Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic

Dacă pronunți numele Ștefan Popa Popa’S, ai pășit déjà în arealul artei fenomen. Al artei fără limite din  perspectiva inspirației. Popas, – cum le îngăduie prietenilor să-l apeleze} – are  idei creatoare gen blitz. Nu se știe cum, de unde își fac apariția scurt, asemeni unui fulger. Lungul șir al acestor  indefinibile, repetabile semne a conturat imaginea celui mai mare și mai recunoscut dar și mai admirat reprezentant al artei caricaturii în lume. Presa franceză l-a decretat încă din anii ‘80, în urma prezenței sale în mai multe festivaluri de gen, unicul campion al lumii în caricatură. De fapt, palierele artistice în care s-a remarcat sunt mult mai multe, arta portretistică sau peisagistă susțin aceeași idee: talentul are esență divină, geniul nu se poate diseca  în capitole teoretice, explicite.

De aceea, în cele ce urmează voi face referire succintă, doar la recentul album apărut la Timișoara, Mai, 2020, intitulat: „Poapa’S în țară și în lume”, cu subtitlul: „Brandul României din Banat”. De remarcat condiția grafică de excepție a acestuia iar ca  prim fapt referențial, chiar pe copertă este fotografia autorului împreună cu Thiery Montbrial, cel care la doar 51 de ani era Președintele Academiei Franceze, iar acum, deține funcția de Director General al Institutului de Relații Externe Francez. Din aprecierile sale referitoare la personalitatea lui Popa’S, cităm un fragment ilustrativ: „POPA’S este un foarte mare artist… Pe care-l putem considera cel mai bun portretist caricaturist contemporan…”

Noul album are 298 de pagini, în  care sunt prezentate selectiv, imagini color ale celor mai renumite manifestări, în speță de renume internațional unde a participat autorul. Cronologic, de-ar fi să fie descrise  în detaliu s-ar ajunge la câteva volume.

Este un parcurs impresionant, de la nivel NATO, la invitații  primite de la Casele Regale,   prezența la expoziții în renumitele muzee ale lumii, frânturi din sutele, poate miile de  articole publicate în  presă de-a lungul anilor în diferite  locații ale globului. Primul capitol din album:: „Brandul Popa’S” reprezintă România în lume, ne aduce aminte că este de-al nostru deși, ca valoare, aparține lumii întregi. Cu toate acestea, au fost și unii care l-au  subapreciat nevenindu-le să creadă că avem în cotidianul, în spațiul nostru, un talent de esență genială. Cu timpul, s-au văzut nevoiți să accepte.

Lui Ștefan Popa Popa’S  i-a fost hărăzit din plin acest dat artisic și ca urmare, nu putea aștepta nici măcar să intre în clasele primare. Desena de la vârsta de 5 ani, la 7 ani era deja publicat în paginile ziarului din orașul natal, Caransebeș. La 14 ani, apare cu lucrare în revista Urzica, din capitală. Încă din 1972, când nu terminase studiile, primește în Franța Marele Premiu Unesco pentru caricatură dar, el va afla abia după 10 ani. Nimeni nu-l anunțase și nimeni nu-i înmânase diploma respecticvă într-o Românie comunistă. Treapta spre internațional era deja cucerită. Și totuși, va studia Politehnica la Timișoara și nu artele plastice. Poate nu greșim dacă  ni-l imaginăm rezolvând probleme de algebră care aveau în coadă vreun desen ironic.

Revenind la albumul în discuție, avem prilejul să fim impresionați de numărul foarte mare de imagini  artistice care  punctează momente calendaristice importante  desfășurate pe mapamond.  Drumurile i-au fost o chemare și un succes în permanență. Valoarea sa a fost descoperită și susținută încă din anii ’70 de către Henry Coursaget, Președintele renumitului festival  Folcloric, de la Confolens, Franța al cărui caricaturist  oficial  este numit Stefan Popa Popa’S, în scurtă vreme  adăugând la numele său multe alte asemenea evenimente așa încât, în 1990, are deja un album de grafică satirică  finanțat de UNESCO. La acea dată, avea deja un palmares impresionant. Lumea avea porțile deschise pentru a semnala și a primi lucrările sale. Are prilejul să  lucreze cu mari artiști și desenatori ai lumii: Salvador Dali, portretul acestuia, realizat de Popa’S este în Muzeul Dali, intră în atenție și este apreciat de  renumitul Plantu, redactorul șef adjunct  de la ziarul Le Monde/, Emerson, Anglia/, Kruger, Austria/, Vasquez De Sola, Spania/ etc.

Traseul artistic parcurs de Popa’S cunoaște doar urcușul. Invitațiile se adună în număr impresionant. Ne oprim la unul din punctele de vărf ale carierei sale. Cum am precizat, este imposibil de făcut referiri exhaustive, din pricina numărului prea mare de evenimente. Momentul consacrării sale internaționale, era dinainte de 1989, încă din anii 70, când presa franceză îi conferise primul loc pe podiumul mondial, însă  vine la rând, momentul în care este desemnat cel mai rapid realizator de portrete satirice,  desenează mai repede decât calculatorul scrie presa franceză, cu patru secunde mai repede decât calculatorul. În 17 octombrie, 1995, cu prilejul Festivalului  Internațional de Caricatură de la Saint-Esteve, Franța l-a depășit pe belgianul Emile Robin la recordul mondial privind viteza desenelor într-o oră. Popa’S realizînd 131/oră, Emile Robin, 106.  Popa’S l-a depășit pe acesta și la rezistența în timp a desenării. A realizat pe durata a 10 zile și 10 nopți 1.527 de portrete color. Așa a fost semnată intrarea sa în Cartea Recordurilor. Nu mult după, la același festival, artistul român își depășește propriul record ,realizând, 2.772 de caricaturi color în 10 zile și 10 nopți. Publicul francez fiind impresionat, îl va numi, cel mai bun portretist-caricaturist privind asemănarea dintre model și portret.

Am ținut să precizez acest succes, pentru cei care nu-i cunosc îndeajuns excursul, și să nu fie de mirare că, în 2012,  Ștefan Popa Popa’ S  a fost invitat  să realizeze  portretele tuturor Papilor de la Vatican. Expoziția s-a numit, Papi și Sfinți, artistul primind, înainte  de vernisaj, binecuvântarea scrisă a Papei Benedict al XVI-lea. Nu se pot trece cu vederea  considerațiile  reproduse în paginile albumului-document și semnate de către,  Prof. Paolo Merenda, Profesor de Teologie și Bioetică, Serviciul de onoare și protocol al PAPEI: „… am prezentat conducătorului nostru, Ducele Leopold, propunerea de-a avea portretul  Papei la San Pietro, în sala Papilor… Personal sunt convins că o lucrare a maestrului Popa’S, va îmbogăți sala și ar adăuga mai mult prestigiu, alături de celelate lucrări de artă prezente în sala Papilor  din Basilica San Pietro.”

Înalte titluri îi sunt înmânate de-a lungul anilor de la cele mai imporatnte personalități ale lumii. De la miniștri sau actori renumiți, la regi și șefi de state. Apropos de regalitate, americanii îl numesc, regele caricaturii, iar în Maroc, Sultanul caricaturii, după vizita făcută la invitația Regelui Hassan al II-lea.

Între capitolele albumului la care facem referire, un loc important îl ocupă secțiunea diplome scrisori de mulțumire, extrase din presă. Mă opresc la Scrisorile de mulțumire de la Casele Regale, Ducate și Principate… Exemplu: Lordul Șambelan, al Casei Regale din Norvegia, Rolf Trolee Anderson, Oslo, 2006/, Casa Regală a Bulgariei, Simeon of Saxe-Coburg and Gotha, Prin Ministru al Continue reading „Veronica BALAJ: Ștefan Popa Popa’S un fenomen artistic”

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbatută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Recuperarea publicistului Horia Stamatu”, Anca Sîrghie (România)-„Mircea Eliade-spirit renascentist”, Antonia Bodea (România)-„Emil Cioran-sublimarea negației”, Alex Cetățeanu (Canada)-„Dr. Anton Soare-nepotul generalului martir Petre Caramitru”, Francisc-Mihai Lorinczi (România)-recital din poezia lui Dumitru Ichim, Daniela Pănăzan (România)-„Marile sărbători creștine în poezia lui Dumitru Ichim, Ioan Bogdan (SUA)-„Oaze românești”, Cătălin Dima (SUA)-recital de pian Tiberiu Brediceanu. Au prezentat, în continuare, creații proprii: Dumitru Ichim (Canada)-poezii, Adrian Munteanu (România)-sonete, Dorin Nădrău (SUA)-„Vintilă Horia. Tulburătoare pagini de jurnal”, Dan Dănilă (România)-poezii. Horia Ion Groza (SUA) a reținut atenția cu lansarea cărții „Jurnalul lui Ulise” de Dan Dănilă. Cuvântul de încheiere a marcat tema viitoarei reuniuni lunare a  cenaclului, anume “Monarhia și literatura”.

Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar”

Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)

VISUL

 

În rugi te-nalţ iubito spre cerul meu cel sfânt

Şi legănaţi de vise, pe-o aripă de vânt

Vom face din iubire cărare urcătoare

Iar tu, prin lumi celeste, al meu de-apururi soare.

 

Aici, rămâne-or toate ca parte din trecut,

Pecete pusă vieţii din tină şi din lut,

Cu noi acolo-n ceruri, vom duce doar iubire

Să semănăm planete, răsară fericire.

 

Cu lacrimă uda-vom puzderia de stele,

Cu viaţa apăra-vom întinse căi lactee

De ura unor semeni, de vrajbă, de păcate,

De toate cât la urmă s-ar face întinate.

 

Cuibare cu iubire vom face-n universuri

Ce-n lunga lor rotire, ca norii lungi pe şesuri,

Vor umple infinitul cu dulce fericire,

Să crească peste toate, doar ceruri de iubire.

*

-Te scoală! zice mama, că timpul e trecut,

Te-aşteat-o nouă ziuă şi şcoala ce-a-nceput

Şi nu mai sta cu fete până târziu în noapte,

Că şcoala-i grea băiete, apucă-te de carte!

 

Ce să-ţi mai ardă Doamne, de stele, de iubire,

Când lumea cea de-aprope e cruntă izbăvire,

Dar las’ că vine seara şi până-n miez de noapte

Săruturi mii ne da-vom cu îndulcite şoapte

 

Şi iarăşi colinda-vom pe-acolo, prin ceresc

Şi-a noastre fi-vor toate ce nu-s în cel lumesc,

Că glod e lumea astă parşivă şi meschină

Şi visul doar te scapă, din lipicioasa tină.

**

Visaţi, că lumea asta-i a celor ce visează,

Doar visul ne înalţă şi din nimic crează

Şi lumi şi universuri şi dulce izbăvire

Şi-n urma lui îmi lasă, frumosul şi iubire.

