ICOANA
În memoria Mamei mele
o dimineaţă
zglobie
de sfârşit de mai
aprindea în pieptu-mi firav
tremurul coardelor vocale
încordate la maximum
refuzau să se aline
sub arcuşul
iscusit și tandru
al slovelor mamei
icoană a copilăriei
pictată adânc
pe catapeteasma
unei iubiri incomensurabile
în fluviul vieții
simt
chipul tău dulce
de veșnică amintire
astfel încât
trăiesc cu tine, MAMĂ
în absența ta
——————————-
Vasilica GRIGORAȘ
28 mai 2020
Iubirea de oameni
Celor în combinizoane albe din linia întâi
E târziu, sudoare le curge la miezul nopții,
Luptând cu dușmanul nevăzut ca niște zei,
Doar copiii îi așteapătă în fața porții
Tresărind când văd venind niște femei.
Doctori, asistente, ce nu vin acasă
Stau în spital, se luptă, e o lungă zi…
De moarte nu se tem și nu le pasă
Că de zile întregi n-au putut prânzi.
Dușmanii nevăzuți le par insulte
Ce mai răpun un om în fața lor,
Microbii vin dinspre puteri oculte
Cu gând viclean: vreau să mai omor!
Au vindecat pe unii o lună întreagă
E mulțumirea lor, caldă ca o pâine…
Dar cine poate să-nțeleagă
Durerile aduse de azi și mâine?
Sunt oamnei în halate albe trăind drame
În noaptea neagră ca de smoală…
Sunt tați viteji și bune mame,
Vindecători de oameni răpuși de boală.
În liniștea aceasta în genunchi mă las,
Semn de rugăciune pentru voi,
Acum în înaltul și ne uitatul ceas
În trainice cuvinte vă înveșnicesc eroi.
—————————–
Al.Florin Țene
29 mai 2020
Fotografie de Germain Droogenbroodt
Tainele pădurii
31
Negru din negru
și-n negru, alt negru
despicat de fulger.
Se desface marea
izbind spuma albă
de coasta falezei
de care visurile
ar vrea să se desprindă.
Clara Janés, Spania
Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg
din: “Los secretos del bosque”
Colección Visor de Poesía
****
Los secretos del bosque / Negro en el negro/y en el negro, negro/cruzado por el rayo. / Y se abre el mar/y salta la blancura/hasta el cantil/
desde el que los sueños/querían despeñarse.
Perioada aceasta de pandemie mi-a adus aminte de un roman celebru scris de Zaharia Stancu. Mulţi români din generaţia mea au citit în comunism romanul „Desculţ”, care a apărut la sfârşitul anilor 40 şi s-a bucurat de un real succes la public, fiind o autobiografie lirică, un fel de bildunsgroman. A fost cea mai tradusă carte a unui autor român. S-a publicat în 24 de ţări şi a făcut furori în America latină. Întreaga carieră a lui Zaharia Stancu s-a construit pe acest roman de la umilul jurnalist şi poet la ditamai preşedintele Uniunii Scriitorilor, prieten cu Dej şi Ceauşescu. Ca elev de liceu i-am citit de vreo două ori romanul „Desculţ” şi sincer nu mi-a plăcut foarte mult, datorită lirismului exagerat, în contradicţie cu viaţa dură şi întunecată din România anilor 90. Copilăria lui Darie nu părea mai nefericită decât cea unui adolescent dintr-un cartier muncitoriesc comunist fără lumină, apă caldă, alimente de bază, televizor şi ciocolată. Plus imaginea cu ţăranii care purtau botniţe la cules de struguri zugrăvită de Zaharia Stancu părea neverosimilă. Bunicii mei care erau de la ţară îmi spuneau că nu exista aşa ceva în satul românesc interbelic. De altfel, laimotivul romanului era „Să nu uiţi Darie!”, care paradoxal se plia pe anii aceia nenorociţi şi plini de lipsuri a „epocii de aur” a sfârşitului ceauşismului. Nu puteam crede în lupta de clasă şi să acţionăm mental împotriva burghezo-moşierimii, când făceam temele în 1985 la lumina lumânării şi mâncam pâine mucegăită cu ceai în blocuri cu calorifere reci. Deci chiar nu vom uita ca adolescenţi anii aceia sinistri: „Să nu uiţi Darie” devenise pentru generaţia mea