Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrînd evenimentele epocii, manipulările zilnice, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației. Când regele, înțeleptul Solomon s-a întors din munți și când a fost întrebat de cei adunați după apusul soarelui, cine suntem noi? – iată ce le-a răspuns: „toți sunteți stelele, altarul credinței, în fiecare din voi este un univers, voi sunteți lumina, ascultați-vă inima! Viața este un dar pentru fiecare, un scop, o victorie și un drum al iubirii, aveți misiunea să înfloriți, viața voastră va rămâne istoria omenirii, ea este mai frumoasă decât orice teorie, o sărbătoare, valoare, sensul este să trăiești în prezent. Nefericirile rămân alegerile voastre, voi creați specia, și neglijența voastră aduce nemulțumirea și când învinovățiți pe cineva vă pierdeți din putere. Săracul pierde timpul aiurea, iar cel care nu se cunoaște devine fericit.”
Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Nu știu ce sunt… poet și eseist. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Și mă opream adesea la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile? Și niciodată nu plâng și niciodată nu râd? Iată chinul perfecțiunii!!”. Nu mi-am amintit despre nostalgia tinereții, e lucru de mare preț, numai că am înțeles asta prea târziu dar fiecare vârstă are farmecul și rostul ei. Mi-e teamă să spun cuvinte mari dar cred că sensul vieții îl știe doar Dumnezeu, noi doar influențăm foarte puțin din ce ne-a dat, doar încercăm. Important e să slujim viața, nu neapărat să rămânem vii, ci de a ne găsi drumul, rațiunea de a fi… Cum și un sclav poate dovedi teorema lui Pitagora, eliberându-l? Și noi să ne eliberăm de la ignoranță și dacă-l urmărim pe Platon, nu ne vom opri niciodată, pentru că nu vom primi niciodată răspunsuri, paradisuri de lumină sau ultimul rămas-bun care nu se spune. Perfecțiunea este o boală a națiunilor, e un mod de a fi prezente în lume, nu are nici început nici sfârșit.
Timpul meu nu mai are timp, nu mai are loc să-și întindă trupul și încerc să-mi conștientizez subconștientul, pentru a nu crede că el îmi va călăuzi viața și eu să cred că e soarta. Orice viață se desfășoară sub anumite semne, încă nu l-am descifrat pe-al meu, mi-e greu să ies cu oameni care nu mă consideră egală cu ei, care cred că totul li se cuvine și nu pot iubi oameni cărora le place să umilească. Oamenii mereu greșesc, fac confuzii luând acceptarea drept iertare. Singura singurătate care merită e cea pe care o alegem, nu cea pe care o suferim. Mi se pare că străbat o singurătate fără sfârșit, fără să știu încotro mă-ndrept și eu sunt cel care este deopotrivă deșertul, călătorul și cămila. Ce sens are viața dacă nu o punem în versuri, așa cum deciziile din viața noastră vin singure, nu le ia omul… „Am câștiga mai mult dacă ne-am lăsa așa cum suntem, decât încercând să părem ceea ce nu suntem.” Să admirăm viața înseamnă ceva, dar durerea ei este un lucru la fel de greu ca și tristețea.
Să nu lăsăm focul și ura să se-ntindă, să le-mbunătățim din primul moment, altfel, rămânem doar cu cenușa. Modelul poetului este natura și călăuza, adevărul; el se află pe lume ca preot al libertății, hamalul și sclavul frumosului. Cărțile mele au foat călăuză în adolescență și o distracție pentru o vârstă coaptă. Arta nu se potrivește cu mediocritatea; ea dă aripi nu bastoane și cârje… pentru a suporta bătrânețea, s-o faci agreabilă nu-ți povesti viața, nu te văita și termină cu sfaturile. Să nu uităm că libertatea se naște din goluri, ca un sclav eliberat alergând spre paradisuri de lumină. Câtă măreție, câtă purificare a ființei… și tăcerea… doar ea… Viața înseamnă eliberare de ignoranță și o fericire obositoare, fără răspuns. Este greu cum întreaga înțelepciune umană se oprește doar la două cuvinte: speranță și așteptare. Viața noastră-i un fulg, o adiere, nimeni nu știe de ea, n-o luăm în serios, la urma urmei, în final, n-am auzit să fi scăpat cineva vesel din ea. Tot ce este bun nu mai este în stăpânirea nimănui, ci aparține limbii sau tradiței. Spinoza spunea: „că fiecare lucru are tendința de a-și păstra propria sa condiție; piatra să fie veșnic piatră, tigrul să fie veșnic tigru.” Eu trebuie să rămân veșnic ce sunt, într-un alt personaj, adevărul e că mă recunosc mai puțin în cărțile acelui personaj decât în vaietul stăruitor al unei ghitare. Sentimentele ne dau imaginile, le punem pe hârtie, unele nu ne pot spune nimic. Mă-ntrebam cum de-mi ies cuvintele din gură, ele sunt ca secundele unui ceas care sună și există de la sine.
