Doina ANDRONIC: Taina scrisului (80) – Scrisul ca o alinare

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când am o durere în suflet, scriu. Doinele de dor şi jale\ Ele-mi aduc alinare! Le-am auzit în jurul meu de când am văzut lumina zilei. Le tărăgănau bătrânii satului, rapsozii populari, interpreţii consacraţi. Din gură, din frunză, din torogoată, din ceteră. Ele mi-au fost cântec de leagăn, cântec de joacă, cântec de iubire, cântec de alinare.

Am venit pe lume într-o familie de ţărani harnici, buni creştini, iubitori şi păstrători de datini, în satul Ciuchici din Caraş-Severin care m-au încurajat de mică să fiu purtătoare a tradiţiilor neamului, să particip activ la şezători, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor din sat. Aici l-am cunoscut pe poetul ţăran Ion Frumosu, locuitor al satului meu, a cărui personalitate m-a marcat pentru totdeauna. Despre el Mircea Şerbănescu notează în volumul său „O scurtă istorie a literaturii Banatului”: Mi se dezvăluia un suflet bogat, o minte iscoditoare, o inteligenţă vie şi o sete de a cunoaşte, de a şti şi de a avea care impresionau. De atunci visul meu suprem a fost să merg pe un drum asemănător. Aşa am început să scriu versuri, mai ales doine, pe care le şi interpretam la diferite manifestări culturale. Aşa am devenit „Doina cea cu doruri multe – Din Caraşu’ de la munte”. Eram membră în echipa de dansuri din sat, solistă vocală şi îmi scriam versuri pe care le puneam pe melodii de doine.

Mai păstrez şi acum prima mea poezie scrisă după cum spune cântecul „Că nu e om să nu fi scris o poezie”: „Am iubit în viaţa mea\ Ochi albaştri ca marea\ Dar pe urmă am aflat\ Tu bade m-ai înşelat\ Cu mine ai mers o sară\ Cu alta ai mers o vară\ Şi-am mai fost o dimineaţă\ Cu alta te-ai dus pe viaţă\ Nu-i nimic, nu-mi pare rău\ Nu a fost să fii al meu\ Şi nici eu să fiu a ta\ Poate-aşa ne-a fost soarta\ Dar cum totu-i trecător\ N-o fi să trăim cu dor\ Eu fată şi tu fecior\ Pe placul duşmanilor\\”.

Am urmat cursurile Liceului Pedagogic „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, departe de casă, susţinută din singurul venit al familiei – o pensie de invalid de război a bunicului meu, rănit în luptele de la Păuliş în cel de-al doilea război mondial… Poveştile lui şi faptele lui de arme mi-au trezit interesul faţă de istoria neamului şi mi-au cultivat patriotismul naţional, dar şi cel local. Un timp am crezut că istoria este vocaţia mea.

Dar nu a fost să fie. Profesoara mea de limba franceză, doamna Minerva Ciulei, mi-a îndreptat paşii spre un liceu pedagogic, având în vedere înclinaţiile mele spre muzică şi poezie, m-a susţinut şi m-a şi însoţit la examen. În această şcoală mi-am descoperit şi atracţia spre matematică şi sport. Toate aveau să rămână însă în urmă odată cu repartiţia în Timişoara pe care am obţinut-o la terminarea liceului. Un post permanent în învăţământ şi încă în Timişoara nu se putea refuza la acea vreme.

M-am dedicat familiei, celor doi copii ai mei şi profesiei. Toate aceste valori pe care le-am dobândit eu de la cei ce mi-au marcat viaţa, respectul pentru istorie şi pentru tot ce ne-au lăsat înaintaşii, le-am purtat în suflet şi-n gând şi am încercat să le transmit copiilor mei şi generaţiilor ce mi-au trecut prin mână. Aşa am început să aştern pe hârtie versuri pentru copii pe care le foloseam cu ocazia diferitelor evenimente şi serbări.

