Ligya DIACONESCU: Parastasul scriitorilor – eveniment unic!

ÎN FIECARE AN PARTICIPĂM LA PARASTASUL SCRIITORILOR, OAMENILOR DE CULTURĂ VÂLCENI! EVENIMENT UNIC! ADAUG PE POMELNIC ȘI ULTIMII COLABORATORI PLECAȚI, DIN RESTUL ȚĂRII ȘI DIN DIASPORA. DUMNEZEU SĂ-I IERTE ȘI SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

https://valcea-turism.ro/sambata-18-ianuarie-2020-avut-loc-parastasul-cultural-valcean/?fbclid=IwAR2ofwz2GLUThmd7a0boS1bc3kN6iwRJgoUhny-i1yzDagN536l6hyhtSAI

Sambata, 18 ianuarie 2020, a avut loc PARASTASUL CULTURAL VÂLCEAN , cea mai importantă manifestare, devenită tradiţională, care se desfăşoară în Râmnicu-Vâlcea (la Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” din Râurenii Vâlcii), întrucât vizează cunoaşterea, cinstirea şi promovarea tuturor oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă care şi-au adus în trecut contribuţii, la dezvoltarea vieţii cultural-spirituale, ştiinţifice şi artistice a judeţului Vâlcea.

La PARASTASUL CULTURAL VÂLCEAN , unicul de acest gen din România, la care a avut loc SLUJBA DE POMENIRE A OAMENILOR DE CULTURĂ DIN JUDEȚUL VÂLCEA și UN MEDALION COMEMORATIV: pr. GHEORGHE CÂRSTOIU, DEM RĂDULESCU, PAROLEA MOGA și STAFAN STĂICULESCU, organizat de omul de cultură NICOLAE STATE BURLUȘI, la Biserica cu Hramul SF. CONSTANTIN ȘI ELENA (și Sf. NICOLAE) din RĂURENI-VÂLCEA.

Totodată a avut loc și PARASTASUL de 7 ani al scriitorului Alexandru Horezeanu, scriitorul care a scris 22 de cărți cu un singur deget. Numeroși oameni de cultură vâlceni au participat azi la slujbă! Amintim că ieri a fost înmormântat omul de cultură, profesor, scriitorul brâncuşiolog ȘTEFAN STOICULESCU, atât de iubit și îndrăgit, despre care azi a vorbit bunul său prieten GHEORGHE CĂRBUNESCU, prietenie care îi legă de 64 de ani. DUMNEZEU să-I ierte si să-I odihnească în pace!

Au fost pomeniți toți oamenii de cultură vâlceni, plecați, care „au adus lumina” prin ceea ce au făcut pentru cultura vâlceană. AM ADĂUGAT LA POMENIC și numele unor buni prieteni, scriitori plecati dintre noi , de pe alte meleaguri, MARIN IFRIM din BUZĂU și EUGEN AXINTE din BRAȘOV.

La Parohia Râurenilor (unde cândva a existat unul dintre cele mai mari şi importante târguri din Sud Estul Europei – Târgul de la Râureni) la cimitirul cu biserica din lemn (1746) având hramul Sfântul Ierarh Nicolae (unde am putut din nou admira superba icoană a Maicii Domnului cu Fiul – operă a lui Sorin Hermeneanu făcută în 1974 – lucrare ce atestă descendenţa picturală a stilului acestuia direct din personalitatea artistică a celebrului pictor vâlcean Gherontie – mijlocul secolului XIX) am putut constata un monument funerar din marmură roz ridicat cu sprijinul direct al Arhiepiscopului Râmnicului, ÎPS Varsanufie, în amintirea veşnică a celui care s-a numit Alexandru Horezeanu, scriitor al Vâlcii, care a trăit între 1937 şi 2013, când a decedat şi a fost înmormântat în acest cimitir. L-am publicat si eu în paginile Antologiilor STARPRESS.

Astăzi, i s-a oficiat PARASTASUL DE POMENIRE de 7 ani, rugându-ne, toți, ca DUMNEZEU SĂ-L IERTE ȘI SĂ-L ODIHNEASCĂ. VEȘNIC POMENIRE s-a cântat și pentru oamenii de cultură vâlceni, plecați dintre noi, pomenindu-se fiecare cu nume și prenume!

Continue reading „Ligya DIACONESCU: Parastasul scriitorilor – eveniment unic!” →

Al. Florin ŢENE: Visul alb

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe față cu un devotament rar întâlnit. Nenea Călin, așa cum îl strigau mai toți copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în gheena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră. ”Ce miros plăcut de sarmale “, își zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-și botul sub labele din față, veghind cu ochii întredeschiși.

De câteva zile cerul își revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraș. Se înnoptase și lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colțul unde își făcuseră adăpost cei doi.

Câinele ciuli urechile la auzul pașilor care se apropiau. Un bărbat venea spre gheenă aruncând punga cu gunoi în pubelă.

-Iarăși v-ați aciuiat pe aci !? Mama voastră de derbedei!

Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâi. Umbra omului dispăru, iar pașii afundați în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.

-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung. Simțea căldura prietenului și nu-i mai păsa de fulgii mari ce se așterneau peste ei. Simțea o siguranță știind că Patrocle veghează. O moleșeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.

