Al. Florin ŢENE: Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină

Poeta Ligya Diaconescu, cunoscută și ca promotor cultural, este din nou în librării cu volumul de poeme intitulat “Vibrații “, care, așa cum spun în titlu, sunt adevărate litografii de viață peste care poeta a pus ermina imaculată a sufletului. Și sunt tot atât de religioase pe cât era și picture unui Parmiggiano.

Prima parte a volumului cuprinde poeme dedicate limbii române, acel liant care unește neamul românesc și care exprimă sentimental national și întreaga istorie a populației din spațiu carpato-danubiano-pontic:”

În Transivania, Moldova

Şi Țara noastră Românească

Mai curge sânge-n amintire,

Păstrață-n sfinţi, în cupa-albastră

Și din SENIN –se mai prelinge

Duh Alb, în bolta strămoşească

Pruncuţii se botează-n veacuri

Prin limba noastră românească

Gradina Maicii noastre Sfinte.

Aleasă-a fost, aici la noi

În limba noastră cea română,

Vibrează rugaciuni, şuvoi

E-o limba dulce,ca nectarul

Pruncuţii o rostesc,senini

Miros crud ca mărgăritarul

Adie blând, când o rostim“( Limba noastră cea română)

Poeta, în acest volum, este un liric al transparențelor, care pășește pe cărări nebănuite ce duc spre iubirea de Țară, iubirea de Limba Română, de Eminescu, sau Unirea ce Mare:

“Prin România Mare

“Răsună astăzi veste

Fără-a avea hotare,

Nepoților…poveste

Se cânta libertatea

Prin flori de răsărit

Apusul se revarsă

În glas de infinit

Carpații, fără vamă

Picturi de nedescris,

O Dunăre și-o Mare

Câmpii scăldate-n vis

Acesta-i centenarul,

Prin limba românească

Rămasă-n vatra țării

Cântată-n drag, acasă”(Centenarul Unirii )

Ca un fir roșu străbate prin poeme o lirică barocă a clarității, unde metaforele au rolul unor chei ce deschid drumul spre cele mai înalte sentimente față de lutul românesc și produsul lui:

“Prin apărarea pământului sfânt și drapelul

Păstrat cu onoare și sfințenie, drept

Pentru ca oaia să-și păstreze acasă mielutul,

Pe-același săivan, în Carpați, înțelept

Și Dunărea să se verse în Marea Albastră

În care se scaldă urmașii, râzând

Odată cu surorile, părinții și frații

Nedespărțiți de vămi , dor arzând”.(Unirea-n Centenar )

Poetului nepereche îi sunt dedicate versuri vibrante, Eminescu este “cioplit” în marmura albă a sufletului, viața acestuia este văzută ca un spirit activ și tragic de erou a cărui oră istorică este prezentă în viața poetei, în contextual contemporaneității.

“Eminescu cheamă marea

Printr-un ultim, tainic dor

În dorința-i de-nsoțire

Printre aștri, printre sori

În liniștea serii blandă

Să adoarmă-n veșnicie

Cu un somn lin, de colindă

În pace și armonie

Când marea-n jurul tău dansează

Eternul vals al nemuririi

Cântându-ți tainic albatrosuul

Poete, Rege al iubirii”( Eminesciană…Dorință)

Eminescu este pentru poetă cel mai frecventat și, paradoxal, cel mai inedit. Este perceput ca un om cu inima din secolului nostru. Eminescu este viu, abstras, calm și ponderabil, un adevărat tovarăși de drum.

Poeziile următoare abordează natura cu tot ce are mai frumos și rodnic.Tablourile cuprinse în strofe cantabile capătă vigoare și esență națională românească.Fenomenele naturii sunt trăite cu intensitate, observate și studiate cu cu acribie, folosind cu echilibru arhaismele din dorința de a da culoare mediului.:

“Ascultă cum răsare grâul

Cum printre sălcii trece râul

Cum crește iarba dimineaţa

Și curge- n stropi de rouă, viaţa

Ascultă cum se plămădește

Un prunc, din lacrimi de iubire

Și din “ seminţi ” de nemurire

Când dragostea ne contopește” ( Germinație)

O substanță românească rezultă dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adaugă stratificații Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia Ligyei Diaconescu –litografii de viață și iubire creștină” →

Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie

„Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”

Esop

ÎNGÂMFAREA este, conform dicționarului, o atitudine de încredere exagerată în propriile însușiri; trufie, orgoliu, fală; infatuare. Este o trăsătură a inimii care constituie „o gravă ameninţare pentru noi toţi”. Omul îngâmfat beneficiază cu obrăznicie de anumite libertăți, fără să aibă dreptul de a face așa ceva. Deseori acest lucru duce la dezastru. Îngâmfarea a distrus regi, regate, conducători, țări și a fost cauza prăbușirii unor imperii.