În anul 2006 m-am înscris şi eu în grupul celor şaisprezece educatoare – poete din Timişoara care, la iniţiativa şi sub directa îndrumare a domnului George Roca, pe atunci redactor la revista electronică „Agero” din Stuttgart, au scos un număr special al revistei dedicat sărbătorilor de iarnă cu titlul „Daruri de Crăciun”. Era darul revistei exprimând bucuriile acestor sărbători şi închinat românilor de pretutindeni. Experienţa s-a repetat şi în iarna anului 2007. Apoi volumul „Daruri de Crăciun”, editat de George Roca, a văzut lumina zilei ieşind de sub tipar tot în anul 2007 sub forma unei antologii de poezii dedicate sărbătorilor de iarnă.

Această apariţie editorială a fost prima mea mare bucurie ca autor de versuri şi începutul unei frumoase colaborări literare. De curând revistele „Confluenţe Literare”, „ProLitera” şi Aşii Români mi-au publicat câteva doine de dor, creaţiile mele de suflet care fac parte din volumul personal de poezii „Cu voi în suflet şi în gând”, ce aşteaptă să fie tipărit. Volumul, editat tot de George Roca, s-a născut din suferinţa pe care mi-a produs-o plecarea copiilor mei în străinătate şi este dedicat celor care mi-au fost aproape în viaţa de zi cu zi.

Ştiu că n-am să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns acestui român cu suflet mare care-şi dăruieşte timpul şi priceperea celorlalţi. De aceea încerc să mă bucur de această susţinere, să merg mai departe pe drumul scrisului încercând să nu dezamăgesc prin creaţia mea al cărei deziderat va fi M la puterea a treia: mişcare, muzică, matematică! Doresc să las simple vorbe scrise care să mă definească în calitate de român ce sărbătoreşte Centenarul.

––––––––-

Doina ANDRONIC

24 august 2018

Timișoara

Vavila POPOVICI: Voința de putere

„Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul? ”

Vaclav Havel

S-au împlinit 174 de ani de la nașterea filozofului german Friederich Nietzsche (15 oct.1844 – 25 august 1900). Despre viața și despre filozofia sa oarecum controversată se poate vorbi mult. A făcut studii strălucite de filologie la universitățile din Bonn și Leipzig, a profesat timp de 10 ani – profesor de filologie greacă în orașul Basel, timp în care a lecturat cartea lui Artur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”, carte care a constituit premisa ideatică a vocației sale filosofice. În respectiva lucrare Schopenhauer susținea că Voința stă la baza reprezentării lumii – voința de a trăi care nu cunoaște altă țintă decât propria sa existență și conservare.

Șubrezindu-i-se sănătatea, căutând o climă prielnică, Nietzsche a pășit în viața de scriitor rătăcitor. Publică culegeri de aforisme, în ediții restrânse și pe cont propriu. Bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, cu teama pierderii vederii, el gândește și scrie continuu. De menționat este momentul apariției dezechilibrului psihic, manifestat în piața Carlo Alberto din Torino, când asistă la biciuirea sălbatică și agonia unui cal pe una din străzile orașului și are prima criză de nebunie cu manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa.

În evoluția gândirii lui se consideră trei perioade: cea wagneriană, legată de ideea restaurării culturii grecești; perioada spiritului liber – o considerare rece, pozitivistă, critică, folosind aforisme cu privire la aspectele civilizației moderne – , epocă de liberare a spiritului de orice prejudecată morală, religioasă; a treia fiind epoca constituirii doctrinei morale până la violențele din ultimele cărți. Frumusețea culturii grecești a fost punctul de plecare al lui Nietzsche, cultură pe care o compară cu cea contemporană, care îl nemulțumește. Realitatea lumii este o veșnică transformare și devenire, iar devenirea veșnică este expresia unei voințe de putere exprimată în devenirea cosmosului, în dezvoltarea vieții animale, în societățile omenești, în istorie, în diferitele instincte ale indivizilor. În toate este o luptă continuă, fără sfârșit, expresia căreia se află în teza reîntoarcerii veșnice.

Luptător împotriva epocii sale, Nietzsche vine în contradicție cu morala creștină fondată pe milă, pe ajutorarea celui mai slab, adevărata morală fiind pentru el cea a durității, în primul rând față de tine însuți și mai apoi față de ceilalți. El consideră că prin morala ajutorării celor slabi, omul decade.