“- Și acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiți câteva poezii din volumele dumneavoastră.“

Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.

“- Dragii mei cititori, mă bucur că ați venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Așa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor “, eu nu fac altceva decât să aduc lumină în conștiința mea care se comportă, de multe ori, ca și cum ar avea un tratat de alianță cu adversarii mei. În acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere și din bucurie o suferință… Și acum dați-mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinația cuvântului de sub zăpadă“.

Nu își mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de rost și pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:

Poetul

S-a întors poetul în satul natal

Cu toate păsările lui zburătoare

Același râu îi aduce la mal

Amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei

Și e o altă adresă pe casa lui

Bronzul toamnei sună în frunza viei

Și galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

…Ceața timpului, val după val,

peste nuci încet se lasă,

prin inimile oamenilor din satul natal

trece poetul, amintire, spre casă…

„- Domnule Călin Matei, vă mulțumim pentru faptul că ați răspuns la solicitarea noastră. Vă mulțumim în numele conducerii Bibliotecii din Zătreni și al cititorilor noștri. Vă rugăm să mai veniți în mijlocul nostru.

-Dacă mă invitați, am să vin cu mare plăcere.”

Ningea intens și cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obișnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită cu cârnații aduși de la țară, de la socri. „Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în Zătreni, la socri. Dar…, toate s-au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat așa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul. Fără nici-o explicație. Socrii au murit și pe mine m-a luat valul…“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Visul alb” →

Harry ROSS: Fragmente dintr-o viață netrăită (jurnal)

5 Mai 1944…

Goarna a răsunat în întreg Ardealul de Nord, pentru grănicerii unguri, ca să-i adune pe toți evreii în gettouri… Ordinul, a fost executat cu precizie… Eu cu mama, ne aflam în gettoul din Regin, unde erau niște condiții mizerabile de viață. Speriați și dezorientați ne supuneam poruncilor grănicerilor, acceptînd în mod laș dormitul pe jos și mîncarea fără vlagă. După o lună am fost încărcați în vagoane pentru vite și duși la Auschwitz.

6 iunie 1944…

O garnitură lungă de vagoane pentru animale pătrunde în gara Auschwitz-Birkenau. La semnalul unor soldați nemți, coboară din tren sute și sute de familii evreiești. E ultimul lor drum de viață… Bărbații sînt despărțiți de femei… și eu de mamă… Apoi bărbații sunt încolonați în două rînduri, în funcție de distinația, care îi aștepta. Eu sunt în rândul întâi și împreună cu alți 800 de copii suntem cazați în baraca numărul 18. Aici vom trăi cîteva luni, dormind pe jos și mâncând mai nimic.

Noiembrie 1944…

Împreună cu unchiul meu și un detașament întreg de deținuți, suntem trimiși la muncă forțată, într-un lagăr menit să construiască un aeroport subteran. Suntem în Germania Federală, pe o iarnă foarte geroasă, îmbrăcați în pijamale vărgate, lucrăm în două schimburi zi și noapte, descărcăm ciment în saci de 50 kg. Munca ne epuizează și foamea ne ucide. Mulți mor chiar de la început… Nemții sunt netulburați de suferințele noastre. Cei care nu lucrează sunt biciuiți sau înpușcați. Condițiile de viață sunt dure, inacceptabile, dar nu avem nici o șansă de scăpare! Într-o dimineață sa făcut apelul (adunare generală). A apărut șeful lagărului, alături de un kapo-evreu. Omul e pus să se îndoaie și șeful lagărului îi aplică 25 de curele pe spate… Apoi zice… că asta este pentru că într-o baracă s-a mîncat carne din cadavre. O boală galbenă trece peste fețele noastre… Suntem cutremurați de monstruazitatea acestui fapt. Foamea a ajuns la limita de sus. Din când în când suntem lăsați să ne spălăm și să ne scuturăm de miile de păduchi, care ne invadaseră. Descoperim uluiți pe săpunuri trei litere RIF, care înseamnă în germană Rain Jüdisches Fett (Grăsime curată evreiască). Cu alte cuvinte, ne spălam cu grăsimea părinților și fraților noștri topiți în crematorii…

Vorbeam mai sus de miile de păduchi care ne invadau. Nu e nici o exagerare. Din cauza mizeriei generale, aceste insecte purtătoare de microbi, ucideau fără milă o bună parte din colegii noștri. Era la ordinea zilei tifosul exantematic, purtător de microbi ale bolilor contagioase, de care sufeream și eu… Timp de multe săptămâni am zăcut de tifos, fără a primi nici un tratament medical. Ca mine erau foarte mulți, poate jumătate din numărul deținuților, care au murit de această boală crudă. Precum se vede, ținta soluției finale era pusă în aplicare în felurite moduri, cu scopul, ca evreul, care n-a fost gazat la Auschwitz, să moară aici de foame sau de boli.

