Daniela Dorina BĂLĂUȚĂ: Poesis

Mireasa de treflă

 

Sub obroc își toarce-n palme
Voalul mireasa de treflă,
Își frământă aripi goale
Soarele îi stă la gleznă.

Însă, în voal îi cântă nori
Și cenușă-ntruchipată,
În ochii ei adorm cocori
Talpa ei plânge în șoaptă.

Tâmpla-i este numai abur
În apus își joacă dansul
Fără voal ș fără laur,
Soarele îi pierde pasul.

 

Dragoste de flutur

 

M-am indrăgostit de-un flutur
Rătăcind din altă lume
Cu genunchiul ros de foame,
De culoarea-i făr’ de cusur
Prăpădesc pofta de gheață
A răvașului pierdut
Și-mi aduc aminte de viață,
Mă fac floare de șezut
Pentru fluturele drag.
Să-și tihnească bătrână clipa
Alintată de lumină
Și să-i dreg puțin aripa
Mă fac zână mică, mică.
Să îi fiu alean de soartă
Mă fac frunză să îl legăn,
Până apusul ne va fi poartă
Îi sunt șirul ce mă depăn.
Vom muri uscați de soare
În lumină neștiuți
De iubirea care nu doare
Între îngerii cei mulți.

 

Natură moartă

 

Nu-mi căuta valori nesparte
Și nici sunet de fanfară,
Într-o sferă ce ne desparte
Se închide natura moartă.

Încețoșate în lumină
Îmi zac morminte sufletești
Și în veacul ce va să vină
Se plâng minunile nefirești.
Continue reading „Daniela Dorina BĂLĂUȚĂ: Poesis”

Dorel SCHOR: Iosif Iser – pictând subiecte exotice

Iosif Iser a fost unul dintre pictorii cei mai remarcabili din România, mai cu seamă în perioada interbelică, dar şi în anii următori. S-a născut în Bucureşti într-o familie evreiască şi s-a numit iniţial Iosif Isidor Rubinshon. La începutul carierei sale artistice, a fost inspirat de curentul expresionist în artele plastice, pictând cu linii groase şi unghiuri ascuţite, cu un colorit foarte viu. Tablourile sale şi-au păstrat şi mai târziu o anumită tentă exotică, compoziţiile şi-au accentuat echilibrul, descoperind  monumentalitatea.

 

Iser a căutat exoticul în peisaje şi personaje, inspirându-se din Dobrogea şi Balcic, pictând arlechini şi odalisce, nuduri feminine, interioare şi elemente decorative, descriptiv, liric, chiar erotic. S-a afirmat despre, sugerând aparentul contrast că este “pictorul evreu fascinat de musulmanii Dobrogei”. Într- adevăr, numeroase sunt scenele de viaţă cu portrete de localnici tătari sau turci din acele locuri.

Dar nu lipsesc din palmaresul său subiectele evreieşti, elementele de iudaică, coreligionari surprinşi în activităţile zilnice, rabini în rugăciune, atmosfera atât de specifică. Soluţiile originale şi unicitatea stilului său, conţinutul artistic personal fac lucrările sale de neconfundat

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

6 ianuarie, 2019

Adina POPESCU: Și a coborât Dumnezeu toți sfinții

ȘI A COBORÂT DUMNEZEU TOȚI  SFINȚII

 

Din raiul divin și le-a spus, duceți-vă și fiți!

În catedrale, biserici, schit în poienile, trupului munților, în  troițele drumurilor,

Și suntem, uneori străini, risipiți, umiliți, regi fără  împărății, pe drumul mătăsii, căutători de stele pe Calea Lactee, împărtășiți în idee, botezați în cântecul ciocârliilor, cununați în lacrima privighetorilor,

Umbre, umbre, sfinții ascunși în Icoane,

Unde ești doamne!

Suntem ce suntem, sau ce iubim că suntem?

Nădejdi de a fi?

Sfântule! zisa-i ,,la început a fost cuvântul și Dumnezeu era cuvântul,,

Risipit sufletul omului între zidurile sale,

Cărare cu spini sufletul meu și stau și zic

,, Plăcută ți-e florea inimii mele, anafură, bob de miere, buzelor mele ,în rostirea cuvântului,,

Nemărginire, vadul cunoașterii,

Ce întuneric poate fi când ochii iubirii luminează  începutul țării nevăzute?

Înaintemergătorule, izbăvit-ai trupul meu de necredință?

Cu iubire, semănat-ai dealul măslinilor ,

Merg, umerii mei înmuguriți, nu tu, iubitul meu, îmi vorbești de schimbarea numelui meu  pe cântecul viorii? în încercarea de zbor, ce maramă, sidefuri, împodobesc chipul meu întristat?