 

 

INFINITUL

 

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte căi împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSU-I, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini,  lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mintea noastră de atâta  preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură,

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

*

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, nimicul, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

În grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimcuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce  pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim  cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE,  au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la  ceruri, cât acolo vieţuiesc?

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lumi şi universuri (poezii)”

Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa

„Nu poți trata trupul unui om fără a te apropia de sufletul lui” este profesiunea de credință a scriitorului-medic Francisca Stoleru din Israel.

 

Francisca Stoleru s-a născut la Dorohoi și a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Iași în 1960. După cuvenita stagiatură efectuată într-un sat din Bucovina, ajunge la Spitalul Municipal din Constanţa. În 1971 a emigrat în Israel unde lucrează ca medic de familie la Haifa. Debutează în 2001 cu volumul de proză scurtă „Cuibul de viespi”, publicat la Tel Aviv, urmat în anul următor de un al doilea volum de proză „Vioara cu arcuş fermecat”. Primul roman, „Bulevardul Tomis”, îi apare în 2005, la Bucureşti, la Cartea Românească. Un alt roman, „Migdalul a înflorit a doua oară”, e tipărit de Editura Libra, iar apoi cărțile de proză, lansările și participările la târgurile de carte se succed cu regularitate, în România și Israel. Francisca Stoleru este membru al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel, al Asociaţiei Scriitorilor Medici din România și al Uniunii Scriitorilor din România. De mai mulți ani se ocupă de Cercul Cultural din Haifa, împreună cu Madeleine Davidshon și Biti Caragiale. (Sandrino Gavriloaia, jurnalist senior TVR Internațional) 

***

Sandrino GAVRILOAIA: Când și în ce condiții ați ajuns în Israel? Vă numărați printre evreii vânduți de regimul Ceaușescu statului Israel?

 

Francisca STOLERU: Am ajuns în Israel în ziua de 3 februarie 1971, după o aşteptare de patru ani de la data depunerii actelor, timp în care am primit câteva răspunsuri negative. În momentul când am putut fi vânduţi, am primit aprobarea de a pleca; mai ales că pentru intelectuali se primea o sumă mult mai mare.

Sandrino GAVRILOAIA: Cât de repede v-ați adaptat noilor realități și cum v-ați descurcat din punct de vedere profesional? Ca absolvent al școlii ieșene de medicină ce ne puteți spune despre medicina românească?

Francisca STOLERU: Am venit în Israel împreună cu soţul, cu o fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 3 ani. Eram doi medici tineri, sătui de regimul ceauşist, plini de speranţe, optimişti şi încrezători în forţele noastre. Am intrat la „ulpan” – unde locuiam şi învăţam limba ebraică, iar copiii mergeau la şcoală şi la grădiniţă. Acolo, în ulpan, veneau reprezentanţi ai diferitelor centre medicale pentru a oferi posturi medicilor nou veniţi. Pot să vă spun cu mândrie că cei din România erau cei mai căutaţi. Şcolii româneşti de medicină îi mersese deja faima. Ne-au fost recunoscute diplomele şi am putut alege posturile. Noi, de la început, ne-am îndrăgostit de minunata Haifa, oraşul unde înălţimile muntelui Carmel merg să întâlnească albastrul Mediteranei. Bineînţeles că mai aveam greutăţi cu limba, dar oamenii ne ajutau, erau obişnuiţi cu emigranţii din diferite ţări ale globului (re)veniţi în vechea-noua patrie. Desigur că nu totul a fost „roz”, dar după doi-trei ani, ne simţeam cu adevărat israelieni. În tot acest timp am muncit din greu, dar întotdeauna am fost recunoscători şcolii ieşene de medicină care ne-a pregătit pentru această muncă nobilă, aceea de a salva vieţi omeneşti.

Sandrino GAVRILOAIA: Cum v-ați dat seama de talentul de scriitor? Ca prozator, ce a primat în cazul dvs: amintirile din România sau noua viață din Israel? Câte volume ați publicat până acum?

Francisca STOLERU: E o poveste lungă. Încă din şcoală, din liceu, profesoara de limba şi literatura română a remarcat compunerile mele, pe care mă punea să le citesc cu glas tare în faţa clasei. Mici întâmplări sau personaje de pe stradă mă inspirau. Dar, pe de altă parte, mă obseda ideea de a ajuta oamenii în suferinţă. Aşa că, după bacalaureat, am ales să urmez cursurile Institutului de Medicină din Iaşi, Facultatea de Medicină Generală. Au urmat anii de stagiu la ţară, anii de secundariat la Spitalul din Constanţa, examene, creşterea a doi copii, apoi, plecarea şi munca în Israel. Şi aşa anii au trecut cu iuţeala fulgerului; m-am trezit pensionară, dar cu capul plin de zeci şi zeci de teme, personaje, subiecte, amintiri, atât din România, cât şi din Israel, toate se cereau aşternute pe hârtie. M-am aşezat la computer şi… am început să scriu. Proză scurtă, apoi romane. Am publicat până acum zece volume. În afară de cele amintite de dumneavoastră, au mai apărut, la editura 24:ORE din Iaşi: „Poveşti de adormit părinţii” (2009), „Karin, mon amour” (2012), „Dansatoarea de flamenco” (2014), „Casa de pe Colina Doamnei” (2018), „Glasul roţilor de tren” (2019). Aș vrea să amintesc și „Cutia cu surprize” din Colecţia Opera Omnia Iaşi (2012).

Sandrino GAVRILOAIA: Aveți bune contacte cu scriitorii noștri, în special cu cei de la Iași, filială a Uniunii Scriitorilor din România care, în toamna anului trecut, v-a conferit Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru romanul „Casa de pe colină” apărut în 2018. Ca scriitor, considerați că faceți parte din cultura română sau din cea israeliană?

Francisca STOLERU: Eu sunt membră a Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Israel -ASILR- şi am onoarea să fac parte şi din Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iaşi, aşa că e normal să am legături strânse cu scriitori, critici literari, oameni de cultură din capitala Moldovei. Mai ales că Iaşiul este oraşul studenţiei mele, locul în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii. Cele mai multe volume le-am editat la Iaşi, editori fiind poetul Adi Cristi şi Ana Parteni. Au vorbit şi au scris despre proza mea criticul literar Ion Holban, Mihai Batog Bujeniţă, Cassian Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: Interviu cu scriitoarea Francisca Stoleru din Haifa”

Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere

Fiecare așezare omenească, fie ea mai mică sau mai mare, fie atestată documentar recent sau cu secole în urmă, în decursul evoluției sale istorice își are una sau mai multe personalități, care s-au distins prin faptele, creația sau contribuția aparte adusă la renumele locului de baștină. Nu face excepție de la această regulă nici Cahulul, localitate care de-a lungul a peste cinci secole de existență a cunoscut astfel de personalități, care și-au fixat puternic amprenta în istoria așezării de pe Frumoasa. Una dintre acestea este, incontestabil, regretatul pedagog și om de cultură Constantin Reabțov, cel pe bună dreptate supranumit „Iluministul de la Cahul”, de la a cărui naștere aniversăm astăzi 100 de ani.

„M-am născut la 26 iulie 1920, în orașul Cahul. Tata, rus de naționalitate, era de pe lângă Orșa (gubernia Moghiliov ori Vitebsk). Venise cu armata țaristă în 1916, pe frontul din România, în timpul Primului Război Mondial, dar după destrămarea Rusiei Țariste, în 1918, a trecut Prutul și s-a stabilit la Cahul. A cunoscut-o pe mama în acest timp, s-au căsătorit și a rămas pentru totdeauna în Cahul. Mama, de origine grecoaică, s-a născut în România (prin ținutul Fălciu) și se stabilise cu familia în satul Oancea”, avea să-și noteze în memoriile sale, mult mai târziu, cel care avea să devină una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități pe care le-a dat de-a lungul istorie sale Municipiul Cahul.

Primii ani ai copilăriei i-au fost fără de griji, alintați îndeobște de minunatele povești ale bunicului („prima poveste auzită de la bunicul meu a fost „Peștișorul de aur”, apoi poveștile lui Ion Creangă”) sau de jocurile inocente cu alți copilași de seama sa.

Crescut într-o familie multilingvă, Costică, așa cum îl alintau toți ai casei, înțelegea și vorbea de la fragedă vârstă la fel de bine româna, greaca și rusa, iar pe la cinci anișori a început chiar să citească. Și școala a început-o devreme, când abia împlinise șase ani. „Unchiul Marcu, fratele bunicăi, în vara dinainte de a pleca la școală, mi-a adus un drăguț de ghiozdan, cu curele de pus în spate”, își va aminti mai târziu de primii ani de școală.

I-a plăcut mult cartea, dar mai apoi și munca, însușire moștenită de la tatăl său, care, vara, atunci când nu avea ce face cu tâmplăria, se tocmea zilier la nemții din satele învecinate Cahulului, la treierat sau la alte munci agricole. „Eu am început să muncesc de timpuriu, însă mă atrăgea munca intelectuală. De prin clasa a patra de liceu, aveam elevi pe care-i meditam. Uneori ajungeau până la 10-12 copii. Așa că îndată ce luam masa, plecam pe la dânșii și mă întorceam pe la orele 9 sau chiar 10 seara. Atunci începeam să-mi pregătesc lecțiile pentru a doua zi”.

Tot prin clasa a patra, împreună cu alți trei colegi, pune la cale un îndrăzneț proiect: în vacanța de vară să viziteze… Africa, unde urmau să găsească diamante, să se îmbogățească și, în același timp, să-i facă fericiți și pe părinții lor! Nu mai pui că, în voiajul lor, puteau vedea și lumea, lucru nu la îndemâna multora! Dar pentru asta aveau nevoie de o barcă cu motor, ba unii erau de părere să-i adauge pânze ca să meargă mai repede și, neapărat, să-i instaleze și o cabină, așa cum scrie la carte! Nu au fost uitați nici banii necesari pentru călătorie, pe care „i-am achiziționat, respectând toate tradițiile: ajun, Crăciun, Anul Nou”.

Nici n-a trecut bine iarna că „primăvara devreme – de-abia se topise gheața – noi eram pe baltă, închiriam barca vreunui pescar și ne antrenam la vâslit, ba uneori puneam și pânza – câte un cearceaf adus de acasă”. Dar n-a fost să fie! Într-o zi, din nu se știe ce motive, călătoria se contramandează. Fiecare dintre cei patru protagoniști avea dreptul să-și cheltuiască banii adunați după bunul său plac. „Așa a apărut în casa noastră un teanc de cărți din colecția «Amantele celebre», iar din rest am mâncat bomboane cu nucă. De atunci, în schimb, am rămas pentru totdeauna cu dorul de a călători și până acum consider turismul drept cea mai frumoasă formă de odihnă”, va nota temerarul navigator în „jurnalul său de bord” de mai târziu.

