Poeta Ligya Diaconescu, cunoscută și ca promotor cultural, este din nou în librării cu volumul de poeme intitulat “Vibrații “, care, așa cum spun în titlu, sunt adevărate litografii de viață peste care poeta a pus ermina imaculată a sufletului. Și sunt tot atât de religioase pe cât era și picture unui Parmiggiano.
Prima parte a volumului cuprinde poeme dedicate limbii române, acel liant care unește neamul românesc și care exprimă sentimental national și întreaga istorie a populației din spațiu carpato-danubiano-pontic:”
În Transivania, Moldova
Şi Țara noastră Românească
Mai curge sânge-n amintire,
Păstrață-n sfinţi, în cupa-albastră
Și din SENIN –se mai prelinge
Duh Alb, în bolta strămoşească
Pruncuţii se botează-n veacuri
Prin limba noastră românească
Gradina Maicii noastre Sfinte.
Aleasă-a fost, aici la noi
În limba noastră cea română,
Vibrează rugaciuni, şuvoi
E-o limba dulce,ca nectarul
Pruncuţii o rostesc,senini
Miros crud ca mărgăritarul
Adie blând, când o rostim“( Limba noastră cea română)
Poeta, în acest volum, este un liric al transparențelor, care pășește pe cărări nebănuite ce duc spre iubirea de Țară, iubirea de Limba Română, de Eminescu, sau Unirea ce Mare:
“Prin România Mare
“Răsună astăzi veste
Fără-a avea hotare,
Nepoților…poveste
Se cânta libertatea
Prin flori de răsărit
Apusul se revarsă
În glas de infinit
Carpații, fără vamă
Picturi de nedescris,
O Dunăre și-o Mare
Câmpii scăldate-n vis
Acesta-i centenarul,
Prin limba românească
Rămasă-n vatra țării
Cântată-n drag, acasă”(Centenarul Unirii )
Ca un fir roșu străbate prin poeme o lirică barocă a clarității, unde metaforele au rolul unor chei ce deschid drumul spre cele mai înalte sentimente față de lutul românesc și produsul lui:
“Prin apărarea pământului sfânt și drapelul
Păstrat cu onoare și sfințenie, drept
Pentru ca oaia să-și păstreze acasă mielutul,
Pe-același săivan, în Carpați, înțelept
Și Dunărea să se verse în Marea Albastră
În care se scaldă urmașii, râzând
Odată cu surorile, părinții și frații
Nedespărțiți de vămi , dor arzând”.(Unirea-n Centenar )
Poetului nepereche îi sunt dedicate versuri vibrante, Eminescu este “cioplit” în marmura albă a sufletului, viața acestuia este văzută ca un spirit activ și tragic de erou a cărui oră istorică este prezentă în viața poetei, în contextual contemporaneității.
“Eminescu cheamă marea
Printr-un ultim, tainic dor
În dorința-i de-nsoțire
Printre aștri, printre sori
În liniștea serii blandă
Să adoarmă-n veșnicie
Cu un somn lin, de colindă
În pace și armonie
Când marea-n jurul tău dansează
Eternul vals al nemuririi
Cântându-ți tainic albatrosuul
Poete, Rege al iubirii”( Eminesciană…Dorință)
Eminescu este pentru poetă cel mai frecventat și, paradoxal, cel mai inedit. Este perceput ca un om cu inima din secolului nostru. Eminescu este viu, abstras, calm și ponderabil, un adevărat tovarăși de drum.
Poeziile următoare abordează natura cu tot ce are mai frumos și rodnic.Tablourile cuprinse în strofe cantabile capătă vigoare și esență națională românească.Fenomenele naturii sunt trăite cu intensitate, observate și studiate cu cu acribie, folosind cu echilibru arhaismele din dorința de a da culoare mediului.:
“Ascultă cum răsare grâul
Cum printre sălcii trece râul
Cum crește iarba dimineaţa
Și curge- n stropi de rouă, viaţa
Ascultă cum se plămădește
Un prunc, din lacrimi de iubire
Și din “ seminţi ” de nemurire
Când dragostea ne contopește” ( Germinație)
O substanță românească rezultă dintr-o preponderență antropologică inițială, peste care se adaugă stratificații istorice, își caută vocea autentică care să facă să răsune un fond estetic latin.Precum Blaga, poeta abordează fondul neconsumat, proprie momentelor în care o integrală proprie culturii noastre își caută idealitatea imanentă ca s-o exprime. Acest fenomen îl descoperim în poemele dedicate Pâinii care este văzută ca “Iubirea lui IISUS,DE VEACURI
Şi viaţa cea din veşnicie
Împărtăşiţi cu pâinea vieţii
Din dragoste şi din iubire “(Pâinea vieții )
Sentmentele Ligyei Diaconescu se îndreaptă către soțul dânsei care, urcat la Cer, veghează familia și fetița Andrada, lăsate pe acest pământ, pe care unii îl asemuiesc cu purgatoriu. Poeta își rememorează clipele fericite trăite în satul natal, alături de părinți și bunici. Toate topite într-un dor inefabil:
“ Mi-e dor de tatăl meu frumos
Să calarim agale
De glasul lui ce chiuia
Când de la coasta mă vedea
În bucuria-i mare”(Mi-e dor de satul meu cel viu )
Satul natal cu părinții, bunicii, rudele și sătenii lui este văzut ca un spațiu unde iubirea este liantul care unește oamenii.Poeziile dedicate acestui spațiu anistoric este o poveste interpretată ca tezaur văzut mitic.Poeziile sunt un desăvârșit exercițiu isihastic.Convorbirea cu Dumnezeu, lăsând de-o-parte mijlocitorii care aduc rânduială pământească, străveche în Carpații noștri, este o descărcare sufletească ce aduce speranță.
“Te rog să-mi dai putere și lumină
S-ajut pe cel rău, să devină bun
Și să mă rog să ștergi multe păcate
Al meu, al lumii-ntregi, vii și străbuni”(Doamne dă-mi putere!)
Poemele acestui închegat volum sunt mesianice, sunt scrise în cultul naturii cosmice, văzute prin spații, prezența sentimentului romantic al emoției naturiste prin ce are mai divers, fixitatea prozodică, tradiționalismul xilografic de o precizie precoce în execuție creează o adevărată sinfonie a versurilor scrise în spiritual noului curent proglomodern.
Volumul Ligyei Diaconescu se constituie într-un cântec de dragoste dedicat acestui pământ românesc cu tot ce este al lui.Este un act de devoțiune, al unui suflet de mari aurore pure, de emoții înrourate.
Al.Florin Țene
Membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință
Președintele national al Ligii Scriitorilor Români