Amintesc, în acest sens, lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra” care propovăduiește doctrina unei umanități superioare, dure, lipsită de milă, dar care creează ceva nou pentru cultura umană, omul își suportă singur destinul într-o lume fără Dumnezeu. „Tabele noi de valori sunt necesare, scrie Nietzsche, și o luptă contra reprezentanților vechilor valori, ai valorilor eterne”. „Voi ați făcut drumul de la vierme până la om și a rămas încă mult din vierme în voi. Odată ați fost maimuțe și astăzi omul este mai maimuță decât toate maimuțele.” „Priviți, vă propovăduiesc supraomul. Supraomul este sensul pământului. Voința voastră însă să spună: Supraomul să fie sensul pământului!”

„Așa grăit-a Zarathustra” este o operă valoroasă, dar nici atât de valoroasă pe cât o credea autorul ei: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (…), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanței… ”. Un bun cunoscător al operei lui Nietzsche a scris o carte consistentă despre lăudăroșeniilor lui Nietzsche, printre care: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiți de asemenea afirmații. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebunești a lui însuși?…”

„Așa grăit-a Zarathustra” reușește totuși să-l captiveze pe cititor prin aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe câmpul fertil al cărții: „Omul e ceva ce trebuie depășit”, „Și Dumnezeu își are infernul său – este iubirea lui față de oameni”, „Virtutea care dăruiește este virtutea cea mai înaltă”,

„Nimic nu merită nimic”, „Este în mine ceva neliniștit, ce nu se poate liniști. O dorință către iubire este în mine, care vorbește ea însăși graiul iubirii” etc. Ca atare, cu toată îndrăzneala și greșeala lui de a considera omul superior lui Dumnezeu, gândirea lui Nietzsche are partea ei meritorie, reflectată în prețioasele-i aforisme.

Cred că boala, în urma căreia a devenit de un sarcasm necruțător, i-a bulversat gândirea, căutând în grabă ceva nou, un altceva care să răstoarne obișnuitul mers al omenirii, atribuindu-i omului puteri care să ignore regulile vieții existente. A fost, cred, nebunia omului ajuns nebun, o nebunie care trebuie bine analizată în continuare, fiindcă se întâmplă ca nebunul să aibă sclipiri ale genialității, care nu trebuie ignorate și nici ascunse, ci în adânc pătrunse.

Dar, tot atât de ferm, creștinul care se străduie să-și cunoască propria valoare („Cunoaște-te pe tine însuți!” – îndemnul lui Socrate, sau cuvintele Sf. Isaac Sirul: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”), află cine este, ce este, ce știe, ce poate, cunoaște deci că valorile conștiinței sale sunt înalte, că acțiunea milei este mai înaltă decât duritatea, egoismul și ura. Nietzsche a crezut că poate arunca suprema insultă creștinismului, considerându-l drept o morală a sclavilor. „E o eroare, spune filozoful, logicianul român Nae Ionescu, chiar dacă vine de la un om de netăgăduit geniu.”

Valorile idealismului nu trebuie să-și piardă sensul! Cel numit „falsul profet” era fiul unui pastor, fire blândă, miloasă, boala însă i-a răvășit mintea în ultima parte a vieții, dragostea și bunătatea lui transformându-se în ură. Astfel, l-a atacat pe compozitorul german Richard Wagner după ce l-a iubit atât de mult, a atacat creștinismul conștient fiind cât de adânc este săpat sentimentul milei la oameni.

Conceptul de „voință de putere” a jucat un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta era pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. A definit moralitatea stăpânilor drept moralitatea celor cu voință puternică. Voința de putere își găsește sâmburele în mecanismul veșnicei reîntoarceri.

„Veșnica întoarcere” scrisă de el mi-a atras atenția în mod special. Lumea forțelor nu suferă mișcare, nici oprire, nu ajunge la echilibru, nu are odihnă: „Omule, spune Nietzsche, viața ta întreagă va fi întoarsă mereu ca un ceas de nisip, și se va duce iarăși, ca un mare minut al timpului, până ce toate condițiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găsești fiecare durere și fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau dușman, fiecare speranță și fiecare eroare, fiecare fir de iarbă și fiecare rază de soare, în legătură adâncă a tuturor lucrurilor. Acest inel în care tu nu ești decât un grăunte, strălucește iar din nou. Și în fiecare inel al existenței umane în general, este totdeauna o oră în care unul, apoi mai mulți, apoi toți descoperă gândul puternic al veșnicii întoarceri a tuturor lucrurilor; și asta de fiecare dată, pentru omenire, ceasul din amiază!”

