Mircea Dorin ISTRATE: Iisus, ‘nălțat la ceruri

IISUS, ‘NĂLȚAT LA CERURI

Pornit-a veste mare din glasuri de femei,

Purtat în patru vânturi, s-ajungă la acei

Ce fostu-i-au apostoli, la gloată și-mpărat,

Că Răstignitul Lumii, din moarte s-a sculat.

S-a-nfioarat atuncea tot omul păcătos,

Creștinul cel smerelnic, că n-a fost mincinos

Cuvântul Său pe cruce, că-i Fiu de Dumnezeu

Venit ca să ridice păcatul lumii, greu.

Minunile făcute au fost de-adevărate,

Menite-a Lui putere de-apururi să ne-arate,

Că El învie morții și dă la orbi lumină,

Și înmulțește pâinea creștinului la cină.

Și-apoi, a Sale sfaturi, adevărate, drepte

Și pline de-nțelesuri, au fost să ne deștepte,

Să ne-ndreptăm purtarea și ura s-o lăsăm

În schimbul la iubirea ce orișicui s-o dăm.

N-ați înțeles că viața la toți ne este dată

S-o trecem în iubire frumoasă și curată,

Nu ură, nu tu vrajbă, nu sete de avere

Că ele întinează și izvorăsc durere.

El nu îmi vrut-a moartea niciunui păcătos,

Ci îndreparea, care-i , cu mult mai mult folos,

Că astfel el, dușmanul, prieten ți-l vei face

Și-n lungă veșnicire trăi-vom toți în pace.

Când judecata voastră ce-a strâmbă, mincinoasă,

L-a condamnat la moartea aceea grea, hidoasă,

El, coborâta-n iadul păcatului lumesc,

Ca de acol’ să urce la Tatăl, în ceresc.

După atâta vreme, nici azi n-ați înțeles

Că viața noastră încă, nu are nici un sens

Dacă trăim în ură, minciună și-n trădare,

Că pierde pe vecie a Raiului cărare.

El, Înălțat la ceruri, de-acolo ne veghează

Să îi urmăm povața, s-avem credința trează

Că doar cu cea iubire și binele făcut,

Ne-om înălța la ceruri, din păcătosul lut.

SE SCHIMBĂ LUMEA-NTREAGĂ

Voi n-ați băgat de seamă că lumea-i în schimbare?

Iar ce-am avut odată mai bun, valoare n-are?

Se-ndepărtează astăzi copiii de părinți,

Sunt prea rebeli de-acuma și prea puțin cuminți.

Nu mai contează nemul și nici un preț în bani

Nu are biata țară, rămasă la dușmani,

Uitați îmi sunt în cronici, vitejii mei străbuni,

Pe soclul lor uscate-s coroane și cununi.

A neamului unire nu-i țel nici legământ,

Sunt vorbe doar de clacă împrăștiate-n vânt,

O faptă nimeni face ca țării bine-i meargă,

D-apoi să-și deie vamă, viața lui întreagă.

Ne-am străinat cu totul de huma părintească,

În triste țintirime uitarea las să-mi pască

Părinții și bunicii smerelnici și cuminți,

Ce-mi stau sub cruci căzute, pe-acolo rânduiți.

Vă jeluiți că țării îi merge tare rău,

Dar ce-ați făcut să-i fie mai bine-n drumul său?

Al țării bine-i este, cel binele din voi,

Dar voi pe din-lăuntru prea mici sunteți și goi.

Când o să-mi puneți țara n-ainte la părinți,

Când o să fiți cu toții închinători la sfinți,

Când pentru astă țară și viața vă veți da,

Atunci, aicea Raiul va fi, de-a binelea.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

Mai, 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)

„Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare

păcătos este mai mare decât dragostea celui

mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

(Sfântul Arsenie Boca)

Frumuseţea nevăzută a lui Dumnezeu, pe care ne-o arată ca într-o Icoană serafică a neasemuitei Splendori, Sfântul şi Marele Apostol Pavel, zâmbeşte în surâsul Creaţiei, în zămislirea Dorului Iubirii, în odrăslirea Tainei divine pogorâtoare de har, în apoteoza taumaturgilor daci, în aura luminaţilor, în seninul înaintevăzătorilor.

