Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN

Editarea cercetării a cunoscut de-a lungul vremii lecturi a unor documente ,precum și analiza acestora .Deasemenea ,anchetarea unor persoane a căror contribuție –de-a lungul anilor ,în diferite domenii au avut o influență remarcabilă. Inițiatorul și susținătorul punerii bazelor ,,Case TANAH-Bibliei” a fost BEN GURION. O analiză temeinică a celor 50 de ani de activitate –începând cu motivația creeri instituției și urmărind dezvoltarea pe diverse etape, a fost întreprinsă de prof. cercetător Belaa Halperin.

Încă de la primii pași, Ben Gurion a consemnat scopul instituției naționale ,modul de activitate întru atragerea unui număr cât mai mare de participanți atît din rândul diverselor pături sociale, vârste, preocupări. Cu alte cuvinte cunoașterea istoriei poporului nostru, de-a lungul epocilor-din primele zile ale existenței și până la DECLARAREA STATULUI ISRAEL. Diversificarea activităților, antrenarea pe deoparte a tinerilor încă de la vârsta școlarității, a maturilor din diverse pături sociale cât și a cadrelor intelectuale-specialiști în domeniul istoriei, literaturii, geografiei, artelor.

De la bun început au fost editate publicații, programe ale conferințelor, excursiilor pe meleagurile Eretz Israel. Deasemenea întru încurajarea studiului TANAHULUI –Bibliei s-au creat ,,milgot-burse studenților –elevilor întru studierea –cercetarea diverselor perioade atît din punct de vedere geo-istoric cât și a dezvoltării economice-cetățenești. În același timp a fost deschis ,,Muzeul TANAH,, în care artiști plastici să-și poată expune lucrări în care să se reflecte viața,eroismul poporului israelian, frumusețile patriei atât înainte cât și după Declararea STATULUI ISRAEL. Documentele precizează: în urmă cu 50 de mii de ani au locuit pe aceste pământuri mii de evrei. Marea majoritate au fost uciși de puterile care au dăinuit prin aceste locuri-imperii a căror scopuri consta în distrugerea totală și acapararea țării. Dar nu au izbutit ,după cum scrie Heinrich Heine ,,datorită TANAHULUI-care a fost Patria mobilă a poporului evreu. Datorită conducătorilor care au avut grijă ca în țările împrăștierii comunitățile evreiești să păstreze moștenirea BIBLIEI. Ben Gurion a spus ,,fiecare popor își are patria sa, dar poporul evreu are două patrii: ERETZ cerebral –care reprezintă corpul și cartea Tanahului –a sufletului. El a văzut în Biblie –baza independenței .De altfel în 1937 în fața Comitetului britanic a declarat:BIBLIA este energia electrică a Eretz Israelului –a poporului evreu. Denumirile primelor corpuri armate în Războiul de independență au fost denumiri biblice: Iftah, Harel, Moria ș.altele . În 1963 Ben Gurion s-a retras din conducerea țării, stabilindu-se la Sde Boker. În acelaș timp a fost numit ,,Președintele Societății cercetărlor Tanahului în țară și în răspîndiri,,. Dorința sa a fost înființarea instituției,,BEIT Ha-TANAH,, (CASA BIBLIEI). De altfel în ,,DECLARAȚIA de INDEPENDENȚĂ se pune accent: Israelul se va baza pe independență, dreptate și pace așa cum de altfel stau scrise în anticele proorociri a Israelului. Cu toate că era bolnav -1973.

Cu prilejul deschiderii Casei Tanahului, în localul casei Disengoff, a fost citită scrisoarea sa ,,Felicit și binecuvintez ,,Expoziția TANAH,, (1.XII.1973). B.Gurion și numeroși oameni de cultură, din generația sa, au considerat TANAHUL,, ca o bază a creației și continuității, a dezvoltării poporului evreu pe pământurile Erez Israelului. Tanahul și cercetarea sa are ca scop ,,dragostea pentru Sion în mod practic, o dragoste omenească și egalitate între toți oamenii. Articolul scris de Ben Gurion ,,Tanahul și poporul evreu ,,se încheie cu fraza,, Îndrumător și educator ,,-acesta e conținutul bibliei. Prof.cercetător Belaa Halperin își îndreaptă atenția asupra legăturii între Biblie și tradiția evreiască,, În acest sens citează și analizează discursurile unor figuri rabinice precum Menahem HACOHEN, care a afirmat ,,De la începuturi poporul israelit a apreciat creațiile artistice, au însoțit viața, cultura poporului nostru,,.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Istoria ,,Oamenii de la CASA BIBLIEI” – Belaa HALPERIN” →

Mircea Dorin ISTRATE: Cuprindemă-n visare

CUPRINDEMĂ-N VISARE

Cuprindemă-n visare în noaptea care vine

Și hai cu mine-alături să ne întoarcem iar,

În vraja tinereții, unde-i atât de bine

Și unde-am stat o clipă din timpul milenar.

Îmi uită astă lume perversă, mincinoasă

Și hai în vremea ceea curată și smerită,

Să ne trăim clipita aceea norocoasă

Cum ale noastre simțuri, îmi vor a fi trăită.

Vom fi Adamii lumii în vremuri de-nceputuri,

Doar noi în Raiul care cu grijă l-am făcut,

Iubire doară fi-va pe aste-ntinse luturi,

În care-atunci o vreme și noi am încăput.

Te-aștept iubire veche, de-apururi neuitată,

Să mă îmbii în noapte cu-al tinereții timp,

Ne vom lua de mână și-om merge înc-odată

În Raiul clipei care, ți-a pus pe frunte nimb.

Sub umbră de-ntuneric, în noaptea nedormită,

Cea lună maiestoasă va trece peste lume,

Bătăile de inimi și vorba-abia șoptită

Ne îndulci-va vraja clipitelor nebune.

În vatră, spuza vremii va mai luci odată

Înfiorându-mi noaptea în scânteieri divine,

In candelă feștilă, va tremura smerită,

Așa cum mai făcut-a în vremile de bine.

Și ce dacă el, timpul, ne-a-mpovărat de-acuma

Cu anii care-n spate s-au adunat prea mulți,

Închide dară ochii și roagă-te ca luna

Să mi te ducă-n taină, în anii ceia vruți.

