Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române

„Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!”

– Vasile Alecsandri

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române – „Mica Unire”, care a avut loc la jumătatea secolului XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească. Unirea a avut la bază apropierea culturală și economică între cele două țări, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Cu prilejul acestei sărbători ne amintim și de cei care au pus umărul la realizarea Unirii.

Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești, şi prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. De fapt, Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate şi crea premisele punerii temeliei statului naţional unitar român.

În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani, mii de oameni i-au ieşit în cale, în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde Cuza venea de la Iaşi. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeaţă şi înfăşurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligenţă. Despărţit în două – Focşanii Moldovei şi Focşanii Munteniei – de un braţ al Milcovului, oraşul întruchipa, în acea vreme, situaţia celor două ţări vecine şi surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, şi a chemat la el pe cei doi soldaţi care făceau de strajă la hotar: un moldovean şi un muntean. Le-a spus că sunt fraţi şi i-a pus să se îmbrăţişeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui şi să comunice comandanților că de azi înainte şi pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focşani. Însoţit de mai marii oraşului şi de mulţimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toţii Hora Unirii.

Poetul focşănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, aşa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeşte/ Că-n sfârşit s-a deşteptat,/ Și că-n faptă vredniceşte/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”. Deoarece în textul Convenţiei nu se stipula că domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească.

Adunarea electivă a Ţării Româneşti era dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei”. Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană. Problema următoare era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate a determinat Conferinţele internaţionale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie și 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea Unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare şi un singur guvern.

După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au iniţiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864) și reforma învăţământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Şirul de reforme iniţiate de Cuza şi venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite au început să se numească oficial România. Cuza însă, în anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliţie a partidelor vremii, denumită şi „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracţiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

În fiecare an, în luna ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu. Unul dintre cei care a pus umărul la realizarea acestei uniri a fost Ion Roată, intrat în istorie ca o legendă, cunoscut şi sub numele de „Moş Ion Roată”, un ţăran român, deputat în Divanul Ad-hoc, susţinător înflăcărat al Unirii Principatelor Moldova și Valahia şi al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune că semna prin punerea degetului muiat în cerneală, fiind neștiutor de carte, oficial semnând cu parafa primită în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte ageră și o judecată dreaptă, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limbă”, adică spunea adevărul fără menajamente, neavând „ascunzători în suflet”, după cum îl caracteriza Ion Creangă. Pentru spiritul său de dreptate, Ion Roată a fost considerat de către țărani ca fiind puternic, cel mai dârz și mai competent reprezentant al lor, care să le poată apăra interesele. A avut, se spune, o apariție meteorică pe scena istorică a țării.

Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, în districtul Dobling, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, ataşamentul ideologic şi admiraţia”. Poziţia adoptată de Mihai Eminescu faţă de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanţa ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt şi fără sprijin dinafară” şi prin faptul că poetul este necruţător cu participanţii la complotul detronării.

Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Paniș, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultură (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trăit între anii 1865 și 1936. Acest scriitor, în alt moment al istoriei țării, a cerut unirea cu România, spunând: „Frații mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbăviri! Suntem la un pas de a ne desăvârși libertatea! Acum ori niciodată…” El a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: „Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România.”

Autorul povestește cum în 1918 Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, hora care a ținut o noapte, cum două zile mai târziu, mai povestește, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piață de la Iași.

Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

Continue reading „Vavila POPOVICI: Unirea Principatelor Române” →

Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene

Ajută-ne, Doamne să trăim uniți și să murim fericiți, înfrățiți și cu dragoste de patrie și popor!

(Maria Filipoiu – Recurs la Unire/ pag. 49)

Din 24 ianuarie, 1959, românii de pretutindeni sărbătoresc, în fiecare an, Unirea Principatelor Române, numită şi „Mica Unire”, realizată sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică a celor două principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, prima etapă în crearea statului român, unitar și modern – România.

Ideea de unitate a început să se contureze tot mai pregnant în conștiința națională a românilor, încă din secolele XVII-XVII, prin deschizători de drum – cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin – care au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești, manifestându-se cultural în publicistica vremii. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 au întărit glasurile celor care afirmau unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat s-a intensificat, devenind o problemă europeană.

Astfel, în urma Războiului Crimeii (1853 – 1856), în care Marile Puteri ( Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman) au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus, s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris (1956), finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la situația provinciilor române. Era evident că Unirea putea fi realizată atât din interior, cât și din exterior. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate în fiecare principat de către un domnitor și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci.

Reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion francez, pentru a contracara influența Rusiei.

Practic Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domnitori, două adunări elective și două guverne.

Pe plan intern s-a stabilit consultarea populației din cele două Principate Române (Moldova și Țara Românească), privind problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc ale liderilor unioniști, care au întemeiat o formațiune politică numită „Partida Națională”.

Aceștia au exprimat prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, având la conducere un principe moștenitor al Tronului.

În Moldova, la 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă (formată din 48 de deputați) l-a ales în unanimitate ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza – șeful partidei unioniştilor moldoveni.

În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie 1859, locțiitori domnești fiind antiunioniști, Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că au fost mobilizați bucureștenii pentru a susţine candidatura lui Cuza, care a fost votat în unanimitate. Fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației, Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind Unirea Principatelor Române într-un singur stat – primul stat unitar român.

Prerogativele Unirii Principatelor Române fiind îndeplinite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a adresat națiunii în „Proclamația de la Iași” – 11 decembrie 1861:

„Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!” – Alexandru Ioan Cuza

În anul 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două principate, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând astfel unirea politică.

Cuza a fost primul Domn al Principatelor Unite și al statului național România și a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante, pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române, urmând înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută ca „Monstruoasa Coaliție” din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.

Plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, Cuza a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși a fost scurtă (1859-1866), a România a cunoscut perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României şi a primului Guvern unitar, cât și prin reformele sale – adoptarea primei Constituții românești, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului – domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării României moderne.

După exilul său(1866), Unirea a fost consolidată prin aducerea pe Tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen/ Carol I

Constituția adoptată la 1 iulie 1866, consfinţeşte denumirea oficială, România.
Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, înfăptuită se Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a constituit temelia pentru înfăptuirea României Mari – Marea Unire – la 1 decembrie 1918, prin unirea Transilvaniei cu România.

Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, făcând numeroase demersuri în acest sens, dar a fost respins de fiecare dată de Pricipele Carol I, care a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. A fost răpus de boală şi s-a stins din viață la Heidelberg unde plecase la tratament, la 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani, departe de România – pe care a ctitorit-o și a iubit-o până în ultima clipă a vieții lui.