„Cele nevăzute ale Lui, mărturiseşte marele Pavel, se văd de la Facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei (cei autonomi, nerecunoscători n. a.) să fie fără cuvânt de apărare. Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat. Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 1, 20-22)

Cunoaşterea lui Dumnezeu este marea Taină a Frumosului care se răsfrânge în armoniile Splendorii divine aşa cum irişii de soare se oglindesc în picurii de rouă, binecuvântând pământul pentru a da diversităţii Naturii, măreţia care i se cuvine, umplându-ne astfel sufletul de o magistrală şi enigmatică fascinaţie a Sublimului.

Uimit de frumuseţea şi înţelepciunea lucrurilor şi a legilor naturii Sfântul Vasile cel Mare exclamă plin de admiraţie: „Lucruri atât de mari, ca acelea pe care le vedem, nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotputernic; lucruri atât de frumoase nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotînţelept, lucruri atât de folositoare nu puteau fi făcute decât de un Dumnezeu atotbun. De aceea natura este o şcoală a sufletelor cugetătoare şi un institut al cunoştinţei de Dumnezeu.” (Omilia I la Heixameron, citat de I. Miniat, Didahii şi Predici, trad. D. Fecioru, p. 6)

Cunoaşterea despre Dumnezeu, căutarea despre Frumuseţea Lui este urcuşul Splendorii către Frumosul divin care se pogoară din cer prin energiile Sale necreate, prin Creaţia Sa axiologică şi crucială în acelaşi timp, urmând doar celui îngăduit două căi de aflare, verticală sau suprafirească, care vine de la Dumnezeu şi este cu totul deosebită, absolută şi cea orizontală sau naturală, care vine numai de la omul ales.

Părintele profesor martir Ilarion Felea ne arată că se poate ajunge la descoperirea şi cunoaşterea Atotcreatorului doar prin cele trei căi sau cărţi: Cartea firii sau a naturii, Cartea descoperirii dumnezeieşti sau Biblia şi Cartea sufletului omenesc.

Creştinul ortodox dacoromân ştie că Natura este acea Carte a Frumuseţii Armoniei Divine, acea „Sepher Ha-Zorah-Cartea splendorii”, din cuprinsul căreia se desprinde acel minunat „Copil sublim” copleşit de bunătatea şi frumuseţea Ziditorului, din Care se împărtăşeşte şi pe Care Îl slujeşte, slăvindu-L cu frumuseţea sa nemărginită.

Natura – Cartea Frumuseţii Armoniei Divine i-a fost Dacoromânului creştin ortodox în vremurile sale milenare, mamă, soră, casă, hrană, şcoală, abecedar, poezie, artă, arhitectură, doină, legendă, istorie, filosofie, altar, liturghie, refugiu din calea vrăjmaşilor, cetate vie, naturală contra duşmanilor, pământ sacru şi cer proniator.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARMONIILE DIVINE – FRUMUSEŢEA CA DRAGOSTE DUMNEZEIASCĂ (partea a II-a)” →

Al. Florin ŢENE: Înălţare în Cuvânt Iisus

Înălţare în Cuvânt Iisus

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Urca cu cântecul mierlei spre nori,

Era în stropul de lumină tot mai sus

Şi-n aerul mângâiat de cocori.

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Când zborul ieşise din cântec

Şi viers în ouă cinteza a pus

Iar mielul paşte iarba în pântec.

Pieptănul pădurii cerul îl perie

Este o lună stranie în apus,

Pe nimeni în suflet nu-l sperie

Când înălţându-se l-am văzut pe Iisus.

—————————–

Al.Florin Țene

28 mai 2020

Ioan MICLĂU GEPIANU: Restituiri – Scrisori spre lumea artelor

Frace BENULE,

Mulțumesc din suflet pentru cele trimise; scrieri frumoase și extrem de interesante!

Mi-a plăcut scrierea despre George Anca, acest om, am mai zis, e un adevărat șlefuitor de perle. El adună in scrisul său doar scânteile, adună jarul cel viu și aprins, aruncă cenușa aia degeaba a palavragelii inutile, iar ceea ce obține e prea lucitor pentru ochii/mințile multora. Aprecierea ta e chiar perfectă, și mai descoperi la Anca enorma cultură, în linie cu cercetătorul istoric G.Teleoaca, Artur Silvestri, A.Botez, etc.