Biblia afirmă pe bună dreptate: „A venit îngâmfarea? Atunci va veni dezonoarea; dar înţelepciunea este cu cei modeşti“. Fiecare om are locul său în această lume, pe care trebuie să-l păstreze cu modestie și să-l dezvolte tot cu modestie, cu bun simț, respectând anumite limite, chiar și atunci când se urcă niște trepte ale realizării, ale succesului. O persoană îngâmfată nu ține seamă de ceilalți, crezând orbește că deține calități pe care nu le mai au ceilalți și în consecință adoptă o atitudine de superioritate.

Îngâmfarea este o față a mândriei exagerate, nesănătoase. Omul se manifestă ca un oportunist viclean care încearcă să câștige încrederea celorlalți din jurul lui, făcându-le diferite promisiuni, sau cu ajutorul distribuirii „cu dărnicie a săruturilor”, săruturi care ascund falsitatea unui sentiment care ar trebui să se numească dragoste. Este un mod de a fura inimile oamenilor, gândul său fiind cu totul în altă direcție, acțiunea în scop pervers este viclean direcționată.

Trăim într-o lume lipsită de scrupule în care oamenii fac orice și oricum numai să obțină promovarea. De asemenea, lingușitorii ar putea face afirmații mincinoase în fața altora, sperând să le câștige încrederea și sprijinul. Una este să fii ambițios, insistent în a-ți promova scopul (un scop cinstit desigur), să încerci cu modestie să ceri ceea ce meriți, ceea ce ești în stare să faci, după capacitatea ta mintală, pregătirea ta profesională, și puterea fizică, și alta este să nu cunoști limita bunului simț, să devii trufaș, plin de sine. Conflictele se nasc întotdeauna din slava deșartă a unor indivizi.

„Sunt un om ca oricare altul, un om între oameni. M-am născut într-un oraș mic din România, într-o familie muncitoare. Astăzi sunt soție, sunt mamă, am o familie frumoasă, pe care o iubesc enorm și care mi-a stat mereu alături. Cred în familie. Cred în Dumnezeu. Cred în muncă și în cinste, cred în oameni și în poporul român”, a recitat candidata la președenție, arătând de unde a plecat și unde a ajuns. Ca o paranteză amintesc că pe vremea mea, cea a comunismului, nu promovai dacă nu aveai această origine socială și nu spuneai acest crez în ședința de partid sau nu scriai în autobiografie. Acum, în acest caz – aidoma! Numai, că în loc de credința în Dumnezeu era credința în puterea unicului partid.

Neputința și incapacitatea unor ființe, îi împinge la supraapreciere, ajungând la narcisism, depășind îngâmfarea. Narcisismul este o problemă psihologică și se exprimă prin inducerea ideii de perfecțiune a propriului corp sau a imaginii persoanei. Narcisistul se observă de departe, omul se îmbracă impetuos, atrăgând atenția celorlalți: ziua și haina nouă!

Acești oameni egoiști nu cunosc sinceritatea, dobândesc false prietenii, nu se împacă cu identitatea altora și pot să se despartă cu ușurință de cei apropiați, uneori chiar prin trădare. Persoanele cu tulburări de tip narcisist sunt în mod constant în căutarea perfecțiunii, pentru că ei sunt siguri că merită acest lucru, în timp ce părerea celorlalți este considerată imperfectă. „Sunt singurul candidat care își asumă guvernarea țării, care are curajul și voința de a mișca lucrurile printre români. Sunt mai puternică decât toți acești bărbați care nu fac altceva decât să țipe de pe margine. Eu nu fug și nu mă tem. O să continui să lupt în fiecare zi pentru ca fiecărui român să îi fie mai bine aici, în țara lui.(…) vom câștiga aceste alegeri pentru mai bine, pentru România de mâine, pentru fiecare român. Am clădit împeună o temelie solidă pentru această țară. Alții au venit și au dărâmat.(…) Știu că pot să fac acest lucru și știu că alături de voi o să fiu primul președinte al României”. Cu aceste cuvinte, frunoase de altfel (cine i le-o fi scris oare?) s–a încheiat recitarea, și a fost votat în unanimitate candidatul PSD la alegerile prezidenţiale la sfârșitul lunii august.