Petre Țuțea, numit și – „Socrate al românilor”, definind diferitele variante de Homo, faber etc, prezintă o tipologie a omului creștin, introducându-l pe Nietzsche în categoria satiricului: „intolerant fată de imperfecțiunea intelectuală și etico-socială, practicant al patosului distanței, excesul făcându-l inoperant”.

Ideea este că viața noastră, a tuturor, se va repeta împreună cu tot ce există în acest univers, de un număr infinit de ori. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Nietzsche vorbind despre dansul eternei reîntoarceri, nu face altceva decât să ne arate deschiderea omului spre superior, omul care se aruncă în golul devenirii prin suprema dorință de putere, reîntoarcerea ducând la crearea Supraomului, în dorința de a subjuga eternul. Or, condiția eshatologică (a concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului) în creștinism impune trăirea în cadrul istoricului a dorului după Dumnezeu, care depășește limitele legate de existența efemeră. Dorul eshatologic după cele veșnice se spune că este sădit în fiecare dintre noi, deoarece omul este o ființă însetată de veșnicie, de infinit.

Trebuie să înțelegem că întâi voința este cea care l-a acaparat pe Nietzsche și apoi nașterea puterii care guvernează natura umană în sensul deciziei, alegerii; premergătorul lui Nietzsche, după cum am spus, a fost Schopenhauer, care prin filozofia sa cea a voinței, l-a determinat pe Nietzsche să acorde atenție conceptului de voință, acesta alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. Și în zilele noastre sunt oameni care au o mare putere de a iubi și alții care iubesc până la nebunie puterea.

Elvețianul Carl Gustav Jung – psihiatru și psihoterapeut – înțelegea prin voință suma de energie psihică aflată la dispoziția conștiinței. Procesul volițional ar fi deci un proces energetic, declanșat prin motivație conștientă, și nu ca un proces psihic determinat de motivația inconștientă: „Voința este un fenomen psihologic care își datorează existența culturii și educației morale. Ea lipsește în bună măsură din mentalitatea primitivă”.

Dacă voința este clară și corectă, putem decela ușor binele de rău, putem ajunge a ne exercita puterea. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea”(Filipeni 2:13). Biblia explică situația în care se află omul uneori, când voința sa nu este clară, când sufletul său se chinuiește pentru a decela binele de rău: „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.” ( Romani. 7.15-20)

Un filozof francez l-a caracterizat pe Nietzsche nu ca ateu, ci ca un „orfan de Dumnezeu”. Or, dacă divinul dispare sub umbra voinței de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voință de putere. Acest Zeu a apărut în toate dictaturile, prin dictatură înțelegându-se un regim politic în care nu se ține cont de drepturile omului, nici de opoziție, iar societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică, poporul este condus forțat de o persoană, un partid sau un grup de oameni; dreptatea cea mai bună este a celui mai puternic! (La raison du plus fort est toujours la meilleur – La Fontaine), adică forța primează dreptului, adică – dreptul pumnului, adică… adio democrație!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

17 octombrie, 2018

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018

Stimate destinatar,

Așa cum știți deja, începând cu data de 25 mai 2018, se va aplica regulamentul UE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora. Va informăm că adresa dumneavoastră de e-mail nu au fost și nici nu va fi folosită în alt scop decât acela de a vă ține la curent cu noutățile editoriale ale parohiei noastre. Dacă doriți să primiți sau să nu mai primiți în continuare vești în acest sens, vă rugăm să ne dați un semnal și, în funcție de acesta, vom păstra sau vom șterge adresa Dvs.

Cu cele mai bune gânduri,

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi.