El deschide o rană din realitate, o vindecă prin o trimitere în erele vechimii sau invers. Scrie dintr-un autor o înțelepciune, o dă cu nămolul prezentului, și o confirmă cu un citat de unde nici nu te aștepți, adică, posedă o cultură universală.

M-am obișnuit să-l înțeleg, el leagă un episod din frază, abia după ce a pus punct, cu tema următoarei prezentări a temei urmărite, desigur cu precizie. Dar scrisul lui e extraordinar de coerent, cu o minte agilă și șlefuită de multe studii. Felicitări din partea noastră!

Apoi, recenta primire despre sculpturile lui William Ricketts din Muntele Dandenong de lângă Olinda, Australia, cu aborigeni, într-adevăr sunt fantastice, artistice și de valoare mare pentru istoria noastră australiană.

Câteodată Benule îmi vine să cred că Istoria asta a lumii este atât de unitară în origine, încât privind-o chiar prin studiile și cercetările științei, duce liniar spre același unic izvor al creației și apoi al evoluției. De la primul om adamic, culorile, vetrele, rasele sunt ale Naturii, aceasta ne-a îmbrăcat după locurile pe unde ne-a plimbat desfacerea continentelor, și culorile solului cu ale cărui plante ne-a hrănit. Știu că n-ai să mă critici de încăpățânare, dar mai bună explicare văd că nu avem, în afara intereselor neroade, cu interes sau fără interes, așa că pânâ și viața animalelor ne este o oglindă, căci mai sălbatice ca omenirea nici acestea nu par a fi. Dar, moartea le ajunge și pe ele prin aceleași legități.

Dumnezeu ne-a ales, ne-a înzestrat mințile. Ne-a dat mijloace și îndeletniciri să ne făurim limbile, și ne-a dat libertatea a ne ridica, și a avea o cale spre sfințenia vieții noastre.

Grea cale, după cum se vede până în ziua de azi.

(Culeasă din cartea ”Pe drumurile artei” autor Ioan Miclău, Ed. ”Cuget Românesc”2013, cu un Cuvând de desschidere – O lacrimă pe sânul Mării – De Ben Todica)

Dragostea s-a făcut casă!

”…În același timp munceam conștient că nimeni nu te primește intr-o țară să te plimbi pe străzi, dar mult mai conștient deveneam când mă gândeam la responsabilitatea ce o aveam pentru familia pe care o iubeam și o așteptam să vină aici în Australia. Se cerea sacrificiu, iar eu mi l-am impus fără rezerve.

După un an de muncă grea la oțelăriile Port Kemblei aveam banii pentru a vorbi despre cumpărarea unei case! Bineînțeles nu de întregul preț, dar compania la care lucram, prin Banca ANZ-Australia m-a ajutat cu un împrumut să pot achita casa. Mâna lui Dumnezeu din nou, fiindcă aveam siguranța locului de muncă, îmi ziceam mie însumi; cât timp găsește de bine să mă ajute, speram că nu au în gând să mă concedieze pierzându-mi locul de muncă.

Problema era că nu aveam mașină, dar nici licență de conducere, nici Limba Engleză prea zdravănă, deci trebuia să-mi aleg casa cât mai aproape de compania la care lucram. Așa am procedat, așa mi-am găsit casa la Cringila, Wollongong-town, pe care am cumpărat-o, iar în anul următor, 1981, mi-a sosit familia, cu siguranță numai prin îndurarea cea dumnezeească, pentru lacrimile și rugăciunile mele în fiece moment, ziua și noaptea. Puțini au fost aceia ce credeau atunci, ceea ce scriu acum!

Pe 12 Februarie 1981, soția și cele trei fetițe ale noastre întrau în casa noastră din Cringila, N.S.W. Biletele de avion au fost plătite de Biserica Anglicană din Sydney, căreea ulterior i-am rambursat banii treptat.

În bagajele ce le-au adus din România mai mult cântăreau cărțile, fericirea întregii familii. Soția cumpărase, desigur, atâtea cât a avut posibilitatea să cumpere cărți noi de la edituri, pe lângă cele mai vechi ce le aveam.