Sursa: Viața și opera lui Cuza Vodă – Constantin C. Giurescu, Editura Științifică, 1966

Wikipedia – Alexandru Ioan Cuza

Continue reading „Maria FILIPOIU: Unirea Principatelor Române – Actul politicii Naționale și Europene” →

Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea

,,Nu-mi acoperiți mormântul cu cununi, ci cu iubire”

Când mi-a solicitat Al. Florin ȚENE să-i elaborez un text despre noua sa carte dedicată lui Traian DORZ, cu titlul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA, am rămas descumpănit, întrucât nu auzisem despre cel care i-a inspirat subiectul. Aveam însă certitudinea merituozității, întrucât scriitorul Al. Florin Țene avea deja expertiza așezării vieții și activității lui Radu Gyr, Ion Minulescu, Al.Macedonski, Gib Mihăescu ”între realitate și ficțiune”, așa că interesul pentru actualizarea operei unui poet, damnat pentru credință, avea garanții calitative. Crescut și eu în apropierea spațiului nașterii lui Traian Dorz, personajul romanului ”Ce greu a fost în noaptea asta”, cunosc că prin pădurile Beiușului umblau haiduci și se refugiau dezertori sau vagabonzi care fugeau de pedepse. Ca toți pădurenii de la poalele Padișului, Traian Dorz și-a găsit neastâmpărul și dorul de ducă într-o pasiune specifică fiului risipitor, bătând atâtea drumuri cu voie sau fără, pentru a-și potoli țâfna de a evada din familia dominată de un tată agresiv și total neglijent/ dezinteresat cu educația copilului. Nici căsătoria prea devreme, nici liniștea familiei, nici ”gura târgului” nu i-au stins pofta de a fi altfel decât ceilalți, nu l-au însănătoșit de boala neastâmpărului. Oprit de la vreo școală mai înaltă, aleargă după o aventură cu aromă de spectaculozitate, întâlnind un brigand ca și el, în sibianul Iosif Trifa, întemeietorul singurei secte religoase ortodoxe, purtând numele ”Oastea Domnului”. Iar omul de munte, hotărât și cu cinstea purtată în suflet la fel ca briceagul în buzunar, Traian și-a amanetat liniștea, crezând pătimaș într-o idee menită să evite decăderea sufletească a omului, supus vremurilor tulburătoare.

Cine este Traian Dorz ? Țăran, înzestrat cu harul versificării de prin părțile Beiușului, bihorean încăpățânat și lustruit de credință, Traian Dorz s-a născut în ziua Crăcinului în 1914, fiind menit, după modelul celorlalți pădureni, să lucreze pământul, să-și întemeieze o familie cu ogradă, să se bucure de sărbători și să spună nepoților povești cu lotri din jurul munților Biharia ori ai Platoului Padiș. Copil inteligent, dar neînțeles și lipsit de afectivitatea părintească, ajuns la oraș se lasă ademenit de mișcarea religioasă ”Oastea Domnului”, de unde i se trag aproape 20 de ani de condamnări politice, cu toate consecințele privațiunii de libertate și a pierderii sănătății fizice și psihice. Avea puțină învățătură adunată din școli, dar viața i-a oferit experiențe autodidacte de înțelepciune, scriind poezii, spre a fi cântate clandestin, predici de preaslăvire în cadrul acestei ”mișcări de regenerare moral-spirituală a poporului român în granițele ortodoxiei străbune”. A făcut jurnalism pe lângă publicații creștine, a scis vreo zece volume de poezii religioase și misionarism pentru ”Oastea Domnului”. Întreaga sa viață a fost asemenea unui martiraj, transferând suferința familiei, murind în satul în care s-a născut (Livada Beiușului), în 1989, după o viața chinuită timp de 75 de ani. A scris peste o mie de poezii, iar psalmii săi au devenit cântece religioase pentru spectacolul diferitelor secte neoprotestante.

De ce Al. Florin Țene s-a oprit la romanțarea vieții și activității unui țăran poet religios? Ar trebui ca întrebarea să i-o adresăm lui, nouă rămânându-ne să speculăm niște opțiuni. Există în viața lui Traian Dorz o nebănuită rezervă de absurd, întreținut de o pasiune amplificată pe marginea unei patimi ideatice. Citind despre viața familiei Dorz, mi-am pierdut entuziasmul că omul se naște spre a fi fericit și că sursa suferinței se regăsește într-un comportament de neadaptare la o realitate, care năvălește agresiv dezechilibrând relațiile și oportunitățile. Chiar Al. Florin Țene pune în ecuația literară o viață, scriind sub temperatura și tensiunea impresiei, mirat el însuși că limbajul nu se revoltă descriind atâta suferință.

Cum rezolvă Al. Florin Țene transferul unei persoane într-un personaj? Biografia lui Traian Dorz devine romanul CE GREU A FOST ÎN NOAPTEA ASTA! Ce mijloace literare utilizează pentru ca să dea cuvintelor suficientă încărcătură emoțională spre a fi credibile ? Scriitorul Țene are instrumentarul stilistic spre a fi convingător, deși e convins că în cuvinte se ascunde aceeași candoare fictivă intrând în spațiul minciunii. După Jules Renard, ”a scrie înseamnă aproape întotdeauna a minți”, iar transferul vieții într-”o imaginație reală” înseamnă artă, ”o formă de minciună, spunea pictorul Picasso, prin care vezi realitatea”. Al. Florin Țene vrea ca textul său să fie roman, orchestrând mijloacele de expresivitate pe portativul activității unui poet ”între realitate și ficțiune”. Atunci trebuie să acceptăm că distanța dintre realitate și ficțiune nu poate fi ocupată doar de cuvinte, întrucât sensurile acestora sunt infidele și trădătoare, deci circumstanțiale. Al. Florin Țene are deja un amplu exercițiu de fantazare, fiind el însuși poet, romancier și eseist, dispunând de antrenament pentru glisarea dintre realitate și imaginație. El are aptitudinea de a știi că textul romanesc trăiește prin ”adevărul său”, că acesta este vremelnic, că importantă este credința cititorului în acest adevăr, scuturat de rugină și care și-a găsit modul de a există prin intermediul ficțiunii. Relativitatea pune la îndoială toate cele ce până nu de mult se credeau valori absolute. Spre a evita contradicțiile, cititorului îi este vânturată dintru început o dedicație, cu voința discretă de a manipula înțelegerea (și justificarea) mesajului: ”Dedic această carte celor care, pentru credința lor în Hristos și Dumnezeu, au fost schingiuiți și uciși, de regimul ateu comunist și criminal.”