Mereu acolo fi-voim în legănări de vise,

Ca-n strânsă-mbrățișare să fim ca-n paradis,

Ne vom petrece noapte, iar zorile prelinse

Ne vor găsi de-acuma cu visul iară stins.

———————————–

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

24 iulie 2020

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi.

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

Sănătate, pace și bucurii în viața și în casa Dvs.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

Cărți recent apărute:

Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima! Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2020, 356 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, 30 lei;

Lucrarea este un imn închinat dragostei, fie că dragostea se adresează ființei iubite, lui Dumnezeu, unui ideal, unei profesii etc. Am putea spune că este o altă variantă a Cântării Cântărilor. Stilul cu care sunt îmbrăcate ideile este inconfundabil și el relevă multă sensibilitate, dedicație, cultură, într-un cuvânt, conturează un portret intelectual bine consolidat.

Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura,,Cuget Românesc”, 2020, 276 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color), 20 lei(ediție alb-negru);

Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Sperăm că lucrarea noastră să fie încă un argument pentru cei care vor binevoi să se alăture strădaniei de a obține aprobarea canonizării Cuvioasei Teofana.

Conf. Dr. Ana Sofroni, Gândul zămislește fapta, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 90 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, 8 lei;

Doamna Conf. Dr. Ana Sofroni este cadru universitar din Republica Moldova. De mulți ani s-a făcut cunoscută în publicațiile bisericești și nu numai cu articole de o înaltă cugetare și trăire religioasă. Doamna îmbină în mod armonios rugăciunea cu munca, studiul cu viața de creștin adevărat. Împărtășește din cunoștințele și meditațiile sale cu generozitate cititorilor, ca un adevărat teolog. Articolele sale se bazează pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar sunt filtrate printr-o gândire fină, care invită pe cititor spre universuri înalte de spiritualitate.

Bogdan Stănciulescu-Bârda, Prețul Alexandrei, Bârda, Ed. Cuget Românesc, 2020, 32 pag., 5 lei:

O palpitantă poveste pentru copii, cu multe ilustrații color. Mesajele pe care le transmite lucrarea sunt optimist: Binele iese biruitor în ciuda tuturor opreliștilor; nimic nu e mai scump pe lume decât un copil. Povestea se citește cu plăcere și de către copii, cărora le este adresată, dar și de adulți.

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2018), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 672 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 50 lei;

Revista ,,Ortodoxia” a fost și este un fel de prințesă a revistelor bisericești. Dacă ,,Biserica Ortodoxă Română” se voia un fel de ,,buletin” al instituției, în care să se consemneze în primul rând faptele și după aceea articolele, studiile și recenziile, dacă ,,Studii Teologice” era revista facultăților de teologie, având menirea să găzduiască, în primul rând, studiilor profesorilor, masteranzilor și doctoranzilor în teologie, revista ,,Ortodoxia” era, pe de o parte, creuzetul în care se plămădeau ideile și pozițiile teologiei românești față de curentele religioase care se vehiculau în lume la un moment dat, iar pe de altă parte, tribuna de la care răsunau vocile cele mai autorizate ale teologiei ortodoxe românești cu prilejul contactelor pe care Biserica Ortodoxă în general și Biserica Ortodoxă Română le avea cu bisericile surori și cu cultele creștine sau religiile lumii. Ea a fost ,,vârful de lance” al Bisericii noastre în confruntările ecumenice și teologice internaționale. Nivelul acestei reviste a fost întotdeauna superior celorlalte reviste centrale bisericești. Am putea spune, că materialele cele mai bune au fost publicate aici, ca o carte de vizită a teologiei românești. Cele mai bine realizate studii ale profesorilor noștri de teologie și al celorlalți colaboratori au găsit găzduire în paginile acestei reviste. Chiar tezele de doctorat au fost selectate și au fost publicate aici doar cele care aveau deschidere spre universal, spre domeniul ecumenic. Poate pentru cititorii de rând și pentru unii preoți a fost mai greoaie prin limbajul utilizat, dar trebuie înțeles acest lucru ca pe ceva firesc în contextul misiunii pe care îl avea revista

6.Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 630 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 45 lei;

Ideea realizării unei asemenea lucrări o port de mulți ani în suflet, ca pe o povară scumpă. După 1989, am început publicarea unui serial de articole menite să explice și să comenteze proverbe și expresii românești cu conținut religios. Articolele s-au bucurat de un ecou foarte favorabil din partea presei și a publicului cititor. Asta m-a încurajat și am continuat cercetările în această direcție, ceea ce a făcut ca să public asemenea materiale și în niște volume speciale. Descopeream în acele crâmpeie de gândire profunzimi nebănuite, care dovedeau nu numai cunoașterea învățăturii creștine, ci și puterea de creație, de sinteză și de exprimare a autorului anonim. Două mii de ani de creștinism pe pământul românesc își spuneau cuvântul cu prisosință și în această specie folclorică: proverbul. Alături de alte specii folclorice, precum colindele și legendele, alături de complexul de tradiții și obiceiuri religioase, care încununează curgerea anului sau a vieții omenești, proverbele religioase formează o bază documentară solidă pentru alcătuirea unei etnoteologii românești. Câteva studii pertinente în acest sens s-au realizat, dar e prea puțin față de volumul imens de material existent.

La realizarea volumelor de față, am avut în vedere câteva teme mari, pe care le-am ilustrat cât am putut mai bine cu material corespunzător, astfel: I. Proverbe și expresii cu caracter dogmatic: cele privitoare la Dumnezeu(creator, conducător, mântuitor și judecător), creația lumii, om(trup, suflet, mântuire), Maica Domnului, biserică, cruce, sfinți, icoane, Sfintele Taine, viață, moarte, judecată, rai, iad, diavol etc.; II. Proverbe și expresii cu caracter moral: cele privitoare la virtuți(credință, nădejde, dragoste, curaj, dreptate, cumpătare, înțelepciune etc.), păcate și vicii (alcoolism, hoție, crimă, corupție, mită, desfrâu, dușmănie, invidie etc.); III. Proverbe și expresii cu caracter canonic: cele privitoare la comportamentul episcopului, preotului, călugărului, la Sfintele Taine(în special căsătoria, familia) etc.; IV. Proverbe și expresii religioase cu caracter liturgic: cele privitoare la sărbători, slujbe, materiale și obiecte liturgice, la comportamentul credinciosului în biserică, la Sfintele Taine etc.; V. Proverbe și expresii religioase necreștine: cele privitoare la soartă, superstiții de tot felul, farmece, descântece, personaje mitologice ș.a., socotind că acestea, în mare parte, sunt reminiscențe ale unor vechi religii precreștine din spațiul românesc sau ale unor religii ale altor popoare cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului. Am însoțit o bună parte din aceste proverbe de note de subsol, în care am făcut comentariile și precizările ce le-am socotit necesare pentru înțelegerea mai bună a unităților paremiologice citate. Sperăm că într-un timp foarte scurt vor vedea lumina tiparului și celelalte volume. Realizarea acestor volume constituie un pas important spre realizarea unor studii mai profunde de etnoteologie românească, bazată și pe proverbe. Aceasta este o necesitate, fiindcă teologii, în special, când au abordat teme de acest gen s-au bazat mai ales pe genul liric, respectiv pe colinde.

