netrecute în calendar
în care să mă ajungă iubirea şi bucuria,
un fluviu într-o mare nedescoperită
de corăbierii hulpavi după bogăţii.

 

Alung demonii care uneori mă ispitesc
şi de nouă ori câte nouă mă rog Doamne,
să ispăşesc păcatele cu dreaptă judecată
în interiorul cuvântului din care m-am întrupat
ca un muritor cu fantezie.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

10 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Viața

Viața

 

Peste clipe neștiute, zac doar amintiri trecute
Tac învăluite-n ceață și ne strâng ușor în noi.
Iar dorințele deșarte, plâng pe vremuri neavute
Oale sparte, ancestrale, recompuse din nevoi.

 

Peste zorii dimineții, vag se-așterne alt trecut,
Raze ce-nvelesc privirea se vor trece-n amintiri.
Iar pe patul nopții noastre, doarme visul neavut
Și refuză pasul zilei, să ne treacă-n spre simțiri.

 

Pe un colț de etajeră , pusă-i cartea cu povesti
Și-a pierdut coperta-n timpuri, ca și ultimul cuvânt,
A uitat de bucuria când îmi tot aducea vești
Și se teme că uitarea, mă v-a face să o vând.

 

Prin clipita proaspăt scursă, se așterne un alt timp,
Zilele se scurg în valuri și se prosternează-n rând.
După vară, vine toamna, anotimp din anotimp
Iar un șal de păsări ninse , înghețate pe un gând.

 

Noaptea pleacă nerăpusă prin penelul unor zori
Cere-n scurta mângâiere ilustrează noi năluci.
Cerul parcă stă să plângă de sub geana altor nori ,
Tu, cu cana neagră-n mână, cauți încotro s-apuci.

 

Zilele trec unduinde, dar cu ele trecem noi,
In desagă timpul strânge, anotimpuri rând pe rând.
Viața curge ca nebuna, te trezești prins în nevoi
Și cuvinte dezmățate, se ascund pe dup-un gând.

 

Ne petrecem printre vise și ne trecem amintiri,
Zilele, înlănțuite , le coși cerului șirag …
Zile albe, zile negre, ori dureri ,ori împliniri,
Faci bagajul, uiți de toate și lași tot ce ești, pe prag.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

10 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Ce-aş putea toamnei să-i cer

Ce-aş putea toamnei să-i cer

 

Ce-aș putea toamnei să-i cer ?
Norii îi văd răzleți pe cer
Iar vântul e-un călător ,
Printre ramuri zburător!

 

Tristă-mi pare și pădurea,
Ce îmi tulbură privirea
Toamna face iar furori,
Îmbrăcând-o în culori.

 

Undeva în depărtare,
Soarele-abia răsare
Printre norii cenușii,
Trimite raze târzii.

 

Nostalgia încet se întinde,
Valul ei gându-mi cuprinde
Eu cu-n zâmbet îndrăznesc,
Doar prin vise să pornesc.

 

Aud parcă o simfonie,
Ce natură doar o știe
Sufletul ar vrea să plângă,
Simțind inima-mi nătângă.

 

Un suspin iscat din dor,
Mă apasă în piept ușor
Iar cuvintele-n tăcere ,
Se ascund fără de vrere.

 

Iubirea e veșnic trează,
Ea cu fluturi albi valsează
Iar sub genele umbroase,
Se nasc lacrimi tumultuoase.

 

Parcă ar vrea să îmi aline,
Clipe de tristețe pline
Când stingher sufletu-mi este
Ce liniștea nu-și găsește!

——————————-

Maria HOTEA

10 octombrie, 2018

Anghel Zamfir Dan: Aripi astrale

ARIPI ASTRALE

 

Vezi ce mică este mâna mea când se apropie de buzele tale
și cum mai tremură necontrolat subjugându-mă unei dorinți
venită din atracția gândului meu
și unda ta călătoare ?

 

Nu te opri din privit
și învălue-mă în toată pleoapa ochiului tău
în timp ce te zbați să treci dincolo de sublimul ce vine din tine
și se oprește în sufletul meu visându-te în neștire.

 

Stai și mai stai pasăre suspendată în zbor
să mai gust din lirul ce se aude venit din fâlfâitul aripei tale,
fiorul să mă doboare visând că în brațe te țin
și alergăm despletiți
pe margini de pocale umplute cu vin
cutreierând galaxii unde doar noi știm
secretul unei coliziuni dintre două trupuri astrale.

——————————

Anghel Zamfir Dan

10 octombrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Raiul iadului

Raiul iadului

 

Alergam prin raiul iadului…
Vechile garduri îmi împrejmuiau durerea
Şi-n jurul lor, dansau lupii flămânzi.
Urlam la lună să mă țină trează,
Din palme să le dau apă sa bea.
Marea se învârtea, se rotea,
Munții se rostogoleau,
Iar lupii strigau frenetic….
Mă strigau pe nume,
Cerându-mi îndurare în fața lunii.
Trasam linii cât mai drepte
În mijlocul raiului.
Mă învârteam,
Când pe un picior, când pe celălalt,
După urletul lupilor.
Iar luna…luna, a început să sângereze….
Ochii îmi sunt mari
Şi în palme se strâng picăturile sângerii.
-Luați voi, lupilor și beți luna…
Apoi, mă beți pe mine,
Din mijlocul raiului iadului!
Mă beți, din dor de mine,
Mă beți, sorbindu-mă gând cu gând.
Lăsați doar urma mea în smoala iadului,
Din raiul pe care îl trăiesc.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

10 octombrie, 2018

Mariana POPAN: …În toamnă…viaţa se transformă…

…În toamnă…viaţa se transformă…

 

În toamnă viaţa se transformă,
Deşi în suflet primăvară-i,
Iar calea mea e uniformă
De sentimentele din vară.

 

Eu ştiu că unora li-s cactus,
Iar altora,urzică vie,
Nimic din tot ce li-i opac,
Nu mi-e străin..mi-i… armonie.

 

Mereu pe calea dinainte
Eu voi păşi la fel, mereu,…
Nimic din ce-a fost înainte
Nu m-ar înfricoşa, zic eu…

 

Eu îmi privesc mereu oglinda
Din sufletul, mereu închis,
Deşi mi-e unică dorinţa,
Ea fi vie, după vis.

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

10 octombrie, 2018

 

 

George POTIRNICHE: Eu și ea

EU ȘI EA

Eu
Se duc iubito cocorii,
Și totul mi se pare pustiu
În negură e cerul, și umbra și norii
Te vreau, fără să vreau,de ce nu știu.
Vântul adie și trece ușor oftând,
Răsună în mine un glas de iubire
Dormi învelită cu flori, în dragoste, în gând
Suavă, dulce de amor, ți-s ochii foc,aprinși în zare.

Ea

Sunt o frunză în toamnă iubite
Și atât de mult am vrut să mor,
În visele mele te-am găsit pe tine
Și frunzele s-au transformat în flori.
Dar ești departe și visul e cuminte
Descopăr minuni și de azi înainte,
Îmi ești cântec și zâmbet în ploi
Noi și viața… ce-o iubim amândoi

——————————-

George POTIRNICHE