De folosință ne este și azi Micul Dicționar Enciclopedic-1979, cumpărat cu 190 lei, dar cu asigurarea din Prefață, a cuprinde o largă și multilaterală informație, ceea ce s-a și dovedit.

Având în noua proprietate cumpărată o clădire aparte, căreea îi ziceam ”garaj”, dar în care locuise înainte o familie de emigranți, am amenajat ceea ce aveam să numesc mai târziu o bibliotecă a familiei mele. Am înlocuit dușumeaua cu ciment, am acoperit totul cu faianță, am reânoit tavanul, am aranjat dulapuri cu rafturi pe care să-mi așez și eu cărțile familiei. Aveam deja o mică bibliotecă de familie, cu mese cu scaune, totul cât mai apropiat de una reală.

Timpul ne era favorabil, fiindcă nu-l pierdeam degeaba, fetele la școală, Florica nevastă-mea și-a găsit și ea loc de muncă, și încă angajată permanent.

Eu munceam și scriam, eram mândru de sorgintea mea românească, o și dovedeam prin fapte. Mă scufundasem în studii, citind mult, considerându-mă un autodidact desăvârșit. Cu Limba Engleză nu prea stăteam bine deloc, așa că m-am înscris la T.A.F.E – Wollongong (Institutul Tehnologic and Further Education), pe care l-am încheiat cu bine. Acum ajunsesem a studia în rând cu fiicele mele, vorba ceea, ”dacă n-ai învățat când a trebuit”. Am obținut și admitere la Universitatea din Wollongog în 1999, dar în al doilea an m-am retras, eforturile multiple atingeau clopoțelul sănătății.

Dar în anii 1996, aveam o miniatură și o frumusețe(zic eu) de bibliotecă pe care am anunțat-o că o am, și că oricare român doritor de o carte românească aici o poate găsi. Ba încă am și numit-o biblioteca ”Mihai Eminescu”, așa din drag și respect pentru poetul pe care l-am iubit din copilărie, din clasele primare.

Era în realitate o ocupație benevolă, deci de profit financiar nici vorbă, și tot benevol, și pe cheltuieli proprii la 1997, an deschis revista de artă și cultură – ”Iosif Vulcan”, pe care am continuat-o timp de 10 ani, a încetat să mai apară în 2007, iar eu publicam, și public și azi scrierile mele la diferite publicații românești, destul de bine primite. La ai mei 80 de ani, acum ajutat de fiicele mele, mai respir literar prin ”blogul ”Poezia” – www.ionmiclau.wordpress.com/

Rază divină!

(revăzută și întregită)

Ce uscat mi-ar pare mie,

C-ar fi lutul ce mă poartă,

De n-ar fi legată-n suflet,

Cu o rază biata-mi soartă;

Continue reading „Ioan MICLĂU GEPIANU: Restituiri – Scrisori spre lumea artelor” →

Al. Florin ŢENE: Iisus s-a înălțat

Iisus s-a înălțat

Ce sfințenie înțeleaptă pregătește saltul

Și cât de liniștit e cerul și tot mai sus

Mai libere pãsãri deseneazã înaltul

Când alături se înalță Iisus.

Farisei de duzinã sunt uimiți și li-i teamã

Sã vadă ce nu cred în apus,

Flori gătite-n culori și glasul frunzelor cheamã

Lumea să vadă cum se înalță Iisus.

Dacã dragoste nu-i…mai nimic nu rãmâne

Credința e sfântă, reginã ce nu s-a dus

Şi Golgota uimită, o cruce amintire mai pune

În rânduialã şi drepturi când se înalță Iisus…

Dorința că Înălțarea e speranță și gând

O vom face frumoasã ca vremea ce s-a dus

Să vină și azi, din nou, cu Păstorul cel bland

Din Cerul înalt unde se află Iisus.

––––––––––

Al.Florin Țene

Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)

DESCĂLECĂTORII

Îmi trec prin gânduri chipuri mereu de neoprit,

Cu voi, ce-n dedemulturi ați fost frânturi de timp,

Și pus-ați brațul, mintea vă fie temelie

La țări ce-n lunga vreme trăi-vor în vecie.

Că voi, descălecații, mlădițe pe un ram,

Ați fost atunci, în vreme, nou început de neam,

Și-al vostru de legendă, nemuritorul nume,

Făcutu-s-a în timpuri, un glorios renume.