Lucrarea noastră era necesară în peisajul cultural românesc actual, pentru a dovedi, încă o dată, dacă mai era cazul, câteva adevăruri fundamentale: 1. Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian; 2. Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice; 3. Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie; 4. Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna; 5. Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile în acest sens.

Sperăm că lucrarea noastră să fie de un real folos cercetătorilor și cititorilor.

Colinde străvechi românești, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 94 pag., 8 lei;

Colindele din acest volum au fost culese de regretata învățătoare Alice N. Sârbulescu, originară din Baia de Aramă, înainte de 1951, când a fost deportată împreună cu soțul său, medic, în Bărăgan. Acolo a locuit într-un bordei de pământ, dar, ca intelectual, a folosit timpul, adunând de la localnici folclor, în primul rând situându-se aceste colinde. Ele sunt adevărate perle ale folclorului nostru, unii dintre informatori știindu-le de la bunicii și străbunicii lor, adică de la oameni din Bărăgan, în special din zona Călărașilor, care au trăit la jumătatea veacului al XIX-lea. Textul cărții ne-a fost pus la dispoziție de nepoata regretatei Înv. Alice N. Sârbulescu, respectiv Doamna Deputat Oana Manolescu din Craiova.

N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor Vladimirescu, Ediția a III-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 58 pag., 6 lei, piesă de teatru în patru acte.

Autorul piesei, N. N. Sârbulescu, face parte din elita intelectualității românești de la începutul veacului trecut; face parte din elita corpului didactic care a format generația celor ce au realizat Marea Unire de la 1918. Autorul este un intelectual notoriu, un patriot desăvârșit și un român adevărat. El valorifică toate cunoștințele sale dobândite din cărți și din informațiile culese de la cei ce au trăit evenimentele respective. Pe toate acestea le coroborează cu pricepere, le expune cu măiestrie în formele unei limbi românești curate, cristaline, accesibile. Creațiile sale sunt gustate și de cei învățați, dar și de cei simpli, mai puțin școliți. Informația este împletită cu plăcutul, cu frumosul, cu utilul și toată construcția literară realizată de domnia-sa urmărește educarea publicului în spiritul dragostei de țară, de istorie, de valorile perene ale neamului românesc. Observăm cu ușurință, după lecturarea piesei de față, că aceste bijuterii literare își păstrează frumusețea, actualitatea și puterea educativă și azi, după mai bine de un secol de la zămislirea ei. Precizăm că prima ediție a fost apreciată și de Constantin Rădulescu-Motru. Aceasta, alături de cartea lui Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, și cartea profesorului Ioan Neacșu, Oastea pandurilor, sunt lucrări care se pot constitui într-un adevărat omagiu pe care-l aducem și noi marelui erou cu prilejul comemorării a două veacuri de la martiriul său.

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Mitropolia Olteniei”(1948 – 2008), vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 645 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei;

Dacă vol. I cuprindea Secțiunea Biblică, Secțiunea Sistematică și Secțiunea Practică, vol. II este destinat Secțiunii Istorice. În el sunt înregistrate, pe discipline și probleme, cele câteva mii de materiale privind Istoria Bisericii Universale, Bizantinologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române și Istoria României. Nu se va putea scrie o istorie obiectivă și adevărată a Olteniei în special și a României în general, o istorie universală, fără a se face apel la studiile, documentele și manuscrisele publicate în ,;Mitropolia Olteniei”. Au colaborat istorici de elită, atât din cadrul Bisericii, cât și din cadrul culturii române în general. În ciuda cenzurii, care a supravegheat-o cu atenție multe decenii, revista, ostenitorii și colaboratorii ei au găsit întotdeauna soluții ca să poată supraviețui și în același timp să-și facă misiunea sa de revistă a spațiului cultural oltean.

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2014), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. II, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, format A5, 692 pagini, 45 lei;

Cartea cuprinde capitolele: Istoria Bisericii Universale, Ecumenism, Bizantinologie, Patrologie, Istoria Religiilor, Etnografie și Folclor. Volumul conține acele materiale care privesc răspândirea creștinismului în lume timp de 2000 de ani, relațiile dintre Biserici, relațiile creștinismului cu necreștinii, evoluția sentimentului religios la diferite popoare, tradiții, obiceiuri și datini românești și nu numai. Cele mai importante din cele peste 7.000 de materiale bibliografiate beneficiază de un rezumat telegrafic. Al doilea volum își propune să prezinte creștinismul în special și religia în general ca fenomen istoric, ce s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în contextul unor realități culturale, sociale, politice și religioase specifice Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020” →

Maria HOTEA: Spre zările albastre (versuri)

Mă bate ploaia și vântul

Mă bate ploaia și vântul,
călătoare sunt cu gândul
cu pași rari străbat câmpia
și-mi văd iar copilăria.

Îmi văd părinții zâmbind,
din lan spice adunând
ceru-i senin fără nori,
eu culeg gingașe flori.

Iar la capăt de câmpie,
ne oprim puțin la vie
rupem struguri mari,frumoși
și-i mâncăm încet, voioși.

În amurg pornim spre casă,
inserarea încet se lasă
bunicii cu drag ne-așteaptă,
c-o lipie cadă,coaptă.

Ne-așezăm pe prispă afară,
stelele încep să apară
bunicu-mi spune o poveste
și adorm fără de veste.

Visez feți frumoși și zâne
și un înger care vine
din înaltul cer coboară,
și în aripi mă înfășoară.

