Cum de s-a împrietenit Dumitru cu Nicușor prințișorul? Nu Dumitru l-a căutat pe prințișor, ci prințișorul a trimis pe cineva să i-l aducă la palat imediat. Un așa artist cum era Dumitru, membru de onoare al Academiei de Artă din Geneva, era o valoare internațională și trebuia să fie dat pe brazdă, pus la treabă, să devină și o valoare națională, spre gloria partidului comunist și a prințișorului. Chemat să se înfățișeze la palatul CC al UTC, și-a pus repede costumația de rigoare pentru ocazii speciale. Niște haine aiurea, pe care i le făcuse pe comandă croitorul de la operă, după propriile desene făcute de Dumitru. Ceva între uniformele gărzii elvețiene la Vatican, clovnii noștri de la circ și coșarii de altă dată, cât a putut bietul croitor să încropească din ce cârpe mai avea pe acolo. Cu niște pantofi făcuți tot pe comandă, ca niște gondole, dar galbeni ca gălbenușul de ou. Cu o șapcă neagră, la fel cu a lui Lenin, probabil dată de careva de la studioul de filme de la Buftea și, în loc de cravată la gât, cu o eșarfă roșie, ruptă dintr-un steag al partidului. Și cu un buchet de flori în mână, cumpărat la repezeală de la florăria din colț.

Soldați bine înarmați blocau intrarea la CC, dar însoțitorul lui Dumitru a făcut un semn și s-au dat la o parte. Pentru ca să fie sigur de imunitate, înainte de a ieși din atelier, Dumitru s-a vaccinat bine dintr-o sticlă de țuică de prună, de la cineva din Șiștrovăț, cea mai frumos mirositoare din colecția lui de țuici și ce mai avea pe la atelier.

Când a intrat la Nicușor prințișorul, Dumitru a salutat întinzând mâna ca pe vremea lui Hitler și a strigat:

— Ave Cezar! Murăturile te salută!

Prințișorului i-au ieșit ochii din cap de indignare și a urlat:

— Puți a țuică! Afară!

— Păi ce-ai vrea? Să put a gaz? E de Șiștarovăț.

Prințișorul a izbucnit în râs. Dumitru i-a întins buchetul de flori. Prințișorul i-a făcut semn să-l dea celor ce făceau de gardă în biroul său. În loc să li-l dea, Dumitru a înaintat spre el și a încercat să-l sorcovească. Prințul a făcut un pas înapoi, iar Dumitru a întins mâna, spunându-i că nu scapă de sorcovă, dacă nu-i dă bani. Prințul a râs. I-ar fi dat bani, însă nu avea. El nu avea niciun salariu. El muncea benevol, pentru binele poporului. Însă i-a dat altceva. În clipa aceea, Dumitru a devenit cel mai fericit artist din lume. El deja era și pictor și sculptor. La fel ca Michelangelo. Michelangelo a avut prilejul să arate omenirii ce putea el, mulțumită unui papă nebun. Un papă nebun sau un prinț comunist zăpăcit, ce importanță avea? Arta este artă, indiferent de ideologia sistemului politic, catolic sau comunist, după cum mi-a spus Dumitru. Prințul i-a trasat sarcina să facă cea mai mare statuie a comunismului. Monumentul să fie amplasat lângă farul de la Constanța. Să fie mai mare decât orice statuie sovietică. Mai mare chiar și decât zeița libertății din New York. Să reprezinte victoria socialismului și să fie luminată noaptea de farul din port. Să strălucească magnific, iar vapoarele să vadă mai degrabă statuia decât farul. Farul să fie o anexă pe lângă statuie.

Prințul i-a spus să facă monumentul din oțel inoxidabil, ca să strălucească bine, ziua de la soare, iar noaptea de la far, de la lună și de la stele. Mă întreba Dumitru dacă îmi dădeam eu seama că sculptura lui va fi conectată la soare, la lună, la stele și la cosmosul infinit. M-a asigurat că el devenea astfel mai mare și mai celebru chiar și decât Brâncuși. Pe vremea lui Brâncuși nu era oțel inoxidabil, iar acum, sculptura sa în oțel inoxidabil va străluci în veșnicie. El va deveni mai nemuritor decât Brâncuși.