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

Cărți recent apărute:

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;

Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericești, politice, militare și administrative din Vârșeț, Karloviț, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timișoara, cât și un manuscris bănățean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din București. Primul volum din această serie a apărut în 2003 și în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în 2010 și în el erau analizate aspectele juridice(drept internațional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât și cele de drept canonic. Documentele în discuție prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viața românilor bănățeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoționante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluția franceză, revoluția de la 1848, numeroasele războaie austro-turcești, austro-franceze, epidemiile de ciumă și de holeră, care au decimat populația Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială și spirituală a românilor, relațiile lor cu autoritățile politice, militare și bisericești, cu celelalte naționalități conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renașterea conștiinței naționale, de lupta românilor pentru afirmare politică, bisericească, culturală și socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăților editoriale ale vremii, apariția și răspândirea publicațiilor românești din Banat și Transilvania, care și-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariția și dezvoltarea școlilor, asitenței medicale și multe altele. Astăzi, când apar tot mai puține volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spațiul cultural românesc și sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toți iubitorii de cultură ți de istorie românească. În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la prețurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea aprox. 40 lei. Așadar, primim înscrieri și la acelea.

Prof. C. Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 160 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă, 16 lei.

Constantin Negreanu a inițiat o adevărată școală de paremiologie în Mehedinți. El însuși și-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele românești, a editat câțiva ani o revistă de paremiologie, a organizat și condus patru simpozioane naționale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe românești, a publicat numeroase articole și studii în țară și străinătate despre proverbele românești și era pe punctul de a obține aprobările necesare pentru a înființa la Tr. Severin o secție a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morții l-a smuls dintre noi și proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. în această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn în acest sens.

Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut, Bârda, 2015, 150 pag., 6 lei;

Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de școală, tovarăși în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de față cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuși se aștepta să fie prins și executat. Este un text scris ,,cu limbă de moarte”, pentru a se ști de către urmași lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat ,,la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaș al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial și văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoțită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda. Ne facem o datorie de conștiință din publicarea acestui manuscris și sperăm că el va intra în circuitul științific și-n atenția istoricilor și a marelui public.

Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, Bârda, Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;

Lucrarea este rodul unor căutări desfășurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori și mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toți cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunțul în multe reviste și ziare și rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foști studenți, secretari, prieteni, apropiați ai săi din țară și din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraș, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmbovița, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuș, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Vețeleanu, D. Bălașa, I. C. Chițimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe Hrușcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comișel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Șinca, Haralambie Teodoru, Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistrița,George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală și mulți alții. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!

Pr. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă, 20 lei.

Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 16 lei.

Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Continue reading „Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018” →

Maria HOTEA: Poesis

Speranța îmi da putere

Să fie oare iubirea trecătoare ?
Îmi pun prea des această întrebare
Căci dacă azi îți spun că te iubesc ,
Nu cred că mâine eu te părăsesc !

Când simt în suflet că îmi este dor,
Doar plec în căutări cu gândul călător
Şi dacă dorul tău aprig mă doare ,
Găsesc mereu în vis mereu o alinare .

Chiar dacă lumea îmi pare a fi străină ,
Eu lumii niciodată nu îi caut nici o vină
Căci gura lumii știe doar să clevetească ,
Iar sufletele nu-i îndeamnă să iubească !

Datoare n-am rămas nicicând în viață,
Doar cu blândețe altora le-am dat povață
Iar dacă e-un păcat ca-n viață să iubești ,
Răspunsul doar în iubirea pură îl găsești !

Cu soare-n suflet și-n privire eu simt iubirea,
În armonie și recunoștință ea naște fericirea
Căci ziua îmi este plină cu bucurii, cu vise ,
Speranța îmi da putere când ele sunt atinse!

Sufletul nu-i obosit

Să iert clipa trecătoare,
Să iert tot ce m-a durut
Să iert timpul din iertare,
Să iert tot ce n-am făcut!

Să iert visul ce îmi moare,
Să iert gândul meu hoinar
Să iert dorul ce mă doare,
Să iert tot ce e-n zadar!

Am uitat să iert uitarea,
Am uitat să iert dorința
Am uitat să iert mirarea,
Am uitat să iert căința!

Dar să uit cât am iubit,
Niciodată n-am putut
Sufletul nu-i obosit,
Vreau s-o iau de la început!

Atâta dor am adunat

Să-mi treacă clipele pe rând
Tu îmi rămâi în inimă și-n gând,
Te voi păstra o veșnicie
De tine numai sufletu-mi să știe.

Atâta dor am adunat
Din clipă-n care te-am lăsat,
Și pașii mei tot rătăcesc
Printre străini, loc nu-mi găsesc!

De-aș fi știut cât mi-e de greu
Aș fi rămas acas* mereu ,
M-am înșelat.crezând că-n viață
Tot ce-i mai greu ,ușor se învață.