Avea dreptate filozoful Baruch Spinoza când spunea că omul îngâmfat depreciază în chip nejust pe ceilalți, și de aceea trebuie să definim îngâmfarea drept bucurie care se naște din credința falsă prin care un om se socotește superior altora. Într-adevăr, au fost aplauze în sală.

Natura urăște vidul, spunea cineva, și atunci când un cap nu are creier, se umple cu îngâmfare. Dar să atribui cuvinte grele, înjositoare Președintele țării, este îngâmfarea îngâmfării care trebuie socotită ca păcat. Una este să critici și alta să jugnești! Acest comportament ascunde un adevărat cinism și răutate. A dovedit-o și în data de 18 septembrie, când a spus că nu o susține pe Laura Kovesi pentru funcția de procuror-șef european.

Slava deșartă, îngâmfarea, denaturează întotdeauna ordinea lucrurilor. Unii oameni nu știu ce să mai creadă, politicienii sunt bulversați. Psihologii consideră îngamfarea a fi un „cancer malign”.

Și ca și cum nu ar fi de ajuns, omul îngâmfat este și răzbunător. „Răzbunarea este concubinajul dintre prostie şi îngâmfare”, este definiția aforistică a lui Gabriel P. Băețan.

Dar, adevărații oameni puternici nu sunt cei îngâmfați, ci oamenii modești.

MODESTIA este tocmai lipsa de îngâmfare. Este sentimentul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor și a acțiunilor noastre. Se manifestă prin simplitate, rezervă în modul de a se purta, de a cugeta și a vorbi de sine; înseamnă a fi om decent. Definiția dată de Confucius: „Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor”.

A fi modest înseamnă a ști când să fii respectuos și empatic, pentru a nu-i domina pe cei din jur.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Îngâmfare vs. Modestie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI

„La început Este Cuvântul şi Cuvântul Este Dumnezeu

şi Dumnezeu Este Cuvântul!” (Evangelia Apostolului Ioan 1,1)

„România nu are ocrotitor decât

pe Dumnezeu şi sabia sa.”

(Mihail Kogălniceanu)

Apostolul şi Evanghelistul Ioan, ucenicul Mântuitorului Hristos mărturiseşte ca martor al chemării, alegerii şi trăirii istorice alături de Dumnezeu-Fiul–Întrupat, din Fecioara MARIA cu voirea Duhului Sfânt, grăind prin inspiraţie mistico-teologică a harului Duhului, în Evanghelia sa, că Fiul lui Dumnezeu ESTE CREATORUL A TOATĂ CREAŢIA divino-umană în COMUNIUNE ABSOLUTĂ cu DUMNEZEU TATĂL Ceresc-ATOTCREATORUL şi cu DUHUL SFÂNT–SFINŢITORUL a TOATE.

„La început Este CUVÂNTUL şi CUVÂNTUL Este DUMNEZEU şi DUMNEZEU Este CUVÂNTUL!… Toate prin EL s-au făcut; şi fără EL nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut. Întru EL este Viaţă şi viaţa este lumina oamenilor.” (Evanghelia Sfântului Ioan, 1,3-4)

Tâlcuirea celor 3 versete evanghelice afirmă universal şi confirmă cosmic că DUMNEZEU – SFÂNTA TREIME ESTE SUPRA ISTORIA ABSOLUTĂ a VEŞNICIEI!

Există, o SUPRA ISTORIE DIVINĂ ABSOLUTĂ şi o ISTORIE imanentă, relativă ce trebuie permanent asumată transcendenţei divinităţii ADEVĂRULUI!

IISUS HRISTOS ESTE SUPRA ISTORIA ADEVĂRULUI DIVIN ETERN!

„EU sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA!” (Ioan 14,6)

Mântuitorul aşează SUPRA ISTORIA în graniţele veşnice ale ZIDIRII SALE, lucrând sinergic cu Omul creştin ortodox, cel renăscut întru redevenirea sa, istorico- religioasă, cea ontologică, imanentă, asumată, jertfelnică, firească şi suprafirească prin transcendenţa martiriului său întru Dumnezeu şi Neam prin Cruce şi Înviere.

Firească prin viaţa existenţială de atitudine a conştiinţei morale şi suprafirească prin înălţarea mistico-religioasă de creator, educator, duhovnic, erou, martir şi sfânt.

Viaţa Dumnezeirii este GÂNDIREA – LOGOSUL – FĂPTUIREA întru ABSOLUT!