Totuși luptam cu moartea… De fapt singura posibilitate de a scăpa cu viață, era sustragerea de la muncă și găsirea alternativă, pentru puțină mîncare, pe care o primeam. Unii precum ați văzut, au mîncat din cadavre, alții din rădăcini, dar moarte era nemiloasă și căsăpea viețile cu sutele. În fiecare dimineață un comando special căra cadavrele din barăci, care cu o seară înainte încă trăiau…

Voi povesti un ultim capitol din această viață netrăită… În penultima zi, înainte de eliberare, am decis ca cei care mai erau în putere să atace magazia de pâine. Nemții au dat foc la magazie și au fugit de teama americanilor eliberatori. Magazia ardea în flăcări. Scene halucinante se derulau în fața celor prezenți. Pâinea, atât de dorită și salvatoare de viață, ardea și nu putea fi recuperată. Ultima speranță de a mai trăi, ne-a fost furată în chip barbar de torționarii care ne-au chinuit pînă atunci.

Despre toate aceste crime, puteți citi în următoarele cărți publicate de subsemnatul: „Cîntece de pus pe rană”, „Noi ultimii mohicani”, Auschwitz țara morții”, „Noi nu putem uita și nu putem ierta”… Cărțile pot fi împrumutate de la biblioteca Universității Ebraice din Ierusalim.

***
Holocaustul încă arde în noi… (Poem)

De zeci de ani tăvălugul hitlerist

Ne-a făcut pe viață triști.

Rănile provocate de ucidere a părinților și fraților,

Încă nu s-au vindecat.

Nazismul, ia trimis la cuptoare

Și a turnat moarte peste capetele lor,

Gândul, n-are liniște…

Inima tresare din clipă-n clipă.

Pedeapsa asta monstruoasă,

Ne-a încărcat pe cei rămași,

Cu ură și durere de neiertat.

De ce? De ce?

De ce trebuiau să cadă victimă evreii?

Evreii cei cuminți și creatori în știință și tehnică,

Care nici măcar n-au protestat contra

Măsurilor severe luate împotriva lor.

Noaptea de cristal!

Încă sună vitrinele zdrobite,

Ale magazinelor evreiești.

Continue reading „Harry ROSS: Fragmente dintr-o viață netrăită (jurnal)” →

Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?

O meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”

Nicu Alifantis – poetul

Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul – poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești – îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.

De unde talentul poetic al lui Nicu Alifantis? O supoziție facilă ar fi aceea că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, este un culegător atent de poezie din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spații (Camoes, sau Apolinnaire, de exemplu) – aceasta pentru a-și împlini nevoia pentru texte muzicale. Conform acestei teorii, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, devenind, vezi Doamne, și el poet. Sigur, nici unul din noi nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem poate fi absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespeare, la Hugo, Eminescu, Rilke, Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Frost, Yeates, au avut și ei izvoarele lor de inspirație. Dar nu poți fi poet bun fără să ai talent nativ și să produci ceva original. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat. E o plăcere să-l citești pe Alifantis-poetul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.

„Floarea soarelui”

Juxtapunerea acestor două roluri ale artistului mă aduce la poemul „Floarea soarelui”, selectat pentru colecția bilingvă (română-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”, acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei românești de la origini și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum „Miorița”, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalzând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Nicu Alifantis se găsește reprezentat alături nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu – și alții, considerați reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi.

Revenind pentru o clipă la Alifantis-muzicianul, mă intrigă faptul că el arareori cântă… Alifantis. Nu știu dacă face asta dintr-o o alegere strategică, sau din modestie. Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de cunaoște mai îndeaproape atât artistul cât și omul, aș paria pe varianta de strategie artistică. Știe el de ce o face…, cred…!!!

Oricare ar fi motivul, ca unul care-i savurează muzica, sunt fericit că a introdus în repertoriul lui, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui poem al lui.

Primul, și poate cel mai important motiv, pentru alegerea poemului „Floarea soarelui” ca să fie tradus și prezent în „Testament…” este legat de filozifia acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească câteva condiții de bază:

a) poemele să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic
b) să reprezinte „vocea” poetului
c) – la fel de important – să „curgă” bine în treducerea engleză.

Adică ele trebuie să devină poeme de sinestătătoare în noua variantă. Cititorul de limbă engleză care nu poate face referință la originalul românesc, să poată trăi aceleaș emoții artistice pe care le trăiește cititorul român. Deci poemele trebuie să poată traversa cu bine această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două limbi, două culturi. Din toate aceste puncte de vedere, poemul „Floarea soarelui” nu a prezentat nici o dificultate în luarea deciziei de a fi inclus.

Vorbeam la început de nota poeziei lui Alifantis ca fiind directă, fără ocolișuri. Aceasă caracterisitcă apare chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau poeți), au capacitatea de a-și începe operele într-un mod direct, care te acaparează de la început, și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit opera respectivă. Exemple pot fi multe, dar îmi vin în minte Kafka („Intr-o dimineață Gregor Samsa se trezește din vis în patul lui, trasfrormat într-o insectă gigantică” – Metamorfoza), Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic), Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Prejudecată), sau Charles Dickens (”Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri” – Povestea a două orașe). Ei bine Alifants, în ”Floarea soarelui” face la fel – ne apucă de inimă, ne strânge și nu ne mai dă drumul: „Ne moare dragostea,/ Iubito-n nopți târzii/ Și bate vântul de ne strică urma… ”

Dramatismul e mascat mai degrabă de o reflecție meditativă, dar asta nu-l face mai puțin tragic, urgent! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei disimulează de fapt tragedia situaței. Dragostea MOARE! Și asta obligă pe cititor să acorde de la început poemului întreaga energie emoțională! Provoc pe orice iubitor de poezie să declare cu martori că – după ce a apucat să citească acest început sfâșietor de dramatic, de direct și de urgent – s-ar mai putea opri ca să nu îl soabră dintr-o înghițitură până la capăt!