un memento anticomunist. Minciuna transcrisă în literatură de Zaharia Stancu cu boierii care puneau botniţă ţăranilor să nu mănânce struguri la „surechit” era neverosimilă. De altfel, Marin Preda ura acest paragraf din romanul „Desculţ”, care nu era proletcultist, dar păstra în linii mari direcţia realismului socialist al luptei de clasă şi a copilăriei furate de traume sociale după modelul „Mama” de Maxim Gorki. Scriitorul Marin Preda, fiind de la ţară, spunea peste tot unde mergea că în satul lui din Teleorman nu se puneau botniţe la ţărani de către latifundiari. „Ivirea „fenomenului“ în cartea lui Zaharia Stancu însoţită de laitmotivul respectiv n-au nicio legătură cu vreun „slogan de partid“: e un exerciţiu de memorie. În rând cu „sloganul“ vine, în interpretarea dlui Nencescu, episodul „incredibil“: culesul viei cu „botniţa“ la gură. Faptul e „incredibil“ şi în viziunea conjudeţeanului Marin Preda: inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Opinia celui mai iubit dintre pământeni este că detaliul respectiv, neverosimil, întunecă orizontul satului românesc aflat în Moromeţii sub lumina amintirii, a nesfârşitei „amiezi de vară“ şi a „timpului răbdător“. Botniţa „întinează“, în amintirea lui Marin Preda, universul luminos în care i-a plăcut să-i fixeze pe filozofii lui inteligenţi, veseli, plini de umor din Poiana lui Iocan. Însă cruzimea neverosimilă, chiar „sălbăticia“ respectivului căluş la gură, în fine, a „botniţei“ pecetluiesc universul oniric şi buimac din Întâlnirea din Pământuri. Şi chiar unele episoade, scene, din Moromeţii (vol.I.)!” (C. Stănescu).
Până la urmă Zaharia Stancu pare un ufolog, un scriitor profet care se foloseşte de trecut pentru a prevedea viitorul. În perioada interbelică nu s-au pus măşti pe gură, dar azi da, care nu are legătură în aer liber şi spaţii nespitaliceşti cu sănătatea, ci mai degrabă cu controlul societăţii. E o formă de uniformizare comunistă, care a prevăzut-o genial Zaharia Stancu încă din 1948.Deşi tot mai mulţi medici şi instituţii medicale internaţionale spun că măştile purtate mult timp fac rău sănătăţii, totuşi guvernele insistă ca acestea să se poarte pe o perioadă îndelungată. „Pentru a ne lipsi de libertăți, cei care au planuri anti-americane trebuie să mobilizeze un anumit cvorum inițial de populație dispusă să consimtă.Masca obligatorie urmărește să creeze tocmai acest consimțământ. Pe lângă extinderea ficțiunii că ne aflăm într-o situație de urgență suficient de periculoasă pentru a declanșa autoritatea extra-constituțională a puterilor locale și statale, obligativitatea măștii ar acționa ca o presiune din partea concetățenilor pentru conformarea la „noua realitate” care va veni” scrie americanul Molly McCann într-un editorial pentru The Federalist. Continue reading „Ionuț ȚENE: Să nu uiţi Darie! Botniţa, noua uniformă chinezească!”
CLIPELE DIN ACELE DE CEAS
Trec orele haine prin àcele de ceas,
rostogolind minutele prin vreme,
iar zilele prea scurte care-au mai rămas
par visuri vagi cernute din poeme.
Ascult poemele ajunse pe înserat
pe-o aripă de doruri decupată
din sfinte amintiri pe care le-am uitat
pe-o margine de toamnă-ntârziată.
Din versurile cu-nveliș de catifea,
rescrise la o margine de oază,
parcă aud cuvintele din vocea ta
cu incantații care mai păstrează
mirajul nopților de august dantelat
pe armonii de sacre jurăminte
rostite-n taina cadă-a dorului lăsat
sub ceru-ntins pe-aducerile-aminte.
Aud chiar clipele din acele de ceas
care-mi șoptesc, pe strune de romanță,
că din trecutul nostru încă-a mai rămas
un gând jertfit pe-o ultimă speranță.