Toate cele trei Ipostaze dumnezeeşti sunt AUTORITATEA DIVINĂ ETERNĂ, aflată în COMUNIUNE permanentă cu CREAŢIA SA, prin FĂPTURA SA, înfiiată Dragostei Sale, OMUL, şi reînfiiat IUBIRII jertfelnice – răscumpărătoare a lui Iisus Hristos – Mântuitorul Omenirii, Fiului după har, care ÎL recunoaşte, cinsteşte, slujeşte, slăveşte şi mărturiseşte prin Suferinţă, Jertfă şi Dragoste, neuzurpând nici o clipă CHIPUL drag, divin, dăruit, consfiinţindu-şi astfel atributele imperative ale VIEŢII ziditoare întru mântuire, prin Gândul – Cuvânt – devenit Faptă bineplăcută Ziditorului.

Toate aceste însuşiri dumnezeeşti transmise şi moştenite de Făptura creată: Gândul curat – Cuvântul plin de mireasma luminii şi Fapta înnobilată de rodul divin al adevărului sunt temelia vieţii Omului creştin ortodox, întru care trebuie să se reflecte continuu AURA DEMNITĂŢII caracterului său mistico-religios.

Fiecare creştin ortodox este chemat să împlinească TRINITATEA DEMNITĂŢII sale hristice, dar mai presus de toţi, sunt aleşii: teologul, preotul, filosoful şi istoricul.

Fiecare Seminţie, Naţie îşi are Destinul ISTORIEI sale pecetluit în raport cu Soarta prin care conlucrează trinitar cu: Dumnezeu, Neamul în poporul prezent şi lumea.

Cuvântul este slava care mărturiseşte despre LOGOSUL LUMINII DIVINE, răsfrânt însă şi întru strălucirile gândirii alese şi măreţele înfăptuiri ale oamenilor chemaţi să facă ISTORIE, precum EROII, MARTIRII, SFINŢII sau să scrie ISTORIA trecutului-prezent prin imperativul naţionalist al OBIECTIVITĂŢII – subiective.

Obiectivitatea-subiectivă înseamnă trăirea autorului cu toată fiinţa, cugetul şi sufletul său, viaţa cât mai fidelă a Eroului său în plenitudinea faptelor lui supra fireşti.

„ISTORIA – CARTEA CEA DINTÂI A UNEI NAŢIUNI!” este şi LETOPISEŢUL Creaţiei religioase al acelei Naţiuni!

Dacă RELIGIA, respectiv Ortodoxia este PROFETUL-ÎNAINTEMERGĂTOR al Naţiunii creştine respective întru cunoaşterea lui Dumnezeu, ISTORIA trebuie să fie APOSTOLUL cunoaşterii Neamului, a Naţiunii sale şi a poporului ei contemporan.

Făptuitorii ISTORIEI, Oamenii aleşi, asumaţi cu responsabilitatea dreptei credinţe, creaţiei întru frumos, jertfirii martirice şi măreţiei eroice a poporului lor, definesc CALEA POPORULUI DACOROMÂN, înălţându-l de la Enigma şi Miracolul lui istoric, cum inspirat a scris istoricul martir George I. Brătianu, la cea de Minune şi Taină, Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ISTORIA – ETERNA REVENIRE A TRĂIRII TRECUTULUI – PREZENT întru întruparea VIITORULUI” →

Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? De ce negăm valoarea poemului nostru național? Filologul austriac Leo Spitzer, profesor universitar în Germania și în USA, teoretician al literaturii și fondatorul stilisticii moderne, a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.”[1] Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce nu văd abstracțiunile exprimate prin cuvinte concrete cu sens metaforic și confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Beneficiază de scuza că au citit-o în grabă și au crezut că textul prezintă vreo acțiune din realitatea concretă. Nu au observat că aparenta narațiune descrie o simțire din suflet și ceva ce se petrece numai în imaginația personajului principal. Au clasificat Miorița ca un text epic, narativ, iar nu ca un text liric. Au simplificat definiția pe care o dădeau rapsozii populari – cântec bătrânesc – un gen literar extrem de complex, specific literaturii române și au crezut că ar fi o baladă despre un fapt întâmplat. Tot din grabă și cu o superficialitate la fel de scuzabilă, mulți nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din Miorița. Nu au remarcat sensul simbolic, metaforic al cuvintelor și nici măcar nu au observat sensul unei simple conjuncții sau altor cuvinte cheie. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde-Marie-Émilie Filleul, marchiză de Souza-Botelho, contesă de Flahault de la Billarderie, fiica nelegitimă a lui Ludovic XV, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută, sub numele Madame de Souza, încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu așa inteligență în diplomație și cu o asemenea capacitate intelectuală, încât cărțile ei se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…).[2] La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița: Şi de-a fi să mor (versul 49 din varianta lui Alecsandri). Dacă o fi să mor, zic toate variantele Mioriței. Cum de nu au observat savanții această conjuncție cheie: dacă? Mai sunt și alte cuvinte cheie, care de la înălțimea celor mai înalte vârfuri intelectuale, au rămas nebăgate în seamă. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Bonjouriștii noștri nu au pus la îndoială discernământul francezului. Prima datorie în cercetarea științifică este de a pune la îndoială și a verifica tot ce au stabilit autoritățile științifice precedente. Iar Jules Michelet nici măcar nu era om de știință, ci un romantic pesimist, cu o înțelegere strict personală a istoriei țării sale, dezavuat de toți istoricii francezi. Ce să înțeleagă el despre ceva din afara Franței? Cercetarea anterioară a Mioriței a neglijat conjuncția condițională dacă, cât și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și la conjunctiv, moduri prezumtive în Gramatica Academiei noastre.

