Înfloresc macii sub aripile fluturilor
Să-ţi fi iernat logosul
de când n-ai mai înviat morţii în povestiri
şi te-ai retras într-o pagină anostă de jurnal
ca şi cum ţi s-ar păstra printre foile îngălbenite
nopţile descompuse prin cârciumi slinoase
unde oamenii de rând sforăie amintiri ciudate
păstrate la naftalină.
A venit vremea să mori în ochii lor holbaţi
deşi-n trupul tău mai licărea un semn de viaţă putredă
băută cu gura coclită a unora dintre confraţi
ruginiţi de invidie că nu rămâne nimic din scrierile lor
să tremure în urechile femeilor măritate demult
ca într-o candelă de unde fumul valsează pe pereţi.
Nopţile şi zilele se pierd în ochii pironiţi în tavan
unde stelele pălincii sclipesc într-n pahar ciobit
şi se plimbă ca peştii prin acvariul luminos.
Se face beznă în sufletul confiat de fruct,
te închizi în trecutul nedecojit şi umilitor,
obosit de aripile îngerului care-ţi bat în memorie
şi nu găsesc decât un gol în loc de aer.
Înfloresc macii sub aripile fluturilor
ce-şi construiesc frumos prima şi ultima zi
încât noi privim tot alţii şi ni se par acceaşi.
Tu laşi semne încrustate-n fluierul picioarelor,
o durere la despărţire stropită cu lacrima
căzută pe obrazul ridat în clipele de singurătate
care mă adorm în colivia tăcerii.
Masa pe care scriu capătă o faţă de sfântă
la care cuvintele mi se înclină singure
şi visează zilele netrecute în calendar
în care să mă ajungă iubirea şi bucuria,
un fluviu într-o mare nedescoperită
de corăbierii hulpavi după bogăţii.
Alung demonii care uneori mă ispitesc
şi de nouă ori câte nouă mă rog Doamne,
să ispăşesc păcatele cu dreaptă judecată
în interiorul cuvântului din care m-am întrupat
ca un muritor cu fantezie.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
10 octombrie, 2018