La margine de timp încerc să îl așez
în haina neuitărilor rămase,
ca să-l alint în nopțile când te visez
trecând prin oaze-n straie de mătase.
———————————————–
Corneliu NEAGU
București
29 mai 2020
Atunci de obicei e sărbătoarea ultimului clopoțel școlar la CIE Cupca.
În răcoarea unei dimineți de Florar, într-o atmosferă deosebită, are loc de obicei careul solemn al ultimului clopoțel școlar al anului de învățământ.
Solemn, emoționant acest careu este pentru elevii absolvenți ai fiecărui an. Ei își i-au rămas bun de la viața lor de elevi. Îndrumați de diriginta de clasă, în proză și versuri, cu emoții în glas ei de obicei vorbesc despre școală, colegi, părinți, profesori…
Preotul bisericii locale, de obicei, binecuvântează școala și pe actualii absolvenți, oficiind serviciul divin. El le dorește tuturor vacanță plăcută, îndemnându-i la fapte bune.
Cu un cuvânt de felicitare pentru toți elevii, profesorii și părinții se adresează oaspeții sau invitații.
Directoarea CIE Cupca, d-na Maria Lazurca, după obișnuitul cuvânt de felicitare înmânează un șir de diplome și mențiuni, câștigătorilor olimpiadelor școlare, învingătorilor diferitelor concursuri.
Anul acesta, cu părere de rău, sărbătoarea ultimului sunet va avea loc doar la distanță. Adică ne vom gândi la careurile precedente, ne vom imagina doar cum ar fi trebuit să fie, dar în condițiile actuale, nu putem fi împreună. Sperăm că totuși vom reveni la normal și măcar mai târziu actualii absolvenți vor putea avea balul de absolvire.
Necătând la carantina din anul curent, le dorim elevilor noștri, dar și tuturor elevilor din întreaga țară, vacanță plăcută, profesorilor concediu liniștit, dar și bine plătit, pace în țară și fie ca speranțele noastre să se îndeplinească. Doamne ajută!
———————————————
Eleonora SCHIPOR
Cupca, Ucraina
28 mai 2020
Construirea sistematică a logicii lui Aristotel este primul sistem complet de logică, în înțelesul că toate sensurile, care le descoperim în această disciplină, au fost puse de către Aristotel, filozoful care a rezolvat într-un fel această problemă. Din acest punct de vedere pe care o face Kant, când spune că, dela Aristotel, logica n-a mai făcut niciun pas și că nici n-ar fi putut să facă. Afirmația aceasta este falsă din punct de vedere al conținutului de adevăruri al logicii ca știință, dar este valabilă din punct de vedere al sistematicii logice. Despre logica lui Aristotel, se spune însă, anumite lucruri care nu sunt întotdeauna exacte. Primul este afirmația lui Kant. Aceasta nu poate fi exacta, pentru motivul că nu există sisteme definitive în nicio știință omenească, necum în logică, o preocupare a spiritului omenesc. O altă afirmație care s-a făcut, în legătură cu logica lui Aristotel, este că filosoful acesta grec ne-a dat un sistem de logică formală.
Aristotel definește logica drept un fel de știință a demonstrației.Ceea ce urmărește Aristotel în logică este drumul univoc și sigur în spre adevăr; este vechea problemă socratică, ce se continuă încă. Aristotel este cuprins în reacțiunea împotriva sofiștilor, care relativizează adevărul, pentru a-l transforma într- idee subiectivă, într-o problemă indiferentă.
Dacă luăm ca centrul logicii aristotelice adevărul și stăpânirea adevărului, această logică trebuie să fie o știință a demonstrației adevărului.El pune de fapt problema pe ambele laturi, latura psihologică a certitudinii, și latura logică, după cum înțelege el adevărul.
Conceptul de existență la Aristotel nu este din realitate, adică nu ontologic se pune pentru el problema conceptului. Conceptul nu are o existență în realitate, dar o existență care închide două elemente deosebite: el spune unui element „formă”, celuilalt „materie”. Însă, nici una dintre acestea nu sunt concepte., fiindcă acesta are o existență, dar nu înțeles ontologic, unitar și definitiv.