După terminarea școlii primare, Constantin Reabțov urmează cursurile liceului „Ion Voevod”, unde avea colegi de diferite etnii: români, armeni, greci, ruși, bulgari. Astfel, prietenul lui de bancă, Robert Eisenbraun, cunoscut mai apoi ca Robert Cahuleanu sau Andrei Ciurunga, era neamț, Andrei Cembirgi era armean, Tihonov rus etc. Dar toți cunoșteau câte două-trei și chiar patru limbi, iar la limba română aveau nota 10. El însuși, încă din clasa a șasea, învățase și limba franceză, limbă în care alcătuia meșteșugite compuneri.

Încă elev de liceu, a fost campionul orașului la alergări, la 100 de metri plat. Totodată, avea o voce plăcută și a cântat în corul bisericesc din oraș. Pentru că învăța bine, era parțial scutit de plata pentru studii („La liceu învățam bine: n-am coborât niciodată mai jos de locul doi”). Vacanțele școlare și le petrecea împreună cu prietenii și colegii de liceu, cutreierând parcurile și grădinile orașului, bătând mingea pe toloacă, luându-se la întreceri sau „explorând” sălbatica luncă a Prutului. Și, mai ales, citea, citea mult, lectura pasionându-l până la sfârșitul vieții.

Clasa a opta a făcut-o prin extern, la liceul „Regele Carol al II-lea” din Bolgrad, unde se ducea la sesiune de două ori pe an, parcurgând pe jos distanța de 50 de kilometri. Asta deoarece, în 1938, liceul din Cahul fusese închis, pentru optimizarea bugetului…

După 28 iunie 1940, odată cu venirea „eliberatorilor”, având studii liceale, Constantin Reabțov este trimis la cursuri pentru învățători, cu durata de o lună și jumătate. Iată cum rememorează el această perioadă: „În fostul nostru liceu s-au deschis cursuri învățătorești. Nu ne venea să credem. Înveți o lună și jumătate și ești învățător la clasele primare. La români trebuia să înveți opt ani la școala normală. E drept că și cursanții noștri au ceva carte. Majoritatea au terminat liceul, așa că e posibil ca și din noi să iasă ceva. Aveam obiecte noi: «Istoria URSS», «Pedagogia» etc. Învățătorii noștri sunt veniți de peste Nistru, din Republica Autonomă Moldovenească și au o limbă pe care cu greu o recunoști că-i moldovenească. Căutam noi să-i imităm, însă se vede treaba că nu prea reușim. Așa că eu termin cursurile cu trei de «patru» la celelalte obiecte și cu un «trei» la limba moldovenească. Ce paradox!”.

După terminarea cursurilor este numit la început învățător, mai apoi director, la școala primară din Andrușul de Jos. Cât a lucrat acolo a trăit în gazdă la bădița Vasile Raru. Toată viața își va aminti cum peste noapte, la Andrușul fiind, în septembrie 1940, a primit circulara de a trece de la grafia latină la cea chirilică.

La începutul războiului (22 iunie 1941) a fost înrolat în Armata Roșie, într-un batalion de geniu, cu care, tot retrăgându-se, a ajuns până la malul stâng al Donului, spintecând stepa kalmucă cu târnăcopul, hârlețul și lopata. Iarna anului 1942 a fost deosebit de aspră. De la 20 ianuarie și până la 10 februarie 1942 a ținut, zi și noapte, o furtună cu zăpadă, de nu se vedea nici în cer, nici în pământ, cu geruri de -38, -40 de grade. În astfel de condiții geniștii sovietici săpau tranșee și fortificații!

La sfârșitul lui iulie 1942, armata din care făcea parte și batalionul lui Constantin Reabțov a fost încercuită de nemți și mii de soldați au fost făcuți prizonieri. După câteva săptămâni într-un lagăr de concentrare a fost predat, la fel ca și mulți alți basarabeni luați prizonieri, autorităților române. Spre sfârșitul lunii septembrie 1942 este adus la Cahul, unde a fost interogat la Siguranță, după care i s-a dat drumul acasă. Nu după multă vreme, în decembrie 1942 a fost înrolat în Armata Română, tot într-o unitate de geniu, unde s-a aflat până la 9 septembrie 1944. După aproape patru ani de război în care a săpat tranșee și fortificații, părăsește definitiv armata împreună cu un grup de camarazi cahuleni și, după o călătorie cu multe peripeții, revine la vatră.

Peste câteva zile, în drum spre comisariatul militar îl întâlnește pe șeful Direcției Raionale de Învățământ, Alexei Pecerschi, cel care îl numise director de școală în 1940. Deoarece era mare nevoie de cadre didactice, acesta l-a trimis la Chișinău, la cursurile de învățători, astfel fiindu-i pecetluită soarta de dascăl pentru mai bine de cincizeci de ani. Mai târziu a absolvit Institutul Învățătoresc din Bălți și, ulterior, Institutul Pedagogic „Taras Șevcenko” de la Tiraspol.

În toamna lui 1944, majoritatea pedagogilor basarabeni (cadre didactice, preoți, funcționari publici, savanți) și-au părăsit vetrele natale, refugiindu-se peste Prut. Nu însă și Constantin Reabțov care, împreună cu soția sa Daria, au ales, printre puținii, să rămână pe loc. Reîntorcându-se de la cursuri, lucrează ca învățător în satul Roșu, apoi e transferat director la școala medie din Crihana Veche și, ulterior, la Andrușul de Jos, unde activează între anii 1952 și 1959. Mai apoi, timp de trei decenii, va lucra la Școala Pedagogică din Cahul, unde a predat limba și literatura română.

Anii de foamete 1946 – 1947 l-au „prins” la Crihana Veche, unde, ca director, împărțea câte 200 de grame de pâine fiecărui elev care frecventa școala. „Veneau părinții la școală, aducându-i pe cei de cinci-șase anișori, rugându-ne să-i primim în clasa întâi pentru că «tare se mai trag la școală», cum declarau ei. Pentru noi era clară această dorință. Oamenii jinduiau să primească feliuța de pâine pentru a-și feri odraslele de moarte”. Nu trebuie uitat nici faptul că unii părinți își trimiteau și copiii de 15-16 ani la școală, în clasa a lll-a sau a IV-a, numai ca să poată primi această rație…

Chiar și la mulți ani după aceea, Constantin Reabțov vorbea despre foamete în culori sumbre și nu putea să-și stăpânească emoțiile. „Tata a descris această tragedie a basarabenilor, o foamete artificială organizată de sovietici pentru a-i înspăimânta, teroriza și a-i face pe oameni să intre în colhozuri. El povestea despre acest fenomen cu glas încet, dar se simțea că în suflet el fierbea, mai ales când povestea cum mureau copiii, femeile, bătrânii, dar mai ales când se referea la moartea copiilor”. La rândul său, Anatol Ciobanu, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, referindu-se la distinsul pedagog cahulean, afirma că „în asemenea condiții de vid intelectual autohton, de luptă pe viață și pe moarte cu foametea, de spaimă permanentă de a nu fi sacrificat pentru un cuvânt, o opinie, un gând în discordanță cu regimul – în asemenea circumstanțe și-a desfășurat activitatea pedagogică intelectualul, talentatul și omul de bună credință Constantin Reabțov”.

Din 1946 a început să colaboreze la Radioul moldovenesc, polemizând în cele mai acute probleme ale timpului. Este perioada în care bântuia „teoria” despre două limbi est-romanice diferite (româna și moldoveneasca), când nu erau editați clasicii literaturii române, lipseau programe și manuale adecvate de limbă și literatură română. Cum totul nu ar fi fost de ajuns, Constantin Reabțov a trebuit să treacă și prin calvarul deportărilor din 6 iulie 1949, când părinții, fratele Gicu, socrii și cumnații, dintre care unul numai de 18 ani, invalid din copilărie, au fost deportați în Siberia. Unicul frate, Gicu, și socrul său Ștefan, au decedat în Gulag și nu s-au mai întors acasă nici alți doi cumnați ai săi.

Chiar și el, împreună cu soția Daria și fiul Gheorghe, acesta în vârstă de numai trei anișori, figurau pe lista deportaților. Dar cum soții Reabțov erau în plină sesiune de vară (Constantin la Institutul Pedagogic din Tiraspol și Daria la Institutul din Bălți, unde studia franceza și geografia), iar mai apoi, peste trei zile s-au întâlnit la… Odessa, când s-au întors la Cahul valul deportărilor trecuse. Au rămas însă pe drumuri, pentru că întreaga avere a părinților, casele acestora, le-au fost confiscate de puterea sovietică.

„Profesorul Constantin Reabțov, pe tot parcursul vieții sale, a militat pentru tezaurul cel mai scump – limba română: în 1957-1958 participă la discutarea oficială a ortografiei; din 1961 începe să organizeze la Școala Pedagogică din Cahul conferințe privind cultivarea limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Științe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei, în frunte cu academicianul Nicolae Corlăteanu; în 1989 se află pe baricadele luptei pentru alfabetul latin, pentru „legislația lingvistică”, pentru dreptul de utilizare a întregului patrimoniu cultural românesc (istoric, lingvistic, științific, etnografic, folcloric etc.) în școlile naționale de toate gradele”, afirma același Anatol Ciobanu.

La rândul său, vorbind, la aniversarea a optzeci de ani de la naștere, despre perioada în care se analiza proiectul noii ortografii moldovenești, academicianul Silviu Berejan îl prezenta astfel: „Deși tânăr încă, era deja o persoană cu autoritate binemeritată în învățământul din zonă. Poseda o limbă română cu adevărat aleasă, ce se impunea și prin vigoarea neobișnuită a celui ce o mânuia. Ei bine, Constantin Reabțov făcea parte dintr-o cu totul altă pleiadă de vorbitori ai limbii române: el nu numai că nu se jena câtuși de puțin că vorbește românește, ci, din contră, promova cu ostentație o limbă de înaltă cultură de care se mândrea, dând dovadă de un curaj neobișnuit și etalându-și cu demnitate harul de vorbitor cu care l-a înzestrat natura și anturajul cultural anterior. Vorbea inspirat despre limbă ce provoca o satisfacție estetică neobișnuită. Vedeam cum exuberanța sa juvenilă îi cucerea pe toți cei ce-l ascultau. Își exprima gândurile într-o română impecabilă, clar și convingător, și sunt aproape sigur că atunci nimănui dintre cei prezenți nu-i venea în cap să-i reproșeze că nu vorbește „moldovenește”.

