Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia,  și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”

Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Nu știu ce sunt… poet și eseist. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Și mă opream adesea la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile? Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd? Iată chinul perfecțiunii!!”. Nu mi-am amintit despre nostalgia tinereții, e lucru de mare preț, numai că am înțeles asta prea târziu dar fiecare vârstă are farmecul și rostul ei. Mi-e teamă să spun cuvinte mari dar cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu, noi doar influențăm foarte puțin din ce ne-a dat, doar încercăm. Important e să slujim viața, nu neapărat să rămânem vii, ci de a ne găsi drumul, rațiunea de a fi… Cum și un sclav poate dovedi teorema lui Pitagora, eliberându-l? Și noi să ne eliberăm de la ignoranță și dacă-l urmărim pe Platon, nu ne vom opri niciodată, pentru că nu vom primi niciodată răspunsuri, paradisuri de lumină sau ultimul rămas-bun care nu se spune. Perfecțiunea este o boală a națiunilor, e un mod de a fi prezente în lume, nu are nici început nici sfârșit.

Timpul meu nu mai are timp, nu mai are loc să-și întindă trupul și încerc să-mi conștientizez subconștientul, pentru a nu crede că el îmi va călăuzi viața și eu să cred că e soarta. Orice viață se desfășoară sub anumite semne, încă nu l-am descifrat pe-al meu, mi-e greu să ies cu oameni care nu mă consideră egală cu ei, care cred că totul li se cuvine și nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. Oamenii mereu greșesc, fac confuzii luând acceptarea drept iertare. Singura singurătate care merită e cea pe care o alegem, nu cea pe care o suferim. Mi se pare că străbat o singurătate fără sfârșit, fără să știu încotro mă-ndrept și eu sunt cel care este deopotrivă deșertul, călătorul și cămila. Ce sens are viața dacă nu o punem în versuri, așa cum deciziile din viața noastră vin singure, nu le ia omul… „Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa așa cum suntem, decât încercând să părem ceea ce nu suntem.” Să admirăm viața înseamnă ceva, dar durerea ei este un lucru la fel de greu ca și tristețea.

Să nu lăsăm focul și ura să se-ntindă, să le-mbunătățim din primul moment, altfel, rămânem doar cu cenușa. Modelul poetului este natura și călăuza, adevărul; el se află pe lume ca preot al libertății, hamalul și sclavul frumosului. Cărțile mele au foat călăuză în adolescență și o distracție pentru o vârstă coaptă. Arta nu se potrivește cu mediocritatea; ea dă aripi nu bastoane și cârje… pentru a suporta bătrânețea, s-o faci agreabilă nu-ți povesti viața, nu te văita și termină cu sfaturile. Să nu uităm că libertatea se naște din goluri, ca un sclav eliberat alergând spre paradisuri de lumină. Câtă măreție, câtă purificare a ființei… și tăcerea… doar ea… Viața înseamnă eliberare de ignoranță și o fericire obositoare, fără răspuns. Este greu cum întreaga înțelepciune umană se oprește doar la două cuvinte: speranță și așteptare. Viața noastră-i un fulg, o adiere, nimeni nu știe de ea, n-o luăm în serios, la urma urmei, în final, n-am auzit să fi scăpat cineva vesel din ea. Tot ce este bun nu mai este în stăpânirea nimănui, ci aparține limbii sau tradiței. Spinoza spunea: „că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru.” Eu trebuie să rămân veșnic ce sunt, într-un alt personaj, adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile acelui personaj decât în vaietul stăruitor al unei ghitare. Sentimentele ne dau imaginile, le punem pe hârtie, unele nu ne pot spune nimic. Mă-ntrebam cum de-mi ies cuvintele din gură, ele sunt ca secundele unui ceas care sună și există de la sine.

Câtă vreme există timpul, cuvintele apar și de aici și gândurile ; pentru mine toate acestea reprezintă un mister fundamental. Mă simt ca un ceas întors, secundele ticăie, apar cuvintele, iată o enigmă totală pentru mine. Nu știu dacă poemul mă găsește pe mine sau eu îl găsesc pe el. Parcă aș crede  mai degrabă că poemul mă descoperă pe mine, parcă atunci sunt chemată. Trebuie să scap de el și atunci îl pun pe hârtie. Mă sâcâie și altă șansă nu am. Poeziile mele sunt exerciții de imaginație, de limbă, încerc să le ordonez. Ca să ne schimbăm viața trebuie să ne schimbăm vibrațiile. Eu sunt un bun pierzător și un bun învingător. Încerc să fac pace cu trecutul meu ca să nu-mi saboteze prezentul. Presupn că un poet trebuie să trăiască din amintiri, și eu, desigur, trăiesc, din amintiri. Pentru că până la urmă ce este imaginația ? Dacă este după părerea mea, ea este făcută din uitare și amintiri, un fel de amestec al acestor două lucruri. Am simțit cum de la reverie ajung la coșmar, la visul labirintului, la coșmarul esențial al scrisului, al despărțirii și al oglinzilor. Le am aproape în fiecare noapte ; ele se petrec între somn și veghe, sunt o sursă de inspirație de pus pe hârtie. Îmi amintesc aceste clipe și cum Wordsworth zicea că poezia provine din sinceritate și emoție retrăită în calmă singurătate. C’est peut etre la fin du monde, ca m’est egal.

Continue reading „Liana NICOLAE: În căutarea identității” →