Întotdeauna când este vorba de materie, în Aristotel, el vorbește de formă și de materie. Dacă înțelegem prin materie ceva concret, pipăibil, cum se zice în greacă: Hyle, atunci ar trebui să deducem că orice existență care poate să fie gândită trebuie să conțină materie. Conceptul nu mai este pentru Aristotel o realitate care depășește și forma și materia, în îțelesul că nu există, ca materie, în pipăibil, ci o realitate care sintetizează forma și materia după o logică specială.
Ceea ce este interesant, pentru întreaga sistematică logică a lui Aristotel, este că el grupează toate considerațiile sale în jurul conceptului. Conceptul pentru Aristotel este în primul rând ceva despre care se poate afirma ceva, nu un lucru precis, nici nu are un nume propriu zis, adică nu are definiție care să-i creeze o realitate, măcar o imagine; pentru Aristotel conceptul este ceva. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Conceptul de judecată în logica lui Aristotel”
Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?
Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…
Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.
Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.
Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.
Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.
Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Din sensurile înălțate ale lumii…”
VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE
Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte
Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute
Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați vamă
Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”
Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte
Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,
El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,
Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.
Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare
Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,
Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,
Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.
De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne
Să-nsfinţiţi ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,
Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie
Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.
Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste
Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste
Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,
Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.
Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune
Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,
Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,
Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi
AI NOŞTRI SFINŢI
Sfinţi avem să umplem raiuri, şi-ncă tot ar mai rămâne
Cât să aibă fiecare de-un altar de-nchinăciune,
Ei sunt cei care-ntr-o clipă pentru ţară s-au jertfit
Ca să-i facă măreţie şi s-o urce-n nemurit.
Odihnesc pe tot cuprinsul a lor suflete curate
În umbroase locuri sfinte, cu morminte lăcrimate,
Iar în zi de sărbătoare în pomelnice îi punem
Şi-a lor fapte ’nălţătoare la urmaşi mereu le spunem.
De-asta ale lor morminte fi-vor veşnic înflorate
Şi-a lor fapte de poveste pomeni-s-or lăudate,
Că de măine-n astă ţară n-o fi suflet de erou,
O să stăm la mila sorţii, aşteptând tot ce-i mai rău.
Ei sunt cei ce-mi ţin aprinsă veşnic dragostea de ţară
Şi dovada că românul, chiar de are viaţă-amară,
Mai mereu din vremi bătrâne liber a dorit să fie
Sub ăst cer ce-i ocroteşte, colţul lui de veşnicie.
Dacă-n zi de sărbătoare, un nepot ţineţi de mână,
Spuneţi-i că-n clipe grele, astă naţie română
A avut eroi de seamă, ce acum sub cruci de piatră
Să fim demni de a lor faptă, doar atâta mai aşteaptă.
Şi-ntr-o lacrimă smerită, şi-ntr-o rugă ’nălţătoare
Să le cereţi cu sfială cuvenita cea iertare
C-aţi uitat că ţara asta tot lăsată-i moştenire
Din vechimea-ngloriată, să o ţinem nepieire.
Că nimic în lumea asta nu ridică în onoare
Ca şi dragostea de ţara, omenită cu o floare
Ce smeriţi o punem astăzi încercaţi de un fior
La mormântul lor jertfelnic, semn de cinste şi onor.
Iar de gândul vostru tainic le va face-o-nchinăciune
Amintiţi-vă cea vorbă, din bătrîna-nţelepciune,
Ce ne spune că aicea noi am fost mereu vecie
Cu tot neamul dimpreună, pe această sfântă glie.
***
Suntem cap de începuturi din cea lungă străvechime
Puşi aicea de Măritul la-nceput de omenire,
Şi aici avem poruncă ca de-apururea să fim
Însfinţid această glie, cât trăim şi când murim.
IOAN A LUI IOAN, A LUI IOAN ….
Inscripţie pe o cruce în cimitirul de la Oarba de Mureş
Tot înnoit din margini de uitare
Ioan a lui Ioan, a lui Ioan,
Jertfelnicind pe-a vieţii lui cărare
Ajuns-a pân’ la noi, tot brav oştean.
La început a fost culegătorul
Şi vânător de fiare, mult temut,
Cu roata şi-a făcut apoi ulciorul
Să-i ţină rece apa de băut.