Zori de zi aduc lumină,
dorm și florile-n grădină
somnu-mi este dulce ,lin,
eu visez și încet suspin.

Dar de-odată mă trezesc,
din visu-mi copilăresc
mă bate ploaia și vântul,
în prezent mă întorc cu gândul.

În ochi simt lacrimi fierbinți,
mi-e dor de ai mei părinți
și de casa cu pridvor,
ce-i închisă cu-n zăvor.

Aș întoarce iarăși anii,
să-i văd ochii blânzi ai mamei
tata în brațe să mă alinte,
de bunici să ascult cuminte!

Iubirea în univers

Iubirea în univers este un rug ce arde mereu,
iar flăcările-i aprinse le simt și-n sufletul meu
sunt împlinită și prin viață cu speranță trecând,
bucurii și necazuri le trăiesc numai zâmbind.

Prin clipe fugare mă înalț iar caldele cuvinte,
izvor nesecat îmi sunt și pline de învățăminte
sentimente profunde cu ardoare le trăiesc,
iar celor din jur răzând iubirea le-o dăruiesc.

Spre zările albastre mă las purtată de vise,
frumusețile cerului cu privirea pot fi atinse
cutreier doar cu gândul hoinar prin depărtări,
simt adieri ușoare de vânt ce-mi dau fiori.

Continue reading „Maria HOTEA: Spre zările albastre (versuri)” →

Victoria MILESCU: Ne vom vedea…

Martin Raabe, “Lubitorii”

***

Ne vom vedea…

Ne vom vedea după sfârşitul lumii, mi-ai spus

Când vom fi doar noi doi, răsărit şi apus

Ne vom vedea după sfârşitul lumii, precis

Când vom fi doar noi doi, abis clamând abis

Ne vom vedea când toate vor fi trecut prin foc

Iar noi vom fi cenuşă sau nu vom fi deloc

Ne vom vedea când totul va căpăta alt rost

Fără să înţelegem de ce am fost ce-am fost.

Victoria Milescu, România

Alexandrina TULICS: Ești pe drum?

Ninge cu flori de cais, cu pârgu-ostenit,

în nopți argintii în rugile albite;

Dansează petale în alb orbitor,

ca fete fecioare în ritmuri pornite.

Calcă poteca albită,

un batrân ce s-a-ntors de la poartă.

Așteaptă să-l chemi cât mai degrabă,

din viața-i iertată.

Fulgii-i acoperă fața, cu palme de stele-argintii,

o lacrimă scapă bătrânul…

Prin rugă șopteste:

-Vino, și eu Te aștept mai degrabă să vii.

Ninge cu flori de cais

în gânduri cuminți de fecioară.

Se uită spre cer așteptând

și-n gându-i se înfioară.

Noapte de noapte se uită,

cu ochii spre cer înspre zare…

Ca alții, cuminți ca și ea,

așteaptă să vii, e-n marea așteptare.

Se-aude un strigăt în miezul de noapte,

și parcă disting aceleasi rugi curate în șoapte:

-Ești pe drum? Când revii, cât ești de-aproape?

Caișii adorm în parfumul de flori

cu gândul la fulgii-n splendoare…

La bătrânul cu fața-i albită în ninsul de flori,

în ruga-i de așteptare.

Nufărul

(Tezaur Ceresc)

Plutește pe apă -n splendoarea lui albă

Nufărul, o stea pământească,

Trimisă de Domnul să ne învețe

Cum să trăim deasupra de valuri și ape,

Viața -I duhovnicească.

Își plimbă semeț splendoarea creată

De mână Stăpână atât de curată,

În liniște-și duce frumosul creat,

Chiar dacă valul e mare și înspumat.

Alunecă lin -n acea frumusețe,

Când apa e calmă -mbrăcat tot în alb ,

Vioi în albul -lumină ,parcă-ți dă binețe

Și-n urmă îți lasă în suflet

O pace albă, sublimă încât ,

Te-ntrebi rușinat ;

-Cum poate

Să trăiască în alb frumos și în pace

Pe apele -nvolburate?!

Să-și ducă solia în alb -bucuria

Ca Domnu-n Golgota,

Ce-a adus nemurirea!?

Biruință

( Album Splendori)

E noapte peste vârfurile -stânci

Și întunericul vrea să le-ascundă,

În umbre dese- n nepătruns,

Ca mâine -n zori lumina să nu le inunde.

E-o vijelie grea pornită,

peste pietrele-nfrățite,

Continue reading „Alexandrina TULICS: Ești pe drum?” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Obileștiul Mostiștei

Pe țăranii din Obileștiul Mostiștei i-am văzut prima dată jucând ,,boiereasca” la nunta lui Sandu Bibanul.

Se luase cu Rădița din Valea Siliștei și nunta căzuse imediat după ce începuse foametea din patruzeci și șase.

Era un stil de joc rafinat în care o fată și un băiat își țineau strâns mâinile pe la spate. Mâna lui stângă de mâna ei stângă și mâna lui dreaptă de mâna ei dreaptă.

Făceau două mișcări în stânga și două în dreapta urmate de un pas înainte și unul înapoi. Apoi într-un mic rotocol reveneau la locul de unde au plecat reluând mișcările prin ridicarea piciorului stâng apoi a piciorului drept și zvâgnindu-l în semn de echilibru se aplecau amândoi spre a-și ridica capetele într-un fel de mândrie că pot și știu juca acest dans boieresc.

Tatica venise cu taraful lui special tocmai de pe meleagurile Făureiului să cânte la nunta lui Sandu . Se cunoșteau amândoi. Tatica, când nu avea nunți, mai fura câte un cal de pe izlazul Buzoienilor și-l vindea lu Sandu pe câteva duble de porumb. Buzoienii aveau așa de mulți cai și nu-și băteau capul să i numere. Tatica știa și mai încăleca câte unul în nopțile când luna intra în boziile norilor.

Sandu era geambaș de cai înstărit. Moștenise pe drumul gării pădurea cu faimosul tufan de la colț și treizeci și opt de hectare de teren.

Rădița, o fată frumoasă din neamul cehilor stabiliți pe valea Siliștei i se dusese vestea peste toată întinderea Plastara de ce vrednică și pricepută era.

Mama lu Sandu a insistat pe lângă Vasilica lu Buharu să îi facă vorba lu Sandu cu ea.