În lume un rost am vrut să-mi fac
Chiar dacă ție nu ți-a fost pe plac,
Azi vreau s-o iau de la început
Greșeala știu cât ne-a durut !

Am obosit și trupu-mi este istovit
Și plâng acum când iar ne-am regăsit,
Tu ești la fel, în brațe iar mă ții
Căci ne iubim la fel în nopți târzii!

Continue reading „Maria HOTEA: Poesis” →

Dan-Obogeanu Gheorghe: Aş vrea…

Aş vrea…

Aş vrea să-ţi spun ție
Tot ce n-aş spune nopților…
Tăcerilor din împrejur
Şi celor din mine
Le-aş dărui un sonet
Şi primul foşnet
Al aripii de flutur..
Aş fi mai liniştit
Dacă ar tăcea universul
Şi mi-aş înţelege inima!

Aş vrea să-ţi spun ție
Tot ce n-aş spune zilelor…
Zgomotelor din împrejur
Şi celor din mine
Le-aş dărui un cvartet
Şi prima ,,cheie sol”
A unui portativ;
Să-mi cânte din soare
Cu note de rouă
Păcatul de inimă nouă!

Şi ţi-aş mai spune ție,
În zile şi nopți,
Iubirile sa-mi porţi
Printre tăceri
Sau printre morminte,
Sa-mi spui in cuvinte:
Oare de ce tăcerea?
E dulce ca mierea
Şi de ce-i asa, absurdă,
Plăcută, ca-o surdă?!

Oare de ce tăcerile
Îmi tulbură gândirea?!
Şi ce-i mai lumesc
Şi mai omenesc
Ca noaptea cu basme
Sau lumea cu fantasme?!
……………………………..
Aş vrea să nu mă uit
Pe-o coală de lut…
Aş vrea să scriu ,,mut”…
În nopți te-am durut
P-o inimă de-mprumut!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

18 octombrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Pescăruș de pripas

Pescăruș de pripas

Doar în oglindă
îți văd urmele pașilor pe nisipul retinei
și scoicile
înfloritului tău zâmbet…
Maree de lacrimi inundă
obrazul neras…
Din întregul castel ce cândva
l-am construit pentru tine
doar atât a rămas:
ruine ascunse în argintul oglinzii
și eu
pescăruș de pripas.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

18 octombrie, 2018

Florentina SAVU: Întrebări

ÎNTREBĂRI

Unde mi-e mămica, înger?
Mă poți conduce la ea?
Simt că de dorul ei sânger
Și viața îmi este grea.

De ce Dumnezeu mi-a luat-o?
Milă n-a avut de mine?
Spre casa Lui a purtat-o
Și azi…mă-ngrijească, cine?

Cine chipul să-mi mângâie
Și când dorm să mă-nvelească?
Să-mi citească-o poezie,
Din suflet să mă iubească?

Ani nici nu avea prea mulți,
Mai putea să mai trăiască,
Tu ai venit să m-asculți,
Mama-i pe bolta cerească…

Spune-mi, care-i a sa stea?
Vreau la dânsa să mă-nchin,
Vreau să-i transmit dragostea
Și sufletul să-mi alin.

Oare mama m-a uitat?
A uitat copilul său
Care, trist și supărat,
Privește spre cer mereu?

Spune-mi, înger, ce mă fac
Singur pe această lume,
Cum cu moartea-i să mă-mpac,
Cine-mi poate spune anume?

Trist este și tatăl meu,
Abia dacă mă mai vede,
Amândurora ni-i greu,
Oare Dumnezeu ce crede?

A făcut o faptă bună
Când rostul ne-a destrămat?
Cu ce i-am greșit? Să spună!
Cu ce am fost vinovat?

Lacrimile-mi curg pe față,
Inima îmi e bolnavă,
Nu mai am nicio speranță,
Unde-i mama mea cea bravă?

De voi fi bolnav vreodată,
Cine să-mi stea lângă pat,
Cine să-mi mângâie pleată,
Cine, cât voi fi culcat?

Ce pedeapsă și ce chin
Ne e dat să îndurăm
Și ce gust de-amar pelin
În suflete să purtăm!