Antropologul scoțian Victor Turner[3] arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente, dorințe sau temeri, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– rapsodul, mioara, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea[4], care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach[5], care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu[6], care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”[7]

În unele variante mai vechi, bine păstrate, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus.[8] Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, un ritual tradițional, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII rândul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi[9], culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.[10]

Continue reading „Victor RAVINI: Unii au înțeles Miorița pe dos” →

Renata ALEXE: Vibrații lirice

Anul 2019 înscrie un dublu eveniment în existența Liei Ruse, cunoscută autoare a unui număr considerabil de volume în versuri. În primul rând este vorba de un moment emoționant, sărbătorirea celor șaptezeci de ani de conviețuire pe care soții Lia Filoteia și Ion Ruse i-au înregistrat în memoria afectivă. Ceremonia s-a desfășurat pe 21 iulie într-o biserică a Facultății de TEOLOGIE din orașul Pitești ROMÂNIA.

Într-o asistență intimă, sub ocrotirea sfântă a icoanelor, în murmur de rugăciuni rostite sub tremur de lumânări s-au dat binecuvântările și inelele care au marcat întărirea unei iubiri bazate, decenii întregi, pe respect și afectivitate. A fost un moment înălțător pentru toți care își găsesc corespondența în versurile din: „Cât de drag”, „Mirajele verii” și „Vara de basm”, poezii ale cărții „Povestea Continuă”, talisman brodat de Lia Ruse.

În al doilea rând lansarea acestui volum, poveste a versurilor, reprezintă o întâmplare fericită în viața literară a comunității românești și a țării.

Vibrație de gânduri și sentimente, în anul 2019, transmise generos sub semnătura Liei Ruse este o carte în care, sub cupola largă a naturii sunt adunate reminiscențele copilăriei și ale tinereții, solitudinea, nostalgia și reveria trezite de scurgerea ireversibilă a timpului. Poeta a decorului, admiră toate anotimpurile deși, predominantă pare toamna.

Liniștită, senină sau mohorâtă, tăcută sau sonoră sau deposedată de aurul galben al frunzelor, toamna, metaforă a vieții, este privită cu încântare: „Și lumesc și suav ai venit toamna mea, (…) cu pictură la geam…/Cu iubirea în dor ca o floare pe ram”. O găsește „uluitor de lină”, mișcarea se transformă în „vârtejuri tandre” iar entuziasmul se revarsă „ Mirare e în mine” / „Lumină ca de salbe” (Armonii de toamnă). Ideea continuă în „Autumnală”, cu „Nostalgia de foc”, „foșnet suav de culori”, simțit „printre clipe subțiri”.

O cântare domoală în amintirea unor timpuri ale tinereții pare a fi anotimpul autumnal, îmbrăcându-i sufletul în „culori șatirate” și derulând timpul cu fior „ca de pe un fus”. Autoarea trăiește o senzație dulce-amară, exprimată prin sinestezii. „Și-n aer să fie atâta miere/ Când suflul vântului plimbă din când in când/ Frunzele schimbate în haine lejere/Și-o doină-n caval să se audă cântând. („Aștept o toamnă”)

Nimic nu rămâne constant sub vânturi și sub stropi de ploaie: „O cât de iute se transformă cernita doină înveșmântată în -smalț de sărbătoare” („Brumar”). Iarna descrisă des în poeziile anterioare o face „nerăbdătoare”, „Ridică-te vreme pe-un foșnet de vânt_/- Și adu pe lunecoasele secunde/ Luminile albe, dulci și rotunde” („Iarna”) Caută albul/,” soarbe cu nesaț”, „aerul rece și sur”- simte somnul,” de iarnă lungă” („Ascuns sub alb”) (Semnul zăpezii), „Iarna copilăriei” imagini grațioase și nostalgice pudrate cu nea, pline de optimism, aduse de pe ecranul timpului de memoria afectivă:” bujor în obraz”, „urme de pași pe imensitatea fermecătoare”, „fulgi desprinși din cer care -baletau”, „clipe dulci picau din ornic”.