Vasilica avusese noroc. O luase băiatul logofătului Ilie și acum era vecină cu Sandu peste gard. Copilărise cu Rădița și umblaseră amândouă ca fete și ea a aranjat înțelegerea.

Rădița o ducea greu. Mama ei se înțepase într-un os de pește și murise de brâncă. Mai făcuse și tatăl ei accidentul la intersecția cu drumul movilei și acum greul se întețise.

Luase cu prea mare viteză curba aia și oiștea căruței lui intrase drept în pieptul singurului cal ce îl avea Clencea Basarabeanul.

Conflictul s-a stins bărbătește, pe loc. Tatăl Rădiței și-a dezhămat unul din cei doi cai și i l-a dat lui Clencea, despăgubire.

A rămas și el cu un singur cal și imediat s-a simțit neajunsul în curtea lui.

Rădița nu avea zestre și flăcăii Siliștei nu se înghesuiau să o ceară. Sandu a profitat de situație și în înțelegere a inclus și un cal drept cadou socrului binevoitor.

Imediat după război norii se speriaseră de atâtea bombe și peste întinderea bărăganului nu a mai căzut un strop. Toamna se lungise într-o sărăcie lucie și anunța venirea foametei în iarna care urma. Așa că nunta lu Sandu a devenit șansa unei mese copioase la care puțini mai sperau.

Cei înstăriți din neamul lui Sandu, Costică Vasilescu însurat cu mătușa Aurica, Macrea de la salon însurat cu Victoria, a doua sora a lui Sandu, Dobrin luat cu Măndița, Ionică Lemnarul păcălit de Bălașa lu Panait jandarmul, Ionel Moldoveanul aranjat cu Didina lu Moacă frizerul, au luat toți loc cu nevestele și copii la o masă întinsă special pentru ei la umbra dudului din fața casei.

Pe invitați Sandu i-a așezat la mesele întinse în spatele curții. Toată curtea o umpluse cu mese improvizate dar puhoiul de lume tot nu avea loc.

Prin consemn au desfăcut gardul ce îi despărțea de curtea logofătului, gardul dinspre nașul Sică și lumea a intrat în curțile alea, s-a așezat pe jos și au început să mănânce ce li se dădea.

Când s-a terminat mămăliga de porumb Sandu a dat ordin să sacrifice făina de mătură, de mei, de sorg, toată hrișca și ce mai avea prin hambar.

Să facă pomană în memoria tatălui său plecat de curând printre cei drepți, zicea el.

Nunta se transformase într-un fel de pomană cu lăutari. Tatăl lui Sandu murise ca un erau la Stalingard.

Se împiedicase de o buturugă când a vrut să fugă și rușii l-au călcat cu tancul, a povestit în sat singurul întors din război, vărul său Carcaliul.

Până seara vestea nunții și a pomenei trecuse Mostișeta și ajunsese în satele vecine. Acum toate satele din jur intraseră în curtea lui Sandu să participe și ele la nuntă.

Nu mai avea ce să le dea. Terminase și mămăliga făcută din semințele de mături și tot mai era nevoie de câte ceva să astâmpere foamea la toți.

Costică Vasilescu, cumnatul lui Sandu, s-a urcat atunci pe calul lui roib și-a dat o fugă până acasă la el pe malul gârlei. După un consult cu nevasta lui au hotărât amândoi să pună la bătaie tot ce se putea mânca și era în plus prin curtea lor.

Bani aveau toți, dar nu aveau ce să cumpere. Macrea făcea comerț cu sămânță de bumbac și nu prea avea orătănii. În gară îi venise cu câteva zile în urmă un vagon cu cartofi albi de Suceava și roșii de Brașov. Toată ziua descărcase la ei înainte de a veni la nuntă. Nevasta lui, o doamnă crescută pe Valea Căpitanului, doar a dat din cap și amândoi au stabilit să golească vagonul în curtea lui Sandu.

Era un fum de la coptul catofului în jar că abia îi mai zăreai pe cei ce dansau boiereasca. Să îi mai potolească, Tatica a schimbat melodia într-un brâu ce se întindea acum pe toată ulița lu Sandu, trecea pe ulița moldovenilor și când ajungea la fântâna lui Macrea cotea pe drumul gării unde se intersecta cu poteca Siliștei.

Trei nopți a durat nunta. Era așa cald spre sfârșitul lui noiembrie și toți zăceau acum doborâți prin curtea lui Sandu și curțile vecine îmbuibați cu cartofi copți, mămăligă făcută din semințe de mături, de sorg și de mei. Hrișca era un fel de delicatețe ecologică din care te săturai pe cel puțin câteva zile.

Când a bubuit tunetul prima dată nu prea a băgat nimeni în seamă ghiuleaua. Așa obosiți erau de atâta mâncat și dănțuit. Ploaia a început să cadă în rafale și atunci Rădița l-a luat pe Sandu de gât și i-a zis.

– Vezi bărbate, din darul tău a venit ploaia și la anul sigur vom scoate recoltă înainte să nasc.

– Și-au împreunat mâinile amândoi și de bucurie au început să joace boiereasca în mijlocul bătăturii. Dezmeticiți de răceala ploii de toamnă, care mai de care își căuta perechea să înceapă iar toți boiereasca.

Pe șoseaua pietruită de nemți cineva a zărit o coloană de tancuri ce scotea un fum și făcea un zgomot ce începea să îl acopere defintiv pe Tatica și boierească cântată de el.

Logofătul Ilie stătea pe bancă la poartă și îi explica prietenului său, Moșneguț ce este cu coloana asta suspectă.

-Nu o să mai vină niciun american să ne scape de ruși, ascultă la mine. Americanii și englezii au preferat să îi ajute pe sărbi, pe Tito ăla. Și acum rușii se întorc cu buza umflată din Serbia.

Pe noi ne-au vândut ca pe legume. Deși, dacă nu întorceam noi tabăra, nemții ar fi scos armele alea minune și i-ar fi bătut pe toți. Fără petrolul nostru și fără arcul carpatic le-a fost greu nemților și au cedat. Meritul este al nostru. La schimb însă nu am primit nimic.Ba ne-au lăsat și pe mâna la ciuma asta roșie. O să fie vai de noi, îți zic eu.

Coloana a oprit la poarta lu Sandu și Kiriak, noul milițian venit să asigure liniștea comunei a început să arate cu deștiul pe cine trebuie să înhațe soldații. Primul săltat a fost Sandu, apoi Costică Vasilescu, Macrea, Ionică Lemnaru, Vlădicescu și Tugui.