I-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, însă oțelul inoxidabil ruginește.

— Cum să ruginească, când e inoxidabil?

— Ba da, ruginește. Ruginește mai încet decât fierul, dar tot ruginește.

— Cum să ruginească, mă, oțelul, dacă e inoxidabil? Ce, ești tâmpit?

— Ruginește. Eu am lucrat pe șantiere și în țară și prin Germania. Am tradus la discuțiile dintre ai noștri și nemți. Am urmat și un curs de controlul structurii cristaline a metalelor, la Măgurele. Oțelul inoxidabil ruginește. Și al nostru și toate oțelurile inoxidabile din lume ruginesc. Ale altora mai încet, ale noastre mai repede. Aliajul cel mai pur nu poate elimina fierul din structura moleculară și cristalină a oțelului. Un anumit procent de fier trebuie să rămână în aliaj cu nichelul sau cromul, că altfel, din nichel sau crom pur, nu poți să faci oțel, nu permite structura cristalină. Din nichel pur nu poți să faci nici măcar potcoave de cal, că se tocesc prea repede. În aerul ăla sărat de la mare, unde toate mașinile ruginesc mai repede decât oriunde… Ce știi tu? Monumentul tău la Constanța va rugini mai repede decât în alt oraș. Și va începe să ruginească pe lângă suduri. Nu-l poți turna dintr-o bucată, îl faci din bucăți sudate. O să te ia pe tine la întrebări că le-ai făcut victoria socialismului să strălucească ca un… nu știu ce, în ploaie.

Vai de capul lui, s-a văietat Dumitru. Cum o să-i spună el asta bunului său prieten Nicușor? Nu s-ar putea să o facă din aluminiu, la Slatina?

— Ba da, însă aluminiul nu se poate suda.

Deci trebuia să toarne întreg monumentul dintr-o bucată, ceea ce era problematic. Tonajul monumentului depindea de capacitatea celui mai mare furnal. Iar aluminiul cam oxida, își pierdea strălucirea și, cu timpul, devenea pătat, țepos și se cojea. Ajungea să arate ca o scoarță de copac. N-o să mai strălucească la soare sau la lună și în niciun caz la lumina farului. Mai ales că și la far se făcea economie de electricitate, iar farul trebuia, ca toate instituțiile, toate orașele și întreaga economie națională să reducă consumul de electricitate cu 50% în fiecare an, față de anul precedent. Dumitru rămase de parcă l-ar fi lovit cineva cu parul în cap. Nu-i rămânea decât să vorbească el cu Nicușor, să-l întrebe ce era de făcut. Nicușor va întreba consilierii săi tehnici.

Am trecut pe la Sala Palatului și am văzut o expoziție cu machete pentru monumentul Victoria Socialismului lângă farul de la Constanța, propuse de sumedenie de artiști plastici. Publicul să completeze niște formulare în care să-și noteze preferințele, ca să decidă poporul ce monument vrea să fie ridicat la Constanța. Vreo machetă cu numele lui Dumitru Răcoveanu nu figura acolo. Am alergat îngrijorat la atelierul lui Dumitru și i-am spus. El m-a liniștit. Primise deja contractul pentru monument. Va fi turnat în aluminiu la combinatul de la Slatina. Aluminiul topit va curge în matriță, simultan din toate furnalele, o premieră mondială, deoarece nimeni în lume nu mai toarnă într-o singură formă din mai multe furnale simultan. Expoziția cu propunerile de machete și formulare ca să aleagă publicul, era doar așa…

— Doar așa, de dragul democrației.

