Atunci când stai la masă cu Dumnezeu, confesiunea este la ea acasă. Te mărturisești, cu bune și rele, cu fapte, vise și gânduri, despre tine, despre lume. Este ceea ce face și Constantin Ghiță, în volumul de versuri Gardieni cu fețe de sticlă (Editura Art Ceativ, București, 2019).
Timpul nu poate fi înțeles, își are propriile reguli („Nu am reușit / să înțeleg TIMPUL / importanța lui / n-o cunosc decât / cămătarii și muribunzii”), însă odată și odată va avea grijă să te aducă față în față cu Dumnezeu („Vine o vreme / când trebuie să te așezi la masă / cu Dumnezeu și să-ți mărturisești greșelile / iar dacă Dumnezeul tău va fi cinstit / ți le va mărturisi și el pe ale sale”).
Când se va întâmpla aceasta? Într-un timp fără de timp, în atemporalitate, acolo unde rațiunea este înfrântă de simțire („Voiam să trec dincolo de ființă / ca un copac ce-și culcă lin capul / pe sabia orizontului // Rațiunea nu-și înțelege timpul”).
Și totuși, timpul se scurge, prin amintiri, spre moarte („Câmp alb / oasele orelor / impudicul pur / mă pătrunde / Au același preț / amintirea și moartea”), așa încât trebuie să te bucuri cu adevărat de fiecare clipă care trece, spre a nu regreta mai târziu că nu ai înțeles rostul vieții („Călăul cu biciul de ceață / îmi întinde în palmă / încă o zi ce trebuie trăită / Eu nu-l înțeleg / și-nregistrez decesul altei zile”).
Iubirea este neîmpărtășită, fie că e vorba de femei, ori de moarte („Din tot ce am iubit mai mult / moartea nu mi-a fost dată încă / un lucru pentru care mai am ani / de trăit sau poate doar o secundă”).
Femeia este văzută ca un bun al comunității, ce nu poate fi apropriat decât pentru o scurtă perioadă de timp („Ai șansa de a-ți găsi un loc / în inima unei femei frumoase / numai o dată în viață / în rest / mulțumește-te cu o secundă / din universul ei / pe care ți-o acordă / din plictiseală sau disperare”; „ea se restituie comunității / precum biblia împrumutată / de la bibliotecă”), apărând așadar un seniment de însingurare ori inutilitate.
Tocmai de aceea, tentația călătoriei este abandonată sine die, fie ea și interioară („M-am risipit în praful / călătoriilor ne-ncepute / și acum umblu sincopat / c-un picior și o cârjă / în imperiul unde fiecare enoriaș / are câte o biserică / și un «Personal Jesus» / neputincioși să ne spele păcatele unor / vieți de trișor” – Imperiul Zaraflâc), în pofida extremei dificultăți de a-i rezista, cu atât mai mult atunci când este vorba de mare („Vapoarele se rup / de portul din mine / căutând noi americi”).
Și totuși, marea reprezintă o cheie a salvării de sine, este cea care, prin imensitatea sa, poate produce schimbări profunde în interior, așa încât dragostea de viață și speranța să se reîntoarcă, tocmai prin jerfirea amintirilor pentru un nou început („Marea povestită-n furtună / și-a descărcat sufletul / și n-o mai împacă nicio ofrandă / Atunci i-am jertfit amintirile”), chiar și în iubire, fierbințeala sufletelor și a trupurilor topind gheața („În igloo va fi cald / îmi vei bate la ușă. // Despărțiți de pereți / reci de suflet vom plânge. // Mâini fierbinți risipesc / acest lotus polar înflorit / peste noi / Albi pereții vor curge”).
Când grav, când ironic, chiar autoironic, cu tendințe reflexive, aforisice, Constantin Ghiță se afă în acest volum într-un dialog perpetuu cu sine însuși, în care se vor regăsi, cu siguranță, și mulți dintre iubitorii de poezie.
—————————–
Daniel LUCA
Timișoara
7 aprilie 2020