,,Dragoste, ochii orbi vor să te vadă!,,

Mai lasă-mă, iubitul meu, în locul mângâiat cu verdeață, așteptând învierea izvorului din grota cu pești ,aurii magi au plecat, pe drumul cunoașterii, singură sunt, trebuie să-mi culeg florea de aur , singură, singuratătilor,chip,

Sărbătoarea sfântului, numelui ,cântă!

Înmiresmează aerul , amintindu-mi, cum, nimic fără iubire nu poate înflori-n înfiorare-n cuvânt,

Întoarcerea la izvorul sfânt, izvorul florii ce n-are nume, și nici început și nici sfârșit,

Cometă de aur, la câți ani ne colinzi?

Ne-au rămas scoici fără perle,

Eden vămuit, spini doar pe pământ , năluci, oase de pești ,de veacuri încrustate în pietre,

Semne, semne, buchete de mărgăritar, zâmbet cu zâmbet, învins, semințe uscate, dacă iubire nu-s ,în prag de sărbători, zile de rugăciuni, zile cernute,

Doamne, cum sunt!,

,,La început a fost cuvântul,,

Ce sunt eu fără tine, iubitul meu?

Fără glas, clipele monotone, nu se aud,

Trece doar pasărea fără trup,

Timpul cântă în viori doar la apus,

Nu-i clipa de azur ,să o primesc întreagă,  de-i dragostea nuia in vânt,

Mâna sfântului, deschide ușa raiului ,ca la început, la început,, cuvântul,, curcubeu iubirii, zălog din prag de ape, curate sunt, doamne!,

Botezate-n iubire, în jaruri nesfârșiri, sfinții coborâți, în orbire zidiți, de nu-i știm, se adăpostesc în umbra mea,

Ți-am ars aromele rare în cristalele fine, sărut printre fire de îngeri, gerul, pietrelor, abis în neiubire , tânguitoare aripă,

Unde îmi ești, de nu mă auzi?

Răstignite frunze m-au troienit, precum umbrele de apus, miracole sunt fără trup, ție ,minunăție,

Cu nume strigăt, o singură respirare ruptă din absolut , ție, îți spun,

Te iubesc! rugă fără de sfârșit, boabă de ametist, întrupare de suflet când îngerul a trecut  și ti-a spus,

,,Fii, chipul cuvântului înmugurit !,,

Ploile, stele-n drum!

–––––––––––-

Adina POPESCU

9 ianuarie 2019

 

Elena VOLCINSCHI: În mine port o vină

ÎN MINE PORT O VINĂ

 

Mi-ai dat să beau iubite,când sete-aveam de tine,
Roua zorilor moi din palme ce-aveai fine…
Mi-ai așternut pe pântec covor de sărutări
Și cum mă-împresurai cu zeci de îmbrățișări!

Te strecurai în mine cu calm de primăvară
Și câte vorbe dulci, îmi spuneai-n orice seară,
Pe stunele iubirii și-n fremătări de noapte,
Mă rătăceai suav prin mângâieri și șoapte.

Pe trupul tău ades, m-am așternut năframă
Și-n suflet îmi doream să fiu încodat’ mamă…
,,Dar, cum să împlinesc voința unui dor,
Când pentru împlinire, există-un Creator”?

Mi-ai dat să beau iubite, nectarul auriu
Din fruct divin, ai spus; dar, n-aveam cum să știu,
Că acea licoarea era dintr-o neagră magie
Și-avea să mă despartă de tine… pe vecie.
………………………………………………….

Iubite acum e iarnă, amurgul meu mă tace,
Cu zile însorite, ninsori ori cu băltoace
În nopțile în care visul de dor suspină,
Îmi sângeră-amintiri cu-a neuitării vină.

Îmi simt amurgul trist sub soarele meu rece,
În mine port o vină mă doare și, nu-mi trece…

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Amurguri și anotimpuri”, 2018 )

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Întunericul se țese cu ochii mari

Întunericul se țese cu ochii mari

 

Cresc umbrele pe urmele proaspete,
nu este vinovat nici soarele nici luna.

Seara îmi suflă în sân, să nu mă sperie,
înghesuie crepusculul pe linia orizontului.

Aromele coapte adie dinspre câmpie
dar nu se ițește niciun vânt.
Aștept o noapte ca o petrecere-n surdină
în care sunetele șoptesc ademenitor.

Întunericul se țese cu ochii mari
pe unde stelele-și strecoară privirea.

Somnul cât este el de profund
nu mă odihnește mai mult decât liniștea.

Apele nu se varsă în fluvii străine
înainte să se scurgă în rîurile noastre.

Dimineața vine cu dăruire de sine
luminii să-i pună aură colorată.