Sigur, ca la orice mare poem, calitatea poetică la „Floarea soarelui” continua până la final. Voi da mai jos doar câteva exemple, care demostrează ceea ce este unic – singular – excepțional în acest poem, cel puțin în opinia acestui cititor: Continue reading „Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?” →

Andrei BLEDEA: Ochi de vultur (poezii)

IARNA UNUI PORTATIV

Tăcerea ca o rapsodie

Pe iarna unui portativ

Păşesc doar note zgribulite

De un gând, un ton şi-un semiton.

Pe foile îmbătrânite

Sunt ape ce-au rămas trezite

Şi curg cu acele de ceas

În cercuri vii, de nuferi albi.

Tăcerea ca o rapsodie

Plutește-n vânt printre copacii

Iar când pe cale nu e nimeni

Mai plânge câte o păpădie.

MIEZ DE VÂNT

Desculţ în ploaia cristalină

Atins de degete ei

Pe fruntea mea e o pianină

Şi-n loc de inimă, lumină

Desculţ în ploaia cristalină

Pământul parcă se ridică

Iar gândul, ascuns după perdea

Dansează fără să mai vrea.

Desculţ în ploaia cristalină

Mi-e trupul tot mai mişcător

De vreau să fug, să scap de vină

Mă arată degetul arătător.

Desculţ de ploaia cristalină

În păr cu ploi şi miez de vânt

Te port sau tu mă porţi cu tine

Mai sus, mai sus în rând cu mine.

O PASĂRE

Azi am văzut o pasăre

Cu chip de copil

Mă privea cu atâta pace,

Încât pe trup mi-au crescut pene.

Azi am văzut un copil

Cu chip de pasăre

Mă privea cu atâta dragoste

Încât din ochi mi-au crescut aripi.

Azi am văzut o potecă,

Mă privea cu atâta dor

Încât cu sufletul îngenunchiat,

Mi-am reluat din veşnicie, zborul.

DE LA TINE

Aud cum pietrele vorbesc

Aud cum fluturi se-nchină

Aud cu florile privesc

Dar nicio vorbă de la tine

Aud cum frunzele dansează

Aud cum vântul se topeşte

Aud cum apele se nasc

Dar nicio vorbă de la tine.

Aud cum nori se lovesc

Aud un greier ce suspină

Aud și pasări ce visează

Dar nicio vorbă de la tine

Continue reading „Andrei BLEDEA: Ochi de vultur (poezii)” →

Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare

Primii evrei au sosit la Veneția în secolul al XIII-lea. S-au stabilit în special pe insula Judecca (de unde și numele). Pe la mijlocul secolului XIV evreii au cerut Senatului să le dea terenuri pe care să poată trăi permanent. De-a lungul secolului al XV-lea, evreii erau fie chemați la Veneția, fie expulzați de acolo. Senatul nu a arătat simpatie sau ostilitate față de aceștia, ci era ghidat de motive cu totul materiale.

Când situația economică a Republicii Venețiene s-a agravat, evreii au fost mai ușor acceptați – cu condiția să deschidă birouri care acordau împrumuturi mici, locuitorilor orașului, cu un procent stabilit de Senat. Ca atare, evreii erau de două ori utili: au ajutat Veneția să iasă din criza financiară și au deviat mânia săracilor care recurgeau la serviciile lor. Când situația Republicii s-a îmbunătățit, evreii au primit ordin să o părăsească.

Singura excepție de la această regulă a privit medicii evrei care în Evul Mediu, datorită științei lor, erau apreciați mai mult decât omologii lor creștini. La 29 martie 1516, Senatul Republicii Venețiene a anunțat că 700 de evrei care trăiau în acea vreme în „Cea mai strălucită Republică” trebuie să se mute într-o parte a orașului, strict rezervată pentru ei. Ea va fi păzită și închisă noaptea. Cartierul a fost numit „ghetou”. Cuvântul a venit de la topitoriile de metale aflate în apropiere – „ghetto”. „Noul Ghetto” a devenit primul loc de segregare religioasă din istorie. A servit de model pentru toate ghetourile ulterioare, până în secolul XX. Din motive religioase și etnice, evreii locuiau împreună, dar fără să se închidă noaptea și să pedepsească pe cei rămași afară, cum propunea Veneția.

Primii la Veneția au fost evreii Ashkenaz- refugiați din Germania. Apoi li s-au alăturat evrei din Provence și din regiunile din jurul Veneției, iar apoi exodul a continuat din Spania și Portugalia, unde evreilor li s-a oferit un timp, posibilitatea de a accepta creștinismul sau de a pleca. Cele mai numeroase au fost valurile de refugiați din Magreb și Orientul Mijlociu (Egipt, Siria), precum și din Turcia. Puțin înainte de 1500, Papa Leon X a ordonat expulzarea evreilor din orașele italiene, iar venețienii au propus un compromis: „Evreii trebuie să locuiască împreună, în case situate în zona Cannaregio, pentru a nu ieși noaptea, cu acces printr-un pod, cu două porți, care vor fi păzite de patru gardieni creștini, iar evreii vor plăti pentru ele.”