Vă veșniciți de-acuma în sfinte mănăstiri,

Și-n lăudat vă facem de-apururi pomeniri,

Așa că azi ne sunteți, icoane-nlăurate

Pe-altarul țării noastre, de-apururi lăudate.

În urma voastră încă, mi se smeresc în fală

Ai noștri domni de suflet, întăritori de țară,

Ce ne-au lăsat ca zestre virtutea și curajul,

Ca nimeni de rușine nu bată-ne obrazul.

Ei, file lungi de cronici ne-au scris în cartea țării,

Și din a lor viață făcutu-ne-au istorii,

Să știm că omul vrednic rămâne peste vreme

Icoană nemurită și-a timpului însemne.

De va slăbit puterea și va murit speranța,

La ei vă ducă gândul, la ei vă tragă ața,

Și-aduceți-v-aminte că lor voi le urmați,

Și ca și ei voi încă, să-mi fiți neînfricați.

ÎNCURAJARE

Neamul nostru cel jertfelnic, spre-al măririi veșnicie

Fostu-mi-a mereu datornic vamă deie-mi vitejiei,

Doar așa, un loc sub soare s-a găsit și pentru el,

Să și-l facă prag de țară, bun să-i fie, sălășel.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Neamul nostru cel jertfelnic (stihuri)” →

Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului

Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.

Poeta abordează mitul Mărului lui Adam, într-o filozofie proprie, dar inspirată în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei.

Legenda nodului din gâtul bărbătesc e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui.

Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.

Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când „pom” – Geneza 3: 6, când „măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când „măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum. Identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte, însă a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!

În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică de a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. „pom”, 2. „fruct” şi 3. „măr”, şi lat. malum, însemnând 1. „nenorocire”, 2. „suferinţă”, 3. „răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.

În acest context, Lucia Bibarț aduce în prezent simbolistica biblică, din Grădina Edenului în trăirile sale, în dorințele sufletești, dar și în cele carnale. Mă deștept/ felinesc-femeiește/în îmbrățișarea ta/carnal – sufletească,/atât de flămândă,/încât mă asimilează/ coastei tale./Până acum lipsă (Coasta ta). Ultimul vers subliniind un adevăr pe care îl simte poeta, practic este o chemare către Adamul său. Probabil și o speranță.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului” →

Ileana VLĂDUȘEL: Eu cânt

Eu cânt

Eu cânt, dar Domnul pune notele în mine

Și vocea mea tot de la Domnul vine!

Eu sunt doar mesagerul cel umil,

Al Celui ce m-a miluit cu har divin.

Eu cânt, dar cântecul, nu-i despre mine,

E despre frumusețea vieții, despre lume,

Despre credință și despre minuni

Și despre cât de mult ne irosim!

Și cântecul e despre Dumnezeu,

Cel ce s-a aplecat pe visul meu

Și la-mplinit, cu harul Lui, să-mi fie,

Pe notele din viață, poezie!

Eu cânt, dar cântecul nu-i de la mine,

Nu eu l-am pus pe note și pe strune.

Și în cuvinte nu eu am pus înțeles, nici har,

Aceste sunete care se-aud, sunt dar!

Sunt toate de la Dumnezeu, doar El,

A pus la mine-n suflet harul Său.

Într-un cuvânt, de-ți place cântul meu,

Să știi că nu eu cânt, ci Dumnezeu!

eu? Sunt doar arcușul mânuit,

De mâna celui care m-a rodit!

Sunt doar penelul care scoate rânduri,

Din mâna care mânuiește gânduri!

Eu cânt, dar cântecul nu-i despre mine,

Nu e al meu, eu sunt doar mânăstire,

În care Domnu-ades își odihnește,

Trudite mâini ce visul ni-l rodește!

La fel și tu, măiestru menestrel

Ce notele ți le înalți spre cer,

Nu te mândri, nu vocea ta grăiește,

E Dumnezeu ce atât de mult iubește!

24.05.2018

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)

Canada este considerată, în ultimul secol, de oameni din toate colturile lumii, ca un tărâm privilegiat, unde mulți își pun speranța și doresc să emigreze cu familiile lor.