Așa cum am precizat anterior, din septembrie 1959 și până la pensionare a predat la Școala Pedagogică din Cahul. Era un profesor foarte iubit de către elevii săi, care îl apreciau în mod deosebit și îl considerau ca un adevărat părinte. „Reabțov Constantin Parfentievici ne-a fost un diriginte foarte bun – aceasta o spun în numele tuturor studenților din grupa noastră. Dumnealui avea o grijă părintească față de noi, ne dădea multe sfaturi și povețe. „Cât sunteți aici, la Școala Pedagogică, eu voi fi vouă tată și mamă într-o singură persoană. Toate problemele ne vom strădui să le rezolvăm împreună”. Așa am rezolvat problema bursei.” (Nina Cojocaru – Gleadelchin).

Lecțiile sale erau foarte captivante, la ore le povestea cu multă dragoste despre scriitori, pictori, muzicieni, sculptori, nu lipseau proverbele, zicătorile și vorbele de duh, iar elevii erau numai ochi și urechi. Rar îi certa, îl supărau doar acei care se întâmpla uneori să nu știe prea bine lecția. Și atunci îi mustra părintește: „Ați ajuns cu știința până la genunchiul broaștelor!”.

Profesorul Constantin Reabțov a avut verticalitate, nu accepta inepțiile, demagogia, manipularea. Susținea că nu poate să-și amăgească discipolii săi, deoarece, la rândul lor, vor spune minciuni elevilor pe care-i vor învăța și acest lucru este inadmisibil pentru un dascăl.

În timpul orelor nu urma strict îndrumările metodice, de multe ori învechite, excesiv de politizate, ci permanent inventa, moderniza lecțiile. „El nu se limita la predarea monotonă a verbului și substantivului, a propoziției simple și compuse, a eroilor din operele lui Creangă și Alecsandri, ci punea în scenă poveștile marelui humuleștean cu discipolii săi de la acea instituție din Cahul. Acest lucru îi făcea pe viitorii învățători să înțeleagă mai bine cum să predea picilor, care au trecut pragul școlii, operele marilor poeți și scriitori români. Pentru tata limba română (pe atunci limba moldovenească) a însemnat mult, era exigent și permanent ne făcea nouă, dar și discipolilor săi, observație spunând să nu vorbim o limbă infectă: ori rusa, ori româna. Cred ca tata se conducea de maxima lui Camil Petrescu: „Scrisul corect este pâinea profesorilor de limba română”.

De altfel, toată viața sa, profesorul Constantin Reabţov a militat pentru păstrarea tezaurului cel mai scump – limba română în veșmântul ei latin. Participa activ la diverse foruri oficiale la care se discutau problemele ortografiei limbii, la școală organiza conferințe de cultivare a limbii cu participarea savanților filologi de la Academia de Ştiințe a Moldovei și de la Universitatea de Stat a Moldovei – Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan, a profesorilor universitari Ion Osadcenco, Anatol Ciobanu ș.a.

Deseori se ducea cu elevii săi la concerte în parcul din oraș sau organiza excursii prin împrejurimile Cahulului, iar toamna în pădurea de la Andrușul de Sus,  de unde aceștia se întorceau încântați și entuziasmați de frumusețea plaiului natal. De asemenea, cu cei mai buni elevi a făcut numeroase excursii în Carpați, Crimeea, Odessa, Ismail, Cernăuți. Era ceva atât de necesar și benefic pentru viitorii învățători.

La începutul anilor ΄60, la Școala Pedagogică din Cahul a deschis primul teatru studențesc, unde a pus în scenă poveștile lui Creangă („Soacra cu trei nurori”, montată cu elevii săi, s-a bucurat de un succes deosebit, având numeroase reprezentații), scenete de Vasile Alecsandri, Molière etc. De altfel, teatrul era o pasiune a sa încă din tinerețe, când, ostaș fiind în armata română, l-a jucat pe Harpagon din „Avarul” lui Molière.

Profesorul Constantin Reabțov a înființat și condus și cenaclul literar al Școlii Pedagogice, unde „o serie de viitori jurnaliști și-au ascuțit penița”, iar poeta Teodora Bragă, o descoperire a acestuia, și-a citit primele versuri. La întâlnirile cenaclului, frecventate de zeci de elevi, invita și nume cunoscute ale literaturii și culturii române, precum Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Dumitru Matcovschi, Emil Loteanu, Dumitru Caraciobanu, Sandri Ion Șcurea și mulți, mulți alții.

Pe de altă parte, prin atitudinea nonconformistă, prin tot ceea ce făcea la Școala Pedagogică, la orele de literatură moldovenească povestindu-le nu numai de Barschi și Cutcovețchi, dar și de Eminescu, Creangă, Topârceanu, Caragiale, Coșbuc și alții, profesorul mult îndrăgit de elevii săi nu avea cum să fie și pe placul mai marilor zilei. Antologic rămâne răspunsul dat secretarului doi al Comitetului Raional de Partid din Cahul, care, întâlnindu-l într-o zi în oraș, în loc să-i răspundă la salut, i-a zis franc: „Dacă aș fi prim-secretar al raionului, te-aș zvârli din Școala Pedagogică”. La care, mucalit, păstrându-și calmul, profesorul Reabțov i-a răspuns: „De aceea și, nu sunteți prim-secretar!” și și-a continuat nestingherit drumul.

Totuși, de-a lungul timpului i s-au făcut mai multe oferte, în orașe mai mari, la instituții de învățământ mai prestigioase, dar n-a părăsit niciodată Cahulul. Prin anii ΄60 ai secolului trecut i s-a propus să se transfere la Bălți, la Institutul Pedagogic de atunci, în calitate de vice-rector. Profesorul Constantin Reabțov a refuzat, cu toate că era o treaptă superioară față de Școala Pedagogică din Cahul și ar fi avut salariul mai mare. Nu putea însă să se despartă de „patria mică”, care era mare pentru el. Ca și marele elin se temea ca nu cumva orașul său să devină mai sărac cu un cetățean… „Mi-i drag orașul de baștină, așa cum prăfuit în dricul verii și cu glod în zilele de moină, așa cum se zbate, poate cu puțin succes încă, a se smulge din meandrele provincialismului”, îi mărturisise odată ziaristului Alexandru Manoil.

Ușile casei familiei Reabțov de pe str. Comuna din Paris (confiscată de autorități în 1977) și de pe str. Vasile Stroescu, erau permanent deschise pentru colegii de breaslă, dar și pentru studenți, care îi treceau pragul pentru un sfat, o consultație sau a afla ceva nou de la profesorul mult îndrăgit. „Tata întotdeauna găsea pentru toți cuvintele necesare şi plus la asta, ceva pe masă: o pârjoală moldovenească, o măslină, plăcințele, o bucată de brânză cu roșii și castraveți (în timpul verii), iar pentru colegi și un pahar cu vin”.

Mai mult de atât, „eram vreo câteva fete – Doina, Adela, Maria, Lidia, Năstica – invitate acasă în familia Reabțov cam pe la sfârșit de lună, când bani nu mai aveam, bursa venea mâine-poimâine, lihnite de foame, ochii împăinjeniți. Domnul Reabţov ne cunoștea că eram nemâncate și la sfârșitul orelor de curs ne șoptea: „Hai, veniți azi la noi acasă, o să vă citesc ceva și o să vă arăt niște cărți noi, pe care încă nu le-ați văzut”. Așa cum eram flămânde, dar setoase de noi cunoștințe în literatură, pentru că domnul Reabţov știa ca nimeni altul să captiveze publicul prin povestirile și limbajul său deosebit, luam calea spre str. Comuna din Paris. Când ne zărea la poartă, se bucura nespus și zicea: „Păi, cum să vă citesc eu vouă ceea ce v-am promis, dacă voi sunteți flămânde?!?! Daria, ai ceva pentru fetele astea?”. Răspunsul nu întârzia deloc”, își amintește doamna Doina Focșa, una dintre elevele preferate ale profesorului, prietenă apropiată mai apoi a întregii familii.

Deși apartamentul în care locuia avea doar 21 de metri pătrați (două odăi, cu trecere din una în alta), profesorul Constantin Reabțov își adunase o frumoasă bibliotecă, cam la vreo cinci mii de volume. „Ea a fost unica bogăție a tatălui: n-a avut mașină, acareturi și nici chiar «stencă» (set de mobilă), mobila lui principală erau rafturile cu cărți, instalate prin tot apartamentul, masa de scris și scaunul. Cărțile sau albumele de artă pe care le avea el, nu le puteai găsi nici în bibliotecile din oraș. Toate au fost citite, nu doar răsfoite, nu erau un simplu decor în apartament. Studenții, desigur, cei mai buni, veneau la noi acasă să se înfrupte din această bogăție”.

Cu timpul, în casa familiei Reabțov a devenit o tradiție organizarea unor cenacluri literare. Având o bibliotecă bogată, elevii profesorului se adunau serile aici, unde găseau cărți de istorie, literatură, artă, cultură. „La cenaclul literar-artistic din casa de pe strada Comuna din Paris, unde eram vizitatori permanenți, citeam și ascultam „Regele moare” de E. Ionescu, opera lui Molière; aici am cunoscut opera literară a lui Heine și Cehov, proza marilor Victor Hugo și Lev Tolstoi, filosofia lui Voltaire și Dostoievski. Aici, în casa Domniei Sale, ascultam romanțe și muzică de estradă română, selecții din Mozart și Verdi. Tot aici, în casa familiei Reabţov, ce devenise pentru noi un muzeu privat, ascultam cu drag tălmăcirile dascălului nostru privind reproducerile celebrilor pictori Repin, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Vasneţov, Monet, Picasso etc. Tot în această casă am privit primele cadre documentare «Olimpiada din Grenoble – 1968», filmate de Gicu Reabţov” (Adela Miron-Bahov).

Profesorului Constantin Reabțov îi plăcea foarte mult poezia și adeseori, așa cum numai el știa să o facă, declama versuri din Topârceanu, Coșbuc, Vlahuță, Goga, poeții săi preferați. „Tata le organiza și seri de muzică: într-o seară ascultau discuri cu muzică de operă, apoi se aprindeau discuțiile, în altă seară tata le punea discuri cu operetă, pe urmă valsuri, tangouri etc. Studenții rămâneau până târziu și cu greu se despărțeau”.

Da, profesorul Constantin Reabțov iubea și muzica, având o fonotecă foarte bogată cu interpreți români, francezi, greci, sovietici. „În anii ’60, fiind student la Universitate, veneam în vacanța de iarnă la părinți. Și de fiecare dată mă așteptau surprize: seara aceasta era consacrată romanțelor românești (Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu), mâine-seară estradei franceze (Edith Piaf, Mireille Mathieu, Salvatore Adamo etc). O altă seară ascultam estrada sovietică cu Muslim Magomaev, Edita Pieha, Valentina Tolkunova ș.a. În seara următoare treceam la grecul Zorba, muzica compozitorilor greci: Hadjidakis, Mikis Teodorakis, Demis Russos”.