Mânând din urmă turme de mioare
A tot rotit a zării anotimpuri,
Iar când s-a stins, sfârşindu-se-n uitare
Mlădiţe noi lăsatu-mi-a pe luturi.
S-a ostenit să are largi pământuri,
Învrednicit să fie bun ţăran,
Şi în sudoarea frunţii, lungi trecuturi
A zilnicit cu mâna-i pe corman.
Deunăzi, cu Mircea în războaie,
Cu Ştefan cel mărit şi cu Mihai,
A cam simţit cum braţul i se-nmoaie
Şi-n nări că-i vine adieri de rai.
A dus-o pân’ la Oarba, în hotare
Tot lăurat în lupte rând la rând,
Aici s-a însfinţit între răzoare
Căzut erou, cu ţara lui în gând.
***
Înveşnicit îşi doarme somn jertfelnic
Cu leatul lui atuncea săvârşit,
Noi pusu-l-am erou într-un pomelnic
În lacrima durerii pomenit.
Al nostru Mureş numele i-o duce
Să-l măreţească-n slavă an de an,
Aici s-o veşnicii în somnu-i dulce
,,Ioan a lui Ioan, a lui Ioan’’
VORBESC CU MUREȘUL LA OARBA
Motto:,, Privind a tale maluri, al nostru suflet plânge,
Că nu de mult aicea, au dat obol de sânge
Ostașii țării mele cu dorul țări-n gând,
Atunci când către moarte tu i-am văzut mergând”
Spune-mi !Fostu-ți-a vre-odată malul tău roșit cu sânge?
Ori vre-o soață, ori vre-o mamă, ai văzut c-aicea plânge
După-un soț, copil, ori tată, vamă dată la răboi
Ca a noastră veche viță să trăiască prin eroi?
Spune-mi! Au căzut aicea spice tinere în brazdă
Secerate de pe dealuri unde moartea era gazdă?
Îmi văzut-ai schilodiții lăcrimați de-acum o viață
Înșirați pe drumul țării ca mărgelele pe ață?
Înroșitu-mi-s-a apa-ți de cel sânge curs șiroaie
De credea-i că-i volburată dup-o scurtă sfântă ploaie?
Mirositu-mi-a a moarte zile-ntregi și săptămâni
Malul tău, cu plopi și sălcii ce făcutu-s-au cununi?
*
Greu m-i Doamne a răspunde, zice Mureșu-ntristat,
Că eu fost-am mal de jertfă pentru sufletul curat
Al atâtor mii de tineri ce aici s-au prăpădit
Sub o ploaie plumbuită, ce din dealuri mi-a venit.
Doamne, mulți văzut-au cerul și-a mea apă curgătoare
Cu privirea-ncețoșată, o ostașului ce moare
Pentru țara lui și neamul ce-o rămâne după el,
Că aici, atunci ei fost-au, lance sfântului drapel.
Eu i-am pus într-un pomelnic, colo sus, la Monument,
Pe acei căzuți atuncea, ce-au răspuns cu toți: Prezent!
Când, ea, Țara, Muma noastră, ne-a chemat să-i apărăm
Glia sfântă, de pe care nici un pas n-apoi să dăm.
De aceea, când îmi treceți, printre aste sfinte dealuri
Înturnați-vă privirea către mine, care-n valuri
Duc de-atuncea-n largul zăii sub al plopilor sobor,
A lor faptă jertfitoare, lumea să le de-a onor.
Ei sunt stâlpi de demnitate, de exemple și tărie
Cum se ține în urcare neamul, țara veșnic vie,
Iar de astăzi, pe-a lor cruce o să-mi puneți fir de floare,
Ei vor ști că țara, neamul, nu i-a pus încă-n uitare.
TOAMNĂ LA OARBA
Se înfioară plopii de vânt şi-n tremurat
Foşnesc încet a jale că iar o toamnă vine
Şi-aici în deal la Oarba îmi dorm în neuitat
Cei duşi în floarea vârstei şi n-au cin’ să-i aline.