Deși Canada este esențial o tară nordică, totuși țara aceasta a atras de multă vreme imigranți din toate colțurile lumii, care vin aici datorită nu numai evidentei prosperității economice, dar mai ales datorită climatului social, a mediului uman mult mai favorabil decât în multe alte locuri din lume cu o climă mai blândă.

Istoria și tradiția acestei țări este mai de grabă o sinteză a istoriilor individuale, o istorie a oamenilor, cum o numesc istoricii contemporani. Iar documentele cele mai prețioase par a fi scrisorile trimise de-a lungul generațiilor de imigranți sau jurnalele lor personale.

Este, pe de altă parte, nu atât o istorie a faptelor monumentale și figurilor eroice (ca în istoriile europene, spre exemplu), cât una a rezistentei și a adaptării individuale si comunitare, a conflictelor (minore?) sau a îmbinărilor dintre tradiție și inovație, dintre „civilizații”, dintre așteptări și realitate.

Și astfel se scrie și acum istoria acestei țări sau, altfel spus, o scriem fiecare dintre cei ce încearcă să își facă o patrie (adoptivă) în aceste locuri.

Și experiențele, destinele sunt desigur diferite, dar parcă se pot reuni toate, în a mulțumi acestei țări care ne-a primit cu brațele deschise, care ne-a oferit o șansă pe care am apucat- o sau nu.

Procesul imigrației, cu toate aspectele sale, implică, fără îndoială, un soc cultural pe care fiecare dintre noi l-am resimțit sau încă îl mai resimțim, într-o măsură mai mică sau mai mare, în funcție de personalitatea fiecăruia, de așteptările pe care le-am avut când ne-am asumat responsabilitatea de a ne lua viata dela capăt într-un alt loc decât acela unde ne-am născut si asa mai de-parte.

Canada este, prin definiție, o tară multiculturală, o țară mare în care își dau mâna, în mod pașnic, Estul și Vestul, Nordul și Sudul, cultura Orientului și cea a Occidentului, într-o coabitare fericită și încurajată de legi care dau dreptul nou-venitilor să îsi cultive limba, credința, tradițiile, obiceiurile.

Acest amestec de influente de pretutindeni oferă tării, sau cel puțin orașelor unde imigrația este mai puternică, un caracter exotic și inedit.

De cealaltă parte imigranții vin cu specificul, limba, cultura, dar mai ales cu speranțele, așteptările și – nu în ultimul rând – cu prejudecățile lor .

Mergând, de exemplu, pe străzile orașului Toronto, trecătorul va vedea o îmbinare amețitoare de restaurante grecești, indiene, sud-americane etc., va vedea sariuri lângă mătăsuri chinezesti, va auzi nenumărate limbi sau dialecte din lumea întreagă.

Fragmentarea vieții religioase nu este o invenție a noului continent, chiar dacă acesta, mai puțin conservator, a favorizat dezvoltarea liberă a oricărei „erezii”.

Continue reading „Dumitru Puiu POPESCU: Destine și experiențe (canadiene)” →

Denisa POPESCU: Vavila Popovici, despre despărțire și despre depărtare

Scriitoarea VAVILA POPOVICI, ani buni o prezență aristocrată în saloanele culturale argeșene, ne scrie, astăzi, din America. Au trecut, de când a plecat, 12 ani. Timp suficient să afli, dacă vrei, cine ești. Timp să mori. Timp să începi să iubești. Sufletul Vavilei Popovici este un măr, pe care ea însăși l-a împărțit pe jumătate. Fiecare jumătate stă, cuminte, pe farfurioara ei, știind că-i numai o jumătate, dar sperând nebunește că, printr-un miracol, printr-o uluitoare răsturnare de forțe și continente, o pereche de mâini drăgăstoase va lipi jumătățile ca și cum America ar fi România, iar România ar deveni America. Vavila Popovici a văzut lumina zilei pe 24 ianuarie 1935, în Bucovina de Nord, la Sulița, județul Hotin, astăzi pe teritoriul Ucrainei. A absolvit Institutul Politehnic. Ultimul loc de muncă a fost la Combinatul Petrochimic din Pitești, unde a coordonat, în calitate de inginer principal, Serviciul Tehnic-Export. Era o ingineră care urmase, în anii de liceu, cursuri de balet și cursuri de pian, la Conservatorul Maghiar din Târgu-Mureș. A publicat, până în prezent, peste 40 de volume – poezie, eseu, proză, note de jurnal, articole de călătorie. Este, de asemenea, colaboratoare de cursă lungă a unor reviste culturale de prestigiu din Statele Unite ale Americii, Spania, Belgia, Canada, Irlanda, Anglia, Danemarca, Israel, Republica Moldova și, evident, din România.