Dorința de izolare a fost reciprocă. Evreii nu voiau să trăiască printre creștini, doreau să își respecte legile, căsătoriile mixte erau strict interzise. Dând evreilor un spațiu aparte, autoritățile Republicii Venețiene le-au arătat o mare favoare – pentru că tot ceea ce s-a întâmplat pe acest teritoriu nu a fost sub jurisdicția autorităților creștine. Prin urmare, dreptul de a trăi în ghetou a fost acordat numai elitelor – evreii Ashkenazi și imigranții din comunitățile evreiești din alte orașe italiene. Astfel a apărut un simbol marcant al vieții evreiești în Europa, de mai bine de patru sute de ani: ghetoul.Aceiași segregare a fost practicată nu numai în ceea ce privește evreii. Germanilor, grecilor, perșilor, turcilor și armenilor li s-au acordat și privilegii separate de autoritățile Republicii, dar impunându-se multe interdicții locuitorilor. Comerțul evreiesc era limitat prin lege, la cumpărarea și vânzarea de haine vechi. De fapt, aceste restricții au fost puțin luate în considerare și, odată cu creșterea orașului, filialele comerțului evreiesc s-au extins. Făceau comerț cu o mare varietate de produse: sticlă, cristale și aur, tapet, broderii, cărți etc. Guvernul acorda o atenție deosebită vânzării de pietre prețioase, dar fără mare succes. În această industrie, evreii au câștigat o reputație atât de puternică, încât chiar și persoanele încoronate din Europa recurgeau la serviciile lor.

Într-un spațiu mic, au fost ridicate 5 sinagogi (în funcție de numărul de comunități evreiești care provin din diferite țări) – italiană, germană, spaniolă, levantină, cantonală. Întrucât iudaismul interzice artele vizuale, sinagogile au fost proiectate de arhitecți creștini. Într-un secol în care se construiau biserici neobișnuit de frumoase în toată Veneția, comunitatea ghetoului spaniol l-a invitat pe celebrul arhitect Baldassare Longenu să proiecteze sinagoga spaniolă.

Această sinagogă a devenit prima realizare arhitecturală a districtului, eclipsând tot ceea ce a fost construit mai devreme. Interiorul său luxos, proiectat în tonuri de roșu și auriu, cu sculpturi magnifice pe lemn întunecat, este considerat unul dintre cele mai frumoase din Italia. De la porțile care odată separau Veneția creștină de Iudeea noaptea, s-a păstrat doar o impresionantă găură pentru balamale , cioplită în pereții de piatră. Dar clădirile rezidențiale au supraviețuit până în zilele noastre. În ciuda pereților dărâmați și erodați, peisajul nu este mohorât. Desigur, la exterior , casele sunt complet diferite de clădirile magnifice care există în zonele San Marco sau Santa Croce. Simplitatea aspectului a fost obligată, pentru a nu atrage atenția și a nu provoca invidia creștinilor care ar putea intra în gheto .

În ghetou existau un conservator și un teatru; aici locuiau muzicieni magnifici, adesea invitați în cele mai nobile case venețiene. Evrei erudiți au lucrat la traducerile unor scrieri antice, ale căror texte au fost căutate chiar de episcopii italieni.

În secolul al XVI-lea, Veneția a devenit un centru recunoscut al culturii evreiești, cu o tipografie și o teologie avansate. Cursurile școlii de muzică și dans situate în ghetou au fost deschise multor creștini respectabili din cartierele vecine. Trăind în ghetou, evreii venețieni s-au simțit mai în siguranță decât oriunde în Europa, feriți de fanatismul religios și la cheremul autorităților. În secolul XVII, odată cu încetinirea activității economice la Veneția, datorită reducerii comerțului exterior, rolul relațiilor comerciale evreiești (în special cu Levantul) a crescut semnificativ. Comunitatea evreiască din Veneția a devenit cea mai bogată comunitate evreiască din Italia și a doua după Roma în ceea ce privește populația evreiască, în 1655, având aproximativ 5.000 suflete. Locul a devenit aglomerat, așa că nu este surprinzător că primii „zgârie-nori” au apărut în ghetou – case cu opt etaje – printre cele mai înalte clădiri din Veneția.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: Gettoul venețian după 500 de ani – Manual de funcționare” →

Paul LEIBOVICI: Transnistria

Iată-ne pe noi, cei lipsiți de podoaba care ne acoperea cândva craniul, pe unii cu ondule negre, blonde, azi la vârsta patriarhatului, sprijinindu-ne în baston, în cel mai bun caz, căci unii dintre veteranii Transnistriei ori sunt sprijiniți de către o însoțitoare, ori privesc în zări de după geamul unei Case de bătrâni. Dar fiindcă memoria le este limpede mai pot să povestească celor din jur, nepoților, amintiri din Transnistria.