Profesorul Constantin Reabțov a iubit frumosul și i-a plăcut foarte mult să călătorească, împlinindu-și astfel visul nerealizat al copilăriei. A fost în Carpați și Crimeea, în Caucaz și Karelia, la Leningrad și Moscova, a vizitat Bulgaria, România, Cehoslovacia, Polonia, RDG, „microbul” turismului inoculându-l de la fragedă vârstă și celor doi feciori ai săi, Gheorghe și Valentin. La fel ca și colecționarea de timbre și monede vechi. Când se întorcea din excursii, jumătate de valiză îi era plină de cărți poștale, buclete, prospecte și hărți turistice, pe care mai apoi le folosea ca materiale didactice la orele de la școală.

O altă mare pasiune a profesorului Reabțov a constituit-o scrisul. „A scrie, mărturisea el, e o delectare, dar și un supliciu moral și fizic. Delectare, pentru că fericita șansă de a spune în articole cea ce gândești te determină a zăbovi între cărți și printre oameni, conștiința faptului că pe măsura puterilor le ajuți în rezolvarea problemelor ce îi frământă, prilejuindu-ți de fiecare dată o mare satisfacție morală. Un supliciu, deoarece scrisul e un zbucium perpetuu, deoarece el îți fură nopțile, pentru ca a doua zi să mototolești nervos cele făcute și să reiei totul de la capăt…”.

„Constantin Reabțov a fost printre primii în republică care a susținut, pentru copii, lecții de literatură în pagini de ziar. A publicat una din primele legende ale mărțișorului, urmată de altele, selectate de asemenea în timpul frecventelor sale deplasări prin sate, pentru că valorificarea tezaurului folcloric al sudului constituie pentru el nu numai un tribut «iubirii dintâi» – prima-i publicație în «Țăranul sovietic”» a fost o poezie populară culeasă în satul Andrușul de Jos, unde lucra învățător în anii de după război -, ci și o mărturie a unei neîntinate iubiri pentru grai și neam”, scria Alexandru Manoil, în 1989, despre distinsul pedagog.

Din 1956 și până la sfârșitul vieții Constantin Reabțov a scris peste 300 de articole în presa locală și cea republicană („Literatura și arta”, „Cultura”, „Învățământul public”, „Viața satului”, „Moldova suverană”, „Tinerimea Moldovei”, „Făclia”, „Sfatul Țării”, „Sport-turism” ș.a.), a semnat, ca autor sau coautor, 14 manuale (între care „Cartea moldovenească”, „Limba moldovenească” (manual pentru școlile pedagogice), manualul „Literatura moldovenească pentru copii”, „Culegere de exerciții la limba moldovenească”, „Limba moldovenească” ș.a.), precum și 5 cărți („Din înțelepciunea timpurilor. Culegere de aforisme și cuvinte înaripate”, „Ți-am adus un mărțișor”, „Înțelepciune și haz”, „În lumea gândurilor înțelepte” și „Cahul: Istorie, personalități, cultură. Monografie”, ultima apărând la puțin timp după trecerea sa la cele veșnice). De asemenea, a acordat zeci de interviuri la radio și televiziunea națională și locală.

Iată ce scria același Alexandru Manoil, în „Moldova Socialistă”, la 5 mai 1989: „Câtă muncă, câtă tenacitate și câtă pasiune, câtă „zăbavă între cărți și printre oameni” au fost, într-adevăr, sedimentate între cele două albume! Conținutul lor, chiar și în cazul unei simple treceri în revistă, te convinge că acest neobosit corespondent voluntar, Constantin Reabțov, a fost și este un iluminist în accepția amplă a cuvântului. Nu numai din cauza că publicațiile sale îi întregeau, până la ieșirea la pensie, activitatea de învățător de limbă și literatură moldovenească la Școala Pedagogică din Cahul, ci și pentru că dumnealui rămâne a fi un iluminist prin constituția-i morală și prin viziune”.

Prin 1992, lui Constantin Reabțov i s-a făcut dor de copilărie. S-a transferat cu lucrul la Liceul „Ioan Vodă”, unde a luat niște ore facultative. Nu putea trăi fără copii. Așa că și-a ales niște liceeni, îndrăgostiți de poezie, cărora le-a permis să citească din biblioteca sa. S-a consolidat o colaborare fructuoasă, încât învățăceii au rămas fascinați de cunoștințele profesorului. Din rodul acestor zile de activitate s-a născut și revista liceului, „Crai nou”, al cărei prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Totodată, profesorul și pedagogul Constantin Reabțov a fost un „ocnaș” benevol în munca pe tărâm obștesc: secretar literar și traducător la Teatrul Dramatic „B.P. Hașdeu” din Cahul, membru permanent al juriului Festivalului „Nufărul Alb” și apoi membru de onoare după ce acesta a obținut statutul de festival internațional, membru al comitetului sindical al Școlii Pedagogice din Cahul, președinte al Consiliilor de Stat în școlile pedagogice din Republică (în unele de două și chiar de trei ori!), conducător al cenaclului literar-artistic de la Școala Pedagogică, lector al Societății „Știința”, participant cu manuale la Expozițiile Realizărilor Economiei Naționale (EREN) de la Moscova (1970, 1980), președinte, timp de 16 ani, al Asociației Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) la Cahul și multe-multe alte însărcinări.

Pentru toate aceste merite deosebite în prodigioasa și îndelungata sa activitate pedagogică, culturală și socială, profesorului Constantin Reabțov i-au fost conferite numeroase medalii, titluri și diplome de merit, dintre care enumerăm doar câteva: insigna „Eminent al Învățământului Public din RSS Moldovenească” (1966), medalia „Veteran al muncii” (1980), medalia „Meritul Civic” (1995). De asemenea, în 1992, i s-a conferit titlul de Cetățean de Onoare al orașului Cahul.

Dar, aflat încă în plină putere creatoare, când abia terminase de scris monografia Cahulului, iar pe masa de lucru așteptau atâtea alte proiecte, în dimineața nefastă a zilei de 29 martie 1997, firul vieții i-a fost brusc întrerupt. Un oarecare, din goana nebună a automobilului, l-a lovit în timp ce traversa strada să ajungă pentru niște proceduri la policlinică. Ironie a sorții, fiolele cu medicamente, pe care le ținea in buzunar, au rămas întregi în urma acelui stupid accident…

„A murit un om, dar acest om a lăsat urme vizibile pe pământ. A fost un om cu o nesfârșită dragoste de școală, el a adus neprețuite servicii învățământului din Moldova, a fost un spirit limpede și o voință hotărâtă în acțiunile sale. Ce profesor a fost cahuleanul Constantin Reabțov o pot spune și vor spune-o sute de elevi, care i-au ascultat vorba caldă și sfatul înțelept. Ce om modest, cinstit și onest a fost dumnealui, o mărturisește un oraș întreg. Vor mai fi pe lume și de acum înainte profesori buni și de treabă, dar atâta dor de muncă, cu atâta abnegație față de istoria orașului, ne mirăm de se vor mai găsi”, scria, în necrologul său, prietenul și colegul profesor Alexandru Tecuci.

Continue reading „Ionel NOVAC: Constantin Reabțov – 100 de ani de la naștere”

Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *

Alexandru Florin Țene este cunoscut în spațiul cultural românesc și internațional ca un scriitor polivalent, „ctitor de cenacluri și președintele Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională înființată de acesta. În cei peste 50 de ani de activitate pe ogorul Literaturii Române a publicat mii de articole, reportaje, eseuri, critică literară, nuvele, romane și poezii. Numele său îl găsim pe zeci de volume, dovada unui talent vulcanic și spirit neliniștit”. (George Roca)

Credem că cele două trăsături de mai sus (talent vulcanic și spirit neliniștit) definesc traiectoria scriitorului Al. Florin Țene în spațiul literaturii! La acestea se mai adaugă, după părerea noastră, sinceritatea, respectul față de frumosul natural, în dauna celui artificial, dar și iubirea față de țară și neam, ultima reprezentând axa întregii sale creații.

Talentul vulcanic l-a propulsat și l-a menținut mereu în poziție de luptă pentru apărarea valorilor tradiționale, de fapt, a valorilor care țin și vor ține în echilibru un popor, o țară și o cultură. L-a ajutat să fie, mereu, model de gândire și atitudine în depășirea (evitarea) nonvalorilor, a creațiilor sau creatorilor ascunși sub falsitatea unor aparente valori.

Ni se pare importantă conștientizarea permanentă din partea autorului, a locului în care se poziționează în literatura română, a felului în care se raportează la „frumosul estetic” pe care îl promovează, dar și la confrații contemporani. „Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești «corifei» și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei Literaturii Române Contemporane (I VI, 1926 1929), puțin mai știu. Așa că, dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: «Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur»“. (Manifest în anul Centenarului)

A fi sincer a însemnat întotdeauna o calitate pentru unii și un defect pentru alții. Al. Florin Țene este sincer, după cum reiese din ceea ce scrie, în toate situațiile: în familie, în societate și… în artă!

Este un lucru rău acesta?

Noi zicem că, dimpotrivă!

Sinceritatea în lupta pentru apărarea adevărului e relevată în toate interviurile care i s-au luat de-a lungul anilor: Dan Dorin Mustață, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca. Când este întrebat care din genurile atât de diverse pe care le practică îi este mai aproape de suflet, Al. Florin Țene răspunde: „Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are și valoare morală, într-o accepțiune mai largă a termenului. Poate nu servește eticii

sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătușează, chiar și atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea”. (George Roca)

În calitate de creator de frumos (autentic-natural), Al Florin Țene a folosit ca surse tematice pentru operele sale: casa patriarhală, locurile copilăriei și ale adolescenței, iubirea, familia, patria, credința omului în frumos, în valorile creștine. Toate aceste teme creează edificiul cultural-estetic al domnului Al. Florin Țene, pentru care se bate și pe care îl apără, deoarece știe că e valoros, știe că reprezintă un edificiu al românismului! Este dezideratul imprimat tuturor scriitorilor pe care îi păstorește: aceia din Liga Națională! „Prin înființarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă și tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în față pe primele pagini ale publicațiilor, sau pe ecranele televizoarelor. Am urmărit să existe între noi o armonie colegială, dar de competiție, fiindcă, dând din coate, cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că va înainta astfel pe scara valorilor, se înșală. Numai Dumnezeu, timpul și istoria ne va judeca. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieși în față”.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *”

Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei

Se luminează deasupra Veneției și orașul te primește sub un cer strălucitor!