Prințul l-a luat pe Dumitru la o petrecere într-o pădure, cu multe gărzi în civil, unde tot gărzile prăjeau niște miei, umpluți cu legume și ce mai trebuie. Au cusut blana mieilor, i-au tăvălit cu blana prin noroi, i-au pus pe jăratec în gropi și le-au acoperit cu pământ. Când au bufnit gropile, au dezgropat mieii, au jupuit blănurile, au stropit carnea cu vin că era prea fierbinte și au mâncat așa, eventual au gustat și din legume. Într-un moment de inexplicabilă sinceritate, Dumitru, cu sticla în mână, că el nu folosea la pădure pahar, i s-a lăudat prințului că va proiecta monumentul să fie atât de uriaș încât să nu poată fi transportat. Și râdea ca un prost. Primise de la mine normele de transport pentru agregatele supradimensionate, pe care le producea întreprinderea Vulcan, unde lucram eu. O să aibă grijă să depășească normele la dimensiuni și la tonaj. Prințul a făcut un gest cu mâna, că va da el derogare de la normele de transport. Dumitru a râs, că nu o să poată da derogare și de la capacitatea podurilor. Prințul va construi un nou pod peste Dunăre. Putuse împăratul Traian, putuse inginerul Saligny, putea și prințul de asemenea.

Furnalele combinatului de aluminiu s-au deschis toate simultan și au turnat într-o singură bucată cel mai mare obiect de aluminiu din lume. Și cel mai inutil. A intrat și în cartea recordurilor mondiale. Podul prințului peste Dunăre era și el gata. Mai rămâneau două probleme tehnice, două bagatele. Nu exista nicăieri în lume vreo macara așa mare ca să poată ridica un colos de aluminiu atât de greu. Problema se putea rezolva foarte ușor, cu mai multe macarale simultan. Aveau loc să le pună una lângă alta, pentru că obiectul era din cale afară de lung. A doua bagatelă era că nu se gândise nimeni să creeze și o platformă mobilă pentru o așa lungime și un asemenea tonaj. Astfel că victoria socialismului a rămas acolo în curtea combinatului de la Slatina, să zacă la pământ, pe trunchiuri de lemn. Au adus alături și cele două sfere imense, tot din aluminiu, deja turnate din vreme, concepute tot pentru la Constanța, ca să aibă monumentul și un mesaj subliminal, falic, de sfidare a cerului. Asta cu toate că cenzura comunistă nu permitea niciun material pornografic. Penisul acela era prea mare ca să poată sări în ochii cenzuriștilor. Sau cenzuranților, cum o fi corect. Cele trei componente ale monumentului Victoria Socialismului nu au putut fi transportate și au rămas acolo, ca cel mai mare penis din lume, culcat la pământ.

Cineva veni la atelier și îi spuse lui Dumitru că prințul era în drum spre olimpiada de la Moscova. Pornise mai devreme decât îi spuseseră lui. Dumitru lăsă pensula, borcanele cu vopsele deschise și alergă așa cum era, în chiloți și desculț, pe mijlocul bulevardului în întâmpinarea mașinilor cu prințul și cu echipajul acestuia. L-au pescuit din viteză și s-au dus la aeroport. Nu s-a mai gândit cum lăsase atelierul. Știa el că o să închidă ușa careva din prietenii și artiștii care îl ajutau pe el să își facă lucrările. Nu apucase să-și ia la el nimic, nici bani și nici măcar buletinul de identitate. Nu era necesar. Mașinile i-au dus la Otopeni, direct la un avion militar, care îi aștepta cu motoarele încălzite. Au decolat și au ajuns cu bine la Moscova, unde de asemenea erau așteptați, ca oaspeți de onoare. Nimeni nu a fost așa de inteligent, ca să îi numere câți au urcat în avion, la decolare. Rușii au fost mai inteligenți și i-au numărat bine când au coborât. I-au numărat pe rusește, desigur. Oaspeții de onoare se vitaminizaseră în avion, încât Continue reading „Victor RAVINI: Până la noi ordine de la Kremlin (schiță)” →