Joc al imaginației modelată, imagini poetice culese cu vârful peniței din oceanul amintirilor completează tabloul format din elemente cosmice și terestre.

Continue reading „Renata ALEXE: Vibrații lirice” →

Ionuț ȚENE: Clujul

Clujul

Clujul acest oraș de universități, interogații și cafenele cu miros de librărie
În fiecare toamnă își deschide brațele ca femeia nostalgică
Are atâta generozitate cu fiecare
iar lumina de culoarea mierii o soarbe zilnic din Grădina Botanică
Doar seara freamătă Galeria Șepcilor Roșii la un derby cu CFR

Trecutul orașului e înscris în undele cronicilor dure ale Someșului
unde pe vremuri Ion și Istvan beau cel mai nobil vin de Cetățuie
unde urcă umbra lui Donath să alunge otomanii și neliniștea îndrăgostiților de pe Tăietura Turcului
iar calul lui Matia aleargă să prindă turnirul bolizilor pe Bulevardul Eroilor

Aici turnurile bisericilor se plimbă singure cum trunchiurile copacilor noaptea în pădurea Baciu

Parcurile au ieșit pe stradă în privirile trecătorilor grăbiți să joace premiera la teatru
Scena pe care o trăim zi de zi în dansul roților de tramvai de pe Splaiul Independenței
când plouă mărunt cu frunze peste gândurile studenților seduși de tăcerea aspră a mâinii de bronz din Piata Avram Iancu

Clujul se ridică și umblă ca Lazăr din poveste
iar sângele lui este atât de tânăr și de proaspăt încât statuile se îndrăgostesc și sărută cu foc
pe podul Elisabeta ce unește maluri abrupte și amețitoare festivaluri
și ideea unei aventuri digitale despre exploratori

————————-

Ionuț ȚENE

Cluj-Napoca

Dr. Viorel ROMAN: Feudalismul actual moldo-valah – cursul de schimb / opinii

*Orice guvern are dreptul să-și facă propria politică financiară, chiar dacă băncile și finanța mondială și slugile ei, de la Schauble și până la nepricopsiții citați plesnesc de furie și neputință. Nu mi s-a întâmplat sa aflu că vreo banca ar fi vreodată de acord ca lumea să trăiască ceva mai bine. Povestea cu „productivitatea” … Dacia Pitești are aceeași dotare tehnică, aceeași tehnologie și deci aceeași productivitate cu Renault din Occident. Totuși salariile în România sunt de 4 ori mai mici. Asta cum se leagă de „productivitate“ … de „profit”! Dintre toate sursele, FMI e cel mai puțin credibil: nu visează decât austeritate și privatizare. Economiile din Asia de Sud Est și Coreea de Sud s-au dus în sus după ce au gonit FMI. Toate prognozele FMI legate de economia românească s-au dovedit greșite (cu intenție sau nu, eu zic că intenționat, ca să poată fi chemați mereu să ne dirijeze ei), ar fi bine să facă în așa fel încât să uităm că există. „Analiștii” Ionuț, Cezar și cine mai e sunt niște mercenari ai lor. Nu degeaba Lenin îi întreba pe socialiștii bavarezi care se văitau de necazuri diverse: Ați naționalizat băncile? Băncile trebuie să facă politica țării nu invers!

*Productivitatea, din punct de vedere economic, reprezintă expresia sintetică a eficientei utilizării factorilor de productie in activitătile din care rezultă bunuri economice. Prin productivitate se intelege de fapt rodnicia sau randamentul factorilor de productie utilizati. Productivitatea se exprimă ca raport intre rezultatul economic obtinut (efectul) si factorii de productie utilizati, care sunt evaluati, fizic sau in expresie monetara (efortul). Productivitatea pot fi masurata atat la nivel general (în întreaga economie) cat si la nivelul unei industrii sau ramuri economice pentru a examina tendințele în creșterea forței de muncă, nivelul salariilor și îmbunătățirea tehnologică, ambele forme putand fi calulate ca productivitate medie sau marginala. Factorii de care depinde productivitatea sunt, in general, factori naturali (disponibilitatea resurselor, conditiile de clima, etc), factori tehnico-economici (gradul de inzestrare tehnica), factori sociali (nivelul de pregatire profesionala a angajatilor) si factori internationali.