Toată viața copilului Traian este anticipată de ursitoare, crede autorul, după cum visul mamei la trei zile se potrivește unui oracol : ”Se făcea că un bărbat stătea la masă și scria rugăciuni. Iar un om hidos, îmbrăcat în roșu, i-a rupt foile pe care scria și râdea, râdea și se auzea ca un ecou peste tot satul.” Simbolurile visului sunt clare. Folosind dialogul familial, descrierile, caracterizările, Al. Florin Țene reușește să construiască o atmosferă specifică unei epoci istorice care se rostogolește peste oameni, nevoiți să supraviețuiască la limita umanului și demnității. Continue reading „Anton ILICA: Poetul creștin Traian Dorz în viziunea lui Al. Florin Țenea” →

Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia

Astăzi se împlinesc 162 de ani de la marele eveniment istoric – realizarea visului de secole de Unire a principatelor românești. La 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859, domnitor și al Munteniei avea loc Mica Unire, prima reîntregire a poporului român. Premisele Unirii principatelor au fost mai multe evenimente care au avut loc în ambele principate. Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l-a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate, care făcea parte din conglomeratul de revoluţii europene. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (imperiile țarist și Austro-ungar), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.

În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.

În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei” [137, p.118].

Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat la un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III^-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.

Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate [66, p. 606]:

Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene ;
Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.

Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².

Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:

– Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;

– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;

– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani

(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;

– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);

– Dreptul de vot rămânea cenzitar.

Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Calea spinoasă a Unirii Principatelor Moldova și Muntenia” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 437(1 –15 Ianuarie)

La început de an 2021, rog pe Bunul Dumnezeu să reverse asupra Dumneavoastră și celor dragi ai Dumneavoastră sănătate, bucurii, împliniri în toate cele bune, puterea de a nu vă pierde speranța și credința, să aveți pace, liniște sufletească, bună înțelegere și trăire creștinească! La mulți și fericiți ani!

Rugă la-nceput de an. Ajută, Doamne, tuturor celor obidiți și nefericiți, tuturor prietenilor și dușmanilor, tuturor binefăcătorilor și răufăcătorilor noștri, tuturor celor ce cred și celor ce nu cred în Tine, ajută și familiei mele, enoriașilor mei, ajută-mi și mie!

Spre Tine se îndreaptă speranțele noastre, căci Tu ești limanul speranței și bucuria împlinirii. Fă ca-n lume să fie pace, sănătate, pâine și bucurie! Lumina Ta să lumineze întunericul necredinței, al urii și al prostiei. Să fie mai multă iubire între oameni și popoare, să fie oamenii oameni pentru oameni, ci nu lupi. Ajută, Doamne, tuturora și fiecăruia în parte să nu-l muște șarpele ce l-a mușcat pe Iuda, să nu-l sfâșie acest monstru nevăzut ce ne bântuie planeta de un an încoace. Fă, Doamne, să fie cât mai puține jertfe și victime pentru pâine, cât mai puțină grijă pentru ziua de mâine, cât mai multă încredere, siguranță, sănătate, dragoste și nădejde. Fă, Doamne, să curgă vinu-n teascuri, iar săracul să nu-l bea numai în grijanie. Fă, Doamne, să ardă toate tichetele și cartelele de alimente din lume, să nu mai moară nimeni de foame, de boală și de urgii de tot felul. Doar proștii, hapsânii, trădătorii de frate și de țară, hoții, afaceriștii, escrocii, lașii, fanfaronii să se ducă în pustiile Saharei, în frigurile Siberiei și în tartarul gheenei, pregătit de Tine celor ce nu Te vor! Rămână aici, pe pământ, între noi și cei dintotdeauna, belșugul, pacea, fericirea, iubirea, sănătatea și cântecul, credința și nădejdea, Doamne!

Revarsă din plinătatea bunătății Tale și peste noi, că prea ne-am sălbăticit! Simțim nevoia de Tine mai mult decât oricând, deși nu vrem s-o recunoaștem. Te așteptăm, Doamne, cu ușile zăvorâte, pentru ca să nu știe vecinii că suntem acasă și că primim străini! Nu Te mai recunoaștem, Doamne, și-ai devenit străin pentru deșertul nostru. Tu ești ploaia pe care o așteptăm să ne astupe crăpăturile, să ne astâmpere setea, să ne redea speranța de viață! Am îmbătrânit, Doamne, înainte de vreme! Tu, Cel care-Ți măsori zilele cu veșnicia, redă-ne, Doamne, bucuria de-a trăi! Fă, Doamne, ca și eu, ca toți cei ce încă mai suntem, în prag de An Nou, să avem mai mulă nădejde în viitor!

Dar, Doamne, noi n-am venit pe lume, fiindcă Te-am rugat sau Te-am obligat să ne lași, am venit fiindcă Tu însuți ne-ai adus! Lăsăm în voia Măriei Tale destinul ființei noastre și nu încercăm, fiindcă nici n-am putea altfel, să schimbăm noi voia Ta! Fă, Doamne, însă, atâta cât trăim, să fim sănătoși, să fim înțelepți, să pășim pe drumul vieții și-al mântuirii, să avem pâine pe masă! Pe acestea să ni le dai nouă din belșug, iar de celelalte să Te îngrijești Tu, c-așa e când ești Tată, zice-o vorbă din bătrâni!

Alungă, Doamne, bolile din noi, din case și din oase, redă sănătatea celor din spitale, binecuvântează și ajută celor ce se jertfesc cu fiecare zi, cu fiecare ceas, la căpătâiul celor bolnavi! Alungă, Doamne, din lumea Ta pe toți cei care vor rău creației Tale, celor ce vor războaie, moarte și suferință, celor ce ne vor pieirea. Înmulțește-ne copiii, întoarce-ne acasă pe cei dragi plecați peste mări și țări după o pâine, după un trai mai bun, ajută-ne să ne iubim mai mult Țara, pe semenii noștri și mai ales pe Tine, Dumnezeul dragostei, al înțelepciunii, al dreptății și al milei. Fă, Doamne, să ne înflorească Țara, să fim liberi și stăpâni pe bogățiile ei. Fii cu noi, Părinte Sfânt, căci crucea vieții ne e grea și n-o mai putem duce. Ajută-ne să nu ne prăbușim! Întinde-ne mâna și mila Ta și redă-ne puterea, voința și bucuria de-a merge mai departe. Cu Tine alături nu ne vor doborî nici vânturile, nici furtunile, nici ploile, nici gerul, nici covidul, nici dușmanii, nici bolile, nici greutățile, nici necazurile. Fii, Doamne, cu noi și le vom avea pe toate! Amin și voia Ta să fie!