-Poporul moare de foame și voi faceți nuntă, ai ? Zbiera Kiriak cât îl țineau bojocii în timp ce le căra la toți câte bastoane putea.

Toți care sunteți aici la chef să semnați adeziunea pe loc, altfel e vai de mama voastră să știți. Nu vă apucă primăvara pe mulți, vă garantez eu. Iar pe dușmanii ăștia ai poprului nici răsăritul nu i mai apucă de nu intră în colectivă de bună voie și nesiliți de nimeni.

După ce au terminat cu săltatul, rușii au năvălit prin beciurile caselor mai răsărite și au dat iama prin tot ce au prins.

– A venit ora prăpădului, a mai apucat Logofătul Ilie să spună în timp ce stătea sprijinit în oticul lui moștenit. Rusul care trecea pe lângă el a priceput că poți da ora exactă după ciomagul ăla și i l-a luat imediat.

Pe Vasilica rușii au prinso în crama de sub grajdurile lor. Intrase să ia o bardacă de vin că așa-i ceruse bărbatul. Unul dintre ruși a tras cu automatul capturat de la nemți în butoiul cel mare plin cu vin de anul trecut. Vinul țîșnea acum din butoi ca niște izvoare de munte și rușii se îngrămădeau să le curgă licoare în gură.

– Vasilica înlemnise de frică și degeaba țipa cât o țineau puterile. Doi ruși au înhățato de subțiori și au urcat-o sus pe butoi. Ceilalți ruși s-au laut la bătaie care să o încerce primul pe Vasilică răstignită de acum peste butoiul golit. Toți au luat-o la rând. Ea își pierduse suflul vieții de mult și inertă suporta supliciul violului fără să simtă cine o violează așa violent.

Curtea și nunta lui Sandu se transformase într-un măcel sexual și o beție rusească cum nu mai văzuseră apele Mostiștei de la ultima bătălie cu turcii. Urlau femeile și copilele de răsuna toată valea de jalea în care căzuse. Nimeni nu le putea ajuta. Bărbații lor zăceau loviți de puștile și gloanțele rușilor și nici măcar nu mai știau ce se întâmplă cu nevestele și copilele lor.

Înainte de a lua ultimul pat de pușcă rusească în cap, Logofătul Ilie a mai apucat să spună încă o dată că nu va mai veni niciun american să ne scape. Și a dat duhul acolo la poartă și așa l-a Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Obileștiul Mostiștei” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)

În partea a doua a dialogurilor literare cu poetul Corneliu NEAGU voi prezenta punctele noastre de vedere exprimate pe marginea examinării critice a încă trei poeme, după cum urmează:

CE RĂU ÎMI PARE…!

(Citatepedia.ro, 22.02.2020)

http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=400606

Secundele, prin ceasuri măcinate,

se cern târziu pe gândul ostenit,

bat clopotele-n turnul din cetate

când orele se scurg spre asfințit.

Sub zidul vechi, cu pietrele căzute

pe tufele din gardul prăbușit,

mor singure-amintirile venite

pe-o aripă de vânt fără sfârșit.

Stă toamna după colț în așteptare,

iar zilele de vară au-amuțit –

se-aude glas de păsări călătoare

sub mantia văzduhului cernit.

O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare

că am plecat atunci pe înserat,

lăsând în urmă amintiri amare

pe tufele din gardul dărâmat.

De-atunci măceșii nu mai dau în floare,

garoafele din glastră au murit,

o, doamnă, dacă-ai sti ce rău îmi pare

că te-am lăsat cu sufletul rănit!…

Tatiana Doina Popovici: „Ce rău îmi pare…” de Corneliu Neagu este o poezie nostalgică în cinci catrene cu rimă încrucișată care sugerează , strofă cu strofă, curgerea timpului pe care eul liric îl simte fizic , dar și metafizic. Încă din prima strofă timpul este marcat de bătaia clopotelor din cetate. Clopotele anunță ora, dar anunță și ultimul drum. Ultimul vers al primei strofe „Când orele se scurg spre asfințit” are dublu înțeles: scurgerea orelor anunță asfințitul zilei, dar și al vieții. Strofa a doua continuă ideea îmbătrânirii. Totul este în paragină: zidul vechi, pietrele căzute, tufele prăbușite. Chiar și amintirile mor spulberate de vânt.

Personificarea cu care începe strofa a treia „Stă toamna după colț în așteptare” anunță nu doar sfârșitul verii, dar și trecerea într-o altă etapă existențială .Glasul păsărilor călătoare de „sub mantia văzduhului cernit” ține locul bocitoarelor care plâng atât rotirea anotimpurilor, cât și destinul omului. A patra strofă, începută cu interjecția „O”, scoate în evidenta regretul eului liric de a fi plecat în faptul serii, lăsând în urmă amintirile. Versurile, prin vocativul „doamnă”, arată o adresare directă subliniind, încă odată, regretul de a o părăsi lăsând în urma un „suflet rănit”. Amestec de real și imaginar, poezia este o meditație asupra timpului care curge lăsând în urma lui ruine. Din punct de vedere al procedeelor artistice se remarcă personificările, epitetele , metaforele, unele de o mare încărcătură emoțională, prcum „gândul ostenit”, „mantia văzduhului cernit”, interjecțiile-vocativ ce sugerează adresarea directă. Din punctul meu de vedere, poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului.

Corneliu Neagu: O viziune cu totul aparte a doamnei Tatiana Doina Popovici asupra poeziei „Ce rău îmi pare…”, cu deschideri către orizonturi pe care nici chiar muza eului liric nu le-a putut întrezări când și-a pogorât harul inspirației asupra poetului. Percepția împletirii dintre fizic și metafizic, ca și cea dintre real și oniric, în curgerea versurilor, dă o forță covârșitoare analizei critice realizate de doamna Tatiana Doina Popovici, făcându-l pe poet să-și reconsidere viziunea asupra propriei creații. Susținută cu citate din text, analiza doamnei Popovici transcende viziunea îngustă a unei despărțiri de femeia iubită, dându-i valoarea trecerii poetului „într-o altă etapă existențială”, în care scurgerea orelor anunță nu numai asfințitul zilei, dar și al vieții. „Chiar și amintirile mor spulberate de vânt”. Dacă la o primă și superficială lectură mesajul pare simplu – regretul părăsirii intempestive a femeii iubite ( „O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare”), în cazul unei analize aprofundate putem înțelege că

„Marea Doamnă” este însăși viața aflată în amurg, cum sugerează simbolic versurile „Stă toamna după colț în așteptare,/ iar zilele de vară au-amuțit –/ se-aude glas de păsări călătoare/ sub mantia văzduhului cernit”/. De aceea mi se pare întrutotul îndreptățítă concluzia finală enunțată de doamna Popovici: „poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului”.