https://www.academia.edu/40404145/Feudalismul_actual_moldo-valah_108_cursul_de_schimb

https://www.academia.edu/37507652/…_secretul_occidentului_…_viorel_roman.pdf

http://www.clipa.com/a3551-Ghinionul-de-a-fi-moldo-valah-premize-si-7-teze.aspx

Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști

1. Am folosit ca titlu un citat al lui Ludwig Wittgenstein scris în anul 1953, pentru a deschide calea spre înțelegerea “caleii ideilor”, precum Descartes sau Locke, conform căreia toate contactele noastre cu lumea sunt mediate de reprezentări interne sau de “idei”, semnificația întregului limbaj trebuie să fie, în cele din urmă, dependentă de un proces intern pein care fiecare cuvânt este legat de un obiect mintal.Conform unei teorii ştiinţifice, toate limbile vorbite provin dintr-una singură, vorbită de oamenii primitivi în urmă cu aproximativ 100.000 de ani. O lucrare care detaliază această teorie a fost publicată vineri în revista Science, informează Daily Mail.Dr Quentin Atkinson, de la Universitatea Auckland din Noua Zeelandă, a studiat mai mult de 500 de limbi şi a obţinut dovezi care arată că toate limbile Pământului au la origine o limbă primitivă vorbită în Epoca de Piatră, în Africa. Această limbă s-a închegat odată cu evoluţia vorbirii omului primitiv, când acesta a reuşit, în timp, să articuleze o multitudine de sunete distincte. Descoperirile făcute în cadrul studiului au stabilit nu numai originea africană a acestei limbi-mamă, dar şi perioada în care a fost vorbită aceasta. Atkinson a dedus astfel că limba a apărut acum aproximativ 100.000 de ani, mult mai devreme decât se credea înainte.

2. Scopul argumentului limbajului privat este acela de a nega că în această manieră și-ar dobândi sensul cuvintele.

3. Miracolul limbajului stă în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât oricare altele.

4. Dacă leul ar putea vorbi, nu l-am înțelege.

5. Elbert Hubbard scria:” Cel care nu-ți înțelege tăcerea probabil nu-ți va înțelege nici cuvintele.”

6. După talentul de scriitor, ziaristul trebuie să se încadreze în moralitatea societății în care trăiește. Orice abatere de la aceasta anulează talentul.

7. Aproape niciun om nu admite referitor la sine teoria lui Galilei: că Dumnezeu este centrul Universului și nu el însuși.

8. Mihai Eminescu a fost ziaristul total.El a oglindit esența psihologiei și comportamentul poporului nostru, valabile și atunci și acum. Vai de ziaristul și scriitorul care scrie numai pentru perioada în care trăiește, fiindcă ceea ce scrie nu va fi valabil nici pentru epoca în care viețuiește.

9. V-ați întrebat ce se ascunde în spatele jocului de limbaj? Acesta în capacitatea acestuia de a facilita utilizarea cuvintelor și a expresiilor într-o varietate de contexte, de la unele extrem de tehnice și de profesionale la cele sociale, mai largi decât oricare altele. Aceste reguli nu sunt corecte sau greșite, dar pot fi mai mult sau mai puțin potrivite pentru o funcție sau pentru un scop anume în viață.

10. La început era cuvântul și cuvântul era cu Dumnezeu și cuvântul era Dumnezeu, Ioan 1:1. Vă rog spuneți-mi era Dumnezeu unul şi acelaşi, atunci Iisus este Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu?

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Luați propoziția ca pe un instrument, iar sensul acesteia ca pe utilizarea lui. Decalogul 7 pentru ziariști” →

Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii

Să spunem o poveste care începe cu lumea. Şi se termină cu omul. O poveste tragică sau fericită. Ţine de noi de care parte a ei vrem să fim.

Lumea se compune din lucruri şi raţiunile lucrurilor, sau ideile lor. Iar ideile şi raţiunile vin dintr-o Minte. Astfel că lumea toată, cu minerale, plante, animale şi oameni este un univers de idei întrupate ale acestei Minţi supreme. Ale Minţii lui Dumnezeu.