E lung a lor pomelnic de parcă nu se gată,
E lung ca lunga jale ce-n urmă au lăsat,
E lung ca dorul mumei cu faţa-nlăcrimată
Ce neamului şi ţării pe fii ei i-a dat.
Sub lespedea de piatră, în cuib de veşnicie
Eroii mei jertfelnici au somn de chinuiţi,
Că nenorocul clipei i-a pus la Oarba-n glie
Departe de-a lor soaţe, de fraţi, copii, părinţi.
Războiul e durere, e frică-n faţa morţii,
E ură cât cuprinde, e rugă disperată,
Speranţă fără margini, că neştiutul sorţii
Va face pân’ la urmă ce-a dreaptă judecată.
La Oarba-nsângerată e toată adunată
Furia neoprită a ăstui neam trudit,
Speranţa că veni-va a sorţii judecată
Ca neamul ăst’ să scape de tot ce-a pătimit.
De unde-i ce-a putere să-l facă fie-n stare
Răzbune nedreptatea şi cele silnicii?
De la Bobâlna, Horea, Ip,Trăznea şi Răzoare
Şi câte neştiute cu zecile de mii.
Aşa că azi, sub timpuri, eroii mei iubiţi
Îmi dorm sub grele lespezi vecia ce-o să vină,
Noi i-om cinsti de-apururi cum facem cu cei sfinţi
Că viaţa dată vamă e pentru noi lumină.
TROIȚE VEGHETOARE
Motto: ,,Mi-am adunat eroii-n cimitire
Să fie-aici cu toți-n veșnicit,
Și-un monument le-am pus, de pomenire,
Însemn să-mi aibe timpului grăbit”
E vremea de cules la cucuruze
Pe dealul Oarbei, dincol’ de Iernut,
Miroase încă huma a obuze,
A jale disperată și-a durut.
Iar Mureșul ce curge jos la poale
De sînge-și spală malul chiar și-acum,
Mai câte-odată moartea dă târcoale
Că-mi știe bine dânsa, vechiul drum.
De-atâtea lacrimi, jale și durere
Aici pământu-i veșnic însfințit,
Și parcă-n șoaptă el mereu ne cere
Să nu-i uităm pe cei care-au pierit.
Că ei ne țin pe umeri astă țară
Cât noi în suflet încă îi slăvim,
Iar de vărsăm și-o lacrimă amară
Onor suprem le dăm, să-i încinstim.
Așa că-n zi de mare sărbătoare
La locul unde ei se veșnicesc,
Puneți-le cu dragoste o floare
Să știe că urmașii-i pomenesc.
Iar de-ntâlniți în cale cimitire
În care dorm o mână de eroi,
Acolo-i cuib de jertfă și simțire,
Troițe veghetoare pentru noi.
Cu ei și jertfa lor, această țară
Mereu își ține cugetul curat,
De-i pomenim, chiar încă de-o să doară
Vor da tărie vieții, de-ndurat.
MOISEI
14.10 1919
Omagiul târgumureşenilor români
la Monumentul Jertfe de la Moiseni.
O toamnă liniştită se cerne peste lume
Îmbrăţişând cu-arome a noastre simţuri toate,
La Monument, pe trepte, cu tricolor cunune
Se-nşiră amintirea în boabe lăcrimate
Aicea-i plâns pomelnic, cu toţi jeliţii cei
Ce-n nenorocul sorţii cu vieţile sfârşite,
Îşi dorm în veşicire cel somn la Moisei
Cu-al lor păcăt că fost-au, români mai din-nainte.
Şi-n jocul unei clipe, ei, truditorii gliei
Cu moşii şi strămoşii aici în ăst’ pământ,
Au dat de-o hoardă neagră venită din pustie
Să-i facă boi în jugul hortistului cel crunt.
Barbari fără de milă, cu suflet de jivină
Înnebuniţi de ură, setoşi de răzbunare,
Surziţi la ruga mumei îngenunchiată-n tină
Împuţinat-au viaţa pe-a locului cărare.
Cum să-i iertăm Mărite, că-n vremi am tot iertat
Pe unul şi pe altul, aşa, să fie bine,
Dar Doamne , peste vreme chiar dacă am uitat
Ei tot mi-ar face felul aici, acas’ la mine.