TRENUL NEUITĂRII (Armonii Culturale, 19.07.2020)

http://armoniiculturale.ro/2020/07/19/trenul-neuitarii/

Vara obosită a plecat spre seară

într-o zi senină, fără paşaport,

când, pe ocolite, apăruse-n gară

trenul neuitări izgonit din port.

A lăsat în urmă toamna revenită

cu un vânt sihastru rece și tăios

și buluc de frunze, fără recuzită,

pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.

Nopțile haine îmbrăcate-n brume,

pe ascuns plecate de la polul nord,

au ajuns deodată, într-o zi anume,

pe un dor de ducă dintr-un mic fiord.

Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,

îmi aduce-n cuget dorul incomplet,

într-o simfonie care vrea să cearnă

zeci de noi regrete dintr-un triolet.

Tatiana Doina Popovici: Poetul Corneliu Neagu reușește sa creeze emoții puternice folosind cuvinte din fondul principal al limbii. Când folosește neologisme preferă să le creeze prin derivare, de exemplu „neuitare”.

Observăm că titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „trenul” urmat de neologismul creat de autor, „neuitării”. Impresia pe care o lasă acest substantiv în genitiv este mai puternică decât a sinonimul sau „amintirilor”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)” →

Julia Henriette KAKUCS: Mica sirenă

Suntem într-o colivie de sticlă… Deasupra noastră se întrevede cerul cenuşiu. Norii se descarcă cu furie şi picăturile de ploaie plesnesc cu putere pe supafaţa netedă şi transparentă. Ca de atâtea ori, stăm, după ora de închidere a micului bistro, cu ceaşca în mână, aşezaţi pe un fotoliu împletit din fibre de plastic, ce ne sugerează minunata vacanţă de pe malul mării. Povestim, ne afundăm în discuţii metafizice, existenţialiste, ne bucurăm de scurtul timp ce ne stă la dispoziţie între pauzele cotidianului, plin de datoriile ce aşteaptă să fie împlinite. Aici, în spaţiul modern, ascuns în spatele unor restaurante şi bănci, în atriumul unde copacii sunt prizonierii unui acvarium enigmatic – prin ai cărui pereţi transparenţi putem privi valurile unei furtuni, dezlănţuite de curând, care îşi lipeşte palmele umede pe pereţii exteriori – , ne-am refugiat, pentru o oră a noastră, pentru un ceas al schimburilor de idei. În fiecare şuvoi de apă, ce se revarsă peste cupola ce desparte ca o Kippa spaţiul dintre creştetele noastre şi înălţimea infinită, răsună rezonanţa cântecelor Undinelor, melodia ademenitoare a sirenelor Nordului …

Căutarea sensului vieţii în Frankfurt conţine aceleaşi întrebări ca şi în Nordul Europei. Te poţi simţi pierdut în cosmos şi aici şi acolo… Dialogul nostru se desfăşoară în jurul ţesătorului de basme, Christian Andersen. Danemarca pare să fie locul potrivit al existenţialismului, atmosfera apăsătoare fiind o stare naturală. S-au împlinit, în luna mai, 200 de ani de la naşterea lui Søren Kierkegaard, pionierul gândirii existenţialiste. A închis ochii la vârsta de 43 de ani, în luna noiembrie 1855, învins de boală şi de o depresie ce l-au însoţit o viaţă. În cartea să de căpătâi, Sau-Sau, filozoful caută răspunsuri privitoare la sensul vieţii, caută drumul între laicism şi religiozitate. Deseori este citat cu vorbele: „Viaţa nu este o enigmă ce trebuie dezlegată, ci o realitate ce trebuie trăită”. A ales realismul împotriva poeziei? Poate … Ţin în mână cartea scrisă în 1843, fragmentul intitulat Jurnalul unui seducător. Kierkegraad descrie în ea jocul amoros al tânărului Johannes – fascinat de estetică – cu frumoasa Cordelia. „Imaginaţia este fardul natural al sexului frumos”, scrie filozoful, neuitând să adauge: „Nimic nu este mai învăluit în farmec şi blestem decât secretul” …

Am putea crede că între el şi Christian Andersen, care era doar puţin mai în vârstă, s-ar fi putut înfiripa o prietenie învăluită de farmecul gândirii nordice. În mod interesant, cei doi autori s-au antipatizat şi s-au criticat în mod virulent.

Gândurile noastre traversează timpul, rătăcesc în vise şi idealuri etice. În spatele nostru, luminează o instalaţie electrică, o lampa în formă unei umbrele uriaşe, translucide, ce aşteaptă să-şi găsească aici cumpărătorul. Dar cine cumpără, cu douăzeci de mii de euro, o umbrelă care ar face scurtcircuit la prima picătură de ploaie? Şi totuşi … Cine ştie? Uneori avem dorinţe atât de exotice…

Asemeni sirenei lui Andersen … Şi-a dorit imposibilul şi a sacrificat totul pentru a-l obţine. Prietenul meu suspină, cuprins de o adâncă tristeţe: „Cum de a putut să-şi ofere vocea? Să renunţe la glasul ei? Nu şi-a dat seama că, fără voce, nu mai are nici o şansă?” Rămân tăcută, scufundându-mă în valurile mării mele interioare… Nu mi-aş da vocea pentru o întâlnire cu cel drag? N-aş crede că privirea, surâsul pot povesti totul?