– Apoi, replică unul din medici, am auzit că voi Bucureștenii ați, trăit ca în sânul Evei…

– O fii, care cumva… dar după Pogromul legionarilor – unde au murit în chinuri zeci de bucureșteni (fii lui rav. Guttman z.l.) s-au înăsprit legile lui Antonescu. Însăși profesorul Giurescu a consemnat (deși pe scurt) cine erau victimile rebeliunii legionare, în care au fost omorâţi peste 100 de evrei din Capitală. Tot, acest Om de știință, precizează în scrierile sale: „Unii dintre evreii bucureșteni au fost duși în lagăr în Transnistria iar cei rămași pe loc, prestează munci – precum curățatul zăpezii, îndepărtarea dărâmăturilor provocate de bombardamente.

Desigur că nu la atât se reduc suferințele populației evreiești, ci ele cuprind și confiscarea magazinelor, eliminarea funcționarilor evrei în cadrul romanizării, excluderea evreilor din învăţământul de stat, pauperizarea ca urmare a acestor măsuri etc. Dacă un om de știință, academician, precum Giurescu, căruia i-am citit scrierile, a fost martor și a consemnat, trimiterea evreilor în Transnistria, mai poate scrie careva că bietul ANTONESCU – primul ministru al României din anii 1940-44, nu a fost implicat în CRIME contra evreilor?!

În anul școlar 1942-43, în primele zile ale lui Septembrie au început deportările spre Transnistria. Siguranța a ocupat localul din str. Romulus nr.55 unde funcționa liceul „CULTURA”. Acesta se strămuta în str. Sfântul Ioan Nou nr.9, apoi pe str. Anton Pan, dar a fost evacuat și de aici fiind siliți să cedeze localul pentru Cercul Teritorial București. În localul din Romulus fuseseră strânşi câteva sute de evrei, care urmau să fie deportați spre Transnistria! Printre cei închiși acolo, se aflau: anticarii Pack, prof. Magnesiu, elevul Suliav și mulți alții. Generalul Cepleanu a fost comandantul muncii obligatorii din Capitală. Tot el a dat ordin de deportare a unor familii bucureștene spre Transnistria.

DOMNILOR istorici din sec. XXI… ANTONESCU ca Prim Ministru nu știa? Apoi, cine a ordonat trimiterea a 200 de evrei bucureșteni spre Transnistria? În ISRAEL au fost invitați 40 de demnitari –reprezentanți a patruzeci de țări pentru a COMEMORA 75 de ani de la dezastrul inumanitar care s-a petrecut la AUSCHWITZ. Și noi, cei puțini rămași în viață, cei care am fost la vârstele copilăriei îndepărtați de mamele noastre – închise în lagăre separate, de tații îngropați de viu – gropi care se mai găsesc până în aceste zile de-alungul și latul Transnistriei.

Noi, copii orfani am fost aduși înveliți în ziare și cartoane, salvați în ultimele momente de către o comisie ajunsă în Transnistria. Ne-au urcat în vagoane și așa am ajuns la Cîmpulung, Bacău, Iași. Comunitățile de evrei ne-au primit, ne-au adoptat și ne-au redat viața, tinerețea. Această delegație care ne-a salvat viața a fost formată din câţiva evrei din București, vreo doi din Bacău, printre care prof. I.Voledi și Herș Segal. Unii copii orfani au fost adoptați, alții găzduiți de familii care cu toate că aveau fiice și fii ne-au primit în sânul Familiilor lor unde am crescut ani de zile. Am fost înscriși –după vîrstă la școli primare, iar alții la liceu.

Am amintit, mai sus de prof.de matematică Herș Segal –care la rândul său împreună cu fratele care era prof.de fizică s-au salvat trecând granița în ilegalitate. Ambii pe lângă profesiile semnalate erau oameni de cultură, idișiști, provenind dintr-o familie din Cernăuți. Pe lângă cursurile de matematică, Herș Segal avea grijă noastră, a copiilor orfani. Ne asculta povestirile, se interesa de soarta părinților, a familiilor noastre care zăceau pe undeva prin gropile Transnistriei. Nicăieri, pe întinsul pământ al blestematei Transnistrii nu au fost deschise muzee: nici la Moghilev, sau la Murafa și nici la Bogdanovsca! Aici și-au săpat însăși, victimile, gropile lor, proprii! Era Transnistria sub, opinca românească, și sub, cizma nemțească! Erau, lagăre de femei, și lagăre de bărbați! Dar Groapă comună nu făcea selecții de sex și nici de vârstă… Doar copii erau duși în lagăre împreună cu tinerii. Până în aceste zile, se mai găsesc, ici-colo frați care nu au știut de-a lungul zecilor de ani, unul de altul. Printre noi copii au fost unii cu mai dotați, care, cu toate că au trecut prin mari suferinți, au scris poezii, povestiri, cântece în care soarta lor și a familiilor se reflecta.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Transnistria” →

Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)

„Cel mai mare poet român

până la M. Eminescu”

Se împlinesc 200 de ani de la moartea marelui poet Ion Budai-Deleanu. Scriitor al Școlii Ardelene, născut la 6 ianuarie 1760 în satul Cigmău, Hunedoara a fost fiu de preot. A urmat mai întâi Seminarul teologic greco-catolic din Blaj, mai apoi Facultatea de filosofie din Viena (1777-1779) după care își contiună drumul teologiei la Facultatea de Teologie Sf. Barbara din Viena (1780-1783) unde obține și diploma de Doctor în teologie (1787). Se reîntoarce ca profesor la Seminarul din Blaj unde după un conflict cu Episcopul greco-catolic Ioan Bob pleacă definitiv în orasul Lviv, astăzi Lamberg, din Ucraina. În 1815 este invitat ca profesor asociat la Iași de către Mitropolitul Veniamin Costache.