Câtă vreme există timpul, cuvintele apar și de aici și gândurile ; pentru mine toate acestea reprezintă un mister fundamental. Mă simt ca un ceas întors, secundele ticăie, apar cuvintele, iată o enigmă totală pentru mine. Nu știu dacă poemul mă găsește pe mine sau eu îl găsesc pe el. Parcă aș crede mai degrabă că poemul mă descoperă pe mine, parcă atunci sunt chemată. Trebuie să scap de el și atunci îl pun pe hârtie. Mă sâcâie și altă șansă nu am. Poeziile mele sunt exerciții de imaginație, de limbă, încerc să le ordonez. Ca să ne schimbăm viața trebuie să ne schimbăm vibrațiile. Eu sunt un bun pierzător și un bun învingător. Încerc să fac pace cu trecutul meu ca să nu-mi saboteze prezentul. Presupn că un poet trebuie să trăiască din amintiri, și eu, desigur, trăiesc, din amintiri. Pentru că până la urmă ce este imaginația ? Dacă este după părerea mea, ea este făcută din uitare și amintiri, un fel de amestec al acestor două lucruri. Am simțit cum de la reverie ajung la coșmar, la visul labirintului, la coșmarul esențial al scrisului, al despărțirii și al oglinzilor. Le am aproape în fiecare noapte ; ele se petrec între somn și veghe, sunt o sursă de inspirație de pus pe hârtie. Îmi amintesc aceste clipe și cum Wordsworth zicea că poezia provine din sinceritate și emoție retrăită în calmă singurătate. C’est peut etre la fin du monde, ca m’est egal.
După fiecare lectură începeam să-mi comentez scrierile. Nu știam ce surprize îmi va rezerva viitorul. După ce te cufunzi în poezie te întorci cu multă frumusețe, așa cum intri în rugăciune pentru a te integra absolutului. Orice umanism cultural se sprijină pe lectură, nu pe imagini computerizate, te lasă să meditezi, să reflectezi. Atunci vei înțelege ceva : viața pe drumul ei are de toate, dar ceva nu are, calea de întoarcere. Simțeam că viața mea era doar o repetiție, o oglindă. Multe alte lucruri aveau să mi se-ntâmple : dragoste, prietenii, dictatură, trădări – și toate acestea aveau să ducă la ceva la care nu m-am așteptat niciodată : la acel moment, acele clipe, toate duceau spre legătura mea personală și secretă cu natură superioară. Nu pot striga despre viața mea decât lucruri trecute, ea rămâne împodobită cu lucruri sonore, unele nelămurite, care au fost și sunt jumătate tristețe, jumătate timp. Prin scris de la Dumnezeu pornește talentul și inteligemța, una universală, răspândită în ființele vii și în lumea întreagă. „Ceea ce ia naștere din limita superioară inteligenței este tot inteligența, și inteligența este superioară tuturor lucrurilor pentru că toate celelalte urmează abia după ea.” (Plotin, Eneadele). Am scris despre viața mea, mă-ntrebam de ce scriu și mă găseam într-un labirint. Era taina ascunsă bine în sertarul zăvorât al dilemelor mele. Pentru scriitor totul este înalt și pur ; greșelile sunt ale omului, artistul nu este decât plin de virtute, gândire de aur și vizionar… Originalitatea este locul în care cineva dorește să rămână și ea este acest pământ, cultura, strămoșii, poezia lui Eminescu, muzica lui Enescu, dalta lui Brancusi, scrierile marilor filosofi, pentru că fiecare vis românesc începe cu un visător.