Omul este o idee dumnezeiască. Viaţa omului şi înrudirea lui, la nivel de ADN, cu toate plantele şi animalele de pe pământ, ca un microcosmos concentrat, este o idee organică şi dumnezeiască. Dualitatea omului în fire, bărbat şi femeie, este, iarăşi, o idee dumnezeiască.
Din ideea omului şi din dualitatea lui, bărbat-femeie, decurge o altă idee dumnezeiască: puterea de a procrea şi a perpetua viaţa. Întâi Dumnezeu a avut ideea: „Să facem om…” (Fac. 1, 26), şi i-a suflat sufletul în el. Apoi i-a dat puterea de a procrea, în unirea bărbatului şi a femeii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi…” (Fac. 1, 28). În acest „creşteţi”, stă energia creatoare de viaţă din sămânţa bărbatului şi a femeii. Cum am zice, Dumnezeu ne-a creat pe noi, un singur trup şi suflet, dar în noi a pus în potenţialuri de trupuri şi suflete încă nezămislite, în preambulul întâlnirii cu cel iubit / cu cea iubită. Asta e poezie. Şi fiindcă poeţii rostesc, uneori, idei dumnezeieşti, poate de-aceea a scos artistul Brian Adams versul care a rămas nemuritor: „Să iubeşti o femeie înseamnă să-ţi vezi copii nenăscuţi în ochii ei”.
Ideile dumnezeieşti sunt vii. Ele respiră. Ele dau oxigen raţiunii şi puls inimii. Când le gândeşte, mintea noastră se simte în largul ei, simte că deţine tot spaţiul de care are nevoie. Că respiră dintr-o rezervă infinită de oxigen.
Dar cum pe lume sunt idei dumnezeieşti, sunt şi idei demonice. Cele care reduc, trunchiază, dezarticulează şi decupează ideile dumnezeieşti în frânturi, în rămăşiţe nefuncţionale ale lor. Fiindcă Dumnezeu a lăsat în lume prilej de manifestare şi diavolului, care, etimologic, s-ar traduce prin „separat” sau „a separa”. Ceva care separă de întreg. Care separă ideile de Întregul şi de Adevărul lor. Care dintr-un scaun cu trei picioare, rupe unul. Şi scaunul rămâne să se ţină numai în două. Ca raţiunea noastră, obligată să se ţină în două picioare oblice… Cu consecinţe teribile pentru ea.
Iată o antiteză între o idee dumnezeiască şi o idee opusă ei, separantă, demonică.
Bărbatul şi femeia se întâlnesc, procrează şi pun în comun sămânţa bărbătească şi femeiască, iar Dumnezeu imprimă sufletul, şi astfel se zămisleşte copilul. Vedem două iniţiative, şi a a treia, de sus, care suflă suflarea de viaţă peste materialul genetic al lor. Bărbatul, femeia şi energia creatoare a lui Dumnezeu. Cum s-ar spune, corpul şi sufletul copilului este lucrarea ei, şi-a lui, şi-a lui Dumnezeu peste ele. Asta e ideea dumnezeiască, complexă, articulată, în conlucrare cu omul. Scaunul are trei picioare. Şi Raţiunea se ţine. Raţiunea poate să respire.
Dar să rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este numai rezultatul întâlnirii bărbatului şi femeii. Scoatem energia şi suflarea de viaţă de la Dumnezeu. Viaţa se perpetuează de la sine, mecanicist, prin autonomia corpului uman. Scaunul stă acum în două picioare. De fapt se clatină în căutarea echilibrului. Iar raţiunea simte că nu mai are aer, că ceva o sugrumă încet. Respiră încă, dar fără un plămân…
Dar să mai rupem un picior la scaun. Să zicem că trupul copilului este rezultatul pur al alegerilor femeii. Al bărbaţilor cu care doreşte să să însoţească, şi cu care, voluntar sau accidental, se întâmplă să procreeze. Dumnezeu nu mai are relevanţă. Bărbatul este un fel de anexă necesară a alegerilor femeii, ceva numit în termenii ideologiei de azi „libertate reproductivă”. De fapt, n-are legătură nici cu libertatea, nici cu reproducerea. Este doar libertinaj. Este libertinaj anti-reproductiv. Este ideea care a fost tradusă perfect în sloganul „corpul meu – alegerea mea”.
Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: „Corpul meu – alegerea mea”. Despre o asfixiere a raţiunii” →

Nâzim HIKMET: Azi e duminică

Fotografie Germain Droogenbroodt

*
Azi e duminică

E prima zi în care îmi e permis să ies la soare.
Și tot pentru întâia oară în viața mea mă minunez
de depărtarea
și de albastrul
înaltului zenit.
Mă așez smerit
cu spatele la zid.
Gust clipa fără de avântări prin valuri,
o clipă fără lupte, chiar și fără soție.
Numai pământul, soarele și eu…
Sunt fericit…

1938

Nâzim Hikmet, Turcia (1902 – 1963)

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: Das schönste Meer ist das noch nicht befahrene
(Cea mai frumoasă mare e cea neexplorată),
Editura Dagyeli, Frankfurt