CU GÂNDUL MINȚII
Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,
Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,
Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată
Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.
Azi, pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,
Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,
Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate
Când și-a noastră lume mică, gârbovită va apune.
Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,
Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,
Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul
Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.
Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele
Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,
Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele
Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.
Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,
Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,
Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,
Și cândva acol ne-om face, alte cuiburi de trăit.
*
Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,
Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,
Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită
Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.
ÎN CER ȘI PE PĂMÂNT
Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării
Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,
Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii
Să se-oglindească-noapte, în adâncimea mării.
Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează
Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,
Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase
Și-namorați o noapte, iubirea steie trează.
Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând
Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,
Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri
Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.
*
Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,
Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești
Se-ntrec în licărire cu astrele cerești
Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.
COMORILE DE SUFLET
Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită
De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,
O văd pe Buna noastră pe prispă, ostenită
De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.
E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit
În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,
Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,
C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.
Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime
Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,
Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine
Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.
În sat, din cât e neamul, s-au mai rărit în vreme
Și lângă ei Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,
Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne
Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.
A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie
Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,
Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie
Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.
Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,
Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,
Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare
Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.
*
Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori
Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,
Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători
O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.
Învețe-mi o poveste, o datină străbună,
Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,
Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,
Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.
O nuntă cum se face, cu chemători și joc,
Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,
De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,
Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.
Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți
Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,
Așa-i de trebuință să facem astăzi toți
Ca să păstrăm vecia și de acun nainte
**
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Comorile de suflet (versuri)”
Patul tău,
Dacă vom privi în jur cu minimală atenţie vom bagă de seamă că tot ce este în fiinţă este de fapt unic sau, mai bine zis,are o personalitate unică. Lucrurile sunt grupate de către oameni în categorii tipologice,deci asemănări după înfăţişare, din necesitate, pentru a putea purta discuţii cu rost. Dar în final această fascinantă diversitate arata mereu existenta unui plan, a unei viziuni unice.
La sfârşitul anilor 70, poetul Nichita Stănescu, care era considerat de critica literară şi de către marele public deja un clasic în viaţă, spunea prietenilor şi celor care-l vizitau că apreciază poezia unui „oarecare” Traian Dorz şi că este prieten cu acesta. În presa literară din perioada comunistă nu a apărut absolut nicio poezie a „acestui” Traian Dorz, despre care spunea elogios Nichita Stănescu că îi este prieten. Doar Ioan Alexandru ştia să recite din versurile limpezite de cristalul suferinţei ale poetului Traian Dorz (1914 – 1989), un ţăran dintr-o familie săracă de moţi din Livada Beiuşului, un cătun care purta pe vremuri numele de Râturi, posibil o toponimie a unei păşuni pentru porci. Există o poză color (o raritate în acele vremuri) de la începutul anilor 80, cu un Traian Dorz îmbătrânit de tristele însemne ale trecerii prin puşcării şi încercări spre revelaţie, dar cu ochii surâzători ce luminează iarna montană şi înveşnicită a Apusenilor, ca o promisiune a primăverii ce va veni cu siguranţă după vremurile polare ale comunismului şi necredinţei. Lumina din ochii lui Traian Dorz este solară, preluată şi prelucrată în versuri candide şi năvalnice ale unei credinţei adevărate, care a devenit o promisiune împlinită, o isagogie a aşteptării mântuitoare în noaptea totalitară. Viaţa lui s-a împletit ca destinul hristic, în sensul adevărului creator, cu origini sărmane, în stil dostoievskian, dintr-o iesle similară ca cea din Betleem, cu care a tins să se asemene, cu credinţă şi umilinţă, după Chipul Omului. Pentru Traian Dorz, „călugării civili” ai Oastei Domnului au fost epifanii ale eului interior cu care s-a identificat pentru o viaţă dedicată trăirii creştine autentice, originare, în care cuvântul evanghelic era mărturisit şi trăit ca al primilor creştini doar spre înălţare. Acest curaj de a promova trăirea evanghelică a deranjat preajma, nu numai regimul comunist ateu, dar chiar şi capii unei biserici ce dorea să facă un compromis trecător pentru a se salva instituţional.
Traian Dorz a identificat „peste toate lumină şi balsam”, care este credinţa iertătoare ce ne pregăteşte spre ceea ce va veni la a doua judecată. Acolo, „căzut în raiul” de la Livada Beiuşului, după zbaterile unei lumi prea materialiste şi prea ignorante în faţa revelaţiei, scăpat de lanţuri şi cătuşe, pe dealurile cu livezi şi fân cosit, Traian Dorz a stat mereu cu faţa la Dumnezeu, ca la un izvor de la care a băut cu sete şi ardoare apa vie a unei poezii atinse de geniu. Reconsiderarea liricii lui Traian Dorz, nu trebuie să cadă doar pe umerii unei comunităţi creştine ce a revenit la sânul bisericii mamă după 1990, ci pe talerul criticii literare şi pe paginile manualelor şcolare, care sunt prea schematice şi neiertătoare ignoranţe cu ierarhiile valorice. În centrul creaţiei lui Traian Dorz nu este Gogota, cum interpretează facil unii critici literari, ci anunţarea miresmei de tămâie a Învierii. La Înviere se ajunge doar prin eschatologia iubirii aproapelui, în care-L găseşte pe El. Poezia lui Traian Dorz este o elegie modernă, cu instrumente clasice, a manifestării dragostei faţă de viaţa îmbrăcată în adevăr. Oastea Domnului este doar turma care îl urmăreşte pe păstor spre un loc liniştit cu verdeaţă şi izvoare cu apă vie. În acest tablou metaforic s-a încadrat cu seninătatea dragostei curate poetul Traian Dorz, şlefuind un fluier de os ancestral şi neaoş, cu care ne-a chemat pe toţi în turma poeziei autentice. Ne-a lăsat ca testament taina sa plămădită din versuri frumoase, ce scânteiază feţele unei alte lumi minunate pe care doar o bănuim şi în care încercăm cu ardoare să credem. Şi în ultimii ani ai comunismului a fost arestat pentru crezul său: poeziile creştine, atunci când nu se mai arestau poeţii, fiind eliberat după câteva luni în urma protestelor internaţionale. A fost eliberat, iar Traian Dorz s-a reîntors „Spre ţara dragostei” (titlul primului volum publicat în 1947), acolo în Livada Beiuşui, de fapt la raiul său care transcede vremurile de atunci, vremurile de azi sau vremurile de apoi şi unde a plecat înainte de revoluţia din decembrie 1989 să se aşeze pe „genunchii lui Iisus”.
Astăzi se împlinesc 80 de ani de la neagra zi de „legiferare” a raptului Basarabiei de la 28 iunie 1940 de către ocupanții sovietici. La 2 august 1940 conducerea lui Stalin înființa așa numita RSS Moldovenească.
Alexandru Florin Țene are peste 6000 de eseuri și cronici literare publicate de-a lungul timpului.
***