Ion Budai-Deleanu cunoaște foarte bine limba latină, care l-a ajutat să învețe ușor limba italiană și franceză. La Viena a făcut un proiect pentru 10 volume de lexicon, care însă nu le-a finalizat niciodată. In 1788 la Lemberg își redactează cea mai mare parte din creația sa și își începe cea mai renumită operă literară Țiganiada (Tabăra țiganilor) pe care o termina în 1812. Este primul autor de epopee în limba română. Țiganiada tratează un subiect alegoric, cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Numele personajelor sunt simbolice: „slobozan”, „romândor” sau autentice: Burda, Tandler, Bălăban, Goleman, Corcodel, Parpangel, Drăghici.

Țiganiada este alcătuită din 12 capitole cu multe strofe: primul capitol are 113 de strofe, în capitolele II și III „Cântecele” povestește întâmplări din tabăra țiganilor în drum spre Spăteni, capitolul IV numit „Argument” conține 112 strofe. In capitolul V Ion Budai-Deleanu povestește cum țiganii își cer iertare de la așa presupusul dușman Vlad Țepeș (DRACULA). Dușman care împreună cu o ceată de munteni vroiau numai să pună la încercare fidelitatea țiganilor. Capitolul VI, vine din nou cu un „Argument” de 99 de strofe. Capitolul VII și VIII poetul le numește din nou „Cântece” unde descrie „hărțuielile” de noapte și atacul taberei turcești. Capitolele IX (cu 133 de strofe) și X ( 131 de strofe) „Argument”descrie clerul corupt și critica monarhiei tirane. In capitolul XI scriitorul descrie discuții despre abuzuri, tiranie și guvernare arătând că defapt forma ideală guvernamentală este demo-aritsto-monarhicească. Ultimul capitol al XII-lea se încheie cu 115 strofe.

Și deacă-i hotărât din vecie

Patria să cază fără vină,

Aceași soartă ș-a noastră fie,

Un mormânt ne-astupe și-o țărână!

Vrăjmașului alta nu rămână

Făr` pământul și slava română!

Romândor fârșind, răpști mulțimea

Ș-un zgomot din șireag în șireag

Marsă crescând, iară călărimea

Desfășurând îndată alb-verde steag:

Du-ne strigând măcar în ce parte,

Ori la Slobozie, sau la moarte!”

(Ultimele două strofe)

Acest volum a fost editat mai întâi în 1800 și 1812 de Jacque Byck, iar în 1825 de Gheorghe Cardaș la București.

Continue reading „Dragoș UNGUREANU: 200 de ani de la moartea poetului Ion Budai-Deleanu (1760-1820)” →

Adrian SCRIMINȚ: Artistul vs. Banca

Această istorisire este o pură speculație, o expunere fictivă, un pamflet, care trebuie tratat ca atare, dar vorba aceea, dacă nu aș fi trăit escapadele respective nu vi le-aș mai fi povestit, dacă în calitatea mea de călan bătrân cu nevastă și copil nu aș fi fost personal implicat în tumultul acestor aventuri, chemat la amplele insistențe ale unor binevoitori funcționari bancari, nici nu ați fi auzit de ele.

Iată că a venit vremea să primesc și recunoștință de la minister, să mă aleg pe vecie cu o derogare de studii pentru întreaga activitate culturală depusă în vremuri mai mult decât ostile. Noi speranțe la orizont, și descrețiri ale frunților. Rata noastră pe 25 de ani, greu împopoțonată de comisioanele de rigoare, putea fi în sfârșit îndulcită. Ni s-a promis o refinanțare salvatoare și ne-am fi putut lua adio de la nemiloasa bancă ReCeBe care ne-a luat deja de câțiva ani pielea de pe noi, de a trebuit să plătim pe vremuri, chiar și din două salarii de 450 de lei, rata lunară de 1.270. Prin telefon, funcționarii binevoitori ne anunțau că ne puteam lua adio și de la epopeele mijmașurilor când trebuia să ne angajăm la o firmă, să ne plătim apoi toate taxele pe o perioadă de trei luni și, după ce obțineam creditul dorit, să dăm faliment.

După mai multe insistențe și acte de convingere, banca cu nume de sportiv ne-a programat și o întâlnire. Iată-ne la patru ace, ne-am scuipat ca să nu ne deochem și… la treabă. Pentru propria noastră cultură generală ne-am adresat spontan și unei alte bănci, prima întâlnită în drum: „Banca Milenarium”.

– Avem un credit de 28.000 de mii de euro și trebuie să mai plătim încă pentru o perioadă de 19 ani: 1.270 de lei pe lună. Am dori să îmblânzim această datorie, să ne faceți o refinanțare, poate vom ieși cu 100 de euro în minus.

După ce ne contură un zâmbet larg cât toate zările, funcționara ne sări pe loc în ajutor:

– Într-adevăr, rata dumneavoastră este colosal de mare. Facem refinanțări și, veți ieși la noi incomparabil mai bine!