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Mica sirenă” →

Al. Florin ŢENE: Concepția despre creație și operă în gândirea lui George Călinescu, Lucian Blaga și Mihai Ralea

Asemănări, paralelisme și deosebiri

Geoge Călinescu pornește foarte rar de la opiniile estetice, de la conceptul frumos, artă, ideal, valoare, creație, la el speculația estetică fiind inextricabil legată de un context în care locul principal îl ocupă OPERA, iar considerațiile pe care le face își propune să ofere doar niște pseudoprecepte, făcă nici o urmare practică directă. Pentru criticul literar de care facem vorbire nu există un frumos obiectiv de expresie, să dea un frumos artistic, pentru că condițiile sale absolute și obiective nu pot fi fixate. În fapt, spune Călinescu la Cursul de poezie, în volumul Principii de estetică, p.53:” Cine nu are talent poate să urmeze oricât condițiile unui presupus frumos obiectiv, el nu va putea crea. Dar cine totuși are talent își va cânta momentul liric cel mai ascuțit, dacă există virtual în el, cunoscând modalitățile nenumărate ale liricii.“ Criticul are opinii destul de categorice atunci când este vorba de a despărți arta de nonartă. Caracterul de produs uman al frumosului artistic nu-i răpește specificitatea, condițiile proprii, desi ea se integrează în ansamblul ideologic, ceea ce elimină fantasticul absolut, irațional în explicarea apariției sale. Concepția sa despre valoare stă sub semnul subiectivismului postkantian, care nu recunoștea constituirea ei social-obiectivă în procesul practicii. Punct de vedere evident criticabil.Observațiile sale privitoare la rolul deosebit al momentului axiologic în nașterea emoției estetice sunt însă perfect întemeiate, întrucât, atâta vreme cât nu dăm o valoare operei, admițând-o ca un produs posibil al propriei noastre activități creatoare, nu depășim stadiul emoției psihologice.

Spre deosebire de George Călinescu, Lucian Blaga pune accent pe caracterizarea generală a esteticii care trebuie să țină seama de faptul că ea face parte dintr-un sistem, deci se supune într-un anumit sens logicii interne a acestuia. Se pune accent pe dezvoltarea gândirii estetice, aceea a reflecției speculative asupra artei.Pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului filosofic blagian, și în partea de acces către problemele estetice o reprezintă categoria de stil. G.Călinescu spre deosebire de Blaga pune accent pe fantezia artistică și nu pe reflecție, iar la Mihai Ralea, fenomenul sau faptul estetic este considerat ca obiect principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna în artă, și nu din natură. Problema nu este numai terminologică, ea implică o anumită concepție extrem de semnificativă privind natura fenomenului cercetat. Esteticul pur, susține Ralea, nu este cu putință. Artistul e și el om și oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații.

La George Călinescu procesul creației este văzut funciarmente axiologic, el presupune o valorificare estetică individuală, al cărei rezultat-opera- constituie o realitate nouă, calitativ diferită, izvorâtă din viață, dar opusă ei. Spre deosebire de Mihai Ralea care percepe fenomenul sau faptul estetic ca obiectiv principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna din artă, și nu din natură.” Esteticul- arată Mihai Ralea- e un ideal care în opera nu-l găsim pur, căci alături de el, sunt elemente anestetice, cum este sentimental religios, cel moral etc. Esteticul pur nu este cu putință; căci artistul e și el un om ca și ceilalți oameni, și, oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații. Oricât ar fi de încordat un artist, ca, de pildă, Flaubert, introduce în operele sale aprecieri științifice, morale, etc., care nu mai sunt ale artistului, ci ale cetățeanului Flaubert. Deci artistul e mai mult ca esteticul.“(Mihai Ralea, Curs de estetică, 1927-1928, p.54).

Faptul subliniat de Mihai Ralea că “ valoarea unică azi în artă- și în alte domenii- e specificul, originalul“, vine în contradicție cu gândirea lui Blaga influențată de cea pastkantiană, și în acest sens observația făcută de filozoful marxist Antonio Banfi nu mi se pare justificată.

George Călinescu, ca estetician, se ridică împotriva abuzului sociologist în explicarea artei, care, nereușind s-o interpreteze prin prisma propriei sale naturi, aglomerează detalii exterioare, nesemnificative atât pentru actul creator, cât și pentru surprinderea valorilor în ceea ce au unic și irepetabil. Creația, determinată de condiții sau factori materiali și spirituali, rămâne” o clarificare a unei ordini întrevăzute în natură, este natura raționalizată, devenită inteligibilă și exemplară. Cee ace te izbește într-o adevărată opera de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia spontenaității. “(Perfecțiunea în artă, în Cronicile optimistului, p. 320. ).

La Blaga pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului o reperzintă categoria de stil.Făcând paralele dintre cele mai neașteptate, Blaga era departe de a nega specificitatea diferitelor fenomene de cultură; el cerea însă raportarea lor la ansamblul în care se nasc nu numai pentru a le găsi explicația, dar pentru a vedea ce au comun cu acest ansamblu și în ce fel se integrează acestuia. Observația aceasta o face Blaga chiar înainte de a numi stil elementul comun diferitelor manifestări ale culturii și înainte de a încerca să-l definească: “ utăm-spunea Blaga- importanța mare ce o au pentru ideile filozofice tendințele din care s-au născut și legătura lor organică cu alte idei. Ideile singuratice pot să se asemene, de însemnătate este însă complexul spiritual din care se desprins și de la care își câștigă o anumită nuanță de înțeles, care nu poate fi exprimată decât numai prin acel complex în care idea își joacă rolul și-și îndeplinește funcțiunea. “( Pietre pentru templul meu, București, Cartea românească, 1920.p.40.) La Mihai Ralea finețea esteticului îi apare în morală, politică, societate, formând prin aceasta o tendință de autonomie.(Mihai Ralea, II. Estetica artelor plastic, 1943-1944.p.11-12. ).

Ar fi multe de spus despre asemănările, diferențele și paralelismele dintre gândirea filozofică despre opera de artă dintre cei trei, însă concluzionez printr-o esență a ideilor.M-a ispitit să urmăresc idea spiritului clasic, comun într-un fel al celor trei gânditori, desi e drept ea ține mai mult de artă decât de știință.Lucian Blaga accentuat lucrurile în maniera expresionistă, George Călinescu le accentuează în mod romantic sau baroc, iar Mihai Ralea oscilează cu grație în stil rococo.Îmbinând această perspectivă sugerată de domeniul artei cu modul de abordare teoretic caracteristic unei optici filozofice, sper să ofer cititorului prin acest mic eseu, o imagine adecvată asupra câtorva dintre cei mai reprezentivi esteticieni români.

——————————-

Al.Florin Țene