 

Intru pe Ponte della Libertà, cu autobuzul din Mestre, o turistă în rând, docilă, obosită, după zborul Viena-Veneția turbulent, cu zgomot furios de elevator, cursa spre aeroportul Marco Polo.  Ceața se ridică, odată cu epuizarea mea. Cu adevărat, realitatea are straturi multiple. Pe podul suspendat, în viteza mașinii, lași în urmă continentul, iar ficțiunea nu a fost niciodată mai reală. Acum un secol, în timp ce cuprindea cu vederea halucinanta arhitectură, Thomas Mann își zise că, a ajunge pe pământ la Veneția, prin gară, este precum ai fi intrat într-un palat pe scara de serviciu, și că ar trebui să acostezi în oraș cu navele, pe marea deschisă, într-un oraș ce pare neverosimil.

 

*

Arhipelagul, prin poarta deschisă apelor

 

Între Punta Sabbioni și Lido di Venezia, Laguna își închide și deschide porțile, protejând

inima verde-albastră a orașului. Golful Veneției are, organic, barierele lui naturale, când absoarbe apa albastră a Adriaticii, ca o inimă pulsând. Insule născute într-un timp liniștit, citadele medievale neclintite, zidite în ele însele, izolate, celebre sau anonime, locuite sau pustii, răsar din mare: Venezia, Burano, Murano, San Giorgio Maggiore, La Giudecca, Lido di Venezia, Torcello, La Grazia, San Clemente, San Francesco del Deserto, San Zaccaria, San Lazzaro degli Armeni. Intri într-o câmpie nesfârșită a apelor, teritoriu animist, un Dumnezeu estet a dat viață lucrurilor.

*

Oglinda apei. Formele lucrurilor.

 

Laguna e senină. Anotimpul lui sirocco, neliniștind apa în bătaia vântului, a trecut. O scurtă perioadă de acalmie, pe imensul lac verzui al Veneției, până la izbucnirile agresivului b.ra, cu valuri uriașe și inundații. Pe fondamenta (stradă-cheu), calli (străzi înguste între două șiruri de clădiri) și campi (spații deschise, piațete), apă până la genunchi. Oamenii traversează San Marco în impermeabile uniforme, cu cizme de cauciuc, zgribuliți, crispați de frig și umezeală, grăbiți. E o perioadă de extrasezon, majoritatea sunt localnici, în călătoriile lor zilnice pe apă, insularii. Turiștii sunt diferiți, fac întotdeauna o figură uimită, o grimasă, la vederea cozilor uriașe de oameni mergînd pe podețe, prin eleganta Piață San Marco.

„Acqua alta” sau „apa înaltă” rămâne o amintire inconfundabilă, înghețată în memorie, fiecarui străin, peregrin prin Veneția. Violente, apele înalte invadează periodic cetatea, lovesc cadențat zidurile albe. Cer sticlos și luminat straniu, translucid ca o sticlă de Murano. Atunci, venețieni și străini sunt obligați să meargă pe o pasarelă de lemn, ca pe o punte superioară a unei nave care se scufundă. Simți neliniștea novicilor și calmul adaptat al locuitorilor. Orașul se scufundă lent, dar aceasta este doar o metaforă romantică a nenumăraților scriitori și artiști excentrici care au văzut în Veneția un simbol al sfîrșitului lumii și sfârșitului frumuseții. Tehnologii moderne au reprogramat scufundarea locului miraculos, într-un viitor îndepărtat. Dar un liman al frumuseții și bucuriei a fost atât de senzitiv perceput, de la Thomas Mann, cu a lui „Moarte la Veneția”, sau Hemingway, prin incredibile mărturii biografice din orașul iubirii, transpuse, ulterior, într-un roman cu măști de epocă, pasiuni celebrate prin amintirea curtezanelor și a conteselor – până la pelicule recente hollywoodiene, temporizând languros, intrigile imprevizibilei Angelina Jolie.

*

Cheia viselor: weekend în Veneția

Veneția nu e comercială, e ireală, mi-a trecut prin minte. Sau e „comercială”, cu Al Pacino, în rolul lui Shylock, neguțătorul din Veneția, plimbându-și înconvoiat registrele, între arcele sacre ale Palatului Dogilor. Cappucino, cu noaptea în cap, pe terasele pline, un espresso scurt, în jur de ora 10 și un tiramisu, un aperitivo, comandat doar de băieți, să se dreagă, în jur de 12, apoi, „frugal”, o gelatola dolce vita combinată intempestiv cu încă un dolce, ambalat într-un pachet lucios. Până deseară mai e. Ochii îmi fug pe afișe, stampe impresioniste și ilustrate colorate, de poveste : „Funny lovers. A lovely impressionist watercolor of San Marco in winter rain. City of love. Love is love.” Iubirea fetiș.

În fiecare val care lovește înspumat pluta noastră (de vaporetto uzat), aruncă cerul cu safire și opale, pietre prețioase în monturi fine, pe degetele iubitelor. În toate buticurile, pe străzi medievale pietruite, cupluri, cu pași ușori, sau găști de fete de la Accademia, universitare, așezate la soare vesele, pe treptele Facultății de artă. Rețin doar ce-mi place, în timp ce un grup compact de turiști chinezi ne fac bezele dintr-o gondolă. E o zi de primăvară, cu soare rece.

„Dragii mei, vă îmbrățișez din inima unei Veneții de vis” – văzusem la Muzeul Literaturii Române din București o ilustrată, trimisă de Nichita Stănescu părinților, entuziasmat, evadat din zodia orwelliană, într-o escapadă italiană, exact în perioada „Tezelor din iulie”, când comunismul măcelărea literatura, iar propaganda se străduia să închidă libertatea, gândirea vie. Un poet cât o generație. Așa cum „Vremea călătoriilor”, de Nichita, se deschide doar cu o cheie a viselor: „o călătorie lucidă în real, te poate îmbătrâni”, spunea el, și își întorcea privirea albastră spre îngeri și femei frumoase, ca o supapă a realității.

De altfel, e greu să fii în Veneția doar „turist”. Mistică și ireală, Veneția predispune la un altfel de receptare a concretului, visul nu pare absurd, Divinitatea dă o notă proaspătă și prezentă în labirintul lagunar al catedralelor, calli, campi, corti, fondamenti, piazzeta. Dominând intrarea dinspre mare în principalul canal al orașului, Santa Maria della Salute, catedrala Sfânta Maria a sănătății, a fost construită în secolul al XVII-lea, pentru mântuirea de ciumă. Fațadele palatelor, Ca d’Oro, Palazzo Foscari, Palazzo Rezzonico, Palazzo Pesaro, Ponte di Rialto, aparțin unei alte lumi, Serenissima, Veneția lui Tizian, Guardi, Tintoretto sau Veronese.

Pe Canal Grande, numele stațiilor de „autobuz pe apă”: vaporetti au nume de sfinți, totul este pictat în culorile „gurmande”, mediteraneene. Aici este o catedrală, imediat lângă ea, o piață de pește. Dumnezeu și negustoria, în lumea luminoasă a Mediteranei, nu se contrazic. Timpul curge lent.

 

*

Cu Eliana la Osteria Al Bacareto

M-a amuzat că are numele meu, Ely. Italienii sunt deschiși ca o poartă spre labirint. „Eliana, Emilio’s sister, and her husband, Meme, also help manage the restaurant”… După o plimbare de ore întregi, în zig-zag, pe Canal Grande cu vaporetto, intru într-o trattoria a cărei poartă, acoperită cu iederă și mascată cu leandri albi, înfloriți într-o lună de primăvară friguroasă, atrag magnetic pofticioșii, curioșii, pe Calle San Samuele, din cartierul San Marco.

„Osteria” înseamnă birt, mic restaurant, iar „Bacareto” vine de la „Bacaro”, un vin vechi, originar din Puglia. Străbunicul patronilor de azi, un negustor înstărit, venit din Brindisi, De Giulios, deschide, în 1902, în inima Veneției, lângă Canal Grande, micul han, rămas în familie de generații. Toate specialitățile de pește și fructe de mare, așezate în vitrine după un design art-nouveau. Rețetele sunt secrete și transmise din tată în fiu, cu mândrie, o spun chiar ei, când își prezintă marfa, autentică. „Baccalà” (codul), servit într-o varietate de feluri, Mantecato (cu smântână), in Umido (cu sos de roșii), alla Vicentina (cu anșoa, capere, ceapă și pătrunjel), somonul, peștele dorada, Seppie in Nero (sepie în „cerneala” ei), foarte proaspete, livrate de pescari chiar atunci.

Până și bucătăria italiană e o formă de cultură. Diminețile la Veneția au o prospețime de

nebănuit. Culorile romane, pastelate. Grădinile suspendate, veșnic verzi, vegetația inundând palatele cu ferestre ogivale, piațetele strălucind de lumină, treptele de marmură ale catedralelor care coboară adânc în mare. Toată această irealitate senzorială care îți provoacă bucurie. Toate limbile pământului, dar, mai ales, engleza („canadiană”, după cum am botezat-o cu prietenii, ușor stricată, adaptată comunicării rapide), și, desigur, italiana, cântată la fiecare frază, peste tot, murmurul mulțimii, ecoul venețian tipic, cel mai colorat și mai viu fond sonor, niciodată strident, în orice tonalitate.

Energia diafană a locului, lumina aurie, toate amănuntele care compun o emblemă locală, o tradiție, delicat impregnată de artă, niciodată kitsch, nici măcar în ilustratele colorate sau în suvernirurile supraexpuse.

 

*

Venezia unica

Așa se numește oficiul pentru transport public în Veneția. Pe fiecare bilet de vapor, pe fiecare pliant, sunt imprimate simbolurile arhitecturii unice: „Principali monumenti –  Basilica di San Marco, Palazzo Ducale, Ponte di Rialto, Ca d’Oro, Chiesa di San Giovanni e Paolo, Ca’Pesaro, Ghetto, Gallerie dell’Accademia, Chiesa dei Frari, Ca Rezzonico, Chiesa delle Salute, Isola di San Giorgio Maggiore, Museo Guggenheim, Teatro La Fenice, Ferrovia (train station)”.

Dacă rămâi în oraș mai mult, le poți lua la rând, dar mai fericit vei fi să hoinărești în voie, fără obiective fixe, fără ceas și telefon, pe toate străduțele și canalele, debusolat. Cetatea, Città di Venezia, se descoperă la fiecare pas, pe fiecare pod. Te pierzi în umezeala universală, străzi de granit ude, ieșite din apă, aer umed, igrasie din temelii, vizualitate cețoasă. Static, în liniștea istorică, Ghetoul (cartierul Cannaregio), e preferatul meu. Semiobscuritatea, în colțuri închise, între case înalte, gotice, ale căror mansarde se apropie, abia lăsând să pătrundă lumina zilei, un decor misterios îți poate da frisoane spre seară, dar crimele pe aici sunt istorie, tenebroasă. Ca și molima.