Soarele mă umple cu ziua de mâine,
mă pune să respir boabe de mărgăritar.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

8 ianuarie 2019

Valeriu CÎMPEANU: Sindrom

SINDROM

 

Încă mă mir că mai sunt
încă mă mir că exist
că între mine și lucruri
totu-i atât de aproape și trist
încât sânger și curg
prelung lunecând peste ape

Mă tot hrănesc cu verdele din plante
și albastrul din cer,
cu lava vulcanilor tineri
și mă mir că exist și nu pier

Norii-i strivesc
între bătăile inimii mele
privirea mi-o rănesc
strivind-o de stele

Sorb negura nopților negre
pân’ la lumină o sorb
și mă mir că mai sunt
că exist și nu-s orb…

Am uitat că-i târziu în târziu
am uitat să mai râd
am uitat că încă sunt viu
am uitat să mai cânt
Vai,am uitat să mai Fiu,
cerul și iarba acestui pământ…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

8 ianuarie 2019

Daniel BARBU: Te-am purtat neprihănită (2)

Te-am purtat neprihănită (2)

 

Printr-un timp fără lumină rătăcirăm fără rost,
Că niciunul dintre noi n-a ştiut să o aprindă!
Ţi-am cuprins întreg văzduhul a ta umbră să fii fost
Când te-aştept într-o legendă, universu-ţi să-l cuprindă…

Pe tărâmul tău din ceruri cu povestea mea te-am scris
Muritoarea mea regină, veşnicia te-a ales!
Au căzut îngeri petale dintr-un vis de nedescris,
Când ai transformat iubirea într-un trist neînțeles…

Te-am purtat neprihănită toate vieţile la rând,
Cu pleoapa timpului ţi-am acoperit iubirea!
Prin clepsidrele uitării veacul nostru coborând
Rătăcind prin absolut, căuta nemărginirea…

Viaţa asta nu e viaţă nici acum nici niciodată,
Dacă nu corup divinul inocenţa să-ţi seducă!
Ochii tăi inundă cerul cu privirea lor curată
Dar i-ai contopit cu marea, tu, frumoasa mea nălucă…

Te aştept în zori târzii la o margine de viaţă,
Cu-n sărut de răsărit scris pe tâmpla timpului…

——————————

Daniel BARBU

8 ianuarie 2019

 

Alexandru NEMOIANU: Manelizarea

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgaritate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și in Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilentiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât „columbidae”, dominate de clocot hormonal și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barbarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești sinistrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător,un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri,posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism,indiferență morală,urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeanua, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manelism a fost cotropită intelectualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzian, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat,”revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”,cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har, veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentraționist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care, după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu”, acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrenă, de tip hemoroidal, nu va dăinui.

Vremile de haos sunt vremelnice. Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 ianuarie, 2019

Anatol COVALI: Încredere

Încredere

 

Mi-am croit din gânduri un curaj imens,
care în destin îmi schimbă toate,
dând zilelor mele un altfel de sens
şi cioplind pe trebuie în poate.

Am gonit din mine orice îndoieli
şi-s convins că totu-i cu putinţă,
dacă în regrete nervii sunt rebeli
şi-mi aprind mari ruguri în fiinţă.

Ştiu că viitorul o să fie greu,
însă sunt convins că am puterea
să înving în mine şi în jur mereu
chinul,disperarea şi durerea.

Chiar dacă-o să fie câte-un mic impas,
neclintit voi merge înainte
ferm convins că timpul ce mi-a mai rămas
va dori să ardă în cuvinte.

————————————–

Anatol COVALI

București

8 ianuarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Într-o zi

Într-o zi

 

a plâns toamna prin flori
mâine va ninge în zori
mă scufund în stele șterse
căutând un nou început
voi avea ce nu am mai avut
într-o zi voi fi liber să zbor
azi ninge afară, este frig și nu îmi este bine
nu am timp să mă ascund între ere globale
totuși ascult
pașii curg în pustiu
unde să viu dacă sunt viu
tăcerile zac moarte printre frunze uscate
porțile-s închise și nimeni nu bate
venisem odată aici, pustie e încăperea acum
caut poteci să mă sui
plouă iubito la mare, mă ninge în Ardeal
mioarele curg iar în vale
pe țărm, pescărușii au plecat
la altă adresă, în cer
focul s-a stins iar în sobă
tu uiți să mă cerți
pe masă nu mai e ceai
mereu cer ce nu ai
pierduți suntem
unul nu e altul
uitasem plecarea, uitasem că vii
ce rece e casa și plânge tăcerea
patul e gol, femeia absentă
trupul tău, nu e trupul meu
am lăsat ușa deschisă, femeie
să îmbraci în zori straiul sufletului meu
va ninge iubito cu flori

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

8 ianuarie, 2019