Denisa POPESCU: Cum revedeți astăzi, stimată doamnă, anul/contextul în care ați plecat din țară? Cum pulsează el acum, în amintirea dvs.? A fost și va rămâne un PRAG, un HOTAR, dar hotarele nu sunt neapărat păzite de duhuri rele. Nu-i așa?

Vavila POPOVICI: Am plecat din țară în anul 2008, la invitația copiilor mei, stabiliți în Statele Unite. Ei au știut, au simțit că aceasta era dorința mea. Ce m-a determinat să plec? Cu ochii închiși vă pot răspunde: dragostea pentru copii. Rămăsesem singură. În câțiva ani, mi-am pierdut pe rând soțul, părinții. Toți au pășit peste pragul vieții de aici, spre o altă viață, avându-mă lângă ei, lângă sufletele și trupurile lor, în acele momente. Și pentru mine a fost cutremurător. La plecarea ultimului – soțul – am strigat în final: Cui mă lași? Nu din egoism, ci din disperarea de a rămâne singură. Am descris aceste clipe de despărțire într-una din cărțile mele.

Apoi, când mi-am văzut copiii plecați, îmi imaginam că ne vom revedea mai des, că ei vor veni la mine și eu voi pleca la ei. Am văzut că acest lucru nu era ușor, iar faptul de a rămâne singură, fără dragostea și chiar ajutorul lor, va fi greu de suportat pentru mine. Mă credeam încă tânără, plină de putere și speranță, credeam că le voi putea și eu fi într-un fel de folos, că ne vom împărtăși gândurile, că vom fi toți aproape unii de alții.

M-am înșelat! N-am cunoscut adevărata viață de aici.

Inima însă simțea ea ceva: când am ridicat pașaportul, mi-au dat lacrimile. Ofițerul de la ghișeu m-a întrebat de ce plâng și i-am răspuns: ”Nu pot să vă explic!” Chiar nu puteam judeca în acel moment. Inima, însă, simțea că îmi va fi greu un timp și că îmi va fi dor de țara mea.

Revin la hotărârea de a pleca din țară și de a fi alături de copii. Știți, sufletul fiecărui om are partea sa rațională și partea afectivă. Este un cântar care se modifică de-a lungul vieții: când balanța înclină mai mult într-o parte, când se schimbă și se înclină mai mult în a doua parte. Și așa oscilăm între rațiune și afectivitate, iar deciziile noastre de abia către sfârșitul vieții le catalogăm, atunci când facem bilanțul activității noastre, rezultat din deciziile luate cândva.

Căsnicia pe care am avut-o a fost fericită prin înțelegerea dintre mine și partenerul meu de viață. Amândoi aveam partea noastră de rațiune, dar și de afectivitate, doar că la mine, cred că balanța înclina mai mult spre afectivitate. Așa că, atunci când îmi dădea ultimele sfaturi, pe patul de moarte, spunându-mi să-mi refac viața, că mai sunt încă tânără, cu lacrimi în ochi, simțind că nu voi putea face acest lucru, i-am spus că locul meu va fi lângă copii. Și el a conchis: „Copiii cu viața lor și tu cu viața ta”. Mi s-a părut o gândire greșită, dar, am tăcut.

M-am gândit apoi la destinul familiei noastre de bucovineni, mereu despărțiți copiii de părinți, plecați prin alte locuri, după găsirea unui suport material necesar supraviețuirii, fiindcă așa a fost soarta unei părți a țării mele, să fie înstrăinată, și ceva mă împingea spre plecarea din locul în care mă adaptasem și pe care-l iubisem, orașul Pitești, cu locurile frumoase din jurul lui, cu mulți prieteni la care am ținut și pe care nu-i pot uita. Renunțasem și la casa zidită cu mâinile mele, aș spune, într-unul din acele locuri minunate, Brăduleț, după momentul pierderii partenerului de viață și acela al gândurilor de plecare ale copiilor.