Amprenta vrăjită a locului nu e disimulată în niciun fel, orașul secular este, paradoxal, futurist, avangardist, ficțional. Anul acesta, fastuosul Carnaval din Veneția s-a desfășurat chiar în Cannaregio, sub motto-ul: „Creatum civitas ludens”, invocând bucuria, într-un oraș al jocului, care sfidează greutățile traiului scump, în mijlocul apelor, dar și mentalitatea de învingători, supraviețuitori a italienilor venețieni, în veșnică luptă cu degradarea clădirilor orașului, restaurând moștenirea lor culturală, cu energia unui perpetuum-mobile. Formele lucrurilor, dedublate, trăiesc vii, conturate clar, în oglinda apei, amurgul se așază orgiastic colorat peste Lagună, iar înserarea poartă numele consacrat, L’Ora blue, Ora albastră.

*

L’Ora blu

Este o metaforă picturală, populară între localnici, o „umbrelă” semantică pentru câteva

cuvinte: lumină albastră-violetă, înserare, apă monocolor unită de cer, impresionism, liniște netulburată la venirea nopții, magie. Nu durează decât câteva zeci de minute. „Ora albastră” dispare din scena inundată de întuneric. Mii de felinare se aprind. Cinele în trattoria…

 

***

 

 

BY VAPORETTO ON THE BLUE HEART OF THE LAGOON

 

The dawn is upon Venice and the city receives you under a bright sky!

I’m entering Ponte della Libertà by bus from Mestre, a tourist in place, docile, tired, after the turbulent Vienna-Venice flight, with elevator furious noise, the drive to Marco Polo airport. The fog dissipates, together with my exhaustion. Reality has multiple layers, indeed. On the suspended bridge, at the speed of the car, you are leaving the continent behind and fiction has never been more real. A century ago, while encompassing with his vision the hallucinatory architecture, Thomas Mann told himself that to come to Venice by land, through the train station, was like entering a palace through the service staircase, and that you should land into the city by ships, on the open sea, into a city that seems unreal.

*

The Archipelago, through the gate open to waters Continue reading „Grațiela POPESCU-GIUVARA: Cu vaporetto în inima albastră a lagunei”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)

se îndoaie tăcerea sub lacrima ploii
se frâng ultimii pași pe drumuri de plumb
ninge și ninge pe câmpuri uitate
fug risipind timpuri trecând

 

mai țopăie pe dealuri amurgul
dorm și arinii pe drum
e noapte prelungă și zac
la marginea lumii în gând

 

luna revarsă polei pe cărare
prin crâng fuge o ciută rănită
mai trece un glonț
mai moare un suflet plăpând

 

lung e drumul până acasă
e timpul uitat pe o masă
pe râu se ascund stele reci
se adapă apoi în ape repezi de munte

 

mai bate o inimă
lângă vechiul drumeag
trece un om căutând mântuirea
plânge o fată la capul celui plecat

 

e târziu și mi-e frig
se sting pe nisip ultimii pași
în vatra străbună mai arde un vis
uitat printre ramuri de ceară străbună

 

Poemul iubirii

                                                                        Cu drag, Ofeliei

la poalele gândurilor este o biserică
cioplită în stânca sufletului
acolo poposeam noapțile după întâlniri de amor
să mă rog, să mulțumesc cerului
pentru clipa noastră de iubire
tu ai plecat demult
de ce, nu știu
doar știu că plâng
te caut în gând, în cer, pe pământ
îmi este atât de frig, simt acut lipsa ta
ea, unde este ea, femeia mea
îmi este aprig dor de a ta îmbrățișare
offf, Doamne, ce fior nebun, sublim și totuși trecător
tu unde ești acum, eu cine sunt
mi’s pașii grei, drumul e lung
cum să ajung, cum să te cuprind
să rup tăcerile din mine cu furia primului sărut
de ce nu vii, de ce nu vii, iubire, într-o zi
amurgurile sunt azi pustii și lacrimi curg
mi-e dor de noaptea noastră, în taina sfântă a primului amor
de întâiul țipăt dăruit iubirii
cum te frângeai duios sub sărutări, sub mângâieri
să dormi, să dormi în cuibul meu, tu pasăre măiastră
să acopăr buzele fierbinți cu sărutări ce ard, ce dor
să te învelesc încet, cu gândul,cu șoapte line
am picurat pe țărm pulberi de stele
să vii, să vii în noapte, pășind ușor prin ele
să te port pe țărm în palmele de dor
să plecăm împreună printre valuri și stânci, către cer

 

 

Pe țărmul sufletului

am împletit din lacrimi o mare
dar marea mai este o mare
se scurge lumina printre turnuri tăcute
ochii istoviți încetau să mai vadă
eram bulgăre aprins pe țărm
foșneau valuri zălude pe buze
eram tragic cânt în amurg
scriam cu lacrimi pe pământ
pe umeri purtam zările albastre
din lut ciopleam oglinzi de suflet
așteptam așteptarea pe coji de jăratec
prin suflet treceau umbre desculțe
rătăcite în nisipul clepsidrei
noaptea, împleteam din șiruri de șoapte
poeme învelite în humă
eram poetul rătăcit pe o mare
căutam crucea de taină
să urc o chemare
în ultima bătaie de aripi, pe pleoape

 

Țipătul gândului

încăperea s-a năpustit peste mine
strivindu-mi sufletul de pereți
erau uscați și atât de reci
când m-am trezit, am țipat
eram acasă
tu, în altă casă
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ramuri de suflet (poeme)”

Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ

Lucia NEGOIȚĂ: Dragă Eugenia Țarălungă, data de 1 iunie a marcat în calendarul evenimentelor de la Muzeul Literaturii Române un moment evocator în amintirea poetului Cristian Popescu. Cum a trecut un asemenea moment… prin propria ta viață? Te întreb ca poetă ce te afli în plutonul nevăzut pentru care poezia înseamnă risc, neînseriere, o mică bombă cu efect întârziat… Pe același fir înaintând, cine a preluat partea de mister, de inedit a acestui poet mort atât de tânăr, ce rămâne din poezia sa, mai departe….? 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mulțumesc de prilejuire, pentru acest interviu care stă să apară în prestigioasa revistă Acolada. Culmea, la finalul lunii mai 2020 m-am găsit să-i spun artistului plastic Mircia Dumitrescu, mereu inspirat, că tare i-aş cere voie să fac un viitor interviu al meu în atelierul lui (aflat la câţiva metri de Editura MLR, la acelaşi etaj al muzeului literaturii din București), glumind dulce-amar, că nu se întrezărea nici un interviu la orizont. După nici jumătate de săptămână, după ce ai văzut acel Remember Cristi Popescu (1959-1995). Murea ca şi când s-ar ruga pe pagina mea de fb, m-am trezit cu propunerea ta de interviu, cu gând să nu rămână cele scrise de mine numai în mediul volatil al internetului – pot dezvălui aşa ceva, dragă Lucia Negoiță?

În ziua de 1 iunie se aglomeraseră multe evenimente, inclusiv aniversarea fondării MNLR (1 iunie 1957), aşa că s-a optat pentru comemorarea poetului nu prin cele două materiale anterior solicitate – unul fiind un text făcut de mine, demarat pe vremea când încă lucram de acasă –, ci prin unul singur şi arhisuficient: Cosmin Ciotloş a vorbit liber vreo 40 de minute, într-o înregistrare video, despre faptul că şi critica literară, dar şi cercetătorii literari, nu fac decât să scrijelească stratul nr. 0,5 al variilor înţelesuri pe care poemele sau eseurile din cele câteva cărţi ale lui Cristi Popescu le pot avea. Poemele lui plac din prima, fie că eşti student al acestor ani, la un sfert de veac de la dispariţia lui, fie că eşti Nicolae Manolescu, care în 1988 spunea tranşant, la începutul cronicii sale din România literară: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!”

Am ascultat, în buclă, la nesfârşit în acea zi înregistrarea, în a doua parte a zilei, după ce postasem, la miezul zilei, strict pe pagina mea, nişte foto şi un text la care trudisem ceva timp, şi care m-am bucurat să văd că au avut un impact, cât de cât. Va apărea probabil în revista Viaţa Românească, sub titlul: „Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea morţii”.

Există un cuvânt: înrâurire. Eminescu îl folosea. Cred că, într-o măsură indicibil de mare, Cristi Popescu a înrâurit poezia din vremea lui şi de după. Pe furate cumva, fiindcă nu am mai regăsit nicăieri (re)confirmată simetria asta, am aflat că tandemul Cristi Popescu & Cătălin Ţîrlea ar fi fost, după Cristi, într-o oarecare consonanţă cu Eminescu & Caragiale. Nimeni vrea să se suie musai pe vreun soclu, cu tot dinadinsul, să facă echivalențe axiologice, era vorba numai de alegerea unui gen literar, a unui areal care, de fapt, te-a ales el dinainte pe tine!

Blajinul Cristi este unic, nu numai ochii lui albaştri erau unici! Şi a plătit enorm pentru această unicitate, nu strict prin moartea lui, la nici 36 de ani, ci chiar prin viaţa lui. Aud că se aude de 3 poeți mari şi laţi, tineri şi foarte tineri – ca şi mine, de altfel, ca și Ara Șeptilici, de altfel – în vremea publicării Artei Popescu, a volumului „Cuvânt înainte şi a Familiei Popescu”, cartea premergătoare. Unul din cei 3, nici nu îmi vine să le pronunţ numele, şi-a publicat 4 (patru) ediţii din cartea lui de debut, „Jucăria mortului”. Să fie primit! Iar pagina fb care se numește („Ah, Arto!”) Cristian Popescu știți de cine este pornită? De scriitoarea Ara Șeptilici. Așadar, nu de unul din cei 3, dacă avea cineva vreun semn de întrebare la purtător.

Că veni vorba de debut, am scris şi eu, înrâurită, 7 poeme pentru acest unic Popescu, care deja nu mai era viu. S-au ivit în intervalul dintre momentul când, la ultimul etaj al unui bloc de lângă Biserica Italiană, am aflat de la Lucian Branea (şi el membru al Cenaclului Universitas, coordonat de prof. Mircea Martin) că nu îl vom mai vedea niciodată pe Cristi Popescu, niciodată, şi momentul înmormântării la cimitirul Ghencea Militar (unde nu am mers cu cineva din breaslă, ci cu mama şi cu fratele meu – şi cu multe orhidee mov în mână). Mirată şi impresionată foarte am fost că s-au dat de pomană, la înmormântarea poetului, exemplare din Arta Popescu.

