România la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Tratatul de pace cu Austria, semnat la Saint-Germain, este primul din seria celor care recunoşteau actele de unire cu România, prezentând o importanţă deosebită pentru aceasta. Prima expunere a lui I. I. C. Brătianu asupra Bucovinei, în faţa Conferinţei de Pace, a fost făcută la 1 februarie 1919, când primul ministru român a prezentat revendicările teritoriale ale României în ansamblu. În memoriul intitulat ,,România în faţa Conferinţei de pace. Revendicările sale teritoriale”, Brătianu menţiona că el vorbea ,,în numele dreptului de unitate naţională a României”. În aceeaşi şedinţă, primul ministru britanic Lloyd George l-a interpelat pe Brătianu în legătură cu natura adunărilor plebiscitare de unire din 1918, exprimându-şi scepticismul şi apreciind cererile României drept ,,exorbitante”. El a propus ca problemele teritoriale ale României să fie analizate de o comisie specială, pe baza datelor istorice, geografice şi etnografice.

În legătură cu pretenţiile ucrainene asupra Bucovinei, este de reţinut că, la 7 februarie 1919, Christian Rakovski, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al Ucrainei, a adresat un memoriu lui Clemenceau şi Wilson, prin care protesta faţă de prezenţa trupelor române în Bucovina. Într-o scrisoare către M. Pherekyde, din 9 februarie, Brătianu îşi exprima îngrijorarea pentru că Anglia şi SUA încercau să pună în discuţie nordul Bucovinei. Menţionăm că delegaţia României la Conferinţă avea în componenţa ei doi bucovineni, N. Flondor, pentru problemele economice şi financiare, şi Al. Vitencu, pentru cele geografice şi etnografice. În februarie, Aliaţii admiteau justeţea frontierelor istorice ale provinciei, dar se aprecia că aceasta nu trebuia să ducă la neglijarea intereselor minorităţii ucrainene, estimată la 100-150 000 de persoane. La 11 februarie, ,,Comitetul pentru  studierea chestiunilor teritoriale privind România” şi-a început lucrările,  recomandând recunoaşterea unirii Bucovinei. La 6 aprilie, Comisia care se ocupa de frontierele României aproba un raport referitor la Bucovina, în care erau luate în consideraţie aspiraţiile naţionale ale românilor bucovineni şi concordia lor cu rutenii. Experţii aparţinând Comisiei estimau astfel configuraţia etnică a Bucovinei: 272 952 români, 218 918 ruteni, 153 280 germani, 44 757 alţii.

La 2 mai 1919, Christian Rakovski, primul ministru bolşevic ucrainean, adresa guvernului român un ultimatum prin care acesta era somat să-şi retragă trupele din Bucovina, în 48 de ore, de fapt scopul era să vină în ajutorul regimului comunist ungar, aflat în război cu România.

Discuţiile pentru definitivarea tratatului de pace cu Austria au început la jumătatea lui aprilie 1919, când tratatul cu Germania era aproape definitivat. În Consiliul celor patru, Wilson a propus, la 10 mai, ca statele care au primit teritorii aparţinând Austro-Ungariei, să suporte o cotă din datoria publică a fostei monarhii, a fost scutită doar Polonia. Loyd George a susţinut ideea şi a opinat ca aceasta să fie calculată ,,în cota parte cu teritoriile primite” de fiecare stat. În reuniunea Miniştrilor de Externe, din 14 mai 1919, a fost aprobată partea din Bucovina, care urma să fie atribuită României.  

De precizat că, prin tratatul de alianţă din 1916, României nu-i era recunoscută suveranitatea asupra întregii provincii, dar, ulterior, Bucovina în hotarele ei istorice, avea să-i revină. Redactarea tratatului se desfăşura în condiţiile în care statele interesate nu puteau participa, nefiind nici măcar consultate. La 13 mai 1919, delegaţia română a luat iniţiativa ca, împreună cu delegaţiile Poloniei, Cehoslovaciei, Serbiei şi Greciei, să ceară marilor puteri să le facă cunoscut proiectul tratatului cu Austria. Brătianu îi spunea răspicat lui St. Pichon, ministrul de externe francez, că delegaţia română nu va semna tratatul de pace cu Austria, ,,dacă nu vom fi trataţi altfel” (cf. scrisoarea lui Brătianu către Pherekyde, din 14 mai 1919).¹⁸

Dar acest demers nu a dus la niciun rezultat. La 23 mai 1919, Consiliul Miniştrilor de Externe s-a reunit pentru reexaminarea frontierelor, fiind acceptată propunerea americană ca o fâşie din nordul Bucovinei, locuită majoritar de ruteni (18% din suprafaţă), să rămână la dispoziţia Aliaţilor, până la o hotărâre finală. Mai mult decât atât, în aceeaşi zi, cu câtva timp înainte de a li se comunica un rezumat al tratatului, delegaţiei române i se comunica hotărârea Consiliului Suprem cu privire la înfiinţarea unei comisii ,,însărcinată să determine natura garanţiilor necesare pentru a asigura protecţia minorităţilor încorporate…”. Concret, şeful acestei comisii, Philippe Berthelot, cerea guvernului român, într-o notă, să-i furnizeze informaţii privitoare la ,,garanţiile ce are să acorde minorităţilor de neam şi de  religie din România”.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (90)” →