Sfaturi duhovnicești. Am găsit pe internet o frumoasă istorioară, care vorbește de țara noastră. O redăm mai jos, cu speranța că poate, după lectură, ne vom iubi mai mult patria. Povestirea se intitulează ȚARA LUI DUMNEZEU. Iat-o: ,,Se spune că într-o bună zi, a trecut Dumnezeu pe pământ și a dăruit fiecărui neam câte o țară. Și a fost seară și a fost dimineață. Iată însă că-ntr-o zi la poarta lui Dumnezeu – Tatăl a apărut un păstor de oi, care era împreună cu familia și neamul său de păstori. Dumnezeu L-a invitat în casa Lui și au stat la Cină. ,,- Bunule Păstor, care îți este păsul de ai ajuns la Mine?” întrebă Dumnezeu pe cioban. ,,- Doamne Dumnezeule, am venit să primim și noi o bucată de pământ, unde să ne odihnim sufletele, însă se vede că am întârziat și nu mai este loc pentru noi!” a spus bătrânul îngenunchind în fața lui Dumnezeu. ,,- Care vă este numele neamului vostru, bătrâne Păstor?” a întrebat Creatorul. ,,- Noi ne numim români, Doamne!”

După ce a privit îndelung la neamul românesc, Dumnezeu a chemat pe Sfântul Apostol Petru și l-a întrebat: ,,- Petre, mai este loc pentru o țară pentru români pe pământ?” ,,- Nu, Doamne! Tot pământul a fost dăruit tuturor neamurilor, după porunca Ta!” ,,- Bine, Petre. Atunci dă-le românilor țara pe care am păstrat-o pentru Noi!”

Și de atunci noi locuim în ȚARA LUI DUMNEZEU.

O patrie frumoasă, o țară cu munți și câmpii, cu ape și cer senin, o țară ca o grădină din Rai, unde Maica Domnului îngrijește rugăciunile și florile cerului.

România este Țara lui Dumnezeu de la începutul lumii.”

Întrebări. ,,Printre galbenele file” răsfoind, am găsit o fărâmă de poezie compusă la 8 august 1983. Purta acest titlu și se potrivește stării de spirit și îngrijorărilor de azi. Iat-o:

,,Mă-ntreb dacă iubirea cu păcat

E roșul stins dintr-un obraz de fată,

Dacă pe podul vremii, clătinat,

Vor trece iar corăbii de-altădată!

Mă-ntreb de tine-n slove de scrisori,

Că te-am pierdut de-atâția ani-lumină,

De un liman visat de multe ori,

De glasul dulcii tale șoapte: ,,Vină!”

Mă-ntreb de cerșetori de osanale,

De grâul neplivit la timpul lui,

De vechi morminte egiptene ale

Sărmanilor datori Nimicului!

Mă-ntreb de truda atâtora din lume.

De-oi fi chiar eul speranțelor din noi,

De birul dat bârfelilor postume,

De rostul meu, al tău și-al lumii noi!”

La cumpănă de ani. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot şi pentru toate, căci fără El suntem praf şi pulbere. Atât cât vrea El mai fiinţăm pe acest pământ, ne mai bucurăm de fiecare zi ce ne-o dăruieşte, de fiecare anotimp, de fiecare clipă fericită, pe care mai avem prilejul s-o trăim!

Vă mulţumim cordial tuturor pentru tot sprijinul ce ni l-aţi dat în cursul anului 2020! Vă mulţumim tuturor celor care ne-aţi primit cu colindul, atât la Crăciun, cât şi la Bobotează, după datina străbună, ca nişte adevărate familii de creştini! Vă mulţumim cordial pentru darul ce ni l-aţi făcut, fiecare după voia şi posibilităţile ce le-a avut, dar mai ales pentru bunăvoinţa creştinească şi românească. Să dea Dumnezeu să vă găsim pe toţi sănătoşi şi cu voie bună mulţi ani de aici înainte!

La cumpănă de ani, se cuvine să facem un scurt bilanţ fiecare dintre noi cu privire la viaţa noastră, la familiile noastre, la speranţele ce le avem de viitor. Dacă n-ar mai fi sărbătorile şi rânduielile acestea ale anotimpurilor, viaţa ar fi ca o lungă călătorie fără popas. Aşadar, să ne oprim un pic în lungul drum al trecerii noastre prin lume şi să ne facem un examen de conştiinţă fiecare. Să ne imaginăm că derulăm filmul vieţii noastre de până acum, cu toate ale sale bune şi rele. Să ne imaginăm, de asemenea, că la acest film ar privi şi Dumnezeu. Ia gândiţi-vă, aţi găsi vreo scenă în acel film de care să vă fie frică, ori să vă roşească obrazul la gândul că va vedea-o Cel de Sus? Sau chiar şi numai ceilalţi semeni ai Dumneavoastră?! E o grea încercare. Căutaţi, de asemenea, să socotiţi dacă aţi făcut tot ce a depins de Dumneavoastră, ca propria familie să dureze, ca soţul, soţia, copiii, părinţii, socrii, cumnaţii Dumneavoastră să aibă o rază de fericire, când s-au aflat în preajma Dumneavoastră, când aţi vorbit, când aţi muncit împreună. Vedeţi dacă aţi făcut vreo fărâmă de bine cuiva, dacă v-aţi făcut întotdeauna rugăciunea, dacă sunteţi împăcaţi cu Dumneavoastră înşivă, cu cei din jur şi, mai ales, cu Dumnezeu. Încercaţi să vă imaginaţi, că în clipa următoare aţi fi chemaţi înaintea lui Dumnezeu, că v-ar sosi ceasul cel din urmă. Aveţi, oare, bagajul făcut? Sunteţi, într-adevăr, pregătiţi de marea călătorie? Aveţi suficiente argumente ca să vă apăraţi la dreapta judecată pentru faptele săvârşite în această viaţă? Sunt câteva întrebări, pe care ar trebui să ni le punem fiecare dintre noi la această cumpănă de ani.