Aceste poeme au constituit debutul meu în presa culturală: „De la mansarda Observatorului”, „Mansardă în Ghencea-Militar”, „De la Tănase la Majestic”, „Cum a alunecat Anna Karenina pe o spirală sonoră”, „36 plus 3 sau minus 3”, „Tramvaiul ca vehicul oniric şi mai mult decât atât”, „Asediul manechinelor”. Am crezut atunci, printre lacrimi, că orice poet din lumea asta vrea „să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată”: „Nu credeam/ că o înhumăciune/ poate fi cuminţită aşa uşor,/ ca un copil/ minunându-se/ de prima carte citită/ până la final” –/ E de-ajuns să împarţi/ Cristi Popescu teancuri-teancuri/ e de-ajuns să strigi/ cât poţi de tare/ lume, lume/ veniţi de luaţi Cristi Popescu/ mâine o să-l găsiţi/ doar la chioşcurile RATB/ va fi de-ajuns să vă plimbaţi cu tramvaiul/ ca să citiţi poemele-Cristi-Popescu/ pe biletele cu 2 călătorii/ sau 3/ (n-o să înţeleg niciodată/ de ce nu fac ăştia, dom’le,/ abonamente la el,/ să ştie omu’ o treabă!)/ Am să vă zic un secret/ Textul/ se face în continuare/ şi Cristi îl încearcă/ din când în când/ mai ia câte o bucăţică din el/ şi mai dă la copii/ Textul creşte tot creşte/ se prelinge prin mahala/ ajunge sus la Universitas/ apoi se domoleşte/ pătrunde lent/ în cinematografele de pe bulevard/ şi-şi găseşte imediat locul/ dinapoia ecranului./ De-aia peste tot/ rulează acelaşi film de succes/ despre Familia Popescu –/ de-aia mamiţo/ pe Calea Victoriei/ de la Tănase la Majestic/ stă lumea aşa la coadă/ că vrea să se mai joace/ de-a odeonu’ printre ţigănci/ şi să mai fie Cristi Popescu/ măcar o dată” (De la Tănase la Majestic).

Până la urmă, „36 plus 3 sau minus 3” a fost inclus, între alte poeme și texte-bloc, în volumul meu de debut, mici uități de percepție (Editura MLR, 2002, Premiul USR pentru debut acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). I l-am citit și Danei Popescu, pe vremea când mama lor trăia încă.

Lucia NEGOIȚĂ: Te încumeţi să faci un portret al poetului genuin, în vremea primăverii 2020? Cum ar arăta el?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Mai cu familie, mai fără, fiecare cum a fost prins în acest vârtej mediatic. Şi decizional. Ajunse de referinţă, cuvintele lui Camil Petrescu îmi revin acum în minte: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” Voi spune cât se poate spune: în martie, 8 zile fără net, fără telefon mobil – un infern. Abia acum am, cât de cât, învăţat să mă rog. Cu gleznele lipite, cum spunea un preot de la Trinitas Tv. Sau, de fapt, de la Biserica Rusă. Că mereu există ceva real în spatele unui ecran tv… Cu gleznele lipite & cu inimile lipite. Eu nu dormeam decât spre ziuă, nu din cauza insomniilor, mâncam o dată pe zi, nişte seminţe lăsate la înmuiat, amestecate cu alte seminţe, cu sumac, negrilică, zatar, cu ceva verde, că tocmai ce pusesem nişte arpagic pe pervaz şi ieşiseră lujeri de ceapă verde. Ce se găsea pe masă la Cina cea de taină? Nişte plante, nişte condimente, nişte vin, nişte turte. Când oamenii făceau aprovizionări vizionare, eu căram săculeţi cu pământ spre casă, imaginându-mi că mă voi împăca, poate, şi cu nişte microplante. Hmmm, nu prea ne-am împăcat. Nu a fost o Judecată de Apoi, dar a fost o perioadă de austeritate. Şi de căutări, că simţeam nevoia să mă izbăvesc de atâta manipulare.

A fost o perioadă de apropiere de Natură, nu de Cultură. Aveam programul pe minute, nu se punea problema să mă plictisesc. Deloc. Nu am reluat mari autori, nu mi-am explorat noi teritorii ale scrisului. Aaaa, trebuie să amintesc aici ceva ce nu ţine de poezie, ci de raportul Artistului cu, ei bine, aici ar fi o listă lungă. Am urmărit cu aviditate, până la lacrimi, un teribil interviu al regizorului Cristi Puiu, tot la Trinitas Tv. „Malmkrog”, cel mai recent film al lui, a avut parte de piedici draconice înainte de finalizare, nu vreau să spun mai mult. Sunt extrem de mândră de decreţeii mei, de generaţia din care fac parte, de verticalitatea şi de profesionalismul unor oameni pentru care am o nesfârşită admiraţie: dr. Adrian Cacovean (chirurg cardiovascular şi homeopat), Alin Fumurescu (coleg la Napoca Universitară, apoi la revista NU cu A.C., absolvind iniţial tot medicina la Cluj, actualmente specializat în ştiinţe politice, profesor doctor la University of Houston) şi acest… mărturisitor născut pe 3 aprilie 1967 care, întâmplător sau nu, este regizor, Cristi Puiu pe numele său – pe care l-am cunoscut şi căruia i-am luat şi un mic interviu în 2001 pentru știrile TVR1.

Pe vremea când nu avea notorietatea de acum, dar o coerenţă a valorilor există de-a lungul anilor, cunoscută mai mult sau mai puţin. Aş pune şi numele unor femei aici, dar Roxana Iordache nu e, din câte ştiu, decreţică. Şi nici clujevita Ruxandra Cesereanu, femeia cruciat, ca să amintesc un titlu de demult al ei. Dar în aceste vremuri de… anemie, de anemie a curajului, au fost pe plan internațional la câteva mărturisitoare ale Adevărului, cu timp și fără timp (Janet Ossebaard, Shoshana Zuboff, Judy Mikovits și mult mai tânăra Sara Cunial) care m-au cam lăsat pe gânduri. Oricum, nu e o noutate că orice ficțiune pălește în fața năucitorului non-fiction.

Lucia NEGOIȚĂ: O temă gingaşă, într-un fel… de neabordat, este prezenţa dimensiunii religioase în poezie. Tu eşti practicant ortodox… Ce răspuns primeşte propria ta trăire, cât ajunge din această stare esenţială, în poezia ta?

Eugenia ȚARĂLUNGĂ: Din nou, ce se poate spune din ceea ce nu se poate spune?! O influenţă mare a avut Vasile Andru, un scriitor despre care mulţi au încă prejudecăţi, ca scriitor, dar şi ca om sporit, înduhovnicit. Prin el am ajuns să fiu apropiată de mânăstirea Lainici, unde era duhovnicul lui, părintele Calinic Cărăvan, şi unde şi-au găsit mulţi credincioşi adăpost în vremurile în care Securitatea le făcea viaţa imposibilă. Dar omul poate trăi și cu extrem de puțin, dacă a apucat să descopere nesfârșirea Dumnezeirii. Duhovnicul meu este un om al cărţii (a fost mult timp bibliotecar la Facultatea de Teologie), dar şi un rugător şi un trăitor. Şi asta s-a văzut cu asupra de măsură în timpurile acestea din urmă.

Continue reading „Lucia NEGOIȚĂ: Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea literaturii – Interviu cu Eugenia ȚARĂLUNGĂ”

Alexandrina TULICS: Așteptând izbăvirea (versuri)

Ceresc…

Când miresme florale se alintă în mintea-mi,

Iar raze solare mă țin mai sus de pământ ,
Când zboară cocorii -n solfegii,
Atunci aș vrea să Îți cânt..

Când mioare albesc verdele-n deal
Și seara își suflă-n adiere răcoarea ,
Cheamă-mă Doamne să-Ți cânt osanali
Să plângă pe-arcușu-i vioara..

Să pășesc gânduri din albul ceresc
Să-mpart spice ce satură ființa ,

Să m-aplec în genunchi îngeresc,

Să-mi trăiești Doamne sfinte…penița!

 

 

Izbăvirea?-n curând

 

Plete de aur soarele-și desface,
Foc ,limbi de foc la apus,
Cu ele,mai trage o semnatură
Și miine veni-va ,cum Domnul a spus.
Fâșâie umbra grabită s-ajungă,
Aduce răcori din cămările-i știute,
Înegrite căpițe -și dau miresme de fân,pe întrecute.
Larmă de gâște zoresc să ajungă,
La locul sortit de odihnă,
Păsări se-ascund,se cuibăresc,
Și omul se-gândește la tihnă.
Valuri de aur,luna și-arată,
Fața-i la fel, palidă ca și-altă dată,
Norii-și dansează plutirea în jur s-o susțină ,
Purtând în ei trista lunii-lumină.
Câte-un buhai se trezește cântând sau,
Prietenii nopții și-i cheamă ,
Pruncii -s-nveliți de cuminții părinți
În rugăciuni să adoarmă.
***Mi-e cerul,ieșirea și casa și poarta
Pe care eu intru-n iubiri,
Chem; stele,toiage ,care,luceferi
Și mă duc… cu ei …cer-colindând…
Aduc aceleași miresme la Poarta cea Mare
Și lacrimi aduc,
De la acei ce-s plecați dincolo de zare
Și-n urmă …sughițuri de lacrimi se-ncurc.
Îmi pun -ncetișor mireasma-povara,
Iar lacrimile lor mi se preling,
Privește -n tristețe Stăpinul cu milă
Se uită la min-suspinând,
Izbavirea?mă- ntreabă.
O simt ca pe-o șoaptă ,spusă-n surdină,

Așteapt-o, vine-n curând!

 

 

Nufărul 

 

Plutește pe apă -n splendoarea lui albă

Nufărul , o stea pământească,

Trimisă de Domnul să ne învețe

Cum să trăim deasupra de valuri și ape

Viața -I duhovnicească.

Își plimbă semeț splendoarea creată

De mână Stăpână atât de curată,

În liniște-și duce frumosul creat,

Chiar dacă valul e mare și înspumat…

Alunecă lin -n acea frumusețe,

Când apa e calmă -mbrăcat tot în alb ,

Vioi în albul -lumină ,parcă-ți dă binețe

Și-n urmă îți lasă în suflet

O pace albă, sublimă încât ,

Te-ntrebi rușinat ;

-Cum poate

Să traiască în alb frumos și în pace

Pe apele -nvolburate?!

Să-și ducă solia în alb -bucuria

Ca Domnu-n Golgota,

Ce-a adus nemurirea!?

 

 

Vino Isuse, vino în vară!

Miresme de vară scriu iubiri-ne-nțelese,
Vântul șoptește din muzici celeste,
Ninge-n culoare, parfumuri de vară,
‘Mi-e miere și dulce și cânt mă-nfioară.
‘Mi-e sare albina ce zboară în dulce,
La-nțelepciune cu gândul mă duce,
Mă plimbă-n înalt păsările iară,
E cer pe pământ!
Și Domnul la jertfa-nchinării coboară.
Mi-e sufletul copt în iubirea-I divină,
Mă ține pe braț, Iubitul m-alină,
Mi-aduce fiori din Duhul de slavă,
Îi cânt dulce în gând;
Continue reading „Alexandrina TULICS: Așteptând izbăvirea (versuri)”