Iuliana PAȘCA: Stimată Nicoleta Dabija, sunteți recunoscută în spațiul literar prin activitățile didactice, jurnalistice, de cercetare, redactare-carte, corectură și traducere desfășurate în ultimii 10 ani (aprox.). Ați publicat volume de eseuri, interviuri și traduceri, iar în 2018 ați debutat cu volumul de versuri „aici nu se moare niciodată”. Care este povestea acestei activități multidisciplinare, cum a început totul?
Nicoleta DABIJA: Am făcut toate aceste lucruri, însă pe rând și din dorința de schimbare. Aceasta din urmă a fost motorul „multidisciplinarității” mele, cum o numești. Când eram copil, visam să ajung profesor. Iar când am ajuns, în câțiva ani m-am plictisit și mi-am dat seama că nu mai pot continua fără să mă mint. Atunci am optat pentru jurnalismul cultural, practicat în scris, dar și în emisiuni TV. Televiziunea m-a cucerit niște ani. Între timp, mi s-a evaporat pasiunea. Redactare, corectură fac periodic, îmi place să îngrijesc cărțile, textele altora. Constanta însă rămâne scrisul, pentru că în interiorul scrisului poți fi oricât de liber. N-ai cum să vrei să evadezi.
Iuliana PAȘCA: Cum v-ați autodescrie în câteva fraze?
Nicoleta DABIJA: Sunt un om căruia îi este frică de etichete. Întotdeauna am fugit de ele, uite, poate fi și acesta un răspuns la întrebarea anterioară. De aceea, mi-e greu să mă autodefinesc. Sunt mai curioasă cum mă văd alții, însă nu-i întreb, pentru că sigur mă vor minți. Dacă ar fi să lipesc totuși de mine câteva cuvinte, aș alege cinci, câte degete am la o mână: iubire, libertate, frumusețe, vulnerabilitate și bunătate. Mă definesc? Nu știu, sper că o fac toate, în proporție mai mare ori mai mică. În mod limpede, sunt cuvintele pe care le caut mereu în mine, încerc să le privesc în ochi, să le insuflu încredere din când în când, ca data viitoare să le găsesc mai rumene-n obraji și mai voioase.
Iuliana PAȘCA: Spuneți-ne despre câteva succese de după debutul scriitoricesc și cum v-au făcut acestea să vă simțiți în raport cu propria personă.
Nicoleta DABIJA: Nu prea am avut cine știe ce succes cu primele cărți. Poate cu cea mai recentă carte, „a doua viață”, să-mi fi dat seama cam ce înseamnă succesul. Și lucrul pe care l-am înțeles este că nu sunt pregătită pentru el, iar semnele multe și entuziaste ale cititorilor mă blochează. Habar nu am cum să reacționez. În primele luni, după ce a ieșit romanul din tipar, a venit înspre mine o avalanșă de mesaje. Cel puțin așa mi s-a părut mie, că-s prea multe, de la cunoscuți și necunoscuți. M-au bucurat și obosit în egală măsură. Repet, pentru că nu știam cum să reacționez. Și strategia mea, inconștientă la început, a fost să mă detașez de carte, să o consider ceva exterior mie, cu un destin al ei, un fel de fiică celebră. Și e normal ca o mamă să fie derutată când e intervievată pentru meritele altuia, fie și ale unui copil. Pe scurt, nu cred că succesul e ceva care să se potrivească firii mele, totuși, nu aș jura că nu mi-l doresc.
Iuliana PAȘCA: Care este cea mai elogioasă critică pe care ați primit-o ca scriitoare și cum v-a ajutat aceasta?
Nicoleta DABIJA: Cred că ziua în care mi s-a spus că am un talent deosebit pentru scris a fost momentul cel mai frumos și, până la urmă, acel „elogiu” de care vorbești. Dacă mă întorc în timp, atunci am început cu adevărat să trăiesc, a fost a doua mea naștere. Pentru că revelația acelui personaj a devenit și revelația mea.
Iuliana PAȘCA: În 2015 ați primit premiul pentru interviu al revistei „Tiuk”, acordat cărţii „O lună în confesional. Convorbiri cu Liviu Antonesei”. Felicitări! Ce sfaturi aveți pentru cei novici în acest domeniu, care sunt elementele necesare ale unui interviu reușit?