Faceţi planuri pentru familia Dumneavoastră, dar ţineţi seamă şi de ceilalţi membrii ai familiei. Vedeţi dacă şi lor le place şi sunt de acord cu ceea ce vreţi să faceţi. Aşa va fi armonie şi unitate în casa Dumneavoastră şi nimănui lehamite nu-i va fi, că staţi sub acelaşi acoperiş!

A fost un an greu nu numai pentru fiecare dintre noi, ci pentru lumea întreagă. Au murit în lume aproape două milioane de oameni, ca la un război mondial. Au murit în țara noastră câteva zeci de mii de semeni ai noștri, aproape un milion au fost infectați. Am avut în parohie patru decese de Covid, multe-multe infectări, spitalizări, izolări, carantinări. Frica de infectare și de moarte am simțit-o fiecare dintre noi mai mult sau mai puțin. S-au închis instituții, firme, am fost obligați să stăm în casă. Noi cei de la țară am fost mai liberi, dar gândiți-vă la cei de la oraș, care au fost obligați să stea într-un apartament luni de zile. Nu a fost ușor! S-au tocat economiile, au crescut datoriile, s-au înmulțit șomerii, s-au desființat locurile de muncă. Nu cred că a fost familie sau individ în lumea aceasta, ca în anul 2020 să nu aibă de suferit de pe urma acestei molime. Luni la rând au fost bisericile închise și preoții au slujit singuri, inclusiv în zilele Sfintelor Paști, au fost închise școlile, bibliotecile, teatrele, muzeele, instituțiile de cultură și artă. Am umblat cu măștile pe față, de-am ajuns să nu ne mai cunoaștem între noi, nu am mai avut voie să dăm mâna unul cu altul, să ne mai întâlnim mai mulți, să participăm la botezuri, nunți, înmormântări, nedei, pomeni, parastase, praznice. Umbra morții s-a întins peste tot!

Și, totuși! Dacă este să vedem și binele în acest val imens de rău și disperare ce s-a abătut asupra Pământului, acela ar fi faptul că situația aceasta ne-a unit mai mult, ne-a solidarizat. Ne-am temut pentru viața și sănătatea noastră, dar ne-am temut și pentru viața și sănătatea celorlalți, fie că au fost membrii familiei noastre, fie că au fost cetățeni ai planetei Pământ. Ne-am temut pentru cei dragi nouă plecați departe, care n-au mai avut voie să se întoarcă acasă. Zi de zi am așteptat cu înfrigurare și teamă să aflăm numărul de infectați, de morți, de internați, de vindecați. Ne-am bucurat copilărește, când am aflat că răul începe să fie alungat, că numărul vindecaților este tot mai mare; am purtat mască pentru a ne proteja pe noi înșine, dar mai ales pentru a-i proteja pe cei din jurul nostru; am avut răgazul să stăm mai mult împreună cu familia noastră, să recuperăm ceasurile, zilele și anii în care, preocupați până peste cap de problemele de serviciu, am uitat de soț, de soție, de copii, am uitat să mai discutăm cu ai casei noastre. În multe cazuri membrii unei familii ajunseseră ca niște străini cazați la un hotel, care doar se văd, se salută și pleacă fiecare la treburile lui. Am avut prilejul în această perioadă să ne aducem aminte de Dumnezeu mai mult ca oricând și să-i cerem ajutorul. Chiar dacă ne-a fost frică să mergem la biserică pentru ca să nu ne infectăm, dar ne-am rugat în sinea noastră, în casa noastră, în fața icoanei de acasă. Cred că această perioadă a fost ca un filtru moral, care a mai ales grâul din pleavă. Amintiți-vă cum se făceau mitinguri și demonstrații mai înainte pentru ca să se legifereze familia formată din doi bărbați sau două femei, pentru educația sexuală a copiilor în școală. I-ați mai văzut, i-ați mai auzit pe undeva e stimabilii ,,progresiști”? Măcar de-ar înțelege cu acest prilej că nu se vor putea lupta niciodată cu Dumnezeu și cu rânduielile pe care le-a lăsat lumii zidite de El!

Să sperăm că va fi bine în anul care a început, că molima va fi învinsă, că nu va mai cade niciunul dintre noi pe câmpul acesta de luptă cu dușmanul nevăzut, că va fi iarăși bine și frumos în lumea aceasta! Dumnezeu să ne ajute şi să fie bine!

Starea parohiei(II). În numărul trecut al ,,Scrisorii pastorale” făceam o analiză amănunțită a vieții religioase din parohia noastră din cursul anului 2020. Colindul cu Botezul ne determină să venim cu câteva completări, pe care le considerăm absolut necesare. În primul rând, mulțumim lui Dumnezeu că avem asemenea creștini în parohia noastră, care păstrează atât cât se mai poate tradițiile noastre strămoșești, credința și datinile. Veniți în număr mare la biserică în duminici și sărbători, sunteți atașați de biserică, nu batjocoriți slujitorii bisericești, ci, dimpotrivă, avem semnale că vorbiți chiar mai bine decât ar trebui despre preotul Dvs. Aveți în casele Dvs. icoane, candele, atmosferă creștinească. În majoritatea caselor icoanele sunt așezate pe peretele dinspre răsărit, pe acel perete nu mai sunt tablouri, postere, decupaje din reviste cu mâțe, câini, lei, șerpi, femei goale și alte bazaconii de acestea. Am găsit case în care cărțile primite de la parohie în ultimii ani erau așezate pe masă, în mijlocul camerei, ca într-o sală de lectură dintr-o bibliotecă. Aceleași cărți le-am văzut în multe case în biblioteci, în altele formau singure ,,biblioteca” familiei. Au fost legați cei mai mulți câini, iar cei care au fost dezlegați s-au dovedit a fi bine educați. Anul acesta nici unul dintre ei n-a încercat rezistența pantalonilor popii și nici nu i-au verificat gustul cărnii. Aproape toți enoriașii noștri știu să se închine corect. Am mai întâlnit câteva cazuri, în care oameni în toată firea nu știau acest lucru: fie făceau niște rotocoale cu mâna, parcă s-ar fi apărat de muște, fie dădeau din mână, parcă ar fi tras la ferestrău. Au fost și cazuri, când enoriașilor noștri le-a fost frică să ne primească. I-am înțeles. Au fost cazuri, când le-a fost frică să sărute Sfânta Icoană sau Sfânta Cruce. I-am înțeles și le-am respectat prudența. Am cântat troparul, am schimbat câteva cuvinte și am plecat. Vă mulțumim că ne-ați înțeles și nu ați insistat să intrăm prin toate camerele ca altădată. Vedeți Dumneavoastră! Preotul trece într-o zi prin cca. 150 de case. Dacă într-una din ele este microbul și preotul îl ia, îl duce până seara în casele pe care le mai vizitează și astfel ne putem trezi cu un număr de zeci de case infectate într-o singură zi. E bine să ne protejăm noi înșine, înainte de a ne proteja alții. Autoritățile ne dau instrucțiuni, ne învață ce să facem și cum să facem, dar depinde mult și de noi cum dăm curs acelor instrucțiuni. Putem să le încălcăm, fiindcă nu este câte un polițist la ușa fiecăruia, dar consecințele sunt pe pielea noastră, iar când vine nota de plată, e grav!

