Ce repede trec anii! Amintirile mă leagă de ținuturile natale, de aceea Toplița a anilor 1929 când am văzut pentru prima dată lumina zilei. Acea luminozitate minunată care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, dar care viață deseori a fost și umbrită de forțele întunericului. Când m-am născut mă numeam Enric Roskovits, nume cu care m-am prezentat în anii de școală, apoi la ușa lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz… Acolo, însă, am fost deposedat de identitatea umană, numele meu fiind înlocuind doar de un număr tatuat pe braț: „108767”. Tot la Auschwitz a dispărut și mama mea, Eugenia, cu care am fost deportat pe acele meleaguri de blestem, după ce tatăl meu, Zoltan Roskovits, murise în 1943 tot într-un lagăr de muncă forțată undeva prin Ucraina. În septembrie 1945 am revenit din lagăr „acasă” (!?)… singur-singurel, dar nu înainte de a fi internat vreo 3 luni într-un spital de recuperare în Germania. Aveam doar 16 ani și 30 de kilograme! Ştiu însă un lucru: gustul cenuşii l-am uitat imediat, pe cînd gustul libertăţii mi-a rămas pînă azi pe buze! În România, nu mai aveam pe nimeni apropiat, în afară de unchi, David Nussbacher din Baia Mare, care fusese și dânsul la Auschwitz şi la care am locuit, mai apoi, câţiva ani (1949-1959). Acum sunt cunoscut pe tărâm literar sub pseudonimul Harry Ross. Mi-a plăcut acest (re)nume, mai ales ca a fost deseori apreciat de cei care citesc și scriu literatură ebraică sau română… Dar pe copilul-adolescent Enric Roskovits, de dispariția părinților mei și de „numele de pe braț” nu am să-i uit niciodată!

Primele clase primare le-am făcut la Răstoliţa, din județul Mureș, apoi gimnaziul la Ditrău, o comună mare din județul Harghita, nu departe de orașul Gheorghieni. Cât am stat la Baia Mare, unchiul David a încercat să mă învețe două meserii pe care dânsul le practica: ceasornicăria și bijuteria. Mi-au plăcut, le-am aprofundat, dar simțeam că îmi lipsește ceva… exprimarea simțămintelor interioare… și astfel m-am (și) apucat de scris! M-am înscris la Facultatea de limbă și literatură română a Universităţii din Bucureşti, unde am simțit că universul meu comunicativ se împlinește. Am început să scriu poezii, eseuri, cronici și articole la ziare. Am fost redactor la „Viaţa Sindicală” din Bucureşti. Epurat din presă pe motive etnice, am lucrat un timp (1964-1976) ca îndrumător la unele instituţii culturale din Timişoara. Apoi am fost numit secretar literar la Teatrul de stat din Arad. În acei ani am scris două piese de teatru: „Moftangiii” (după schițele lui Caragiale) și „Cu jucăriile nu-i de joacă”, ambele reprezentate în premieră pe țară la teatrul din Arad. Tot în aceeași perioadă am devenit un colaboator activ al studiourilor de radio București și Timișoara, scriind numeroase scenarii care au fost jucate de actori profesioniști.

În l976 am emigrat cu familia în Israel. Nici aici nu m-a lăsat de scris! Am debutat cu cartea „Surâsuri vinovate”, după care am publicat câteva volume de povestiri, romane, nuvele, poezii și cugetări/aforisme. De peste zece ani colaborez cu „Jurnalului săptămânii” din Tel Aviv, publicând număr de număr, articole, eseuri, versuri, memorii… Public de câțiva ani în mai multe reviste de limbă română de pe mapamond precum: „Confluențe Literare”, „Cetatea lui Bucur”, „Singur”, „Logos si Agape” din România; „Clipa” și „Miorița” din Statele Unite; „Antipozi”, „Australiana” și „Argument” din Australia; „Prolitera” și „Așii Români” din Germania ș.a.

Sunt autorul unei trilogii despre Auschwitz, o lucrare  unică în evocarea genocidului înfăptuit acolo. Poate ca cea mai cutremuratoare mărturie a tragediei poporului evreu, la care am participat direct și care a dat peste 6 milioane de victime în cursul dominației naziste din cel de al doilea Razboi Mondial. „Auschwitz țara morții” (Eu nu pot să uit și nu pot să iert), „Cântece de pus pe ranå” (versuri traduse ți în limba ebraică) și „Noi, ultimii mohicani” (versiune și în limba engleză) sunt cele trei volume ale acestei lucrări. Pentru toate aceastea mi s-a acordat o Diplomă culturală națională israeliană și am fost felicitat printr-o scrisoare personală de către președintele statului Israel, domnul Shimon Peres.

Despre cărțile mele au scris mai mulți scriitori și critici, printre care Zoltan Terner, Tudor Mușatescu, Doina Meiseles, Arnold Helman, Lucian Zeev Herșcovici, Mihai Batog Bujeniță, Ivan Lungu, Liana Saxone-Horodi, Gabi Leibovici, Biți Caragiale, Elena Toma, George Roca și alții.

La o vârstă apropiată cu câteva luni de nouăzeci de ani, lumina ochilor mă părăsește! Și chiar dacă sunt aproape ca Homer, continui în cuget și în gând să  scriu și să visez literar… Acea luminozitate minunată despre care vorbeam la începutul acestui eseu și care mi-a dat aripi să zbor spre viață, spre soare, a devenit acum umbrită de forțele întunericului care mă înconjoară cu repezeală…

–––––

Harry ROSS

Naharrya, Israel

15 septembrie 2018