După calculele riguroase, funcționara, cu o fizionomie marcată în timp de grilele menite să gândească în locul ei, ne spuse:

– Ați trecut testul. Veți plăti lunar 3000 de lei pe o perioadă de nouăsprezece ani. Refinanțarea vă este ca și făcută.

Am ieșit din bancă cu cea mai mare politețe, dar și cu cea mai mare oripilare atent ascunsă. Ne așteptam să plătim vreo 800 de lei din 1.270 cu prilejul acestei noi refinanțări, nu 3.000. În urma noastră, în plină stradă, am auzit strigătul deznădăjduit al duduiei respective, dezamăgită de comisionul pe care tocmai îl pierduse:

– Dar gândiți-vă bine, veți primi pe loc 2.000 de lei dacă vă faceți la noi această refinanțare!!!…

Râdeam în sinea noastră de acea penibilitate, și la urma urmei, dacă vorbisem cu o persoană de încredere care era pregătită să ne ajute, cine ne pusese să ne pierdem pe degeaba timpul cu o altă bancă? Iată că se contura din depărtare și incinta unde eram eram așteptați pe drept cuvânt, una serioasă, arhicunoscută, cu nume de sportiv. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Artistul vs. Banca” →

George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!

Ce spunea Klaus Iohannis în campania pentru al doilea cincinal neconvingător la Cotroceni? Că România va cunoaște normalitatea doar atunci când Partidul Social Democrat (PSD) nu numai că n-o să mai fie la guvernare, dar chiar va dispărea de pe eșichierul politic în urma loviturilor aplicate „cu parul” de liberalii orbanieni și de aliații lor conjuncturali (useriștii ofticați, pemepiștii resemnați, aldiștii delabrați).

Ei bine, toate astea s-au făcut „păs cu păs” în favoarea democrației iohanniene și în defavoarea grosului românilor (câștigarea europarlamentarelor de către liberali, prelungirea contractului de chiriaș la Cotroceni cu încă cinci ani pentru prezidentul lucrului lamentabil făcut în primul mandat, demolarea prin moțiune de cenzură a Cabinetului Dăncilă și preluarea Executivului de niște liberali doar cu numele), dar mult promisa normalitate pentru țară și omul de rând încă n-a apărut.

Sau – mai știi? – pesemne că asta înțeleg prin normalitatea de pe aceste meleaguri președintele reales (cu peste 60% din jumătatea românilor prezenți la urne, ceea ce înseamnă taman 30% din totalul românilor cu drept de vot) și tovarășii săi: ca disponibilizările, prin înlăturarea adversarilor politici din posturile decizionale și prin comasarea ministerelor, să întărească spusa „Pleacă ai lor, vin ai noștri”, chit că cei mai mulți dintre noii înscăunați se ridică deasupra predecesorilor doar prin oribilul lor fripturism; că neobrăzatele pensii și/sau lefuri ale potentaților (politruci hapsâni, nelegiuiți și subanalfabeți, procurori ticăloșiți, magistrați corupți, generali izmănari, ciocoi unși cu toate alifiile necinstei) să fie tot mai insistent arătate cu degetul de ofuscații cârmuitori ai momentului, dar nimeni dintre ei să nu întreprindă nimic concret întru stăvilirea/demantelarea acestui uriaș jaf național „cu legea-n mână” (că, de, alde ăștia sunt atotputernicele rotițe ale statului paralel… cu presantele trebuințe ale milioanelor de nevoiași); că jenantele eforturi ale orbaniștilor nu se îndreaptă spre actul propriu-zis de guvernare (investiții, sănătate, educație, dublarea alocațiilor pentru copii, majorarea pensiilor, infrastructură etc.), adică spre obiectul de activitate pentru care își încasează lefurile, ci spre marota politică a alegerilor anticipate și a desemnării primarilor în două tururi, deși ei înșiși conștientizează (mă rog, nu toți) că respectivele obiective nu sunt câtuși de puțin prioritare în acest moment pentru țară și că înfăptuirea amândurora este practic imposibilă, atâta timp cât noua majoritate parlamentară pesedisto-udemeristă se opune anticipatelor și atâta timp cât primarilor liberali le surâd alegerile locale într-un tur.

Da, căci toți primarii în funcție vizează un nou mandat prin relațiile statornicite și prin cetățenii câștigați de partea lor, așa că-i lasă rece teoria demo(no)cratică a slabei reprezentativități printr-un singur tur de scrutin… Aceasta fiind nătâng-râioasa politică a liberalilor iohanniano-orbanieni, năstrușnicele declarații ale lui Rareș Bogdan sau „batistuța”, cum îl alintă realizatorul emisiunii „Starea nației”, nu puteau să fie decât după chipul cețos și puțina înțelepciune a acestei formațiuni.

Mai exact, îndată după ce s-a văzut în Parlamentul European și apoi prim-vicepreședintele Partidului Național Liberal (PNL), fostul jurnalist de trăncăneli la nesfârșit (unde-i sunt investigațiile?) a făcut cunoscut la diferite canale de tembelizare în masă că, aidoma lui Ludovic Orban în urmă cu vreo doi ani, este categoric împotriva primirii traseiștilor de către peneliști și că dacă, totuși, se va întâmpla acest lucru, atunci el își va da demisia!

Continue reading „George PETROVAI: Lac (politic) să fie, că broaște (râioase) sunt destule!” →