Te iubesc mămica mea
Și te-aștept să vii acasă
Poate Domnul s-o-ndura
Śi-o s-apari să așterni masă,

Să ne strângi în jurul tău,
Să ne cânți cum ne cântai,
Soare s-apară din nou,
Mama mea, floare din rai!

———————————–

Florentina SAVU

17 octombrie, 2018

Silvia URLIH: Într-un singur zbor

ÎNTR-UN SINGUR ZBOR

Nu suntem primăvară,
nici
vară nu mai suntem,
dar toamna ne-a unit
să fim
un singur trunchi,
cu
frunze obosite în ramuri
ne pătrundem,
rodul bogat al vieții
să-l strângem
în mănunchi.

Nu suntem iarbă verde,
nici
zori de dimineață,
nu suntem spic de grâu,
dar,
suntem iar copac,
am fost două petale care-au plutit
prin viață,
suntem azi
două roze ce soarta
și-o refac.

Nu suntem ramuri verzi,
nici
flori înmugurite,
nu suntem înserare,
nici zi
în zi cu soare,
suntem
dureri și lacrimi de viață reunite,
suntem
pribegii vieții,
uniți de preaumblare.

Nu suntem iarnă-n floare,
nici
vară nu mai suntem,
nu suntem înserare,
dar
nici noapte cu dor,
suntem
toamnă cu rod,
roadele-n coș le strângem,
suntem
cocorii vieții,
strânși
într-un singur zbor.

—————————

Silvia URLIH

17 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Suflete

Suflete

Suflete, te-am strâns în mine, ca pescarul lung năvod
Și te-am așezat pe-o rază ce lumină din trecut,
Că o pasăre măiastră, ce-a uitat un prim exod
Ori ca aburii din mare, ce se strâng din absolut.

Te-am uitat pe etajera , prinsă-n noapte sub cuvânt
Sau în primăvara tristă, scursă vieții printre ploi,
Te-am săpat adânc în mine, rădăcină prin pământ
Sau prin clipele tăcerii ce-au dat valma-n alt șuvoi.

Te pictez pe noapte salbă să te poarte-n amintiri,
Tropotul de cai lunatici ce se-amestecă prin glod,
Ori la uși de mănăstire, să te suie-n regăsiri
Revoltat de iei poteca, ce-a urmat-o vre-un Irod.

Ori pe brațe de speranță te mai poartă azi vre-un zeu
Și te cară-n Universul care-a cam uitat de timp,
Ori te stingi in focul Gheenei, cum ar face-o Prometeu
Și-ai sta pază-n locuri sacre , ce-s desprinse din Olimp.

Suflete ce-n astă cale, ți-ai ales un trup de om
Iar ca să te porți prin lume, ai împodobit un os
Cum la margine de drumuri , găsești umbra altui pom
Vezi că-n capătul de viață, rest la fapte-ți dă Cristos.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

17 octombrie, 2018

ZAMFIR ANGHEL DAN: Stimată doamnă !

STIMATĂ DOAMNĂ !

E vremea merelor de toamnă
stimată Doamnă a dimineţilor târzii.
Să vii la mine în fiecare seară să împletim
din amintiri şi nostalgii
noi fantezii
şi alte moduri de iubire astrală

Poate avem timp şi dăm o fugă
până dincolo de stele
să vedem
ce mai fac ele când noi
dezlănţuim atâtea arderi diferite
în preajma lor?

Tu să le spui că eşti o Doamnă
a dimineţilor târzii
şi eu sunt dorul tău venit să te absoarbă.

Stimată Doamnă,
oare mai ştii ce îmi spuneai când eu îţi făceam curte ?
Că noi, ziceai,
ne vom urca, sus, pe un munte
şi un castel voiai
şi nu o curte,
că vom planta din loc în loc,
doar gladiole şi vom umbla desculţi urcând pe piscuri,
că vom străbate ploi şi vijelii mărunte
şi tot ne-om întâlni şi vom rămâne,
ce ne am dorit şi am visat,
când ne iubeam ca doi nebuni
de speriam castelul nostru de pe munte.

E vremea merelor de toamnă
stimată Doamnă a gladiolelor târzii.
Când vii,
să te apropii gândului
întreagă,
fără foşnet,
eu voi fi acolo la castel
şi încet
voi pregăti odihna dimineţilor târzii .

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

17 octombrie, 2018