Drumul spre succes presupune să găsești pe cineva foarte bun și să-l iei drept model. Eu cred că te-am ales pe tine, omule, să rămâi modelul meu… Iar dacă am fost lăsată-n viață până acum, bănuiesc că nu meritam să mor. Unii își doresc să moară în mod strălucit. Părea să fie un dar, o nouă cădere pe buza Niagarei. Citeam cărțile, acelea ale lupului singuratic, dotat cu emblemă, luând urma prăzii din instinct și înhățând-o cu o bravură alimentată de un val de violență. Șiu că trebuie să știi că nicio credință n-are de-a face cu-nțelegerea. Mi-e silă… Eu o să trăiesc acolo unde cerul mă stăpânește, îl pot vedea, nu mă ascund în beciul meu, sub pământ. Niciodată oamenii slabi nu sunt în stare să ierte, doar cei puternici au această calitate. Îndată ce ne-am născut suntem vinovați, viața este întotdeauna îngrozitoare, toate faptele și consecințele noastre nu fuseseră decât o spumă zadarnică pe mare, niște jocuri absurde în torentul întâmplărilor, sub impresia melancoliilor. Știam că și omul mediocru se maturizează după câteva secole de viață. Oare să fi stins eu stelele ? Să fi ucis eu tot ce înseamnă viață ? Să fi coborât pe pământ invazia frigului cosmic ucigător ? Nu simțisem înainte acest fior care semăna, totodată, cu un anume fel de fericire ? Sa-nvățăm mai întâi să ascultăm ! Doamne, totul este atât de infernal, atât de fals, atât de prostesc și de rău ?
Toată viața mergem pe drumul celor sfinți, ei sunt comunitatea reprezentată de epocile trecute de pictori, pe fundalul unui cer frumos, strălucitor, cuprins de pace pe un cer de aur. Adica ceea ce numim „eternitate”. Un filosof se salvează de mediocritate numai prin scepticism sau mistic ; aceste două fețe ale disperării și cunoașterii. Așa veți înțelege că țara este ca un copil, dacă o uiți și o abandonezi, poate să plece, să fugă de acasă ! Așa învățăm să nu ne alungăm patria de aici ! Ne vom supune menirii vieții noastre, aceea de a ne căuta pe noi înșine. Simt valurile zbuciumate și calde atingându-mi degetele picioarelor și abia acum înțeleg ce înseamnă ca lumina și soarele să ne închidă buzele . Simt cum există clipe atârnând de o întrebare iar răspunsul nu va veni niciodată. Îmi ajunge să ascult respirația apei și-mi ajunge să strivesc sub pleoape lumina. Nu știu ce va fi peste o secundă, un minut, peste un an, un veac ? Știu că azi a început să fie ieri. Simt strîngînd nisipul în pumni și-ncep să cunosc legile clepsidrei necruțătoare. În nisip înțeleg și ceea ce se află aici și ceea ce mi se refuză. Și cum spunea Braque : „armonia este tocmai acea stare când numai poți să spui nimic ”. Acum știu că miracolele rămân fără explicație, ele apar fără motivație și vor apărea numai la cei care cred cu tărie în ele. Acum trăiesc viață-speranță-iubire, un fel de tutelară și autostăpânire trinitate, un fel de zeitate personală, o mitologie, dincolo de confuzia cuvintelor crezute și lumea de mai departe de ele. Ființa mea a reușit să umple lacunele filosofiei. Ea a găsit o mângâiere pe care niciun filosof nu ar fi putut s-o găsească, și anume că: există. Și cine ar îndrăzni astăzi să distrugă și să disprețuiască acest adevăr ? Aproape că-mi vine să strig după Jules Renard: „Viața. O înțeleg din ce în ce mai puțin și o iubesc din ce în ce mai mult.”
Liana NICOLAE