Cu ce-am greşit Mărite, c-aicea mi-e cuibarul
Din vremile bătrâne în locul ăsta sfânt?
C-aici mi-e începutul, trăitul şi hotarul,
La urmă şi sortitul că bun român eu sunt
Prin multe vom mai trece pe gura mea de rai
C-aici mi-i rădăcina şi-aicea vreau să mor,
Dar alţi, cu alte gânduri de vin, apoi îi bai,
C-om face cum ni-i voia şi nu cum ei îmi vor.
Atât le spun Mărite din buza ăstui deal
La cei ce dorm aicea cu suflete curate,
Că Moisee multe-s pe-aicea prin Ardeal
Şi cele timpuri încă, în suflet nu-s uitate.
Sunt vremuri de osândă, pe care le simţim,
Că iar cei din-mprejururi ne latră la hotare,
De-aceea noi venit-am aici, să ne-amintim
C-avem o datorie de suflet şi onoare.
Să vă simţim smeritul şi-a voastră bunătate,
Nădejdea ce-aţi avut-o în anii ceia grei,
Că Domnul pân’ la urmă, va face-a Lui dreptate
Să fiţi cinstit pomelnic, aici la Moisei.
Şi-n boaba unei lacrimi vă veşnicim cu gândul
Că pe altarul ţării rămâneţi o icoană,
Noi candelă arzândă cel suflet mângâindu-l
Onor cu plecăciune vă dăm, acum în toamnă.
VETERANILOR DE RĂZBOI
În scurgerea de vreme, câțiva mi-ați mai rămas
Din câți ați fost odată scăpați din cel război,
Să-mi fiți ca martori încă din vremea de-nnapoi,
Troițe veghetoare a lumii de pripas.
Îngârboviți de vreme, cu anii adunați
Și-apăsători pe umeri, prea mulți la numărare,
Cinstire azi v-aducem în gând la fiecare,
Că soarta norocoasă făcutu-va scăpați.
Voi ați ținut în vreme a neamului sortire
Iar mulți din leatul vostru și-au dat viața vamă,
De moartea nemiloasă voi nu avut-ați teamă
Că ați știut că țării, îi faceți dăinuire.
În suflete și-n carne mai toți aveți o rană
Pe carea moartea hâdă v-a dat-o s-o purtați,
Așa că în durere, cu toți-mi sunteți frați
Cât viața vă va ține cu drag în a ei palmă.
De-aceea-mi ține-ți minte ce-a vreme cu-a ei toate
Când voi cu viața voastră făcut-ați soarta țării,
Când gândul și voința în clipa disperării
Le-ați pus jertfelnicie, la sfânta libertate.
Să-mi știe și nepoții că neamul și cu țara
Cu mare drag de ele numai așa s-or ține,
Că-n lacrima durerii se naște cela bine,
Iar fila de istorii vă-nalț-a câta oară.
Voi, norocoși că încă îmi sunteți trăitori,
Să știți că țara asta mereu vă e datoare,
Că ați ținut-o-n fală, mărire și-n urcare
Și mulțumiți cu-atâta, voi fost-ați răbdători.
De-aceea cât mai sunteți prin viață călători
Ne fiți mărit exemplu de cum a fost odată,
Când capul țarii, neamul, îmi fost-au laolaltă
În cuget și simțire, născutu-s-au eroi.
*
Acuma, Doamne-ți cerem, mai ține veteranii
Umbrească înc-o vreme țărâna însfințită,
Le fă clipa vieții le fie fericită,
Că numărați cu grijă, le sunt de-acuma anii.
LA OARBA ÎN DEAL
Eroilor de la Oarba,
veşniciţi mereu în lacrima durerii.
La Oarba în deal , plânsă-i jalea cu ură
C-aicea mi-a fost mincinoasă măsură
Ce frânt-a la vieţi de bărbaţi în putere
Lăsându-i ţărânii, suprema avere .
La Oarba în deal, scrisa-i a noastră scriptură
Mormintele-s pagini, iar crucea-i gravură
Hristoşi îs în ele, eroi nenfricaţi
Cu visele scurse-n pomelnic de taţi .
La Oarba în deal, moartea-şi are sălaşul
Cea coasă ştirbit-a-ngânând părăstasul,
Pe creste avut-a cuibar de căţele
Ce Mureş roşit-a-n blestemele-i grele.