În Malovăț s-au făcut multe construcții noi, s-au consolidat ori s-au extins altele mai vechi, s-au amenajat frumos, au fost dotate cu multă aparatură, ceea ce arată că nivelul de civilizație s-a ridicat simțitor. Mai puțin s-a întâmplat acest lucru în Bârda. Vorbe amuzante, nevinovate, am auzit mai puține anul acesta! Dacă e vorba de porci, remarcăm că și anul acesta au fost destul de mititei. Nu mai sunt porcii de altădată, care umpleau câte două postăvi cu carne! Nu mai sunt nici câinii de altădată! Ehei, pe atunci funcționa crescătoria de păsări din vecinătate! Acum predomină pechinezii! Criza economică se resimte peste tot. Chiar starea Dvs. de spirit, îngrijorarea față de nevoile de azi, de mâine, spune acest lucru. Mulți, foarte mulți nu aveți serviciu, mulți sunteți plecați în țară sau peste hotare la muncă. Sunt copii lăsați în grija bunicilor, în grija rudelor. Lipsa părinților se resimte în timpul anului, atât la școală, cât și în viața lor în general. Am găsit multe porți deschise între vecini, între părinți și copii, dar am mai găsit și garduri noi construite între părinți și copii! Expresii de genul ,,- Pe aici nu se trece!” am întâlnit anul acesta, când a fost vorba să merg de la casa părinților la a copiilor pe poteca ce-o cunoșteam din anii trecuți. Expresia mi-a amintit de deviza trupelor române pe frontul de la Mărășești!

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XXI(2021), nr. 437(1 –15 Ianuarie)” →

Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei

Reflecții despre volumul:

Instucțiuni

de Daniel Ioniță

editura ROCART

București 2020

Am căutat-o, am citit-o, am găsit-o și mărturisesc că este. Daniel Ioniță a mai scris o carte, și anume aceasta. A scris-o în limba română, în Australia, unde trăiește de patru decenii. Este al patrulea său volum de autor, după „Agățat între stele/ Hanging Between the Stars” (Editura Minerva – 2013), „ContraDicție/ContraDiction” (editura PIM, 2016) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes, Cluj – 2017).

L-am însoțit pe autor, cu drag de dânsul și de poezia sa, și la volumele anterioare – ba cu un text, ba cu o vorbire cu prilejul lansărilor. L-am însoțit, spuneam, cu bucurie, dar și cu admirație și respect. Pentru că așa cred că se cuvine când ai șansa să întâlnești și să cunoști un om care se întoarce acasă, într-o sufragerie care nu mai există, într-o încăpere fără pereți, unde cărțile sale se așază una lângă alta.

Daniel Ioniță nu este singurul român care s-a întors acasă după mai multe decenii. Nu puțini alții s-au întors – unii cu avionul, alții cu trenul, alții cu bani ca să facă și mai mulți bani. Daniel Ioniță este, însă, unul din puținii care s-a întors acasă în cel mai frumos fel în care ar putea-o cineva face: s-a întors cu Poezia. Și asta când? Într-o vreme în care dumneaei, Poezia, este din ce în ce mai mult (și de mai mulți) văzută drept o pierdere de vreme.

Autorul, cum am spus, locuiește pe continentul-insulă care, pentru el, este „Insula cuvintelor de acasă”. Dacă lui Daniel Ioniță i s-ar face un test ADN, s-ar descoperi că spiralele cu pricina pot fi citite în limba română.

Povestea poetului Daniel Ioniță a început atunci când a vrut să transmită această moștenire genetică și copiilor și nepoților lui și a trudit să alcătuiască o Antologie a poeziei române. Prima ediție a apărut în anul 2012 și s-a numit „Testament – Antologie de poezie română modernă” (Edit. Minerva, 2012), unde se regăsesc 56 de poeți români născuți în intervalul 1821-1960.

Acesta a fost începutul unei lucrări la care Daniel Ioniță a trudit vreme de șapte ani și, în anul 2019, a apărut în România o monumentală (1152 de pagini) carte-tezaur, în ediție bilingvă – „Testament – 400 de ani de poezie românească/ 400 Years of Romanian Poetry” (Edit. Minerva, 2019 – volum ce a primit premiul „Antoaneta Ralian” decernat de Târgul de Carte Gaudeamus 2019), (și publicat în afara României sub titlul „Romanian Poetry from its Origins to the Present/Poezia românească de la Origini și până în prezent” de către Australian-Romanian Publishing în 2020). O asemenea „îndrăzneală” nu a mai avut nimeni de la regretatul critic Laurențiu Ulici care a publicat, în 1997, o colecție de 10 volume cu titlul „O mie și una de poezii românești”.

Și tot citind, și tot antologând și tot traducând poezie românească, autorul volumului de față a ajuns, în sfârșit. Unde a ajuns? A ajuns la el însuși, adică la poetul Daniel Ioniță. Iar acesta a început să scrie „cu bucurie”, așa cum remarca criticul Alex. Ștefănescu în prefața întâiului său volum de versuri, iar poezia a devenit, pentru el, un fel de a fi, complementar unui fel de a scrie. Dovada cea mai bună a afirmației de mai înainte sunt prezentele „Instrucțiuni”.

Așa cum îmi par și apar, acestea sunt un fel de „prospect” însoțitor al unui „produs”. Atâta doar că „prospectul” cu pricina nu a fost livrat odată cu „produsul”, ci la multă vreme după ce acesta din urmă a tot fost întrebuințat. Atunci, la ce mai e bun „prospectul”, dacă tot a venit (prea) târziu? Este foarte bun bun de transmis celorlalți, fiindcă și ei au primit, la rândul lor, același „produs”, dar tot fără „prospect” tot fără… instrucțiuni… Pentru ca măcar ei să știe (dacă vor să ia aminte) cam cum ar trebui întrebuințată viața asta, fiindcă ea este „produsul” despre care vorbeam – și pe care nu-l putem trimite înapoi dacă nu ne place.