Nu cred în superstiții, deși bunica multe mă învățase, dar vă mărturisesc că într-una din nopțile acelei veri a anului 2008, când, cu ferestrele deschise, scoteam de sub canapea amintirile – fotografii, jurnale din tinerețe – un greier mi-a cântat toată noaptea la fereastră. L-am căutat, dar nu l-am găsit. Devenise enervant pentru mine, fiindcă nu pleca, nu înceta să cânte. Întâmplări curioase? Nu știu! Oricum nu sunt fabulații, ci realități trăite, cărora nu le acorzi importanță atunci când se petrec…

Denisa POPESCU: Cum au fost primii ani, prima perioadă – stabiliți dvs. care este cuprinderea ei – în America? Exact unde anume în America? Ce sentimente v-au încercat, care sunt sentimentele care v-au copleșit, care sunt cele pe care nu le-ați îmblânzit nici până astăzi?

Vavila POPOVICI: Așa am ajuns în America, în statul Carolina de Nord. Din avion, vedeam pentru a treia oară pădurile minunate ale Carolinei. Știam, deci, unde voi ateriza. În primele momente, am refulat sentimentele de fericire care stăteau să explodeze. Eram cu câțiva copii lângă mine și speram, cu timpul, să vină toți în același loc. Nu cunoșteam cu adevărat viața de aici, nu știam cât de greu este să-ți găsești un loc de muncă unde dorești. Locul te alege și te cheamă de unde ești, dacă accepți să îi urmezi chemarea. Dar, în mare, a fost și este bine, suntem răspândiți în trei state diferite, ne vedem rar, dar ne vedem. Statele fiind multe, distanțele sunt mari și sunt parcurse cu avionul de fiecare dată.

Îmi place întrebarea dvs, cu privire la „îmblânzirea” sentimentelor. Vă răspund cu un poem scris aici, în America, intitulat „Spaimele mele”:

Străine, dacă ar pleca toate spaimele/ din sălbatecul meu suflet, aș fi mai albă, mai ușoară… / ”Îmblânzește-mă”, străine,/ fii precum „vulpea” pentru „Micul Prinț”!/ Dacă tu mă vei „îmblânzi”,/ spaimele mă vor părăsi,/ sufletu-mi alb va fi,/ ușor ca fulgul de nea./ Poate nu ştiu destule: învaţă-mă!/ Luminează-mă!/ Dacă eşti mai deştept decât mine, deşteaptă-mă!/ Îmblânzește-mă, străine, și vei vedea/ că viața mea se va schimba!

Denisa POPESCU: Ce fel de relație aveți cu comunitatea de români? Cum este această comunitate, privită de aproape, din interior?

Vavila POPOVICI: În general, bisericile îi adună pe români și păstrează tradițiile românești. Am frecventat un timp una dintre aceste biserici și am simțit căldura oamenilor, nu mai vorbesc de preot, care are o dăruire specială pentru această activitate de „medic al sufletelor”. Fiind la distanță, adică în alt oraș, Durham, nu m-am mai putut duce. Anii mi-au mai răpit din sănătate. Am ținut o conferință în acea biserică, cu subiect cultural – „Despre Eminescu” – și aș mai fi ținut și altele, dar sănătatea nu îmi mai permite.

Am câteva prietene, aici și în Canada, foste colege de facultate și de activitate profesională, unele mai tinere ca mine, cu vârste trecute de șaptezeci de ani și care, având doctorate, predau la diferite facultăți. Ne scriem și ne împărtășim impresii, regretăm că nu suntem mai tinere, să ne și vizităm. Cu românii din Canada am și legături culturale, ei fiind grupați în jurul a două reviste importante, una în Toronto și alta în Montreal.

Denisa POPESCU: Ați continuat să scrieți, ba chiar ați transformat scrisul într-o existență paralelă, în dublul dvs. de lumină. Cum scrieți peste ocean, care vă sunt sursele de inspirație? La cine vă gândiți când scrieți – la cititorii din România, cărora le trimiteți periodic noile cărți, la cititorii români din America? Continue reading „Denisa POPESCU: Vavila Popovici, despre despărțire și despre depărtare” →