La Oarba în deal doarme-n somnu-i ostaşul,
Departe-i de casă plugarul, cosaşul,
Sub lespedea rece şi-acuma visează
Că ţării-i de veghe în sfântă amiază.
Ce preţ are viaţa de-ostaş? lumânare
Aprinsă prea vrednic la nalte altare,
Şi-o fila-n a neamului cărţi de istorii
Înscrisă cu sânge de aure-n glorii .
Străine, la Oarba de-ajungi pe-nserate
Mai lasă-ţi privirea spre dealuri să-ţi cate,
Şi-o rugă-mi înalţă, c-aşa-i omenesc
La cei care-aicea în somn veşnicesc.
Piosu-ţi omagiu le fie răsplată
Şi lauri cunună primită la faptă,
Iar ţie străine, în gând uşurare
Că lor închinat-ai onor de-nalţare .
LA MONUMENT
Când la zi de sărbătoare l-amintim într-un pomelnic
Şi-o cunună înflorată sprijini-vom de-a lui cruce,
Popa-n predică va spune cât a fost de bun şi vrednic,
Iară noi o rugăciune vom sloboade-n cer să urce.
El, ce şi-a pierdut norocul într-o ziuă blestemată
E-un rărit din holda vieţii de a morţii lungă coasă,
E măruntul, ce cu ceilalţi fost-au pildă-nfiorată
Ca să facă ţării sale, vis de-o clipă preafrumoasă.
**
Stau năuc şi-ntreb destinul, de ce viaţa mincinoasă
Nu l-a pus pe Gheorghe-n glorii, că-ndesat a meritat,
El ce ne-apărat moşia, neamul, ţarina mănoasă,
Azi e-un nume sub o cruce, ce adesea e uitat.
Rar aminte ne aducem şi-i mai facem câteodată
Un cuvânt de mulţumire la o zi de sărbătoare,
Apoi iarăşi el cu ceilalţi, jertfitorii de-altădată
S-or întoarce în uitarea rece şi apăsătoare.
***
De vei trece, într-o vreme pe la margine de sat
Şi-i vedea la drumul ţării Monumentul răbdător,
Pe-a lui soclu pune-o floare ca să fie de-nchinat
Iar lui Gheorge, în cinstire, ostăşeşte dă-i onor.
Şi-ntr-o lacrimă ascunsă pune-o rugă de iertare
La Măritul şi la Maica să mi-l ţină nemurit,
Ca urmaşii ce veni-vor, veac să-i facă înălţare
Că la vremea cumpănită, Gheorghe ţara şi-a iubit.
El o şti c-a ta gândire la cătat să-i mulţumească
Că şi-a dat obol chiar viaţa pentru sfântul său popor,
De-asta cei ce trec pe-aicea îmi vor şti să mi-l cinstească
Că şi el o fi ca alţii, brav erou, nemuritor.
ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA
Şirului nesfârşiţi de eroi ai neamului românesc.
Însfinţească-mi-i ţărâna pe aceia care mor
Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,
Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor
De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.
Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire
Şi icoane miruite să-i avem de închinat,
Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie
Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.
Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată
Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,
Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă
Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.
De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte
Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,
Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte
Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare
***
Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,
Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,
Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare
Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat.
VITEAZULUI OŞTEAN
Când pleacă un oştean, îmi cade-o spadă,
Un gol se face-n locul lui ades,
Durerea-n suflet greu îmi stă să şadă
Că el de soartă fostu-mi-a ales.
Când pleacă un oştean, îmi cade-un scut
Şi-n faţa lumii iar mă simt învins,
Cu toate c-am dorit să fi putut
Hotarul vieţii fie-i necuprins.
Aşa e datul sorţii din străbuni
Să nu cunoaştem clipa ce-o să vină,
Să plece mai întâi ce-i ce-au fost buni
Chemaţi la Domnu-n veşnică odihnă.
În urma lor e lacrimă amară,
E plânset întristat a neputinţă
Că n-am putut să-ntoarcem roata iară
Să fim cu toţi alături, de-o fiinţă.
***
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ZIUA EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC”
——————————–
Alexandrina TULICS
Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.
28 mai 2020