Am găsit, în „Instrucțiuni”, un poem al cărui titlu reia numele volumului publicat de autor în 2017 – „Insula cuvintelor de acasă”. Și este bine că Daniel Ioniță reia acest poem, fiind este, cred eu, ancora artei poetice a autorului, matricea sa fecundă, născătoare de Poezie: „Am plecat de acasă demult,/ de pe vremea când aducerile aminte erau mult prea/ fragede/ și se sfărâmau ușor,/ așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale/ timpului (…)” La o vreme, însă, autorul a prins de veste cum „din mijlocul tuturor acelor mări/ a început să se ridice o insulă,/ mică la început, așa că nu i-am dat importanță (…)” Și: „Dar din când în când am început să aud dinspre ea,/ seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -/ mai întâi încetișor ca un susur -/ cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare -/ «mamă», «tată», «durere», «bucurie», «iubire», «inimă» (…)” Sau, în doar trei litere – Dor. Cuvânt care, ca și Poezia, este generator și păstrător de identitate. Identitate pe care poetul Daniel Ioniță și-a afirmat-o încă de la primul său volum de autor – acum câțiva ani – și pe care, acum, o confirmă.

–––––––––

Lucian VASILESCU

20 Decembrie 2020

București

***

Din volum…

INSTRUCȚIUNI

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

REVELAȚIE

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

SCRUM DE STELE

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat,

le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnăde cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile mele stele.

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici,

brunetă, ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Melisse, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Măline, Melidonii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

UNCHIU’ GOGU

Unchiu’ Gogu divorţase când era mai tânăr.

Trăia singur de mai mulţi ani.

Îmi spunea că vrea să se însoare

cu o femeie cu ţâţe mari – pe una din ele să se culce

iar cu cealaltă să se învelească.

Şi până la urmă aşa a făcut.

Doamna P. era exact pe gustul lui –

cel puţin în privinţa acestor două detalii importante,

care erau satisfăcător de masive.

Ea avea vreo 65 de ani, el vreo 75 când s-au luat

şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi

încă vreo zece ani.

Uneori, când îmi amintesc de el,

mă întreb dacă lui unchiu’ Gogu

nu-i transpirau neuronii când dormea.

Continue reading „Lucian VASILESCU: N-am nicio carte, dar citește-o dacă vrei” →

Al. Florin ȚENE: Contemporanul nostru, Cuza…

Contemporanul nostru, Cuza…

Miroase a dimineaţa însorită Muza

Tăcerile treceau pe nesimţite-n mers,

Contemporan fiind cu Domnul Cuza

Trăiesc întruparea lui în vers.

Bucură-te lumină cu dantelă de stele

Pentru unitatea din zilele mele,

Bucură-te istorie scrisă sub Feleac

Când trece Cuza pietrele tac.

Cânta amiaza tristeţea-n flori

Uitase să înbobocească şi mălinul,

Cerul desena o cruce din cocori

Ridicând la rang de virtute chinul.

Bucură-te drum atins de-o rază de lună

Vibrând a unire pe-o singură strună.

Bucură-te Dunăre cu malurile pline

Când amintirea lui în suflete mai vine.

Amurgul jelea în nuanţe închise

Şi câmpul trimitea culorile la culcare

Pe când clipele albe cădeau ucise

Cele ne-ntoarse din nou în soare.

Bucură-te piatră de călcâiul lui atinsă

Aripă peste poteca spre Moldova întinsă,

Bucură-te statuie ecvestră neclinșită sub ploi

Cînd Cuza aduce unirea în noi.

Și azi noaptea mă înveleşte cu frig,

Mă tem de visul care iată vine,

În miezul întunericului mai strig:

Cuza îţi mulţumesc! Sunt contemporan cu tine!

Bucură-te amiază de sub aripă de cocori

De unde ne priveşte eroul în zori,

Bucură-te veşnicie pentru clipa ce se-mparte

Când trece Cuza prin noi mai departe.

–––––––––

Al.Florin Țene

Ecaterina CHIFU: Eminesciana

MIHAI EMINESCU

MIHAI EMINESCU vine din nemărginirea timpurilor,

Inimă lui de aur străluceşte mereu în inima Românilor,

Hainele au culoarea cuvintelor şoptite-n lumina nopţilor,

Adunate mii şi mii în paginile frumoaselor sale cărţi,

Iubirea fierbinte semănând demult între Românii Fraţi.

Eminescu rămâne pe veci o cruce a destinului nostru,

Mereu însetat de a face dreptate tuturor Românilor,

Iubindu-şi puternic ţara, cea mai presus de sine,

Nicicând, nicicând obosit în a sa mare, profundă iubire.

Eminescu va fi totdeauna lumină-n sufletul Românilor,

Scrisă cu litere de foc în cartea de aur a neamului,

Cu marea sa jertfă, va rămâne înscris în eternitate,

Unire în cuget, în simţiri, în inimi şi-n măreţele fapte.

NAŞTEREA LUCEAFĂRULUI

În scânteieri albastre „regina nopţii” vine,

Aprinde diamante prin zările senine,

Pe-ntinderile albe, revars-ale ei raze,

Zâne-ursitoare un nou-născut veghează:

– Să-i fie glasul dulce şi sufletul curat!

– Să aibă gândul mare de ales împărat!

– Să fie o lumină pentru al său popor!

– Să fie ars mereu de-un dor mistuitor!

– Să fie o speranţă pentru viitorime!

– Să fie un măiestru făuritor de rime!

– Să fie ca o stea, în „Dulcea Românie”!

– Să fie glas de vifor, în vremuri de mânie!

DOR DE EMINESCU

Dorul de Eminescu este atât de mare…

Dorul arzător de cel ce-a iubit şi-a trăit

Cu arderi ale sufletului în absolut,

Dorul de Eminescu nu are alinare…

Tremură codrul în frunze argintii,

Suspină azurul în ceruri sidefiii,

În aurul din aer este un dor infinit,

Soarele pe dealuri creşte-n asfinţit.

Un glas şopteşte în blânda-nserare:

„Mi-e dor de tine, mi-e dor de iubire,

Vino, iubite, vino, tu nu mai ştii oare

Că-în sufletul meu dragostea doare?