Nicoleta DABIJA: Da, cartea de interviuri cu Liviu Antonesei a avut oarece succes datorită personalității interlocutorului. Mi-e și greu să spun că aceea este cartea mea, fiindcă am avut un rol minor: am formulat niște întrebări, nimic mai mult. Miezul unui astfel de proiect stă mereu în răspunsuri, iar cei care au cumpărat și citit volumul au făcut-o ca să afle mai multe despre Liviu Antonesei. Acum, e drept, sunt importante și întrebările. Întrebările bune au mai multe șanse să fie urmate de răspunsuri bune. Apoi, ele trebuie să provoace interlocutorul, fără însă a deveni prea personale, agresive. E esențial să te documentezi bine înainte. Eu, înainte de a începe luna aceea de interviuri, i-am citit toate cărțile, interviurile deja date, articolele despre Liviu Antonesei etc. E o muncă, dar care are nevoie, pentru a ieși bine, de talent și curiozitate.
Iuliana PAȘCA: „Confesiunea” pare a fi un laitmotiv al scrierilor dumneavoastră. De ce este aceasta atât de importantă?
Nicoleta DABIJA: Ai intuit foarte bine. Scrisul meu a și început o dată cu pasiunea pentru confesiune și scrierile la persoana întâi. Toate cărțile mele plătesc, mai mult sau mai puțin, tribut confesiunii. Și am și un răspuns, pentru că a fost, de-a lungul anilor, o temă de meditație. Răspunsul e nevoia mea de originalitate. Suntem bătrâni în ale scrisului, dacă ne gândim de câte veacuri omul scrie. E greu de imaginat că cineva într-un colț de lume și de timp nu a spus ce ai tu de spus. Și atunci, din dorința aceasta de a rămâne de partea originalității, niște ani am căutat ideile care au pătruns din viață în opera unor autori, în special din spațiul filosofiei. M-a interesat în mod deosebit cum viața poate influența și își poate pune o amprentă originală asupra operei. Aceasta a fost căutarea mea principală din teza de doctorat, care, lucrată apoi destul, a devenit cartea „Intimitatea spiritului” (Editura Eikon, 2015). Pe urmă, când am alunecat ușor dinspre filosofie spre literatură, am început să scriu foarte personal. Ultima mea carte e de o sinceritate îngrozitoare, fiecare cuvânt e trăit, niciunul nu vrea să mintă. E ca și cum aș ieși goală pe stradă, numai că în ea îmi expun sufletul. E un volum care mă arată complet vulnerabilă. Așa l-am vrut. Și iată că oamenii nu s-au speriat, iar pe mine asta mă încurajează să continuu. Ca să revin la originalitate, conchid că terenul acesta al confesiunii îi este propice. Altul gândește ca noi, poate chiar în cuvintele noastre, însă e aproape imposibil să fi trăit exact ce am trăit noi. Astfel că, pentru mine, a fi original în scris înseamnă a fi confesiv, a nu uita de tine.
Iuliana PAȘCA: Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre cea mai recentă carte a dumneavoastră? De ce ar trebui să fie un must-read?
Nicoleta DABIJA: „a doua viață” dezvăluie o poveste frumoasă de iubire între mine și sora mea pierdută, Mariana. Am scris-o ca să nu uit ce am trăit împreună, după moartea ei, și am scris-o, totodată, din dorința de a lua cumva apărarea morții, de a împărtăși cu oamenii o experiență traumatizantă, totuși bogată pentru cel rămas. Dacă trebuie citită? Aș vrea să fie citită, în primul rând de cei care sunt în preajma morții cuiva drag, fie înaintea ei, fie după trecerea ei. Cred că „a doua viață” îi poate mângâia, aduce un semn din ambele lumi, un semn că e bine (atâta vreme cât există iubire), chiar și atunci când doare foarte tare.
Iuliana PAȘCA: De unde pot fi achiziționate cărțile dumneavoastră și unde vă poate fi urmărită activitatea literară?
Nicoleta DABIJA: Cărțile mele pot fi găsite în librării, cele apărute în ultimii ani, dar, cel mai simplu, pot fi achiziționate de pe site-urile editurilor. Pe calea aceasta se poate ajunge la toate. Eu sunt destul de prezentă pe facebook și îmi promovez activitatea literară Am și un blog, care funcționează îndeosebi ca arhivă pentru cărți, articole, poeme, idei: https://nicodabija.wordpress.com/.
Iuliana PAȘCA: Doriți să transmiteți un mesaj cititorilor revistei „Solitudinea”?
Nicoleta DABIJA: Să rămână cititori, cititori de carte în primul rând, pentru că bucuria ce vine din lectură nu se compară cu nicio altă bucurie.
––––––
A consemnat,
Iuliana PAȘCA
secretar general
Solitudinea-revista tineretului literat
Iași – Cluj-Napoca
4 aprilie 2020