Cu atingeri de înger răsari lângă mine,

Să-mi dai lumina din ochii tăi mari!

Vino, iubite, vino, căci aici, fără tine,

Totul îmi pare un groaznic coşmar!”

E-un dor de Eminescu în dulcea Românie….

Un mare dor de-un prinţ al neamului român,

Cel ce a visat o „Dacie Mare” prin unire

Şi a murit jertfelnic, pe-altarul străbum..

EMIN ŞI VERO

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit, iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare…

De ce, iubită dragă, ţi s-a stins suflarea?

În sufletul tău dulce aş fi trăit mereu…,

Iubito, alţii m-au omorât şi n-ai avut răbdarea

Să afli adevărul şi-ai şters zâmbetul tău…

Trezeşte-te iubito şi ia a mea răsuflare!

În braţele iubite aş fi adormit cu drag…

Am fi trecut prin veacuri cu a ta adorare,

Ce n-am găsit la alta pe-acest trist meleag…

Mi-e dor de-a ta făptură vibrând de iubire,

Mi-e dor de gura-ţi dulce şi ochii-ţi viorii,

Mi-e dor de al tău suflet şi de a ta gândire.

Din depărtări albastre, la mine tu să vii!

Trezeşte-te iubito şi dă-mi o sărutare,

Spune-mi că mă iubeşti, că totu-i doar visare!

Noi, n-am murit iubito, plutim în alba zare,

Pe aripe de vise, dragi păsări călătoare.

EMIN, DE CE NU VII?

– Codrul adoarme cu teii în floare,

Scuturându-se-n dulcea răcoare,

Cad în ropot ape repezi întruna,

Peste vârfuri de brazi alunecă luna…

Mai scânteie stele pe lacuri,

Mai scapără luna pe ramuri,

Mai tremură luceferi pe ape,

Se varsă aur şi-argint în noapte…

Izvorul tainic mai susură lin,

Plopii foşnesc pe cerul senin,

Fluturii albaştri plutesc peste flori,

Vântul serii răspândeşte fiori.

Feţii-frumoşi şi crăiese-n poveşti

Trec peste câmpuri albe sub stele…

Dar TU POETE, TU, unde eşti?

TU şi toate, toate dorurile tale?

De ce nu vii din depărtări albastre

S-aduci lumina sufletelor noastre?

De ce nu vii s-aduci speranţă,

Dulci înfloriri de-o altă viaţă?

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Eminesciana” →

Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021

Aniversările marilor personalități şi ale evenimentelor care au marcat drumul multimilenar, străbătut cu curaj, credință, osârdie şi nenumărate sacrificii de neamul nostru, constituie o probă de trăinicie şi tărie, de voință întru păstrarea valorilor şi trăsăturilor care au definit identitatea proprie a ființei noastre naționale. Printre acestea se înscrie de un deceniu, urmare a inițiativei devotate a unor cărturari luminați şi patrioți, ZIUA NAŢIONALĂ A CULTURII ROMÂNEŞTI sărbătorită la început de fiecare an la 15 ianuarie, de ziua nașterii geniului spiritualității româneşti Mihai Eminescu.

Devenită Ziua Culturii Naționale prin legea adoptată de către Parlamentul României, la 7 decembrie 2010, ea trebuie să marcheze an de an afirmarea cu putere a solidarității românilor de pretutindeni, limba și cultura română constituind fundamentul legăturilor de suflet şi credință între fiii şi fiicele Neamului nostru.

Liga Culturală, înființată în toamna anului 1890 pentru apărarea drepturilor românilor la viaţă liberă, la unitate, dar și a memorandiștilor, reconstituită în zilele lui decembrie 1989 prin gândul şi lucrarea unor oameni minunați, animați de aceleași sentimente şi de datorie față de Țară şi Neam, în frunte cu regretatul profesor Dr Victor Crăciun, a construit alături şi împreună cu Biserica şi Academia Română, cu alte instituții de prestigiu, cu organizații şi asociații româneşti, un reper de referință şi un pod de strânse legături şi de îndemnuri pentru toți cei care simțim românește.

Iată motivul argumentat pentru care, în pragul acestei alese aniversări, am ținut să reamintim rolul deosebit jucat de Liga Culturală în înscrierea acestei ZILE în calendarul Marilor Sărbători Naționale, organizația noastră fiind unul dintre inițiatorii Legii Nr. 238.

Continue reading „Dumitru PREDA: De Ziua Culturii Naționale – 15 Ianuarie 2021” →

Daniel LUCA: Viața, un joc serios

Volumul de versuri Poezie … printre gânduri de Daniela Văleanu (Timișoara, Editura Eurostampa, 2020) este un manifest pentru viață, văzută ca un joc serios.

Viața nu trebuie luată în răspăr, ci îmbrățișată cu dragoste („Noi o trăim / și … iubim”). Secundele scurse nu se vor mai întoarce niciodată, iar distanța dintre copilărie și senectute, ori dintre viață și moarte trece într-o clipită, într-o bătaie de pleoape („Iar alți copii aleargă / veseli / și se hârjonesc / sărind / ca ieduții / peste pietre / de mormânt …”).

Iubirea reprezintă căutarea, chiar descoperirea propriului drum de urmat („Nu vreau scara, / dă-mi cărarea, / spuneam eu”), fiind mijlocul de a răzbate printre lucrurile cărora le dăm mai multă importanță decât ar trebui [„hârciog, hârțoage … / (Rodul muncii mele?!) / Hmm …”].

Altfel, emoția s-ar pierde, iar tehnologia și solitudinea vor pune sechestru pe noi („viața pe internet, / nu ne mai aparținem, / mobilul e / parte din noi …”; „Emoția / nu mai trece printre noi, / nu mai traversează încăperea / de la mine la tine, / la el, la ea, / încăperea e plină de chipuri, / dar e goală, / dialog fad …”).

Pierderea emoției, a sentimentelor conduce la incertitudine, la pierderea încrederii, a sensului vieții („constat cu stupoare / că ceea ce e / extrem de clar și limpede / pentru cei mici / nu reușesc / să priceapă adulții … / Sau nu vor!”).

Speranța rămâne, așadar, în iubire, dar și în credință („Toate trec … / Doar Dumnezeu / rămâne … / … și pietrele … / deocamdată”), lumina izbutind, în cele din urmă, să împrăștie bezna Continue reading „Daniel LUCA: Viața, un joc serios” →